VIATA POLITICA si Puterile statului dupa 1918

VIATA POLITICA

a) Puterile statului

Constitutia din 1923, care de fapt prelua textul legii fundamentale din 1866, prevedea la art. 33: "Toate puterile statului emana de la natiune, care nu le poate exercita decat numai prin delegatiune si dupa principiile si regulile asezate in Constitutiunea de fata'. Ea avea la baza principiul separarii puterilor in stat in: putere legislativa, putere executiva si putere judecatoreasca.

Puterea legislativa (Parlamentul). Dupa 1918 s-a mentinut Parlamentul bicameral, dar au survenit importante modificari in privinta modului de alegere a acestuia, ca urmare a introducerii votului universal. Constitutia din 1923 prevedea: "Puterea legislativa se exercita in colectiv de rege si Reprezentatiunea Nationala. Reprezentatiunea Nationala se imparte in doua Adunari: Senatul si Adunarea Deputatilor' (art. 34). Se facea precizarea ca "membrii Adunarilor reprezinta natiunea' (art. 42). Adunarea Deputatilor se compunea din deputati alesi de cetatenii romani majori, prin vot universal, egal, direct, obligatoriu si secret pe baza reprezentarii minoritatilor.

Legislatia electorala prevedea ca dreptul de vot, ca si drepturile politice in general, era acordat numai pentru barbatii majori (de la 21 de ani in sus), in privinta femeilor, se stabilea ca "legi speciale, votate cu majoritate de doua treimi, vor determina conditiunile sub care femeile pot avea exercitiul drepturilor politice. Drepturile civile ale femeilor se vor stabili pe baza deplinei egalitati a celor doua sexe'.

Pentru a fi eligibil in Adunarea Deputatilor, potrivit Constitutiei din 1923, se cerea: a fi cetatean roman, a avea exercitiul drepturilor civile si politice, a avea varsta de 25 de ani impliniti, a avea domiciliul in Romania. Senatul se compunea din senatori alesi si senatori de drept. Prima categorie era aleasa de cetatenii romani care aveau varsta de 40 de ani impliniti,

precum si de membrii consiliilor judetene si de membri: consiliilor comunale si urbane (cate unul de fiecare judet), de membrii Camerelor de Comert, de Industrie, de Munca si de Agricultura - cate unul din fiecare circumscriptie si pentru fiecare categorie; de fiecare Universitate - cate un senator, ales prin votul profesorilor.

Erau membri de drept ai Senatului, in virtutea inaltei situatii detinute in stat si in biserica: mostenitorul tronului de la varsta de 18 ani impliniti, el avand drept de vot deliberativ de la varsta de 25 ani impliniti; mitropolitii tarii, episcopii eparhioti ai Bisericii Ortodoxe Romane si Greco-Catolice; capii confesiunilor recunoscute de stat, cate unul de fiecare confesiune, daca au fost alesi sau numiti conform legilor tarii si reprezinta un numar de peste 200.000 de credinciosi, precum si reprezentantul superior religios al musulmanilor din Regat; presedintele Academiei Romane. Mandatul acestor senatori inceta o data cu calitatea sau demnitatea ce le atribuia dreptul. Deveneau senatori de drept: fostii presedinti ai Consiliului de Ministri, intrucat aveau o vechime de patru ani in aceasta functie; fostii ministri avand o vechime de cel putin sase ani; fostii presedinti ai Corpurilor legislative, care au exercitat aceasta activitate cel putin in cursul a opt sesiuni ordinare; fostii senatori si deputati alesi in cel putin zece legislaturi independent de durata lor; fostii prim-presedinti ai inaltei Curti de Casatie si Justitie, care au ocupat aceasta functie sau pe cea de presedinte la Casatie cinci ani; generalii in rezerva si in retragere; cei care au exercitat comanda unei armate in fata inamicului, ca titular, timp de cel putin trei luni; cei care au indeplinit functia de sef al Marelui Stat Major sau de inspector general de armata (comandant de armata), in timp de pace, cel putin patru ani; fostii presedinti ai Adunarilor Nationale de la Chisinau, Cernauti si Alba lulia, care au declarat Unirea cu Romania.

Cresterea numarului senatorilor de drept a facut ca interesul partidelor politice pentru acest corp legiuitor sa fie scazut. In practica, lupta electorala s-a desfasurat, in principal, pentru obtinerea unui numar cat mai mare de locuri in Adunarea Deputatilor, care era o oglinda fidela a rezultatelor inregistrate la urne. Durata mandatului, atat al deputatilor, cat si al senatorilor, era de 4 ani.

Legea electorala din 27 martie 1926 a sporit numarul senatorilor de drept, adaugand si pe presedintele Consiliului Dirigent din Ardeal. Elementele esentialmente noi introduse de aceasta lege se refereau la centralizarea rezultatelor si repartitia mandatelor. Daca pana atunci acestea

se centralizau la nivel de judet, fiind proclamati alesi candidatii care au intrunit cel mai mare numar de voturi, noua lege stabilea ca voturile se centralizeaza la nivelul tarii si apoi se calculeaza procentul obtinut de fiecare grupare in parte fata de numarul total al votantilor pe intreaga tara; gruparea care obtinea cel mai mare numar de voturi, dar cel putin un procent de 40% fata de celelalte grupari, era declarata grupare majoritara, iar celelalte, grupari minoritare; pragul electoral era de 2%, dar legea admitea o exceptie: se preciza ca din numarul total al mandatelor stabilit pe intreaga tara se reduceau mandatele atribuite gruparilor minoritare in circumscriptiile unde acestea au intrunit majoritatea absoluta, chiar daca pe intreaga tara nu au obtinut procentul de 2%. Apoi, mandatele se repartizau astfel: gruparea majoritara primea jumatate din numarul mandatelor, iar cealalta jumatate se impartea intre toate grupurile, inclusiv cea majoritara, proportional cu procentele de voturi obtinute de fiecare dintre ele. in cazul in care nu se declara nici o grupare majoritara, mandatele se imparteau intre toate gruparile proportional cu procentul obtinut de fiecare dintre ele. Numarul total al deputatilor a fost stabilit la 387, iar cel al senatorilor la 254 (dintre care 113 alesi la colegiul universal). Aceasta lege afecta egalitatea votului, deoarece puterea de desemnare a votului dat gruparii majoritare era mai mare decat al celui dat gruparilor minoritare.

Initiativa legislativa apartinea executivului (regelui) si parlamentarilor. Proiectul de lege se discuta in comisia de specialitate, apoi in comisiile reunite, dupa care se depunea in plen. Aici se vota luarea in considerare a proiectului, apoi urmau discutia si votarea pe articole. Dezbaterea se incheia prin votul general, care putea fi prin ridicare si sedere, prin viu grai sau prin scrutin secret (cu bile).

Parlamentul avea drept de control asupra puterii executive. Potrivit Constitutiei, fiecare membru ai Adunarii avea dreptul de a adresa ministrilor intrebari si interpelari, la care acestia erau obligati sa raspunda. Fiecare Adunare trimitea ministrilor petitiile ce-i erau adresate de cetateni; ministrii erau datori sa dea explicatii asupra acestor petitii ori de cate ori Adunarea o cerea. Daca parlamentarii nu erau multumiti de activitatea guvernului sau a unor ministri, puteau depune motiune de cenzura; adoptarea acesteia atragea dupa sine demisia celor pusi in cauza.

Deputatii si senatorii se bucurau de imunitate parlamentara: "Nici unul din membrii uneia sau celeilalte Adunari nu poate fi urmarit sau prigonit pentru opiniile si voturile emise de dansul in cursul exercitiului

mandatului sau' (art. 54). Un alt articol din Constitutie prevedea: "Nici un membru al uneia sau celeilalte Adunari nu poate, in timpul sesiunii, sa fie nici urmarit, nici arestat, in materie de represiune, decat cu autorizarea Adunarii din care face parte, afara de cazul de flagrant delict. Daca ar fi arestat preventiv sau urmarit in timpul cand sesiunea era inchisa, urmarirea sau arestarea trebuie supuse aprobarii Adunarii din care face parte, indata dupa deschiderea sesiunii Corpurilor legiuitoare. Detentia sau urmarirea unui membru al uneia sau celeilalte Adunari este suspendata in timpul sesiunii, daca Adunarea o cere' (art. 55).

Puterea executiva (Guvernul). Conducerea treburilor curente ale statului era asigurata de guvern. Constitutia din 1923 prevedea la art. 92: "Guvernul exercita puterea executiva in numele regelui'. Modul de alcatuire a guvernului nu era foarte clar stabilit prin Constitutie. Legea fundamentala prevedea ca "Ministrii intruniti alcatuiesc Consiliul de Ministri, care este prezidat, cu titlul de presedinte al Consiliului de Ministri, de acela care a fost insarcinat de rege cu formarea guvernului', in legatura cu persoana pe care regele o putea desemna pentru constituirea guvernului existau doua interdictii: a) "Nu poate fi ministru decat cel care este roman sau cel putin care a dobandit naturalizarea' (art. 94). b) "Nici un membai al familiei regale nu poate fi ministru' (art. 95). De regula, regele incredinta unei persoane mandatul de a forma guvernul, iar aceasta alcatuia lista ministrilor pe care o prezenta suveranului pentru a o aproba prin decret. Faptul ca regele era "capul puterii armate', iar militarii nu aveau dreptul sa faca politica, a creat obiceiul ca suveranul sa-1 propuna pe ministrul apararii nationale.

Legea pentru organizarea ministerelor a fost publicata abia in august 1929. Aceasta stabilea ca "regele desemneaza persoana insarcinata cu formarea guvernului. Decretul de numire a presedintelui Consiliului se contrasemneaza de presedintele de Consiliu demisionat sau revocat; el poate fi contrasemnat si de noul presedinte de Consiliu'. Decretul de numire a ministrilor era contrasemnat de presedintele Consiliului. Primul ministru si ministrii intrau in functiune dupa depunerea urmatorului juramant in fata regelui: "Jur sa respect Constitutiunea si legile tarii, sa apar drepturile ei si sa pastrez secretele de stat' (art. 3).

Serviciile statului erau grupate pe ministere, iar ministrul era seful administratiei ministerului sau. Erau stabilite prin lege zece ministere, si

anume: Ministerul de Interne, Ministerul de Externe, Ministerul de Finante, Ministerul de Justitie, Ministerul Instructiunii Publice si al Cultelor, Ministerul Armatei, Ministerul Agriculturii si Domeniilor, Ministerul Industriei si Comertului, Ministerul Muncii, Ministerul Sanatatii si Ocrotirii Sociale. Se preciza ca ministerele si subsecretariatele de stat nu se puteau infiinta si desfiinta decat prin lege; numarul subsecretariatelor de stat nu putea depasi numarul ministerelor; repartizarea lor pe ministere se facea prin decret regal. Potrivit art. 28, "Presedintele Consiliului de Ministri este seful guvernului'. Legea stabilea atributiile fiecarui minister in parte, precum si structura acestora. Ulterior, prin decrete regale s-au infiintat noi ministere, iar altele s-au scindat; de asemenea, s-au instituit noi functii: vicepresedintele Consiliului de Ministri (in octombrie 1932) si ministri de stat (din octombrie 1930). in fapt, s-a ajuns, dupa numai doi ani de la adoptarea legii din august 1929, la o dublare a numarului de ministri si secretari de stat.

Puterea judecatoreasca (Justitia). Cea de-a treia ramura a puterii de stat era justitia. Potrivit articolului 40 din Constitutie, "Puterea judecatoreasca se exercita de organele ei. Hotararile lor se pronunta in virtutea legii si se executa in numele regelui'. Pentru intregul stat exista o singura Curte de Casatie si Justitie; aceasta avea dreptul sa judece constitutionalitatea legilor si sa le declare inaplicabile pe cele care erau contrare Constitutiei. Judecatorii erau inamovibili, Constitutia subliniind: "Cel vatamat in drepturile sale, fie printr-un act administrativ de autoritate, fie printr-un act de gestiune facut in cautarea legilor si regulamentelor, fie prin rea-vointa a autoritatilor administrative de a rezolva cererea privitoare la un drept, poate face cerere la instantele judecatoresti pentru recunoasterea dreptului sau. Organele puterii judiciare judeca daca actul este ilegal, il pot anula sau pot pronunta daune civile pana la data restabilirii dreptului vatamat, avand si caderea de a judeca si cererea de despagubire, fie contra autoritatii administrative, chemate in judecata, fie contra functionarului vinovat' (art. 107).

in iunie 1924 a fost adoptata Legea pentru unificarea judecatoreasca, prin care se prevedea organizarea de judecatorii urbane, rurale si mixte, de tribunale (in capitale de judet), a 12 Curti de Apel, precum si a unei inalte Curti de Casatie si Justitie, care judeca situatiile exceptionale (constitutionalitatea legilor, acuzatiile aduse ministrilor).

in fiecare capitala de judet exista un tribunal cu una sau mai multe sectiuni; fiecare sectiune avea un presedinte, cel putin doi judecatori de sedinta, unul sau doi supleanti, precum si grefieri, ajutori de grefieri si impiegati. Pe langa judecatorii de sedinta, fiecare tribunal avea judecatori cu insarcinari speciale (de instructie, sindic, pentru tutela, pentru infractiunile minorilor). Pe langa tribunalele din Tulcea, Constanta, Silistra si Durostor functiona cate un "Cadiat' care judeca dupa legile si uzurile musulmane afacerile civile dintre mahomedani, privitoare la organizarea familiei, puterea parinteasca, divort, casatorie, succesiuni. Pe langa fiecare tribunal functiona o Curte de Jurati, care judeca afaceri criminale, delicte politice si de presa.

Ministerul Public sau Parchetul se compunea: la inalta Curte de Casatie, dintr-un procuror general si sase procurori; la Curtile de Apel, dintr-un procuror general si un numar de procurori prevazuti de fiecare Curte; la tribunale, dintr-un procuror cap de parchet si un substitut. Procurorul general al Curtii de Casatie avea dreptul sa atace cu recurs toate actele judecatoresti contrare legii.

Consiliul Suprem al Magistraturii era alcatuit din: colegiul presedintial al inaltei Curti de Casatie; primii presedinti ai Curtilor de Apel sau presedintele (unde exista o singura sectie); inspectorii judecatoresti; ministrul de justitie sau delegatul sau. Consiliul isi dadea avizul asupra confirmarilor, numirilor si inaintarilor magistratilor, asupra altor chestiuni puse de ministrul de justitie; a validarii examenelor de magistrat; a confirmarii celor propusi sa fie declarati inamovibili etc.

Legea prevedea ca magistratii nu puteau ocupa o alta functie publica, nu puteau fi alesi in Parlament sau in consiliile comunale si judetene, nu puteau sa fie administrator sau cenzor in societati comerciale. Se excepta calitatea de profesor la Facultatea de Drept sau la o scoala superioara din orasul de resedinta al magistratului.

Monarhia (Regele). Dupa 1918, Romania a continuat sa fie un stat cu regim monarhic-constitutional. in sistemul politic al tarii, regele ocupa un loc central. Potrivit legii fundamentale din 1923, "Puterile constitutionale ale regelui sunt ereditare in linie coboratoare directa si legitima a Majestatii Sale regelui Carol I de Hohenzollern Sigmaringen din barbat in barbat prin ordinul de primogenitura si cu excluderea perpetua a femeilor si coboratorilor lor' (art. 77).

La urcarea pe tron, regele depunea urmatorul juramant: "Jur a pazi Constitutiunea si legile poporului roman, a mentine drepturile lui nationale si integritatea teritoriului' (art. 82). Articolul 88 din Constitutie stabilea prerogativele suveranului: "Regele numeste si revoca pe ministrii sai. El sanctioneaza si promulga legile. El poate refuza sanctionarea sa. El are dreptul de amnistie in materie politica. Are dreptul de a ierta sau de a micsora pedepsele in materii criminale, afara de ceea ce se statorniceste in privinta ministrilor.

El nu poate suspenda cursul urmarii sau al judecatii, nici a interveni prin nici un mod in administratia justitiei.

El numeste sau confirma in functiile publice potrivit legilor.

El nu poate crea o noua functiune fara lege speciala.

El face regulamente necesare pentru executarea legilor, fara sa poata vreodata modifica sau suspenda legile si nu poate scuti pe nimeni de executarea lor.

El este capul puterii armate.

El confera gradele militare in conformitate cu legea.

El va conferi decoratiunile romane conform unei anumite legi.

El are dreptul de a bate moneda conform unei legi speciale.

El incheie cu statele straine conventiunile necesare pentru comert, na-vigatiune si alte asemenea; insa pentru ca aceste acte sa aiba autoritate indatoritoare, trebuie mai intai a fi supuse puterii legislative si aprobate de ea'.

Articolul 90 preciza ca regele "deschide sesiunea Adunarilor legiuitoare prin Mesaj', la care Adunarea si Senatul adopta raspunsurile la Mesaj. Regele pronunta inchiderea sesiunii, putea convoca Parlamentul in sesiune extraordinara. Deosebit de importante erau urmatoarele prevederi: "El [regele - n.n.] are dreptul de a dizolva ambele Adunari deodata sau numai una din ele. Actul de dizolvare trebuie sa contina convocarea alegatorilor pana in doua luni de zile si a Adunarilor pana in trei luni. Regele poate amana Adunarile; oricum, amanarea nu poate depasi termenul de o luna, nici a fi reinnoita in aceeasi sesiune fara consimtamantul Adunarilor'.

Articolul 34 stipula ca "Puterea legislativa era exercitata colectiv de catre rege si Reprezentatiunea Nationala', alcatuita din doua Aduiari. Potrivit articolului 35, "Initiativa legilor este data fiecareia din cele trei ramuri ale puterii legislative'.

Articolul 39 glasuia: "Puterea executiva este incredintata regelui, care o exercita in mod regulat prin Constitutiune', iar la articolul 92 se preciza: "Guvernul exercita puterea executiva in numele regelui, in modul stabilit prin Constitutiune'.

La articolul 40 citim: "Puterea judecatoreasca se exercita de organele ei. Hotararile lor se pronunta in virtutea legii si se executa in numele regelui'.

Conform articolului 87, "Persoana regelui este inviolabila Ministrii lui sunt raspunzatori. Nici un act al regelui nu poate avea tarie daca nu va fi contrasemnat de un ministru, care prin aceasta chiar devine raspunzator de acel act', in Constitutie se facea precizarea: "in nici un caz ordinul verbal sau scris al regelui nu poate apara pe ministru de raspundere' (articolul 97). De asemenea, la articolul 98 se spunea: "Fiecare din ambele Adunari, precum si regele au dreptul de a cere urmarirea ministrilor si a-i trimite inaintea inaltei Curti de Casatie si Justitie, care singura, in sectiuni - unite, este in drept a-i judeca'.

Regele avea initiativa, alaturi de Adunarile legiuitoare, de a revizui Constitutia in total sau in parte (articolul 129), iar revizuirea se facea de Adunari "in acord cu regele' (articolul 130).

Legea fundamentala avea la baza principiul potrivit caruia "regele domneste, dar nu guverneaza', insa prevederile concrete erau susceptibile de interpretari diferite, in fond, nu exista ramura a activitatii de stat in care monarhul sa nu fie implicat.

Regele Romaniei era, dupa 1914, Ferdinand I, care a adus o contributie importanta la realizarea Marii Uniri si la dezvoltarea tarii intregite. El a fost influentat de o camarila (regina Maria, Barbu Stirbey) si s-a bazat pe Ion I.C. Bratianu, pe care-1 considera "zodia buna a Romaniei'. Ferdinand I nu a fost un "arbitru' in disputa dintre partidele politice, deoarece a inclinat intotdeauna balanta in favoarea P.N.L. in 1918, 1919 si 1925, principele mostenitor Carol a renuntat la calitatea sa. La 31 decembrie 1925, Consiliul de Coroana a acceptat renuntarea lui Carol, in ziua de 4 ianuarie 1926, Adunarea Nationala Constituanta a primit renuntarea lui Carol si a proclamat ca succesor pe Mihai; deoarece acesta era minor, s-a hotarat instituirea unei Regente. S-a apelat la articolul 83 din Constitutie, care prevedea: "Regele, in viata fiind, poate numi o Regenta, compusa din trei persoane, care, dupa moartea regelui, sa exercite puterile regale in timpul minoritatii succesorului tronului. Aceasta numire se va face

cu primirea Reprezentatiunii Nationale'. Regenta exercita, totodata, si tutela asupra "succesorului tronului in timpul minoritatii lui'.

La 20 iulie 1927 a incetat din viata regele Ferdinand, astfel ca a intrat in functiune Regenta, deoarece Mihai I era minor (avea doar 6 ani). Dupa trei ani, in ziua de 6 iunie 1930, principele Carol a sosit in tara, iar la 8 iunie a devenit rege sub numele de Carol al II-lea. Fostul suveran a devenit mostenitorul tronului si a primit titlul de "Mare Voievod de Alba lulia'.

Obiectivul central al actiunii lui Carol al II-lea a fost cresterea rolului monarhiei in viata de stat. Acest obiectiv a fost atins la 10 februarie 1938, cand - intr-o atmosfera politica extrem de tensionata - a recurs la o lovitura de stat, impunand apoi, la 27 februarie 1938, o noua Constitutie prin care prerogativele suveranului erau mult sporite. Regimul sau - de autoritate monarhica - a durat pana la 6 septembrie 1940, cand a fost nevoit sa abdice. La tron a revenit fiul sau Mihai, dar principalele prerogative regale fusesera preluate de generalul Ion Antonescu, devenit "conducatorul statului'.

b) Functionarea regimului democratic

inca din 1866, elita politica din Romania a optat pentru adoptarea unei Constitutii "croite' dupa modelul belgian, adica cel mai democratic din Europa acelei perioade. Ulterior, s-a desfasurat o acerba disputa in jurul "formelor fara fond', adica al unei legislatii moderne, impusa unei societati aflate la inceputul emanciparii sale politice. Disputa s-a atenuat dupa primul razboi mondial, dar problema in sine a ramas: in ce masura legile democratice adoptate s-au aplicat efectiv si cat de reala era democratia in Romania.

in iulie 1917, Constitutia a fost modificata, introducandu-se votul universal, egal, direct si secret pentru toti cetatenii (barbati). Decretul-lege din noiembrie 1918 detalia prevederile constitutionale, aducand precizari importante. Pentru a fi ales in Adunarea Deputatilor sau in Senat, pe langa conditiile de varsta se cerea: a fi cetatean roman; a avea exercitiul drepturilor civile si politice; a avea domiciliul real in Romania. Cetatenii primeau certificat de alegator; cei care nu-si exercitau "fara temei legitim' dreptul de vot erau amendati cu sume variind intre 20 si 500 lei.

Introducerea votului universal a avut ca rezultat cresterea spectaculoasa a numarului de alegatori, mutarea centrului de greutate al vietii electorale de la oras la sat si schimbarea modului de desfasurare a luptei politice. Daca pana la razboi, in regimul votului pe colegii, existau

circa 100.000 de alegatori cu vot direct, dupa adoptarea legii electorale, numarul acestora a crescut la cateva milioane (4,6 milioane in 1937). in 1914, un deputat era ales de aproximativ 400 de cetateni; decretul-lege din 1918 stabilea ca un deputat era ales de 30.000 de cetateni, iar prin decretul-lege din 1920 - de 50.000 de cetateni, adica de 125 de ori mai multi comparativ cu perioada antebelica.

Circa 80% din populatia Romaniei traia in sate, astfel ca taranimea a devenit principala masa electorala, iar centrul de greutate al confruntarilor politice in timpul alegerilor s-a mutat de la oras la tara. S-a schimbat si modul de desfasurare a campaniei electorale; daca pana in 1914 un candidat ii putea vizita la domiciliu pe toti alegatorii din circumscriptia sa, in conditiile votului universal el trebuia sa se adreseze zecilor de mii de oameni, sa participe la numeroase intruniri electorale, sa tina discursuri in medii foarte variate (la cluburi, la carciumi, in piete publice etc.), sa se adreseze unui public extrem de eterogen (mari proprietari, muncitori, tarani, intelectuali, negustori etc.). Liderii politici - sefii de partide, ministrii etc. -faceau adevarate turnee electorale in toate provinciile istorice, pentru a convinge alegatorii ca reprezinta pe toti romanii si nu doar pe cei din anumite zone geografice, in timpul campaniei electorale, orasele si satele Romaniei erau impanzite cu afise, continand programele partidelor care se prezentau in alegeri, informatii despre candidatii care cereau voturile cetatenilor. Nu lipseau indemnurile de a nu fi votati rivalii politici, care ar urmari obiective egoiste, in defavoarea tarii.

La randul lor, alegatorii au devenit extrem de activi si interesati de promisiunile facute, stiind ca votul lor cantarea greu in balanta victoriei electorale a unui partid sau altul, intrunirile electorale au avut un rol important in cresterea gradului de implicare a cetatenilor Romaniei in viata publica, aceasta fiind o expresie elocventa a caracterului democratic al regimului politic din perioada interbelica. Cetatenii au avut dese prilejuri de a participa la viata electorala si la alegerile parlamentare, in intervalul 1919-1937, in Romania s-au desfasurat zece alegeri pentru Adunarea Deputatilor si pentru Senat (in 1919, 1920, 1922, 1926,1927,1928,1931, 1932, 1933,' 1937).

Este o realitate ca evolutia partidelor politice a depins in buna masura de influenta lor electorala. Astfel, Partidul Conservator-Progresist si Partidul Conservator-Democrat au disparut din viata politica in 1922, cand nu au obtinut nici un loc in Parlament. Partidul Poporului a avut un rol politic major in anii 1919-1920, cand s-a bucurat de o larga sustinere

populara, dupa care a intrat intr-un accentuat declin. Pentru a nu deveni o "amintire istorica', gruparea lui Octavian Goga s-a desprins in 1932 din Partidul Poporului si a constituit o noua organizatie politica - Partidul National-Agrar.

Abaterea de la linia programatica pe baza careia un partid a obtinut increderea electoratului a generat reactia unor lideri politici. Spre exemplu, in 1928, Partidul National-Taranesc, afisand un larg program de reforme, a obtinut 77,76% din totalul voturilor. Dar, foarte curand, s-a obsen'at ca "era noua' promisa de national-taranisti a ramas un slogan electoral, in fata acestei situatii, Constantin Stere a fost nevoit sa-si prezinte demisia din Partidul National-Taranesc. In scrisoarea trimisa lui luliu Maniu, presedintele partidului, in aprilie 1930, acesta aprecia: "De la venirea la carma a Partidului National-Taranesc, abateri succesive de la principii si o serie de masuri si acte, pe care - cum stiti, domnule presedinte - am avut mereu onoarea si durerea sa le dezaprob ca necompatibile cu metodele de guvernare democratica si parlamentara, ca si cu ideologia noastra, au creat in jurul partidului o atmosfera destul de neprielnica, pentru ca sa poata fi cu succes dezlantuita o companie de nimic justificata, care a dus guvernul prezidat de dumneavoastra intr-un impas', in mai 1931, Constantin Stere avea sa intemeieze Partidul Taranesc-Democrat. in noiembrie 1932, Partidul National-Taranesc a fost parasit de gruparea lui Grigore lunian, care a constituit Partidul Radical-Taranesc.

O expresie a regimului democratic sunt partidele politice care reprezinta curente de opinie, interese ale anumitor grupuri socio-profesionale, etnice etc. in perioada interbelica, Romania a avut un larg evantai de partide politice: de dreapta (Partidul Conservator-Progresist, Partidul Conservator-Democrat), de centru (Partidul National-Liberal, Partidul Poporului), de centai-stanga (Partidul Taranesc, Partidul National-Taranesc), de stanga (Partidul Socialist, Partidul Social-Democrat), de extrema-stanga (Partidul Comunist din Romania), de extrema-dreapta (Legiunea Arhanghelul Mihail - Garda de Fier); de asemenea, au activat partide ale minoritatilor nationale (Partidul Maghiar, Partidul German. Partidul Evreiesc s.a.). Fiecare partid avea un program si ideologie, propunea solutii proprii privind dezvoltarea statului roman. Cetatenilor li se ofereau o multitudine de "variante', putand opta, prin vot, asupra uneia sau alteia.

Dinamica partidelor politice a reflectat, in buna parte, capacitatea acestora de a propune solutii adecvate pentru problemele cu care se confrunta Romania. Este un fapt ca Partidul National-Liberal s-a aflat la putere circa l O ani din 20 ai perioadei interbelice intrucat a fost, efectiv, cel mai bine organizat, cu viziunea cea mai clara asupra evolutiei Romaniei dupa Marea Unire, a avut un program cuprinzator, precum si lideri cu experienta politica si netagaduita capacitate organizatorica. Acest partid si-a legat numele de adoptarea Constitutiei din 1923, de legile de unificare (administrativa, judecatoreasca, electorala, privind invatamantul, cultele etc.), de cele vizand dezvoltarea economiei nationale (legea minelor, a energiei, a apelor etc.).

in perioada interbelica, alternanta la putere a fost o realitate: 1918-1919 - Partidul National-Libral; 192-1921 - Partidul Poporului; 1921-1922 - Partidul Conservator-Democrat; 1922-1926 - Partidul National-Liberal; 1926-1927 - Partidul Poporului; 1927-1928 - Partidul National-Liberal; 1928-1931 - Partidul National-Taranesc; 1931-1932 - o coalitie (Uniunea Nationala); 1932-1933 - Partidul National-Taranesc; 1933-1937 - Partidul National-Liberal. Nu a existat nici o situatie in care un partid sa stea la putere peste limita de 4 ani a Parlamentului pe care se sprijinea.

Prin alternanta la putere s-au experimentat diferite formule de abordare a problemelor cu care se confrunta Romania. De exemplu, guvernele national-librale din primul deceniu interbelic au promovat centralizarea administrativa, iar cele national-taraniste din 1928-1930 au urmarit o descentralizare prin crearea a sapte "directorate ministeriale'. Liberalii au actionat in spiritul doctrinei economice "prin noi insine', iar national-taranistii a "portilor deschise'. Cetatenii s-au putut astfel convinge care erau rezultatele practice ale unor asemenea politici. Chiar si liderii partidelor politice au putut constata unde se poate ajunge cu o anumita politica, iar atunci cand au inteles ca ea nu era benefica pentru tara au renuntat la ea. Este cazul national-taranistilor, care, dupa ce in prima guvernare (1928-1931) au recurs la masive imprumuturi externe, in 1933 au constatat ca efortul pentru rambursarea acestora era ruinator pentru Romania, drept care au suspendat unilateral plata datoriilor externe, cerand reesalonarea platilor si au abandonat doctrina "portilor deschise'.

S-a incercat si formula unor guverne de coalitie, mai ales in timpul regelui Ferdinand, care dorea sa realizeze un "consens' al principalelor partide politice intr-o actiune comuna, constructiva. Eforturile suveranului

nu au dat rezultate, liderii politici nereusind sa depaseasca rivalitatile si disensiunile. Guvernul din 1919-1920 s-a creat ca urmare a faptului ca nici un partid nu avea majoritate parlamentara, astfel ca el se sprijinea pe un "bloc parlamentar', care s-a dovedit a fi destul de fragil. Regele Carol al II-lea a promovat ideea guvernului de uniune nationala cu scopul de a diminua rolul partidelor politice si de a se implica el insusi in activitatea executivului. Guvernul din 1931-1932, prezidat de Nicolae lorga, s-a dovedit a fi un experiment nereusit, astfel ca regele va utiliza noi forme si metode pentru a-si atinge obiectivele politice.

Parlamentul a fost expresia tuturor partidelor si curentelor politice: conservatori (1919-1922), liberali (1919-1937), averescani (1919-1937), taranisti (1919-1926), national-taranisti (1926-1937), socialisti (1919-1922), social-democrati (1928-1937), comunisti (1931), legionari (1931-1933). Adunarea Deputatilor si Senatul au dezbatut si adoptat legi fundamentale pentru statul roman (Constitutia din 1923, legile pentru reforma agrara din 1921, legile pentru organizarea administrativa din 1925, 1929, 1936, legile economice din 1924 si 1929, legile privind invatamantul din 1924, 1928, 1932 etc.). in acelasi timp, parlamentul a fost un important for de dezbateri asupra tuturor problemelor privind situatia interna si internationala a Romaniei. De asemenea, parlamentul a exercitat un control asupra activitatii guvernamentale, prin intrebari si interpelari; un guvern, cel prezidat de Take lonescu, a primit vot de blam din partea Adunarii Deputatilor, in ianuarie 1922, si a trebuit sa demisioneze.

Analizand compozitia sociala a Parlamentului, constatam ca doua treimi (67%) din totalul deputatilor si senatorilor erau avocati, proprietari si universitari. Un cunoscut specialist in problematica sociologiei politice, Mattei Dogan, aprecia: "Compozitia sociala a parlamentului poate fi ilustrata printr-o piramida cu varful in jos. Intr-adevar, categoriile sociale cele mai numeroase - tarani, muncitori, functionari, artizani - nu erau, in mod practic, reprezentate'. Aceasta structura era expresia unei realitati a societatii romanesti, in care gradul de cultura politica era mai scazut, comparativ cu tarile occidentale, cu vechi traditii democratice.

Monarhia a constituit o importanta institutie a regimului democratic din Romania, cautand sa medieze intre puterile statului, astfel incat sa se asigure o dezvoltare normala a vietii economice, politice, sociale etc. Solutiile date in rezolvarea crizelor de guvern au satisfacut, adeseori, starea de spirit a populatiei. Astfel, in 1919, cand nici un partid nu a castigat

alegerile, regele Ferdinand a numit un guvern de coalitie, in 1920 1-a adus la putere pe Alexandru Averescu, cel mai popular om din Romania in acel moment, in 1922 a incredintat puterea lui Ion I.C. Bratianu, cunoscut pentru exceptionalele sale calitati de lider politic si de stat. in 1928, Regenta a oferit mandatul de premier lui luliu Maniu, presedintele Partidului National-Taranesc, in care o buna parte a populatiei isi punea mari sperante.

Desigur, era in interesul institutiei monarhice sa intervina in anumite momente pentru a da satisfactie opiniei publice si a evita escaladarea tensiunilor politice si sociale. Regele era atent la dinamica raporturilor de forte si cauta sa dea solutii adecvate. De regula, formarea unui nou guvern era precedata de consultarile suveranului cu liderii partidelor politice, care-i ofereau sugestii, prezentandu-i propriile programe si actiuni pe care le preconizau. Sub raport formal, spiritul Constitutiei era respectat, regele uzand de prerogativele sale de "mediator' intre fortele politice, in fapt, cel mai adesea, decizia era deja luata, iar noul guvern se forma nu pe baza concluziei desprinse din aceste consultari, ci a celor stabilite inaintea inceperii lor.

Presa din Romania perioadei interbelice a constituit, cu adevarat, o "a patra putere in stat'. Numarul periodicelor a cunoscut o crestere considerabila: de la 13 in 1917 (ca urmare a razboiului) s-a ajuns la l .233 in 1922 si 2.351 in 1935. Cele mai multe periodice erau consacrate vietii politice, fiind editate atat in Bucuresti, cat si in provincie. De exemplu, in 1929, apareau la Cluj 69 periodice, cu un tiraj de 228.050 exemplare, dintre care 14 in limba romana (54.950 exemplare) si 55 in limbile minoritatilor nationale (173.000 exemplare). Un studiu alcatuit in 1934 arata ca in acel an reveneau 3,7 periodice la 100.000 de etnici romani si 6 periodice la 100.000 de cetateni apartinand minoritatilor nationale.

Presa a fost un important instrument de control asupra activitatii guvernamentale, de combatere a abuzurilor si ilegalitatilor comise de oamenii politici aflati la putere sau in opozitie. De asemenea, presa - mai ales prin articolele de fond si prin diverse alte materiale, semnate de personalitati precum: N. lorga, Pamfil Seicaru, Stelian Popescu, Nae lonescu, Grigore Gafencu etc. - a contribuit la educatia civica a romanilor.

Progresele inregistrate in anii interbelici in domeniul evolutiei democratice a vietii politice din Romania au fost cu adevarat remarcabile, daca facem o comparatie cu perioada anterioara primului razboi mondial.

"Formele' legale au fost mai bine "acoperite' de "fondul' societatii romanesti, care a facut progrese importante pe calea modernizarii si a cresterii gradului de educatie civica a populatiei.

Totusi, carentele regimului democratic au fost vizibile si au influentat viata politica a Romaniei. Au fost preluate unele practici nedemocratice din trecut, au aparut altele noi, s-au manifestat oscilatii si inconsecvente care au pus adesea sub semnul intrebarii insusi "fondul' democratic al legislatiei in vigoare, in primul rand al Constitutiei.

Votul universal a fost acordat unor cetateni fara experienta politica: pana in 1914, taranimea - care alcatuia circa 85% din populatia Romaniei -vota prin delegati, care alegeau cate un deputat pe judet la colegiul al III-lea. La aceasta realitate se adauga faptul ca o buna parte a electoratului (circa 40%) nu stia sa scrie si sa citeasca, astfel ca votul era dat mai mult sub impresia de moment, decat pe baza unei cunoasteri reale a programelor si ideologiilor prezentate de partidele politice. De altfel, pentru ca alegatorii sa deosebeasca diferitele partide politice, acestea adoptau semne electorale sugestive: steaua (Partidul Poporului), secera (Partidul Taranesc), crucea (Partidul National-Liberal) etc.

Optiunile electorale au fost extrem de contradictorii, ceea ce arata ca nu exista o cunoastere clara a "ofertelor politice'. Spre exemplu, Partidul National-Liberal a obtinut 6,8% din voturi in 1920, apoi 60,3% in 1922, a scazut la 7,3% in 1926, pentru a urca la 61,7% in 1927, a ajunge la 6,5% in 1928. Partidul National-Taranesc a castigat 22,1% din voturi in alegerile parlamentare din 1926, a urcat la 77,7% in 1928, pentru ca in 1931 sa obtina doar 13,6%. Si mai spectaculoasa a fost evolutia Partidului Poporului: 42,4% in 1920, 6,5% in 1922, 52% in 1926, pentru ca in 1927, cu doar l ,9%, sa nu atinga pragul electoral de 2%.

Aceste oscilatii se datoresc si faptului ca existau cetateni care nu aveau anumite optiuni politice, dar, fiind obligati prin lege sa se prezinte la urne, votau cu partidul aflat la guvern, mai ales ca acesta avea aproape intotdeauna lista cu numarul l, adica prima pagina a buletinului de vot. Evident, au existat si presiuni, acte de violenta, numeroase ilegalitati comise de aparatul de stat, care au influentat rezultatul alegerilor, asigurand victoria partidului aflat la putere.

O carenta fundamentala a democratiei romanesti a fost mentinerea vechiului sistem, introdus de Carol I, prin care "guvernul face parlamentul'. Regele destituia guvernul si numea un altul, apoi dizolva

parlamentul si anunta organizarea alegerilor pentru Adunarea Deputatilor si pentru Senat. Guvernul proceda la destituirea vechilor autoritati locale (primari, prefecti) si numirea unor oameni de incredere apartinand partidului instalat la putere; noile autoritati actionau pentru asigurarea victoriei electorale a guvernului. Prin acest sistem, parlamentarii isi datorau in cea mai mare parte mandatul actiunii guvernamentale. Vechea butada a lui P.P. Carp: "Maiestate, dati-mi guvernul si va dau parlamentul', a fost in buna masura o realitate si dupa 1918.

in perioada interbelica s-a inregistrat un adevarat carusel guvernamental, in primul deceniu de dupa Marea Unire s-au perindat la carma tarii 11 guverne, iar in cel de-al doilea, 14 guverne, deci in total 25 guverne in 20 de ani. Au existat doar doua guverne care s-au mentinut patai ani (1922-1926 si 1934-1937), dar si sase guverne care au durat cateva saptamani, iar alte opt s-au aflat la carma intre o luna si doua luni. Evident, ca aceste dese schimbari de guverne au afectat coerenta politicii de stat si, nu o data, au derutat marea masa a cetatenilor.

Partidele politice traiau mai ales prin sefii lor: acestia isi constituiau grupuri de interese care nu tineau seama de organismele statutare de conducere. Partidul National-Liberal a cunoscut perioada sa de glorie atunci cand a fost prezidat de Ion I. C. Bratianu (1909-1927), personalitate marcanta a istoriei romanilor. Acesta nu convoca decat arareori forurile statutare de conducere, luand decizii dupa consultari personale cu diferiti fruntasi, pe care stia sa-i utilizeze cu maiestrie: I.G. Duca pentru organizarea partidului; Alexandru Constantinescu pentru manevre de culise impotriva opozitiei; Vintila Bratianu pentru probleme economice si financiare etc. Dupa moartea lui Ion l.C. Bratianu, Partidul National-Liberal a cunoscut o evolutie descendenta, urmasii sai, Vintila Bratianu (1927-1930), I.G. Duca (1930-1933) si mai ales Constantin l.C. Bratianu (1934-1947) neputand sa umple golul lasat prin decesul liderului sau, survenit in 1927. in Partidul National-Taranesc, figura centrala era luliu Maniu presedintele acestui partid: 1926-1933, 1937-1947. Sub aparenta unei amabilitati desavarsite si a unei democratii extrem de largi in raporturile cu ceilalti fruntasi ai partidului, acesta urmarea cu o perseverenta rar intalnita sa obtina adeziunea la un punct de vedere pe care si-1 stabilea dinainte. Purta negocieri zeci de ore ("pertractari' cum zicea el), dadea cuvantul tuturor sa-si exprime opiniile, dar nu retinea decat ideile care convergeau spre solutia gandita de el, pe care evita sa o exprime. Atunci cand se ajungea la

concluzia pe care o dorea, "domnul prezident', cu un aer smerit, declara ca, aceasta fiind "vointa democratic exprimata', el si-o insuseste. Partidul Poporului a trait prin personalitatea generalului Averescu; atunci cand "mitul Averescu' a ajuns la apogeu (1919-1920), Liga (Partidul) Poporului s-a bucurat de o uriasa aderenta, in octombrie 1919, a avut loc un Congres extraordinar al acestei organizatii la care toti vorbitorii s-au pronuntat pentru participarea la alegerile parlamentare. Singurul care s-a opus a fost Alexandru Averescu, deoarece era mentinuta starea de asediu, iar propaganda electorala nu se putea desfasura normal. El a declarat ca cei care doresc pot participa la alegeri, dar fara a utiliza numele sau. in fata acestei situatii, Congresul a hotarat abtinerea Ligii Poporului de la alegeri. Treptat, "mitul Averescu' s-a diminuat, deoarece cetatenii au constatat ca generalul nu a adus "indreptarea' pe care o sperau, in timpul guvernarii din 1920-1921. Partidul, care traia in umbra personalitatii generalului Averescu, a intrat intr-un con de umbra. Situatia era si mai frapanta in cazul Ligii Apararii National-Crestine, condusa de A.C. Cuza (1923-1935), si al Legiunii Arhanghelul Mihail, al carei "capitan' era Corneliu Zelea Codreanu (1927-1938); acestia decideau soarta organizatiilor respective si a membrilor lor.

O alta carenta a democratiei romanesti a fost cresterea rolului puterii executive in dauna celei legislative. La originea acestei situatii se afla modul in care se constituiau majoritatile parlamentare; acestea depindeau de guvern, care "aranja' listele de candidati si mobiliza aparatul de stat pentru a le asigura victoria in alegeri. Nu o data, ministrii au cerut majoritatii parlamentare sa voteze proiecte de lege cu care unii deputati sau senatori nu erau de acord. Spre exemplu, in 1921, mai multi parlamentari, apartinand Partidului Poporului, nu erau de acord cu unele prevederi ale legii agrare, in fata acestei situatii, ministrul de Interne, Constantin Argetoianu, a procedat astfel, dupa cum singur marturiseste: "in cele doua-trei zile care au precedat votul am lucrat grupurile si in ziua scrutinului am pus oamenii mei sa ceara votul pe fata cu apel nominal. M-am asezat in momentul scrutinului pe treptele biroului, in fata bancilor - era sa zic a ieslelor - si la chemarea fiecarui nume din partidul nostru, ma uitam in ochii chematului si sub uitatura mea n-a indraznit nici unul sa zica contra', in decembrie 1928, dupa alegeri, luliu Maniu a cerut tuturor parlamentarilor national-taranisti sa-si depuna demisia in alb la conducerea partidului. Deoarece presedintele Partidului National-Taranesc era in acelasi timp si seful guvernului, este limpede ca, in fapt, executivul controla

activitatea legislativului si nu invers, adica asa cum cerea Constitutia. Din 1934, guvernul Tatarescu a inceput sa utilizeze metoda decretelor-lege, care erau apoi supuse "in bloc' spre aprobare parlamentului.

Monarhia si-a adus propria contributie la degradarea regimului democratic din Romania, mai ales prin folosirea abuziva a dreptului de dizolvare a parlamentului. Conform Constitutiei, parlamentul era ales pe 4 ani, dar, in fapt, doar doua corpuri legiuitoare (alese in 1922 si 1933) s-au mentinut intreaga legislatura, in perioada 1919-1937, durata medie de existenta a unui parlament a fost de 2 ani, inregistrandu-se si situatii cand acesta a fost dizolvat dupa patru luni (in 1920) si un an (in 1927). Astfel, s-a ajuns ca in perioada interbelica sa se perinde nu mai putin de zece corpuri legiuitoare, cele mai multe neavand timpul material pentru dezbaterea si adoptarea legilor necesare diferitelor domenii de activitate sociala.

Aceste carente ale regimului democratic au creat, treptat, in opinia publica o reactie negativa fata de institutiile democratice, fapt ce a permis ascensiunea fortelor de extrema dreapta, in primul rand a Miscarii Legionare; in acelasi timp, s-au intensificat manevrele regelui Carol al II-lea vizand instaurarea unui regim autoritar. Partidele politice au inceput sa fie privite ca niste "coterii politice', adica grupuri de interese care lupta intre ele pentru cat mai multe avantaje materiale obtinute de partizanii proprii. Si parlamentul a cunoscut un proces accelerat de degradare, in 1936, deputatul Grigore lunian sublinia ca prin acceptarea guvernarii prin decrete-lege se dadea parlamentului "un certificat de paupertate morala si intelectuala', iar "maine se va veni cu abolirea acestei institutiuni, care se dovedeste inutila si costisitoare'. El se referea la faptul ca guvernul depusese, spre ratificare, un numar de 46 decrete-lege.

Cheltuielile suportate de bugetul statului pentru intretinerea parlamentarilor erau destul de mari. in 1933 s-a stabilit ca un deputat sau senator sa primeasca o indemnizatie de 6.000 lei pe luna, plus 700 lei pe zi lucratoare, ceea ce insemna ca, in timpul sesiunilor, ei aveau circa 19.000 lei, iar in vacanta parlamentara 6.000 lei. Un calcul estimativ arata ca un parlamentar castiga 13.600 lei pe luna. in 1939, deputatilor si senatorilor li s-a stabilit o indemnizatie fixa de 15.000 lei pe luna, iar diurnele au fost desfiintate, in acel an, un profesor universitar avea un salariu de 17.000 lei, iar un profesor de liceu cu gradul I primea 8.500 lei. Cu alte cuvinte, un parlamentar avea un salariu mai mic decat un profesor universitar si aproape dublu fata de un profesor de liceu.

Procesul de degradare a regimului democratic in anii '30 nu a fost specific Romaniei, ci intregii Europe. Treptat, in majoritatea statelor europene s-au instaurat regimuri autoritare, de diferite nuante, inca din 1929, Romania era inconjurata de tari cu asemenea regimuri, exceptand Cehoslovacia, dar care, in martie 1939, a fost lichidata ca stat.

in concluzie, regimul democratic din Romania a fost o realitate, dar el a avut numeroase carente, care s-au accentuat spre sfarsitul perioadei interbelice. Cu toate imperfectiunile sale, democratia romaneasca a rezistat mai mult comparativ cu cea din majoritatea statelor europene, Romania fiind una dintre ultimele tari in care s-a instaurat un regim totalitar.

Dupa patru ani de guvernare liberala, in decembrie 1937 au fost organizate alegeri parlamentare, care s-au incheiat cu un rezultat nedecis, deoarece nici un partid politic nu a obtinut cel putin 40% din totalul voturilor pentru a beneficia de prima electorala. Pe primul loc s-a situat PNL cu 35,92%, urmat de PNT - 20,40%, Totul pentru Tara (Miscarea Legionara) - 15,58% si Partidul National Crestin - 9,15%.

in aceste conditii, regele 1-a numit in functia de presedinte al Consiliului de Ministri pe Octavian Goga, lider al Partidului Nationai-Crestin, dar 1-a inclus in guvern, la Ministerul de Interne, pe Armand Calinescu, adversar inversunat al Miscarii legionare. Parlamentul a fost dizolvat inainte de a se fi intrunit, anuntandu-se noi alegeri pentru inceputul lunii martie 1938. Campania electorala a cunoscut un curs violent, ministrul de Interne luand masuri impotriva legionarilor, iar acestia ripostand impotriva fortelor de ordine. Corneliu Z. Codreanu declarase ca in "48 de ore dupa biruinta Miscarii Legionare, Romania va avea o alianta cu Roma si Berlinul', fapt ce insemna schimbarea politicii externe a tarii, care era orientata spre Franta, Marea Britanic si Societatea Natiunilor. Guvernele de la Londra si Paris au intervenit pe langa regele Carol al II-lea, cerandu-i sa impiedice ascensiunea legionarilor spre putere. La randul lor, liderii partidelor democratice erau ingrijorati atat de declaratiile lui Codreanu, cat si de hotararea Miscarii Legionare de a instaura un regim totalitar si de a "pedepsi' pe cei care i s-ar opune.

Apreciind ca momentul era favorabil unei lovituri de stat, Carol al II-lea a decis sa actioneze rapid, pentru a prelua principalele parghii ale puterii in propriile maini si a se prezenta ca un "salvator' al natiunii.

c) Regimul de autoritate monarhica

Institutionalizarea si functionarea noului regim, in dimineata zilei de 10 februarie 1938, regele Carol al II-lea 1-a primit in audienta pe Octavian Goga. Suveranul a ascultat propunerile primului ministru privind rezolvarea problemelor cu care se confrunta Romania si in primul rand actiunile initiate de guvern care aveau menirea de a asigura castigarea alegerilor pralamentare de catre Partidul National-Crestin. La sfarsitul audientei, regele a subliniat necesitatea unui guvern de uniune nationala, solicitand sprijinul lui Octavian Goga. intelegand ca nu se mai bucura de increderea suveranului, Ocavian Goga si-a prezentat demisia.

Actionand rapid, Carol al Il-lea a chemat in audienta sefii de partide. Constantin I.C. Bratianu, Constantin Argetoianu, Alexandru Averescu, Nicolae lorga au acceptat ideea unui guvern de autoritate, care sa restabileasca ordinea in tara. luliu Maniu s-a pronuntat pentru mentinerea sistemului democratic, in care raspunderea politica revine partidelor pentru "a acoperi' Coroana. Grigore lunian, presedintele Partidului Radical-Taranesc, nu s-a putut prezenta la Palat, deoarece se afla in strainatate. Corneliu Zelea Codreanu nu a fost chemat in audienta, desi partidul sau se situase pe locul al treilea in urma alegerilor parlamentare din decembrie 1937. De asemenea, conform obiceiului, nu au fost covocati liderii partidelor apartinand minoritatilor nationale si nici presedintele Partidului Social-Democrat, in noaptea de 10/11 februarie 1938 s-a constituit un nou guvern, prezidat de patriarhul Miron Cristea, din care faceau parte, ca ministri secretari de stat, sase fosti presedinti ai Consiliului de Ministri (Arthur Vaitoianu, Alexandru Averescu, Alexandru Vaida-Voevod, Nicolae lorga, Gheorghe Tatarescu, Gheorghe Gh. Mironescu). Dintre primii ministri care erau in viata, luliu Maniu si Octavian Goga au refuzat sa accepte demnitatea oferita de Carol al II-lea, iar Barbu Stirbey nu a fost solicitat de rege.

in prima sedinta de guvern, regele a prezentat textul unei proclamatii pe care o adresa tarii, in care se afirma ca "Romania trebuie salvata si sunt hotarat sa o fac', ca "va depolitiza viata administrativa si gospodareasca a statului, va alcatui schimbarile constitutionale care sa corespunda noilor nevoi ale tarii si nazuintelor de astazi ale unei Romanii ce trebuie sa se intareasca'. De asemenea, a fost discutata proclamatia guvernului, care detalia ideile din cea semnata de rege.

in aceeasi noapte de 10/11 februarie 1938 s-a hotarat introducerea starii de asediu pe intreg cuprinsul tarii, autoritatile militare avand dreptul de a face perchezitii "oriunde si oricand va cere trebuinta', de a "cenzura presa si orice publicatiuni', de a "impiedica aparitia oricarui ziar sau publicatiune, sau numai aparitia unor anumite stiri sau articole', de a "dizolva orice adunari, oricare ar fi numarul paricipantilor si oriunde s-ar intruni', in aceeasi noapte au fost numiti noi prefecti de judete din randul ofiterilor superiori si a fost revocata convocarea corpului electoral.

La 20 februarie, Consiliul de Ministri a aprobat textul noii Constitutii, care a fost supusa cetatenilor spre "buna stiinta si invoiala', votul facandu-se prin "declaratiune verbala inaintea biroului de votare', tinandu-se liste separate cu cei care au votat impotriva. Plebiscitul s-a desfasurat la 24 februarie, covarsitoarea majoritate a populatiei - mai ales cea din mediul rural - neavand timpul material necesar pentru a cunoaste textul noii Constitutii. Cu toate acestea, s-a anuntat ca din cei 4 303 064 cetateni care s-au prezentat la vot, 4 297 221 au votat pentru si numai 5 843 (0,13%) au fost impotriva.

Noul regim a fost institutionalizat prin Constitutia promulgata la 27 februarie 1938. Aceasta mentinea unele principii, ca: suveranitatea nationala, separatia puterilor in stat, responsabilitatea ministeriala. Recunostea unele drepturi si libertati democratice, precum: libertatea constiintei, a invatamantului, muncii, presei, intrunirilor, de asociatie, libertatea individuala, inviolabilitatea domiciliului, egalitatea in fata legii.

Elementele noi - definitorii pentru regimul instaurat la l O februarie -se refereau la prerogativele regelui. Acesta devenea un factor politic activ, implicandu-se nemijlocit in activitatea guvernamentala. El era declarat "capul statului' si, in aceasta calitate, exercita puterea executiva prin guvern; acesta era numit de suveran si raspundea numai in fata sa, ministrii nemaiavand o baza parlamentara. Regele putea refuza, fara motivare, sanctiunea legilor adoptate in parlament; in timpul cat Adunarile legiuitoare erau dizolvate si in intervalul dintre sesiuni, regele putea sa emita decrete cu putere de lege; semnarea tratatelor politice si militare cu statele straine nu mai avea nevoie de acordul parlamentului. Erau, totodata, mentinute drepturile pe care suveranul le avusese prin Constitutia anterioara: convocarea Adunarilor legiuitoare, deschiderea sesiunii prin Mesaj, pronuntarea inchiderii sesiunii, amanarea convocarii si decizia de dizolvare a acestora; de asemenea, potrivit art.46, regele avea dreptul de a micsora

pedepsele in materii criminale, de a numi si confirma in functii publice; el era capul ostirii, avea dreptul de a declara razboi si a incheia pace, conferea grade militare si decoratii romane, acredita ambasadorii si ministrii plenipotentiari, putea bate moneda. Desi regele beneficia de drepturi foarte largi, s-a mentinut principiul formulat in constitutiile anterioare: "Persoana regelui este inviolabila. Ministrii sai sunt raspunzatori. Actele de stat ale regelui vor fi contrasemnate de un ministru, care, prin aceasta insasi, devine raspunzator de ele' (art.44).

Aveau drept de vot cetatenii de peste 30 de ani ( in loc de 21 ani, cum se prevazuse in Constitutia din 1923). Alegatorii erau impartiti in trei categorii, in functie de indeletniciri - agicultura si munca manuala; comert si industrie; ocupatii intelectuale - prin care se incerca o organizare corporatista a parlamentului. Mandatul deputatilor era prelungit de la 4 la 6 ani, iar al senatorilor de la 4 la 9 ani. Regele avea dreptul de a numi jumatate din numarul membrilor Senatului, Ia care se adaugau senatorii de drept, in randul carora au fost inclusi toti principii majori ai familiei regale.

Parlamentul a devenit un organ mai mult decorativ, despuiat de principalele lui atributii. Membrii Adunarilor legiuitoare erau obligati sa depuna juramant de credinta fata de rege. Deputatii si senatorii aveau dreptul de a adresa intrebari ministrilor, la care acestia erau obligati sa raspunda, dar nu puteau da vot de blam unui ministru sau guvernului. Adunarile legiuitoare aveau dreptul de a vota bugetul, dar daca nu-1 adoptau "in timp util', acesta putea fi stabilit de puterea executiva. Astfel, o parghie esentiala - care orienta politica economica a statului - putea fi scoasa de sub decizia parlamentului. Deputatii si senatorii aveau dreptul de initiativa legislativa, dar numai pentru legile de "interes general', care si acestea puteau fi respinse prin veto-ul opus de rege.

in discursul rostit cu prilejul promulgarii noii Constitutii, patriarhul Miron Cristea a lansat un atac vehement la adresa partidelor politice, aducand elogii regelui Carol al II-lea: "Astazi s-a distrus hidra cu 29 de capete electorale, care a invrajbit fara folos pe toti spre paguba tarii intregi. Astazi s-a rupt paienjenisul de pe ochii cetatenilor Romaniei intregite, ca sa vada limpede de unde vine mantuirea: de la eroica hotarare a Majestatii Tale'.

Un nou pas pe calea institutionalizarii noului regim s-a inregistrat la 30 martie 1938, cand s-a constituit Consiliul de Coroana, ca organ permanent, alcatuit din membri desemnati de rege, care primeau o

remuneratie. Consiliul avea un rol consultativ, hotararile sale nefiind obligatorii pentru suveran, in Consiliul de Coroana au fost numiti fostii presedinti ai Consiliului de Ministri care facusera parte din precedentul guvern, precum si alti oameni politici devotati regelui Carol al II-lea. Membrii Consiliului de Coroana purtau numele de consilieri regali, iar la ceremoniile oficiale aveau locul rezervat dupa cel al presedintelui Consiliului de Ministri.

La 30 martie 1938 s-a publicat decretul-lege pentru dizolvarea tuturor asociatiilor, gruparilor sau partidelor politice; decretul prevedea ca acestea isi vor putea relua activitatea "in conditiile si cu formele prevazute intr-o lege speciala ce se va intocmi in acest scop'. Acest act temerar, prin care se urmarea lichidarea unei componente fundamentale a regimului democratic, nu a provocat aproape nici o reactie din partea opiniei publice, iar opozitia liderilor unor partide a fost declarativa si ineficienta.

in ziua de 14 aprilie 1938 a fost publicat decretul privind apararea ordinei in stat, care preciza ca dizolvarea unei grupari sau asociatii cu caracter politic atragea dupa sine in mod automat inchiderea cluburilor sau localurilor de intruniri ale acestora.

Noul regim a procedat la reorganizarea administrativa a tarii. La 14 august 1938 a fost decretata reforma administrativa, pe baza careia, alaturi de vechile unitati - comuna, plasa, judetul -, s-a introdus una noua: tinutul. Au fost create zece tinuturi - Olt, Arges, Marii, Dunarii, Nistru, Prut, Suceava, Alba-Iulia, Crisurilor, Timis -, in fruntea carora se aflau rezidenti regali, numiti prin decret de catre Carol al II-lea. Acestia se bucurau de largi imputerniciri, principala lor sarcina fiind aplicarea intocmai a hotararilor guvernamentale, asigurarea ordinei si linistei publice in tinutul respectiv. Conform noii legi, primarii nu mai erau alesi, ci numiti pe o perioada de 6 ani.

Reorganizarea a cuprins si domeniul social: sindicatele au fost dizolvate, iar prin decretul-lege din 12 octombrie 1938 s-au creat breslele de lucratori, functionari particulari si meseriasi, care aveau ca obiect apararea si dezvoltarea intereselor profesionale ale membrilor, iar acestea erau "limitate prin insasi natura lor la acela de ordin industrial, comercial, agricol, tehnic, cultural si social', excluzandu-se activitatile politice. De asemenea, decretul mentiona ca breslele "isi exercita activitatea numai pe plan national', ele "nu vor putea fi afiliate organizatiilor cu caracter international sau sa fie reprezentate la manifestatiuni sau congrese internationale fara autorizatia expresa a Ministerului Muncii'. Primul

Congres al breslelor s-a desfasurat in ziua de 1 mai 1939, sub presedintia lui Mihai Ralea, ministrul muncii.

Regimul a acordat o atentie speciala tineretului: prin decretul-lege din 15 decembrie 1938, toti baietii intre 7 si 18 ani si toate fetele intre 7 si 21 de ani erau obligati sa faca parte din Straja Tarii, al carei comandant suprem era regele, caruia strajerii trebuiau sa-i jure credinta. Deviza strajerilor era "Credinta si munca pentru tara si rege'. La 19 octombrie 1939 a fost infiintat Frontul National Studentesc, in care au fost inscrisi, in mod automat, toti studentii.

Cu toate masurile luate, cu toata propaganda desfasurata, regimul nu reusea sa puna in miscare masele de cetateni. Armand Calinescu nota: "Guvernul sta pe scena si lucreaza. Cetatenii stau in banci si aplauda uneori. Dar nu participa la aceasta actiune. Ei nu sunt intim legati de aceste actiuni'. De aceea, pentru a da un suport politic regimului sau, Carol al II-lea a hotarat sa constituie, la 16 decembrie 1938, Frontul Renasterii Nationale (F.RN.). Urmarind sa dezintegreze vechile partide prin atragerea unor cadre in posturi de conducere, decretul preciza ca F.R.N. era "unica organizatie politica in stat', orice alta activitate politica decat aceea a F.R.N. fiind socotita clandestina; numai F.R.N. avea dreptul de a fixa si depune candidaturi in alegerile parlamentare, administrative si profesionale. Seful suprem al F.R.N. era regele; in intreaga retea a partidului organele de conducere erau numite pe scara ierarhica, nefacandu-se nici un fel de alegeri. La ceremonii si activitati oficiale membrii F.R.N. purtau uniforme albastre sau albe (in functie de vreme), in conceptia guvernantilor, F.R.N. avea menirea "de a fi instrumentul de realizare a unei democratii purificate'.

in ziua de 9 mai 1939 a fost publicat decretul-lege asupra reformei electorale, care detalia prevederile din Constitutie; se facea precizarea ca aveau drept de vot numai stiutorii de carte, ceea ce insemna o serioasa limitare a numarului de alegatori, in acelasi timp, primeau drept de vot si femeile, pentru prima data in istoria Romaniei. Daca in decembrie 1937 au avut drept de vot 4 649 163 cetateni, pe baza noii legi electorale numarul acestora s-a redus la 2 025 123. Totodata, numarul deputatilor s-a micsorat de la 387 la 258 (cate 86 pentru fiecare "profesiune'); Senatul era alcatuit din 88 de senatori alesi si 88 numiti de rege, la care se adaugau senatorii de drept. Alegerile desfasurate in zilele de l - 2 iunie au fost castigate de F.R.N., singura organizatie care a depus liste de candidati.

O data cu deschiderea parlamentului, la 7 iunie 1939, procesul de institutionalizare a regimului instaurat la 10 februarie 1938 s-a incheiat. O analiza concreta a institutiilor si a modurilor lor de functionare, a regimului in ansamblul sau, conduce la concluzia ca acesta avea un caracter antidemocratic, hibrid, in care regele era figura dominanta, intervenind efectiv in activitatea de guvernare. Ministrii proveneau din vechile partide democratice, rolul central avandu-1 gruparea national-taranista condusa de Armand Calinescu si cea national-liberala in frunte cu Gheorghe Tatarescu. Oameni ca Mihai Ralea, Petre Andrei, Grigore Gafencu, Mihai Ghelmegeanu, Mitita Constantinescu, Victor Slavescu, Victor lamandi, care s-au format si afirmat in timpul regimului democratic, nu puteau deveni peste noapte instrumente ale dictaturii. Realitatea arata ca dupa 10 februarie 1938 in Romania nu s-a instaurat un regim de dictatura, in care regele, proclamat "capul statului' decide, iar ministrii executa. Se desfasura mai curand un proces de consultare in care, de regula, punctul de vedere al lui Carol al II-lea era acceptat de guvern. Nu au fost putine cazurile in care regele a trebuit sa cedeze in fata ministrilor. Astfel, Carol al II-lea scria in cartea sa intitulata in zodia Satanei despre sedinta Consiliului de Coroana din 6 septembrie 1939: "Atat Calinescu, cat si eu a trebuit sa ne inchinam in fata acestei pareri a majoritatii', de a proclama neutralitatea Romaniei. Iar in insemnarile sale zilnice, regele nota: Miercuri, 11 octombrie 1939: "Astazi mi-am calcat oribil pe inima inaintand lui Argetoianu cererea de suspendare a Serviciului Social. Legea a fost defectuoasa, dar opera in sine a fost cat se poate de frumoasa si am crezut cu toata puterea intr-insa'. Vineri, 13 octombrie 1939: "E o zi trista pentru mine; se pune in aplicare suspendarea Serviciului Social. Ceea ce visasem, ceea ce fusese un ideal pe care-1 intrezaream in vremuri de bejenie, a fost indepartat din cauza unor nemultumiri pe care eu continui a le considera ca fictive si care, desigur, au fost pricinuite de o prea mare dorinta a lui Gusti sa faca bine; 1-am franat cat am putut, dar tot mi-a scapat printre degete. Multe trebuie sa mai indure un suveran si aceasta chestiune m-a costat multi ani din viata mea'.

Importante sunt si aprecierile unui om politic cu experienta, ministrul Vaier Pop: " in aparenta, Romania era organizata ca un stat totalitar, cu o Constitutie autoritara, cu un partid unic, cu regele sef de partid, cu toata lumea imbracata in uniforma, cu salutul roman etc. Toate acestea erau insa o simpla spoiala, care nu putea ascunde realitatea pentru observatorul perspicace; Romania facea antisemitism de circumstanta, regim totalitar cu

masoni si democrati cunoscuti si incerca o apropiere de Germania cu anglo-francofili s.a.m.d. Regele era inconjurat de oameni de aceleasi credinte, iar situatia Elenei Lupescu era mai tare decat oricand'. De altfel, in audienta din 23 iulie 1940, Vaier Pop i-a declarat limpede lui Carol al II-lea: "Regimul totalitar din Romania este numai o forma fara continut, mai mult o parodie decat o realitate'. Analiza concreta a regimului instaurat la 10 februarie 1938 conduce la concluzia ca acesta a fost un regim de autoritate monarhica.

Politica economica a regimului s-a caracterizat prin cresterea interventiei statului, exprimata in masurile vizand coordonarea activitatii economice, in comenzile masive facute industriei, in achizitionarea unor mari cantitati de cereale si stocare lor, in angajarea unor imprumuturi pe piata interna, in dirijarea comertului exterior si controlul circulatiei valutare. Viata economica a fost influentata de: evolutia situatiei internationale, care a impus acordarea unei atentii prioritare inarmarii in vederea apararii granitelor; reorientarea comertului exterior in conditiile disparitiei unor piete traditionale pentru Romania; ingreunarea transporturilor intenationale; stocarea de catre diferite state a unor produse, indeosebi strategice.

A fost reorganizat Ministerul Industriei si Comertului, care la 7 aprilie 1938 s-a transformat in Ministerul Economiei Nationale, cu sarcina de a realiza indrumarea, coordonarea si incurajarea dezvoltarii fortelor de productie, distribuirea productiei prin comertul intern, orientarea si supravegherea importului, intocmirea legilor economice pe taram industrial, comercial si bancar. Prin decretul din octombrie 1939, Ministerul Economiei Nationale putea hotari sindicalizarea tuturor intreprinderilor dintr-o ramura industriala, stabilind sarcini concrete de productie si de desfacere a marfurilor.

Pe linia cresterii rolului statului in economia nationala se inscrie decretul din ianuarie 1940, prin care s-a infiintat Comisariatul General al Petrolului pe langa Ministerul Economiei Nationale, care se ocupa de extractia si prelucrarea titeiului, precum si de transportul, inmagazinarea in rezervoare, vanzarea si distribuirea produselor, satisfacerea nevoilor armatei si populatiei civile, exportul de petrol s.a. Deciziile acestui Comisariat erau executorii. Consiliul Superior Economic a fost imputernicit, prin decretul-lege din l iunie 1938, sa intocmeasca si sa adopte, in conformitate cu conjunctura economica, planurile si programele de rationalizare si de valorificare a productiei nationale care, dupa ce erau

aprobate de Consiliul de Ministri, deveneau obligatorii pentru toate ministerele. Consiliul Superior Economic putea face propuneri de coordonare a liniilor generale in politica schimburilor, tarifelor si contributiilor fiscale in vederea imbunatatirii situatiei economice a tarii, aviza proiectele de tratate si conventii cu caracter economic, financiar sau social. Numirea membrilor Consiliului se facea direct de catre rege.

In cursul anului 1938, productia industriala a continuat sa creasca, insa declansarea celui de-al doilea razboi mondial, la l septembrie 1939, a dus la restrangerea posibilitatilor de aprovizionare a industriei romanesti cu materii prime si semifabricate (bumbac, cauciuc, metale s.a.), astfel incat unele intreprinderi textile si metalurgice, dupa ce si-au consumat stocul de rezerve, au fost nevoite sa-si inchida portile. De asemenea, starea de nesiguranta generata de razboi a facut ca volumul investitiilor in scopuri productive sa scada. Efortul principal a fost indreptat spre productia de armament si echipament de razboi - atat de necesare in conjunctura internationala devenita deosebit de nefavorabila Romaniei.

Principala ramura a economiei nationale a continuat sa fie agricultura. Metodele agrotehnice avansate de cultivare a pamantului s-au extins; au cunoscut o anumita dezvoltare cultura plantelor tehnice - in, canepa, rapita -, precum si legumicultura si cresterea vitelor. Concentrarile si rechizitiile masive au lipsit insa agricultura de o buna parte a fortei de munca, ceea ce a dus la o accentuata scadere a productiei incepand din 1939. Prin decretul -lege din 1939, Ministerul Agriculturii si Domeniilor impreuna cu Ministerul Apararii Nationale erau autorizate sa gaseasca mijloacele cele mai potrivite pentru organizarea agriculturii in vremuri exceptionale, avand ca obiectiv asigurarea aprovizionarii armatei si populatiei civile.

in domeniul financiar s-au urmarit echilibrarea bugetului, cresterea veniturilor statului, in special pe baza impozitelor indirecte. La sfarsitul anului 1939 s-au facut simtite simptomele inflatiei, care a luat amploare in anii urmatori, in mai 1940, Banca Nationala a fost autorizata sa reevalueze stocul de aur, operatie in urma careia leul a fost depreciat cu 50% fata de nivelul anului 1929.

Comertul exterior a fost marcat de decretul din l octombrie 1939, care a stabilit ca "in interesul apararii nationale si al apararii economiei si productiei romanesti' nici un export nu putea fi executat decat pe baza unei autorizatii de export netransmisibila.

Deteriorarea situatiei internationale a facut ca principalele produse de export ale Romaniei - petrolul si cerealele - sa devina obiect de puternica disputa intre marile puteri. Romania era una dintre cele mai mari tari producatoare de petrol din Europa, iar acest produs capatase o importanta deosebita pentru aprovizionarea masinii de razboi; de asemenea, dispunand de mari cantitati de cereale pentai export si avand nevoie de produse fabricate, ea constituia o piata sigura si rentabila pentru tarile industrializate.

Guvernantii romani continuau sa promoveze o politica orientata spre Franta si Marea Britanic, opunandu-se strangerii legaturilor cu Germania. Dar viata a demonstrat ca Romania a fost abandonata de "marile democratii occidentale'. Carol al II-lea a cautat sa opuna rezistenta penetratiei capitalului german, dar posibilitatile de contracarare a ofensivei hitleriste au devenit tot mai limitate, in acest sens este sugestiv faptul ca -intr-un context international extrem de dificil, generat de ocuparea Cehoslovaciei -a fost semnat la 23 martie 1939 un tratat economic romano-german, care prevedea o puternica dezvoltare a realtiilor dintre cele doua tari si o serie de avantaje unilaterale pentru Germania; totusi, cand atmosfera s-a mai limpezit, autoritatile de la Bucuresti au tergiversat aplicarea lui.

Cresterea rolului Germaniei pe arena europeana a influentat si situatia economiei romanesti. Astfel, dupa ocuparea Austriei si Cehoslovaciei, monopolurile germane au preluat cea mai mare parte a pachetelor de actiuni detinute in Romania de capitalistii din cele doua tari. In esenta, n-a avut loc o sporire a aportului de capital german, care sa duca la o efectiva dezvoltare a foitelor de productie, ci s-a inregistrat o preluare, mai mult sau mai putin fortata, a intreprinderilor existente sau o substituire a capitalului, determinate de intelegerile intervenite intre marile trusturi internationale. Desi a crescut sensibil, ponderea capitalului german in economia romaneasca era inca modesta. In industria petrolului - ramura in care lupta dintre monopolurile straine a fost cea mai acerba - capitalul german a sporit de la 0,18% in 1938 la 5.81 % in 1940. in conditiile in care masina de razboi hitlerista subjugase o parte insemnata a Europei, la 27 mai 1940 a fost semnat "pactul petrolului', prin care Germania obtinea prioritate la exporturile romanesti, tara noastra primind in schimb armament si echipament de razboi. Desi preturile la petrol cresteau vertiginos pe piata mondiala, Romania s-a angajat sa vanda acest produs la preturile antebelice, ceea ce insemna o mare concesie facuta hitleristilor. Pe masura ce Germania obtinea victorii pe front, penetratia monopolurilor germane in

economia romaneasca se accentua, acestea preluand masiv actiunile apartinand capitalistilor din statele invinse.

Politica sociala a vizat, in principal, sprijinirea marii burghezii interesate in dezvoltarea industriei grele si in cea privind inzestrarea armatei. Aceasta grupare, ce avea in frunte pe insusi regele Carol al II-lea, era dependenta de sprijinul statului, principalul creditor si cumparator al produselor realizate.

Politica guvernamentala fata de taranime a vizat acordarea unui sprijin in vederea modernizarii productiei si sporirii disponibilitatilor pentru export. Prin decretul din 5 decembrie 1938 s-a infiintat Banca pentru Industrializarea si Valorificarea Produselor Agricole, care acorda credite pentru productia si valorificarea produselor obtinute de pe proprietatile mai mari de 5 hectare. Totodata, statul a acordat unele facilitati pentru cumpararea de masini agricole, pentru exportul de produse animaliere si vegetale. Prin decretul-lege privind mobilizarea agricola din septembrie 1939, gospodariile mosieresti beneficiau de oameni special recrutati pentru muncile agricole.

Muncitorimea a suportat si ea consecintele negative ale deteriorarii situatiei internationale si izbucnirii razboiului mondial. Astfel, in martie 1940, Ministerul Muncii a fost autorizat sa prelungeasca ziua de lucru la 10 ore in intreprinderile industriale, oricand necesitatile o impuneau, iar in iulie 1940 s-a adoptat un decret pentru stabilirea regimului muncii in imprejurari exceptionale, care hotara prelungirea zilei de lucru peste durata ei normala de 8 ore (fara a preciza cu cat), suspendarea vremelnica a repausului duminical si sarbatorilor legale, precum si a concediului de odihna in intreprinderile care lucrau pentru armata. Totodata, a fost interzis dreptul la greva.

Intelectualitatea a continuat sa aiba o situatie materiala superioara celorlalte categorii sociale.

in general, anii 1938 - 1940 s-au caracterizat prin accentuarea procesului de stratificare sociala, a carui dominanta a fost detasarea puternica a unei grupari a marii burghezii industriale si bancare, in frunte cu regele Carol al II-lea.

Partidele politice si atitudinea lor fata de regimul lui Carol al II-lea. Desi au fost scoase in afara legii, prin decretul-lege din 30 martie 1938, partidele politice au continuat, in fapt, sa-si desfasoare activitatea, evident ca intr-un cadru mult mai restrans decat in perioada anterioara.

Partidele mici, care in perioada anterioara sprijinisera politica lui Carol al II-lea, Partidul Agrar (Constantin Argetoianu), Frontul Romanesc (Alexandru Vaida-Voevod), Partidul Nationalist-Democrat (Nicolae lorga) au primit favorabil actul dizolvarii partidelor politice si masurile ce au urmat. La randul sau, Carol al II-lea a ingaduit ca aceste organizatii si grupari sa-si continue oficios activitatea, concretizata in tinerea legaturii permanente intre conducerile centrale si organizatiile judetene, editarea unor ziare proprii sub titulatura "independenta' etc. Membrii acestor partide si grupari au ocupat functii si demnitati, constituind o sursa de cadre pentru regim.

Alte partide mici si-au incetat activitatea: Partidul Poporului, Partidul Conservator, Partidul Radical-Taranesc si Partidul National-Crestin, datorita faptului ca sefii lor au decedat, iar partizanii acestora fie au abandonat activitatea politica, fie au aderat la alte organizatii. Aceasta situatie a avut ca efect simplificarea sistemului partidist din Romania.

Organizatiile politice ale minoritatilor nationale si-au continuat activitatea. Partidul Maghiar si-a luat numele de Comunitatea Maghiara si a aderat la Frontul Renasterii Nationale in ianuarie 1939. in locul fostilor conducatori "intransigenti', in frunte cu Gyarfas Elmer si Bethlen Gyrgy, au fost promovati Banffy Miklos si Szaasz Pal, care aveau legaturi cu Curtea regala si cu unele cercuri ale burgheziei romanesti. Speranta lui Carol al II-lea ca va colabora cu acesti lideri, facandu-le numeroase concesii si acordandu-le adevarate privilegii, s-a dovedit a fi neintemeiata. In fapt, Comunitatea Maghiara din Romania era dirijata de la Budapesta si promova politica Ungariei, indreptata impotriva integritatii teritoriale a statului roman. Liderii Comunitatii Maghiare au primit cu satisfactie dictatul de la Viena din 30 august 1940, care "incorona' activitatea lor, desfasurata de-a lungul perioadei interbelice.

Partidul German a fuzionat in noiembrie 1938 cu Partidul Poporului German, constituindu-se Comunitatea Germanilor din Romania, care, in ianuarie 1939, a aderat la Frontul Renasterii Nationale, incercarea lui Carol al II-lea de a atrage de partea sa pe liderii minoritatii germane a esuat, acestia fiind tot mai mult contaminati de hitlerism. Este semnificativ faptul ca Fritz Fabricius, presedintele Comunitatii Germanilor din Romania, indeplinea si functia de presedinte al Uniunii Germanilor Minoritari din Europa; in aceasta calitate, el era subordonat direct al lui Rudolf Hess, loctiitorul lui Adolf Hitler. Prin interventia directa a Berlinului, care a

urmarit sa puna capat definitiv disputelor dintre Fabricius si Bonfert, cei doi au fost destituiti si, dupa un scurt interimat al lui Wolfram Brukner, in fruntea Comunitatii a fost numit, la 27 septembrie 1940, Andreas Schmidt, ginerele inaltului demnitar nazist Gottlob Berger.

Principalul partid de opozitie era PartidulNational-Taranesc condus de luliu Maniu. Acesta a facut repetate declaratii impotriva regimului instaurat de Carol al II-lea, protestand contra masurilor de restrangere a drepturilor si libertatilor democratice. luliu Maniu a declarat ca actul de dizolvare a partidelor politice era neconstitutional si a precizat: "Nu ne socotim dizolvati, ci ne simtim obligati a continua activitatea noastra'. El a decis ca toti cei care acceptau demnitati din partea regelui sa fie considerati exclusi din Partidul National-Taranesc. intre acestia s-au aflat Petre Andrei si Mihai Ralea, membri ai Comitetului Executiv al partidului. Tactica lui luliu Maniu a fost aceea de a hartui regimul, de a-1 critica in orice imprejurare si de a-1 compromite. El nu urmarea mobilizarea opozitiei impotriva politicii lui Carol al II-lea, ci de a-1 lasa pe rege sa se macine ca urmare a propriilor greseli si a incompetentei in gestionarea bunurilor statului.

Presedintele Partidului National-Liberal, Constantin I.C. Bratianu, a adoptat initial o atitudine pozitiva fata de regimul de autoritate monarhica. El a admis ca fostii presedinti ai Consiliului de Ministri, provenind din Partidul National-Liberal, sa faca parte, cu titlu personal, din guvernul de la 10 februarie 1938.

Dar, dupa publicarea decretului din 30 martie 1938, privind dizolvarea partidelor politice, Constantin I.C.Bratianu a inteles ca suveranul nu se limita doar la actiuni impotriva Garzii de Fier, ci era decis sa permanentizeze noul regim, distrugand sistemul democratic, in consecinta, el a protestat impotriva decretului-lege din 30 martie, afirmand: "Mai curand sau mai tarziu, tot la actiunea de partide trebuie sa se revie, pentru a da vietii nationale un ritm normal'. Mai mult, conducerea Partidului National-Liberal a hotarat, la 5 aprilie 1938, excluderea din acest partid a celor care au semnat decretul de dizolvare, intre acestia numarandu-se si Gheorghe Tatarescu. in functia de secretar general al Partidului National-Liberal a fost ales Constantin (Bebe) Bratianu. Pe de alta parte, ca urmare a disensiunilor intre gruparea bratienista si cea tataresciana, ponderea liberalilor in viata politica s-a diminuat.

O caracteristica esentiala a vietii politice din Romania de dupa 10 februarie 1938 a fost ameliorarea relatiilor dintre Partidul National-Taranesc si Partidul National-Liberal, ajungandu-se la desfasurarea unor actiuni comune, care nu erau de conceput in perioada anterioara, in aceasta colaborare, Partidul National-Taranesc, prin liderul sau luliu Maniu, juca rolul de "prima vioara', in timp ce Constantin I.C. Bratianu se multumea cu un rol secund.

in fapt, Partidul National-Taranesc si Partidul National-Liberal si-au continuat activitatea, chiar daca erau formal dizolvate. O parte a presei national-taraniste si national -liberale a continuat sa apara sub titulaturi independente; intre conducerile centrale si organizatiile locale s-a mentinut o legatura permanenta; liderii celor doua partide au putut avea contacte cu reprezentantii presei occidentale, iar emisarii lor au circulat nestingheriti peste granita. Masurile coercitive au ocolit, de regula, pe national-taranisti si pe nationali-liberali. Totusi, pe anumite termene - de regula doua-trei luni - unele cadre, intre care Virgil Madgearu, Ilie Lazar, Ghita Popp, Comeliu Coposu, I.Manolescu-Strunga, au fost retinute, in ceea ce-1 priveste pe secretarul general al Partidului National-Taranist, Virgil Madgearu, acesta a primit domiciliu obligatoriu la 22 martie 1940 si a fost eliberat numai dupa ce, la 17 aprilie 1940, Ion Mihalache a acceptat demnitatea de consilier regal, pe care a detinut-o pana la 16 iunie 1940.

Liderii Partidului National-Taranesc si ai Partidului National-Liberal au facut tot ce le-a stat in putinta pentru a specula toate slabiciunile de ordin intern si extern ale regimului, adoptand o atitudine protestatara, fara a se angaja intr-o lupta ferma contra regimului patronat de Carol al II-lea, apreciind ca acesta se va prabusi de la sine.

Partidul Social-Democrat a cunoscut importante convulsii interne, ca urmare a faptului ca unii dintre conducatorii sai au sprijinit regimul lui Carol II-lea: intre semnatarii apelului de infiintare a Frontului Renasterii Nationale s-au aflat si Gheorghe Grigorovici, loan Flueras, Eftimie Gherman; din parlamentul ales la 1-2 iunie 1939 faceau parte 11 deputati si 14 senatori din partea social-democratilor; Gheorghe Grigorovici a indeplinit, in perioada noiembrie 1938 - iulie 1940, functia de subsecretar de stat la Ministerul Muncii, fiind primul socialist care a facut parte din guvernul Romaniei.

in aceste conditii, forta Partidului Social-Democrat s-a diminuat considerabil. Activitatea partidului si a militantilor sai a fost coordonata de

Constantin Titel-Petrescu, care era si directorul ziarului "Lumea noua', in anii 1938 - 1940, Partidul Social-Democrat a fost mai mult un club de dezbateri teoretice si nu a organizat actiuni practice in randul muncitorimii. Conceptia fruntasilor acestui partid a ramas una democratica, ostila masurilor de restrangere a drepturilor si libertatilor cetatenesti promovate de guvernanti.

Partidul Comunist din Romania a cunoscut unele evolutii semnificative. Functia de secretar general a fost indeplinita de Boris Stefanov pana in aprilie 1940, cand Cominternul a hotarat inlocuirea lui cu Stefan Foris. Partidul Comunist s-a mentinut pe linia politica anterioara in problema nationala, pana in mai 1940, cand, printr-o directiva a Internationalei Comuniste, i s-a cerut sa reintroduca in programul sau lozinca autodeterminarii pana la despartirea de statul roman nu numai a Basarabiei, dar si a Bucovinei, Transilvaniei si Dobrogei. in activitatea practica, Partidul Comunist a urmarit stimularea conflictelor sociale, pentru obtinerea unor revendicari materiale de catre muncitori, a desfasurat o intensa activitate in randul breslelor, a initiat unele manifestari politice indreptate impotriva regimului, in acelasi timp, Partidul Comunist a cautat sa profite de actiunile organizate de guvernanti, cum a fost Congresul breslelor din l mai 1939, pentru a-si lansa propriile lozinci politice.

Garda de Fier s-a aflat, dupa 10 februarie 1938, intr-o situatie extrem de grea. Regimul insusi a fost o reactie impotriva ascensiunii Miscarii Legionare. Corneliu Zelea Codreanu a inteles pe deplin sensul actiunii lui Carol al H-lea, drept care la 21 februarie a decis dizolvarea partidului Totul pentru Tara. Cu acest prilej "capitanul' preciza: "Generatia noastra vede bine manusa care i s-a aruncat. Manusa aruncata va ramane insa jos. Noi refuzam sa o ridicam. Ceasul biruitei noastre inca n-a sunat. E inca ceasul lor'.

Prin acest act "capitanul' spera sa evite represiunile pe care stia ca regele le va declansa impotriva Garzii de Fier. Dar, Carol al II-lea si colaboratorii sai - in primul rand Armand Calinescu - erau ferm hotarati sa treaca la distrugerea Garzii de Fier. Pretextul 1-a constituit o scrisoare pe care Codreanu a adresat-o lui Nicolae lorga la 26 martie 1938, prin care-i amintea faptul ca, cu ani in urma, indemnase tineretul roman sa faca comert, pentru a-i inlatura pe evrei, iar acum cerea cu vehementa desfiintarea comertului legionar. Codreanu conchidea: "Esti un necinstit sufleteste caci ti-ai batut joc pe nedrept de sufletele noastre nevinovate [].

De acum si pana voi inchide ochii, domnule lorga, si dupa aceea, te voi privi asa cum meriti'. Nicolae lorga a aratat scrisoarea lui Armand Calinescu, iar acesta 1-a sfatuit sa se adreseze justitiei. Pe aceasta baza, lui Codreanu i s-a intentat un proces, in urma caruia, in ziua de 16 aprilie, a fost condamnat la 6 luni inchisoare.

Chiar in timpul procesului au fost efectuate descinderi la sediile Garzii de Fier si la locuintele unor lideri legionari. A urmat un nou proces intentat lui Corneliu Zelea Codreanu si altor gardisti, incheiat la 27 mai 1938, cand "capitanul' a fost condamnat la 10 ani de munca silnica pentru crima de "reproducere in public de secrete interesand securitatea statului', pentru "delictul de uneltire contra ordinei sociale' si pentru "crima de razvratire'. Din ordinul ministrului de interne Armand Calinescu, zeci de legionari si simpatizanti ai acestora au fost timisi in lagare de internare amenajate la manastirile Tismana si Dragomirna, precum si la Scoala de Agricultura din Miercurea Ciuc. intre cei internati in ultima localitate s-au aflat Nae lonescu si Mircea Eliade.

Cunoscand pericolul ce-i pandea, multi legionari au semnat declaratii de fidelitate fata de Carol al II-lea, iar Corneliu Zelea Codreanu isi implora camarazii sa nu intreprinda vreo actiune care ar avea ca rezultat uciderea sa in inchisoare.

Situatia internationala a evoluat in favoarea Germaniei, care sprijinea Garda de Fier. Dupa acordul de la Miinchen (29 septembrie 1938) - care consfintea politica de cedare in fata agresorului promovata de Marea Britanic si Franta - Carol al II-lea a intreprins o vizita la Londra si Paris pentru a vedea daca putea conta pe sprijinul "marilor democratii' occidentale; cu acest prilej el a putut constata ca, in fapt, Romania fusese abandonata. La intoarcerea spre tara, Carol al II-lea a facut o vizita neoficiala in Germania, unde a avut, la 24 noiembrie, o intrevedere cu Adolf Hitler. Discutia s-a desfasurat intr-o atmsofera de neincredere reciproca. Revenit in tara, Carol al II-lea, de comun acord cu Armand Calinescu, a hotarat suprimarea lui Corneliu Zelea Codreanu si a altor legionari (asasinii lui Duca si ai lui M. Stelescu). in noaptea de 29/30 noiembrie 1938, acestia au fost strangulati in timp ce erau transportati de la inchisoarea din Ramnicu Sarat la cea din Jilava.

Izbucnirea celui de-al doilea razboi mondial, la l septembrie 1939, a avut ca prim rezultat ocuparea Poloniei de catre trupele germane si de catre cele sovietice. Faptul ca guvernul de la Bucuresti prezidat, de la 7 martie 1939,

de Armand Calinescu, a acceptat retragerea pe teritoriul Romaniei a presedintelui, guvernului si armatei Poloniei a creat o stare de tensiune intre Bucuresti si Berlin, in acest context, la 21 septembrie un grup de legionari, dirijati de Horia Sima, noul lider al Garzii de Fier, a trecut la asasinarea lui Armand Calinescu. Dupa ce au anuntat la radio ca primul ministru a fost "pedepsit', asasinii s-au predat autoritatilor. Ei au fost impuscati si expusi pe locul unde fusese lichidat Armand Calinescu.

Trecerea la totalitarism. Prabusirea lui Carol al II-lea. Agravarea situatiei internationale 1-a determinat pe Carol al II-lea sa initieze, la inceputul anului 1940, politica de "reconciliere'' nationala. Aceasta tactica evidentia incapacitatea regimului de a rezolva prin propriile-i forte gravele probleme ce stateau in fata Romaniei, naruirea sperantelor lui Carol al II-lea de a lichida vechile partide, in special Partidul National-Taranesc si Partidul National-Liberal, precum si falimentul F.R.N., care nu reusise sa devina o organizatie viabila. Prin politica de "reconciliere', regele urmarea sa inglobeze in F.R.N., in guvern si in celelalte organe de stat pe reprezentantii gruparilor politice din opozitie. Presedintii Partidului National-Taranesc si Partidului National-Liberal n-au acceptat propunerea regelui. La randul sau, Miscarea Legionara s-a aratat receptiva la politica de "reconciliere'.

in urma tratativelor purtate de unii fruntasi ai Garzii de Fier cu reprezentanti ai guvernului si ai parlamentului, un numar mare de legionari au facut declaratii de renuntare la convingerile lor politice si de loialitate fata de Carol al II-lea si de regimul sau. Prin mai multe decizii ale Ministerului de Interne, incepand cu luna martie 1940 s-a trecut la eliberarea in masa a legionarilor din lagare si inchisori. O mare parte a gardistilor care fugisera in Germania de teama represaliilor s-a intors in tara. La 18 aprilie. Carol al II-lea a primit o delegatie de legionari, iar in ziua de 18 iunie a avut o discutie cu Horia Sima, oficializand astfel "reconcilierea' realizata. Asadar, politica de "reconciliere' a avut ca principal rezultat realizarea acordului dintre guvern si Miscarea Legionara.

Luna iunie 1940 marcheaza o importanta evolutie a regimului politic din Romania. Sub impactul evenimentelor internationale - caracterizate prin victoriile militare ale Germaniei - regimul de autoritate monarhica a evoluat spre totalitarism. Chiar in ziua capitularii Frantei, 22 iunie 1940, Carol al II-lea a decis transformarea F.R.N. in Partidul Natiunii, care a fost declarat "partid unic si totalitar', in acest partid erau obligati sa se inscrie toti functionarii publici, membrii organelor de conducere ale asociatiilor profesionale, membrii consiliilor de administratie ale intreprinderilor publice si private s.a. in aceeasi zi a aparut decretul-lege pentru

"apararea ordinei politice unice si totalitare a statului roman', care prevedea pedepse grele pentru cei care faceau propaganda in vederea schimbarii organizarii politice a tarii, care ar fi constituit organizatii secrete sau ar fi reconstituit asociatii dizolvate, precum si pentru orice fapte care ar fi urmarit sa discrediteze Partidul Natiunii - "organizatia politica unica' recunoscuta de lege.

Notele ultimative sovietice din 26 si 27 iunie 1940, urmate de ocuparea Basarabiei si nordului Bucovinei de catre Armata Rosie, au marcat inceputul sfarsitului pentru regele Carol al 11-lea. El a continuat sa spere ca prin manevre politice va putea mentine in mainile sale carma statului. La 28 iunie 1940, Horia Sima a fost numit in functia de subsecretar de stat la Ministerul Cultelor si Artelor, Garda de Fier devenind astfel, pentru prima data de la infiintarea sa, forta politica de guvernamant. Peste cateva zile, la 4 iulie, 1-a investit pe Ion Gigurtu, agreat la Berlin, cu fomarea unui nou guvern. Astfel, baza politica a regimului se modifica radical, persoanele apartinand gruparii lui Gheorghe Tatarescu si celei a defunctului Armand Calinescu fiind inlaturate. In acest guvern, legionarii au primit doua ministere si un subsecretariat de stat.

Aceste spectaculoase schimbari politice, care exprimau dorinta lui Carol al II-lea de a se adapta noilor realitati de pe continent, nu aveau sorti de izbanda. La 15 iulie, Hitler a trimis regelui o scrisoare extrem de dura, in care-i cerea pe un ton ultimativ ca Romania sa inceapa negocieri cu Ungaria si cu Bulgaria, pornind de la ideea cedarii de teritorii in favoarea acestora. La 20 iulie o delegatie, in frunte cu Horia Sima, s-a prezentat la Palat, cerand regelui sa incredinteze puterea Miscarii Legionare. Evident, regele nu a acceptat.

Perseverand pe drumul pe care pornise, Carol al II-lea a dat publicitatii, la 8 august, decretul-lege privitor la starea juridica a locuitorilor evrei din Romania, incercand sa se inscrie astfel "in noua ordine europeana' impusa de Germania. Decretul interzicea evreilor veniti in Romania dupa 30 decembrie 1918 sa ocupe functii publice, sa fie militari de cariera, sa faca parte din consilii de adminstratie, sa detina proprietati rurale etc. in expunerea de motive se aprecia ca gangele romanesc' era un "element principal de asezare a natiei*. In mijloacele de propaganda in masa patronate de regim au inceput sa predomine cuvintele "totalitarism', "nationalism', "realism european', iar democratia era repudiata cu vehementa. Totusi, sansele de supravietuire politica a lui Carol al II-lea se diminuau de la o zi la alta.