HECTOR BERLIOZ

HECTOR BERLIOZ

Soarta i-a fost aspra, zbuciumata si potrivnica. Asa cum spune poetul Theophile de Viau despre el insusi: Se nascuse "sub o stea manioasa'. Barca sa a fost mereu batuta de valuri si de vanturi, pe jumatate inecata de spuma, lovita de fulgere, azvarlita din port si dusa departe pe mare, tocmai in clipa cand se pregatea sa ancoreze; dar la pupa se afla un om cu o vointa de nezdruncinat, pe care n-ar fi infrant-o nici chiar prabusirea universului si care, desi panzele ii erau zdrentuite, catargele sfaramate, carena patrunsa de valuri din toate partile, isi continua linistit drumul spre ideal.

Nimeni n-a fost mai devotat artei si nu si-a sacrificat viata pentru ea, intr-o masura mai mare decat el. Intr-o epoca de incertitudini, de scepticism, de concesii facute celorlalti, de delasare, de cautare a succesului prin mijloace straine artei, Hector Berlioz n-a ascultat nici o clipa fiinta lasa si ispititoare ce se apleaca, in orele rele ale artistului, peste fotoliul sau, si ii sufla la ureche tot felul de sfaturi prudente. Credinta i-a ramas intotdeauna neclintita, si, chiar si in cele mai triste zile ale sale, coplesit de indiferenta, batjocura si saracie, nu i-a trecut niciodata prin gand sa-si castige popularitatea compunand vreo melodie usurica sau vreun cantec popular ritmat ca un contradans. In ciuda tuturor obstacolelor, Berlioz a ramas credincios conceptiei sale despre frumos: daca se mai pot purta discutii asupra faptului ca a fost sau nu un mare geniu - parere atat de controversata -, nimanui nu-i trece prin minte sa nege ca a fost un mare caracter.

In aceasta renastere din 1830, el reprezinta ideea muzicala romantica; ruperea vechilor tipare, inlocuirea invariabilelor ritmuri patrate cu forme noi, bogatia complicata si savanta a orchestratiei, respectarea culorii locale, efectele neasteptate de sonoritate, profunzimea tumultuoasa si shakespeariana a pasiunilor, reveriile amoroase sau melancolice, nostalgiile si dorintele staruitoare ale sufletului, sentimentele nedefinite si tainice pe care cuvantul nu le poate reda si acel ceva, mai insemnat decat toate, ce scapa cuvintelor si este sugerat doar de notele muzicale.

Ceea ce poetii incercau prin versurile lor, Hector Berlioz incerca prin muzica, dovedind o energie, o indrazneala si o originalitate care au provocat pe atunci mai multa uimire decat incantare. Educatia muzicala in Franta nu era nicidecum atat de inaintata precum este astazi. Habeneck, devotat marii arte, risca, din cand in cand, interpretarea unora dintre cele mai inteligibile simfonii ale lui Beethoven, pe care publicul le considera barbare, salbatice, delirante, de neexecutat, cu toate ca erau cantate, si pe care clasicii de atunci le socoteau a nu face parte din muzica, dupa cum versurile lui Victor Hugo nu erau pentru ei poezie, iar tablourile lui Eugene Delacroix, pictura. Pentru ca opera Freyschutz de Weber sa fie admisa de public, Castil-Blaze era nevoit sa o travesteasca in Robin des Bois si sa adauge mult de la sine. Chiar si Rossini, cu stilul sau usor, luminos, surazator, trecea in ochii conservatorilor drept un muzician pus pe rele, un inovator primejdios, care atenta la frumoasa simplitate a maestrilor; i se reprosa vacarmul facut de orchestra, zgomotul mare produs de alamuri, tunetul crescendo-urilor sale. E usor de inteles ca, intr-un astfel de mediu, Berlioz nu avea cum sa intalneasca prea multe incurajari, dar el facea parte dintre oamenii ce stiu sa se lipseasca de succese. Spre arta sa il manase o irezistibila vocatie.

Fiu al unui medic, menit sa faca aceeasi profesie, el a parasit amfiteatrul pentru Conservator, unde a studiat sub indrumarea lui Reicha si Lesueur; stipendiile i-au fost suprimate, si Berlioz s-a vazut nevoit sa intre corist la Theatre des Nouveautes, pentru cincizeci de franci pe luna, bani ce acopereau sobrele trebuinte materiale ale vietii sale consacrate in intregime artei.

Prin oroarea sa fata de formulele vulgare, prin sentimentul descriptiv, prin intelegerea naturii si dorinta de a face ca arta sa exprime ceea ce ea nu spusese inca, Hector Berlioz a fost un adevarat romantic ce s-a angajat in marea batalie, luptand cu o incrancenare de necrezut.

Compusese o misa pentru patru voci cu cor si orchestra, o uvertura la Wawerley si Simfonia fantastica, un fel de autobiografie muzicala, in care artistul isi povesteste, prin vocile si murmurele orchestrei, visele, iubirile, tristetile, disperarile, cosmarurile si nebunestile sale spaime.

Foarte admirata si foarte aplaudata de catre adeptii Romantismului, Simfonia fantastica a produs pe atunci un efect asemanator cu acela provocat de primele partituri ale lui Richard Wagner interpretate in Franta: reprezentarea operei Tannhauser ne-a aratat exact care este genul de succes rezervat la noi oricarei opere noi. S-au iscat atat de o parte, cit si de cealalta, tot felul de discutii violente, in care urbanitatea n-a fost intotdeauna foarte respectata; caci in arta oamenii se infierbanta mai mult chiar si decat in politica. Desi, in general, era considerat nebun, Berlioz inspira celor din jur acea teama raspandita in juru-i de orice fiinta pe care oamenii o socotesc investita cu o putere tainica. Dincolo de ciudateniile, obscuritatile, exagerarile sale, se ghicea o energie pe care nimic nu o putea infrange; avea de pe atunci un fel de a fi de neclintit si semana cu personajul panteist din Faust II, pe care Goethe il numeste "Oreas, ca o stanca'.

Este destul de raspandita ideea ca romanticii, fie ei poeti, pictori sau muzicieni, incalca regulile, pentru ca nu le-au invatat sau pentru ca sunt prea nepriceputi ca sa nu fie stanjeniti de ele. Nimic mai neadevarat: novatorii in arta au avut toti o mare stiinta tehnica. Pentru a schimba un lucru, trebuie sa-l stii. Toti acesti artisti, asa-zisi dezmatati, fara frau, care, dupa cum se spunea, nu compuneau decat in focul inspiratiei, erau, dimpotriva, niste mari cunoscatori ai contrapunctului, fiecare in sfera sa, si in stare sa realizeze o fuga de o regularitate perfecta. Grija si rigoarea pentru forma si culoare, dificultatile de arhitectonica, noutatea detaliului, pe care ei si le impuneau, cereau cu totul alt fel de munca decat supunerea oarba fata de vechile reguli cunoscute si adeseori nu prea respectate.

Romantismul sau nu-l impiedica deci pe Hector Berlioz sa merite premiul de compozitie si sa obtina marele premiu de la Roma pentru cantata Sardanapal, ce are un subiect magnific, tratat in tragedie de lordul Byron si in pictura de Eugene Delacroix.

Ne aflam in 1830, cand Berlioz a compus, in onoarea victimelor din Iulie[1], un mars funebru si triumfal, plin de maretie, imi mai aduc si acum aminte cu mult entuziasm de pasajul unde sufletele eroilor intra in ceruri, in sunetul puternic al fanfarei, in care se amesteca vocile ingerilor si a aclamatiilor indepartate ale oamenilor.

Berlioz a plecat apoi in Italia, ca elev, dar avand reputatia unui mare maestru. Nepasatoare fata de armonie si preferand melodica facila, nepreocupandu-se nici de cuvinte si nici de situatii si desfasurandu-se, intocmai ca arabescurile usoare de la Pompei, pe un fond uniform, ce place prin el insusi, independent de semnificatie, muzica italiana nu l-a fermecat prea mult. Dar frumoasa si grandioasa natura a Italiei l-a influentat puternic si artistul i-a pastrat o amintire durabila, socotind-o plina de pitoresc. Totusi, lucrarile pe care le-a compus la Roma arata ca gandurile sale erau in alta parte. Fie ca se afla la vila Medici, sub pinii din gradinile Panfili ori Borghese, sau in singuratatea Campiei Romane, el se gandea la Shakespeare, la Goethe, la Walter Scott; compunea Reintoarcerea la viata, Balada pescarului, scena fantomei din Hamlet, uvertura la Regele Lear si la Rob-Roy.

In compozitiile sale din aceasta epoca nu se remarca nici o influenta a sederii sale in Italia. Predilectiile sale il manau spre Germania, unde n-a putut insa sa mearga. La reprezentatiile date de actorii englezi, pe care le urmarea ca admirator pasionat al lui Shakespeare, tot privindu-le pe Ofelia, Cordelia, Portia si pe toate acele fermecatoare eroine, atat de dragastoase si de romantice, Berlioz s-a indragostit de domnisoara Smithson, o actrita de mare talent si de o mare frumusete, cu care s-a casatorit si a carei boala, la intoarcerea de la Roma, l-a impiedicat sa viziteze patria lui Bach, Mozart, Haydn si Beethoven. Heinrich Heine povesteste ca Berlioz, pe vremea cand era indragostit, pentru a-si putea admira iubita mult visata, mai din apropiere, si poate ca neavand destui bani ca sa-si plateasca un loc in stal, in fiecare seara, se angajase ca tobosar in orchestra, unde canta cu mare frenezie, lovind timbalul intocmai cum regele negru din Freiligrath batea toba, mai ales la intrarile tragice ale actritei adorate.

Simfonia Harold pe care a compus-o cam in acea perioada, a fost primita de public mai bine decat operele ce-au urmat. Marsul pelerinilor, pe care il contine, a fost bisat si s-a bucurat de acelasi succes de care se bucura astazi Marsul din Tannhauser. Asta nu inseamna ca aceasta parte este superioara restului operei, ce contine fragmente de o foarte mare frumusete; dar ritmul caracteristic al marsului face ca ideea muzicala sa fie mai bine perceputa de auz, ce simte nevoia sa i se scandeze versurile, cand e vorba de vreun poem, si sa i se bata masura, cand e vorba de o partitura.

Desi avea multi detractori, Berlioz avea si un mare adept, caruia nu se putea sa nu-i fie recunoscuta competenta: Paganini, acel diavol si acel inger al viorii, despre care se spunea ca a inchis in sicriul sonor al instrumentului sau, sufletul femeii iubite. Neimitabilul si fantasticul virtuoz, care te facea sa crezi in puterea incantatiilor, il admira cu pasiune pe Berlioz: el, avarul, cel despre care se spuneau povesti in stare sa te faca sa-1 consideri pe Harpagon un adevarat risipitor. Devenit, ca prin minime, generos ca un rege din Asia, i-a trimis artistului douazeci dle mii ele franci drept recunostinta pentru nobila placere pe care i-o pricinuise aceasta opera.

Nu putem urmari compozitie cu compozitie, in aceste cateva pagini, cariera muzicala a lui Berlioz. El a abordat teatrul si a compus pentru opera Benvenuto Cellini. Libretul era semnat de Emile Deschamps si de Auguste Barbier. Doamna Stolz juca rolul lui Ascanio. Muzica, plina de delicatete, era, minunata si bogata in motive originale; dar publicul decisese ca lui Berlioz ii lipsea melodia si, in ciuda fermecatoarei arii a Melancoliei, atat de bine cantata de doamna Stolz, a frumosului cantec al daltuitorilor :

"Metale, flori subterane

Ce se deschid pe fruntile reginelor

Ale papilor si imparatilor'.

a suavului si amplului andante din Benvenuto Cellini:

"Pe muntii cei mai salbatici

De ce nu sunt un simplu pastor?''

a cantecului atat de trist si plin de gratie:

"Ferice de mateloti/ Ei pleaca pe valuri'';

In ciuda veselului tumult al carnavalului ce strabatea intreaga opera, ea nu s-a bucurat decat de trei sau patru reprezentatii, in loc sa se reia acum atatea opere lipsite de valoare, demodate si de-o exasperanta banalitate, ar fi mult mai bine sa se repuna in scena aceasta opera indrazneata, originala si plina de inovatii, ce ar fi acceptata cu usurinta de public si care ar avea poate sansa sa se bucure de un succes postum.

Fara sa-si fi pierdut curajul, dar vazand ca nu poate sa reuseasca in teatru decat facand unele concesii pe care firea sa plina de mandrie le detesta. Berlioz s-a multumit sa compuna simfonii dramatice, ca Damnatiunea lui Faust si Romeo si Julieta, pe care le interpreta pe cheltuiala sa pe acea scena ideala, ce nu are nevoie nici de decoruri si nici de costume si unde fantezia poetului este atotstapanitoare. Damnatiunea lui Faust contine tocmai ceea ce ii lipseste operei Faust, de altfel atat de bine realizata de Gounod: profunzimea sinistra si misterioasa, umbra in care scanteiaza vag steaua microcosmosului, descurajarea stiintei omenesti in fata necunoscutului, ironia diabolica a negatiei si oboseala spiritului ce se indreapta spre materie. Cu siguranta ca Faust, asa cum 1-a conceput Goethe, n-a fost niciodata mai bine inteles. Mi-a ramas o amintire minunata despre scena din gradina, iar marsul infernal ce galopeaza pe o tema maghiara, s-a bucurat de un succes urias. Cate lucruri frumoase, nu indeajuns de apreciate, gasim in Romeo si Julieta: balul din palatul familiei Capulet, serenada si scherzo-ul reginei Mab, unde compozitorul se intrece in poezie si gratie cu acel Mercutio atat de spiritual, incat Shakespeare nu 1-a putut sustine pana la sfarsitul piesei si 1-a ucis, dupa cateva scene scanteietoare, prin mana contelui Paris!

Berlioz nu era numai un compozitor de prima marime, ci si un scriitor plin de miez, de spirit si de umor. El a scris timp indelungat cronica muzicala in Journal des Debats, unde isi sustinea doctrinele, ataca tot ce i se parea vulgar si ii celebra pe zeii sai, Gluck si Beethoven, carora le ridica altare de marmora alba, ca unor nemuritori. Dar el nu vorbea de aceste cronici ale sale - atat de remarcate - decat cu o tainica amaraciune. Este dureros pentru compozitor sa-si lase lira pentru a lua pana, pentru poet sa-si hraneasca poezia cu proza, pentru pictor sa-si plateasca tablourile cu litografii; intr-un cuvant, sa traiasca din meseria corespunzatoare artei sale. Este o tristete pe care a cunoscut-o fiecare dintre noi. greu de indurat. Fiecare ora consacrata acestor munci este poate o ora de nemurire ce ti se rapeste; si oare acest timp pierdut va putea fi vreodata regasit? Si cand munca neincetata iti va lasa oarecare ragaz, spre sfarsitul vietii, oare vei mai avea puterea sa-ti realizezi vechile planuri din tinerete? Vei mai putea oare sa aprinzi flacara stinsa si sa recompui visul acoperit de uitare?

Acestea sunt adevaratele suparari ale artistului inzestrat cu un suflet mare. De aici ii venea lui Berlioz acea melancolie tragica, acea melancolie prometeica. Se simtea asemenea unui titan in stare sa escaladeze cerul si sa-1 infrunte pe Jupiter, dar trebuia sa se lase tintuit pe crucea Caucazului, in cuie de diamant, de catre Forta si Putere, precum eroul lui Eschil cu trupul scormonit de ciocul vulturului; si nu avea nici macar consolarea sa vada ca doua mii de Oceanide, purtate de care inaripate, au venit sa planga in cor la poalele muntelui.

Copilaria lui Christ, un oratoriu de-o fermecatoare naivitate, si in care muzica se amuza bolborosind primele cuvinte ale copilului Christ, pe care le acompaniaza cantecul ingerilor, a parut a fi mai bine inteles de public.

Privind spre spectatorii destul de numerosi, prietenii lui Berlioz ii spuneau: "Ei, iata-i ca vin'. Cu un suras melancolic el raspunde: "Da, ei vin; dar eu ma duc'.

Ultima sa tentativa a fost opera Troienii, reprezentata la Teatrul Liric; tot el scrisese si poemul, dispretuind, ca si Wagner, ideea de a se adresa unui facator de librete. Berlioz considera, ca si Gluck, ca in teatru cuvantul si nota muzicala trebuie sa fie strans unite, si nu admitea acele intreruperi prin arii, prin cavatine, care opresc actiunea. Aceasta opera, atat de deosebita de cele cu care era obisnuit publicul, cuprinde mari frumuseti; ea este stapanita de sentimentul amplu si pur al antichitatii si este strabatuta, din cand in cand, de un sunet de trambita victorioasa si de un suflu de poezie homerica.

Popularitatea de care nu s-a bucurat in Franta, unde avea totusi si admiratori infocati, Berlioz o obtinuse in schimb in strainatate, inca de mult timp. Germania il cunostea si il aplauda, il numara printre marii maestri moderni. Dar cu fiecare zi ce trecea, tristetea sa devenea tot mai sumbra si mai amara; supararile sapau cute tot mai adanci pe frumosul sau chip de vultur tulburat, insetat de spatiu, si caruia ii este refuzat zborul. Parul sau bogat si blond, pe care-l scutura altadata cu atata putere, in timp ce conducea orchestra care interpreta vreo capodopera, albise de mult. Acest stoic al artei, care suferise cu atata rabdare pentru frumos, si al carui amor propriu sangerase de-atatea ori, n-a putut indura pierderea unui fiu adorat. S-a invaluit in umbra si in tacere, si apoi a murit. Numai sufletele salbatice si cele ale marilor orgoliosi sunt in stare de asemenea iubiri.