Activitatea NATO pana la integrarea Romaniei in aceasta structura

1.Evaluare la mentinerea pacii si securitatii inainte de 1989

Imediat dupa constituirea Aliantei Nord Atlantice viata politica si militara a lumii a fost marcata de o serie de evenimente care au grabit crearea structurilor de comanda si a fortelor armate integrate NATO. In conditiile intrarii intr-o forma noua a cursei inarmarilor, indeosebi dupa experimentarea bombei cu hidrogen de catre SUA si URSS se elaboreaza o serie de doctrine militare globale, functie de scopurile urmarite de catre Alianta si de evolutia armamentului si tehnicii de lupta.

In aprilie 1950, Comitetul pentru planificarea apararii al NATO a elaborat primul program militar, a definit strategia NATO pe teatrele de actiuni militare in Europa si a hotarat constituirea gruparilor strategice comune.

O lunga perioada, strategia NATO a fost determinata de doctrina "represaliilor masive", bazata pe potentialul nuclear american si pe conceptia razboiului nuclear global, in care armele nucleare erau primordiale, iar cele clasice aveau un rol secundar.

Dupa infiintarea Tratatului de la Varsovia, pe teritoriul european sunt concentrate o mare cantitate de arme nucleare americane.

Incepand cu anul 1961 doctrina "represaliilor masive" a fost inlocuita cu cea a "ripostei flexibile", care avea in vedere ipoteza unui razboi limitat in Europa, conditie in care se dadea, din nou, importanta armamentului clasic sub "scutul" armelor nucleare. Si aceasta doctrina prevedea existenta si evolutia armelor nucleare atomice, cu hidrogen, cu neutroni, a bazelor si a mijloacelor de transport la tinta, amplasarea bazelor in subteran, sub apa si chiar in cosmos.

Totodata, indeosebi in deceniul al optulea, se da atentie deosebita perfectionarii armelor clasice si a munitiilor folosite de acestea ajugandu-se la fabricarea si stocarea pe teatrele militare din Europa, a sute de mii de unitati munitii "inteligente", capabile sa-si selectioneze tintele sa se activeze sau neutralizeze singure, cu ajutorul programarii sau reprogramarii acestora.

Pentru perfectionarea structurilor militare si amplasarea acestora in zonele de interes ale Aliantei precum si pentru modernizarea armamentelor si tehnicilor de lupta s-au facut cheltuieli insemnate. Numai in ultimii 2-3 ani ai "razboiului rece" cheltuielile militare ale NATO s-au situat intre 450-500 miliarde dolari anual, iar efectivele aflate in stare operativa ale Aliantei se ridicau in 1989, la peste 5.800.000 militari.

In conditiile existentei Tratatului de la Varsovia si ale "razboiului rece" pregatirile militare ale Blocului Nord-Atlantic erau orientate in cateva directii principale:

      perfectionarea fortelor nucleare ale NATO, cu baza la sol, in aer si pe mare;

      amplasarea de rachete de croaziera cu raza medie de actiune la bordul navelor de suprafata, submarinelor si avioanelor;

      dezvoltarea fortelor cu destinatie generala;

      uniformizarea structurilor organizatorice;

      standardizarea productiei de armamente;

      realizarea unui nivel comun ridicat de automatizare a conducerii trupelor inzestrate cu sisteme de arme de inalta precizie in cadrul conceptului "loviturii in adancime" si "bataliei aeroterestre - 2000".

Pentru antrenarea fortelor Aliantei s-au organizat aplicatii comune in diferite zone si medii, cu participarea tuturor sau numai a unor tari membre NATO la care au fost prezente forte si mijloace importante. (De exemplu, manevrele "Autumm Forge-87" au reunit circa 30.000 oameni, 4.000 tancuri, 000 de avioane si un numar mare de nave.)[2]

Aceste aplicatii de amploare organizate de NATO, cat si de Tratatul de la Varsovia, chiar daca nu se recunoaste acest lucru, constituiau adevarate demonstratii de forta, momente de tensiune si de "incalzire" in perioada "razboiului rece".

In decursul anilor, NATO a dobandit o experienta aparte in domeniul prevenirii conflictelor si gestionarii crizelor. Alianta a fost nevoita sa faca fata unei diversitati de crize, insa acestea se abordau din perspectiva "razboiului rece".

Prevenirea crizelor se baza pe crearea unor mecanisme institutionale care "faceau ca amenintarile deliberate la adresa sistemului bipolar sa devina potential foarte costisitoare. Prevenirea conflictelor urma sa se realizeze prin descurajarea unei agresiuni sovietice deliberate.[3]

In epoca nucleara, pe teatrul Europei Centrale au aparut numeroase crize - Berlin (1953, 1981), Budapesta (1956), Praga (1968), Varsovia (1956, 1981) - in care problema gestionarii acestora a capatat o dimensiune caracterizata prin descurajare si intimidare, mijloace limitate de raspuns.

Descurajarea se realizeaza pentru a acoperi o gama larga de actiuni agresive pornind de la provocari la nivel redus si mergand pana la un atac armat la scara continentala impotriva Europei Occidentale.

Chiar de "la origine, strategia NATO se baza deja pe amenintarea cu represaliile masive, desi instrumentul acestor represalii nu exista inca si amenintarea nu avea caracterul absolut pe care l-a capatat mai tarziu".[4]

Au fost multe aspecte ale acestor evolutii dar se evidentiaza in mod deosebit trei evenimente si anume: adoptarea de catre Alianta,in decembrie 1967, a doctrinei Harmel, bazata pe politici paralele de mentinere a unei aparari corespunzatoare, simultan cu incercarea de relaxare a tensiunilor din relatiile EST-VEST, introducerea in anul 1969 de catre guvernul Republicii Federale Germane a doctrinei "Ostpolitik" a cancelarului Willy Brandt, creata sa aduca un suflu mai pozitiv relatiei cu tarile Europei de Est si cu Uniunea Sovietica avand in vedere constrangerile lor, si adoptarea in august 1975 a Actului Final CSCE de la Helsinki (a fost redenumita Organizatia pentru Securitate si Cooperare in Europa - OSCE in ianuarie 1995), care a stabilit noi standarde pentru discutarea problemelor drepturilor omului si a introdus masuri pentru cresterea increderii reciproce dintre EST si VEST.

O serie de evenimente importante similare au marcat cursul relatiilor EST-VEST in anii '80. Acestea au inclus desfasurarea in Europa de catre NATO a Fortelor Nucleare de raza medie, urmand deciziei cu pista dubla in decembrie 1979 privind modernizarea nucleara si controlul armelor. Tratatul de la Washington care a urmat, semnat in decembrie 1987, care a dus la eliminarea focoaselor terestre INF american si sovietic pe baza globala, semnele timpurii ale schimbarii in Europa de Est, asociate cu urmarea si recunoasterea, in ciuda regresului de mai tarziu, a miscarii sindicatului independent "Solidaritatea" din Polonia, in august 1980, consecintele invaziei sovietice asupra Afganistanului in decembrie 1979 si ultima retragere a fortelor sovietice din Afganistan in februarie 1989, precum si nominalizarea in martie 1985 a lui Mihail Gorbaciov drept Secretar General al Partidului Comunist Sovietic.

In martie 1989, in cadrul CSCE, s-au deschis la Viena negocieri noi promitatoare vizand controlul armelor, intre 23 de tari membre NATO si ale Organizatiei Tratatului de la Varsovia, negocieri vizand si reducerea fortelor conventionale in Europa. Summit-ul NATO tinut la Bruxelles la sfarsitul lui mai 1989 pe acest fond a avut o semnificatie speciala. Doua declaratii majore ale politicii Aliantei au fost publicate, anume o declaratie care sa marcheze a 40-a aniversare a Aliantei, stabilind obiective si politici menite ss ghideze aliatii NATO in timpul celui de al cincilea deceniu al cooperarii lor, si un Concept Comprehensiv al Controlului Armelor si Dezarmarii.

Declaratia de la summit-ul din 1989 a inclus multe elemente extrem de importante. Recunostea schimbarile ce se petreceau in Rusia, dar si in alte tari est-europene, sublinia abordarea Aliantei privind invingerea tendintelor de divizare a Europei si atingerea obiectivului sau pe termen lung pentru formarea unei ordini drepte de pace in Europa. Declaratia reitera nevoia continua pentru credibilitate, pentru forte de intimidare eficiente si pentru o aparare adecvata si semnarea initiativei in trei parti a Presedintelui american G. Bush pentru controlul armelor, urmarind o accelerare a negocierilor de la Viena, reduceri semnificative in categoriile aditionale de forte conventionale si reduceri majore a personalului militar al SUA si Uniunii Sovietice stationat in afara teritoriului lor national. Declaratia summit-ului a stabilit o agenda larga pentru extinderea cooperarii Est-Vest in alte domenii, pentru o actiune asupra provocarilor globale semnificative, pentru masurile create sa intampine obiectivele pe termen lung ale Aliantei."[5]

Evolutii produse in orientarile NATO si mecanismele sale dupa 1990

Modificarea profunda a mediului politic si social european dupa 1989, care a dus la disparitia bazei ideologice a divizarii continentului in blocuri opuse, potential adversare unul altuia, a facut necesara redefinirea locului si rolului organizatiei Tratatului Atlanticului de Nord, a determinat aparitia unor preocupari privind posibilitatile si modalitatile de participare a acesteia la controlul si rezolvarea situatiilor de criza de natura sa pericliteze pacea si securitatea in Europa si in lume.

Faptul ca unul din termenii echilibrului militar ce s-a mentinut in Europa timp de peste 40 de ani, respectiv puterea militara sovietica si a Tratatului de la Varsovia nu mai exista, a avut urmari importante. Practic, a disparut pericolul unui conflict major, intre blocuri, dar au facut posibile aparitia unor conflicte de mica intensitate, pe fond etnic, religios, economic, teritorial, cu forme chiar violente, toate acestea riscand sa degenereze intr-un conflict major care sa afecteze pacea pe continent si in lume.

Schimbarile petrecute in spatiul european, disparitia bipolaritatii puterii militare ar fi trebuit, in acceptarea istorica, sa duca si la dizolvarea Aliantei, intrucat scopul crearii acesteia a disparut.

Aparitia de noi tipuri de riscuri si amenintari la adresa pacii si securitatii in Europa si in lume, in zonele de interes ale Aliantei a impus reevaluarea situatiei securitatii, stabilirea de noi strategii pentru adoptarea mecanismelor Aliantei de gestionare a crizelor, prin asumarea a noi roluri in zona Europei centrale si de est, mergand de la prevenirea si gestionarea razboaielor civile la monitorizarea controlului armamentelor sau acordurilor de dezarmare.

Este meritul Aliantei de a fi reactionat la recentele schimbari ale conditiilor politico-militare. Prin declaratiile sefilor de stat si guvern NATO au fost adoptate o serie de principii pornind de la Conceptul cuprinzator privind controlul armamentelor si dezarmarea (mai 1989); Declaratia de la Londra privind o Alianta Nord Atlantica in schimbare (iulie 1990); Noul Concept strategic si Declaratia de la Roma privind pacea si cooperarea (Roma 1991); Parteneriatul pentru Pace (Bruxelles 1994); Infiintarea EAPC-Consiliul pentru Parteneriat Euro-Atlantic (mai 1997); Conceptul strategic al Aliantei (Washington 1999); Noua initiativa privind capacitatile de aparare (Praga 2002).

Pornind de la teza ca "in noua Europa, securitatea fiecarui stat este in mod inseparabil legata de securitatea vecinilor sai", Alianta este pregatita sa intinda "mana prieteniei" fostilor sai adversari. In acest context, in urma Declaratiei de la Londra ( iulie 1990), Alianta si-a exprimat intentia de a schimba strategia si structura fortelor integrate NATO prin: trimiterea pe teren a unor forte active mai mici si restructurate; reducerea disponibilitatii unitatilor active; utilizarea, la nevoie, a regenerarii fortelor; renuntarea la "apararea inaintata" in Europa Centrala; infiintarea unui Centru OSCE de prevenire a Conflictelor drept forum de dezbatere a activitatilor militare neobisnuite si concilierea diferendelor intre statele membre OSCE.

Pornind de la conceptul ca securitatea Aliantei este legata de securitatea celorlalte state din Europa si de riscurile posibile, datorate instabilitatii generate de grave dificultati de ordin economic, social si politic, inclusiv rivalitati etnice si dispute teritoriale statele occidentale au luat in calcul:

      mentinerea si intarirea legaturii transatlantice, in contextul schimbator al securitatii, incat sa satisfaca procesul de integrare europeana si interesele securitatii SUA, implicate foarte puternic in zona europeana a NATO;

      dezvoltarea continua a securitatii europene ca element al unei uniuni politice in curs de formare;

      cooperarea cu tarile din Europa Centrala si integrarea lor treptata in sistemul politic, economic si de securitate al statelor libere si democrate.

Aceste orientari au fost stabilite pentru a se asigura functionarea Aliantei dupa desfiintarea Tratatului de la Varsovia si pentru a se incerca acoperirea vidului de securitate din Balcani, in asa fel incat sa nu trezeasca suspiciunile Federatiei Ruse, care considera ca prin extinderea NATO, Rusia ar fi izolata si chiar amenintata.

Conducerea NATO, organele civile si militare ale Aliantei, analizand situatia politico-militara actuala si de perspectiva, au elaborat o serie de variante privind implicarea NATO in rezolvarea crizelor pe baza documentelor adoptate la Roma, in anul 1991 si a modificarii raportului de forte in Europa.

Avand in vedere aspectele politice, militare, economico-financiare, se pare ca varianta care are cele mai multe optiuni ar fi cea care are in vedere atat apararea nemijlocita a statelor membre, cat si interventia in zonele de criza, fie sub egida ONU, fie in cadrul actiunilor conduse de ONU, UEO sau OSCE, cautandu-se solutii pentru depasirea restrictiilor referitoare la spatiul de responsabilitate.

Pentru apararea proprie sunt prevazute in continuare Fortele principale de aparare NATO.

Odata cu noua doctrina s-a adoptat si conceptul de "riposta selectiva". in acest sens Forta de Reactie Rapida este operationala din 1995 si cuprinde 7 divizii, din care 2 cu structura multinationala. Acestea, pot fi dislocate in timp scurt (2-3 zile) in zona de actiune. Se are in vedere pentru a fi folosite in cadrul operatiilor de mentinere a pacii sau pentru controlul crizelor.

In cadrul modificarilor de structura sunt preconizate desfiintarea unor comandamente aliate NATO, reducerea cu 25% a Fortelor principale de aparare, constituirea unor unitati multinationale, reducerea efectivelor SUA dislocate in Europa, costituirea unor state majore (nuclee) multinationale etc.

In 1994, odata cu aprobarea conceptiei de constituire si actiune a Fortei de reactie rapida, ministrii apararii din tarile membre NATO au adaptat o serie de concepte privind sprijinul ce-l poate oferi NATO, prin intermediul UEO, pentru dezvoltarea componentei de aparare a Uniunii Europene, modul in care structurile NATO ar putea fi dezvoltate si adoptate pentru a indeplini eficient si mai flexibil misiunile Aliantei, prin intarirea cooperarii cu UEO precum si modul de dezvoltare a Parteneriatului pentru Pace.

Primele rezultate pozitive a noilor concepte au fost dovedite prin desfasurarea rapida si eficienta a Fortei Internationale de Implementare a Pacii in Bosnia Hertegovina (IFOR).

Reforma NATO are efecte concrete asupra relatiilor NATO cu tarile foste membre ale Tratatului de la Varsovia.

Cum acestea nu pot fi cuprinse imediat in NATO, din diferite motive, s-au creat unele organisme adecvate actualei situatii. Un asemenea organism s-a creat in 1991, Consiliul de Cooperare Nord-Atlantica (CCNA). in cadrul acestuia se discuta probleme cu caracter militar, cum ar fi controlul armamentelor, cooperarea in domeniul apararii, modul de solutionare a unor crize in Europa, precum si probleme economice sau de interes general.

Cooperarea in cadrul CCNA s-a intarit prin lansarea initiativei Parteneriatului pentru Pace (PfP), prin care NATO contribuie la realizarea unei noi ordini de securitate prin cooperare in Europa. Astfel, NATO a facut un mare pas inainte, spre o noua dimensiune a securitatii, trecand de la dialog la cooperare concreta, iar prin actiunile din Bosnia dovedeste ca actioneaza intr-un "parteneriat pentru mentinerea pacii ", prin participarea fortelor sale alaturi de alti 19 parteneri.

Una din caracteristicile noii NATO este vointa sa de a se deschide pentru noi membri din considerentul ca primirea de noi membri in NATO va servi cauzei stabilitatii in intreaga Europa.

De asemenea, Alianta actionez pentru stabilirea unui parteneriat in domeniul securitatii cu Rusia, Europa se gaseste astazi intr-o faza decisiva a pregatirii viitorului sau prin garantarea pacii si libertatii, respectand principiile unei stranse cooperari transatlantice si al continuarii ferme a politicii de unificare. in plus NATO va utiliza si consolida institutii viabile si experimentate, cum ar fi Consiliul Europei, in care va juca rolul de pilon de stabilitate.

Largirea NATO va reprezenta un pas inainte spre tinta de baza a Aliantei, de a spori securitatea si a extinde stabilitatea in intreaga zona euroatlantica, in cadrul contextului unei largi arhitecturi a securitatii europene bazate pe o reala cooperare.

Largirea NATO va extinde asupra noilor membri avantajele apararii comune si ale integrarii in institutiile europene si nord-atlantice.

Extinderea NATO va contribui la stabilitatea si securitatea sporita pentru toate tarile din regiune prin:

      incurajarea reformelor democratice, inclusiv a controlului civil si democratic asupra armatei;

      protejarea modelelor si cutumelor de cooperare, consultare si costituire a consensului;

      promovarea relatiilor de buna vecinatate;

      sporirea transparentei in planificarea apararii si alcatuirea bugetelor militare si astfel a increderii intre state;

      consolidarea tendintei catre integrare si cooperare in Europa;

      sporirea abilitatii Aliantei de a contribui la securitatea europeana si internationala si de a sprijini mentinerea pacii sub auspiciile ONU sau OSCE, prin intarirea parteneriatului transatlantic.

Extinderea Aliantei se va face prin aderarea de noi state membre la Tratatul de la Washington, in baza art. 10. Noii membri se vor bucura de toate drepturile si isi vor asuma toate obligatiile ce decurg din Tratat si vor trebui sa se conformeze principiilor, politicilor si procedurilor adoptate de membrii Aliantei pana in momentul aderarii.

Statele candidate la aderare trebuie sa-si rezolve prin mijloace pasnice disputele etnice, teritoriale, jurisdictionale interne, dupa care pot fi invitate sa se alature Aliantei.

In viziunea specialistilor militari arhitectura securitatii Europei se va baza pe complementaritatea unei OSCE puternica, NATO extinsa si NACC si PfP active care sa sprijine obiectivul unei Europe nedivizate.

Extinderea NATO este un proces paralel cu cel al Uniunii Europene, pe care il va completa. Ambele procese de extindere vor contribui semnificativ la extinderea securitatii, stabilitatii si prosperitatii de care se bucura membrii sai spre celelalte state europene cu vederi democratice.

O eventuala concordanta larga a calitatii de membru in NATO, UE si UEO ar avea efecte pozitive supra securitatii europene. De aceea, Alianta acorda o atentie deosebita tarilor cu perspective de a deveni membre ale UE si care manifesta interes pentru aderarea la NATO in vederea analizei felului cum acestea pot contribui la securitatea transatlantica, in cadrul Tratatului de la Washington si de a hotari invitarea acestora pentru a adera la NATO.

Uniunea Europei Occidentale, exista in forma sa actuala din 1954 si include 10 tari europene. Ea are un consiliu si un secretariat cu sediile la Bruxelles si o Adunare Parlamentara, la Paris. Aceasta isi are originea in Tratatul de Cooperare Economica, Sociala si Culturala si Autoaparare colectiva de la Bruxelles, din 1948, prima masura formala intreprinsa de puterile europene spre intemeierea Aliantei Nord-Atlantice.

Dupa 1984, UEO a fost reactivata in vederea dezvoltarii unei identitati comune de aparare europeana, prin intarirea pilonului european al NATO.

In organismele de conducere ale UEO functioneaza Consiliul de ministri, care reuneste, in mod normal de 2 ori pe an, ministrii de externe si ai apararii din statele membre si Consiliul Permanent, care reuneste sub presedentia Secretarului General al UEO ambasadori din tarile membre acreditati in Belgia.

Consiliul Permanent este asistat de grupe de lucru: grupul de lucru politico-militar ce dezbate problemele privind identitatea europeana de securitate si aparare; grupul pe probleme mediteraneene; grupul de lucru special, orientat spre probleme de studii politice si de securitate; grupul reprezentantilor ministerelor apararii, care studiaza aspectele militare ale securitatii europene si probleme de cooperare militara; grupul "cer deschis"; grupul de verificare a respectarii acordurilor CFE asupra dezarmarii in Europa si grupul pentru spatiul cosmic.

Transformarile politico-militare din sfera europeana au determinat crearea unor organe subsidiare ale Consiliului UEO, cum ar fi Institutul de studii in domeniul securitatii , cu sediul la Paris si Celula de Planificare, a carei infiintare este consecinta consensului privind necesitatea dezvoltarii UEO ca "brat inarmat" al UE si ca "stalp european" al Aliantei Nord-Atlantice. Aceasta este plasata sub autoritatea directa a Consiliului UEO.

Celula de Planificare pregateste planuri pentru cazul cand ar fi necesara folosirea unor forte sub egida UEO; pastreaza la zi inventarul fortelor si grupurilor de forte ce ar putea primi misiuni specifice din partea UEO si pregateste programe de antrenament. in eventualitatea unei crize Celula de Planificare se preocupa si de analiza fezabilitatii interventiilor UEO si de natura acestor interventii, coordonarea pregatirii fortelor armate multinationale sub egida UEO, pana cand se constituie statul major multinational. in cadrul Celulei de Planificare fiecare stat este reprezentat de 3 ofiteri, reprezentanti ai celor trei arme traditionale.

Operatiunile Celulei de Planificare au transparenta si sunt complementare cu cele NATO, au la baza informatii comune tuturor partilor; nu se bazeaza pe consideratii de natura politica; analizeaza evenimente si optiuni pe baza de criterii diplomatice si politice specifice.

Centrul de Prelucrarea Datelor Primite prin Satelit are ca misiuni pregatirea specialistilor in analiza imaginilor, verificarea respectarii tratatelor si monitorizarea crizelor si a programului de protectie a mediului inconjurator. Secretarul General este instalat la Bruxelles si asigura legaturile intre Consiliu si celelalte organizatii subsidiare.

Organul superior de conducere a Uniunii Europei Occidentale este Adunarea UEO, compusa din parlamentari ai tarilor membre. Aceasta se reuneste de doua ori pe an, in sesiuni plenare, la Paris. Ea exprima propria vointa politica, nerespectand reflexia activitatii Consiliului; are rolul de a analiza problemele politice, militare, economice si tehnico-stiintifice ale tarilor membre.[7]

In afara celor 10 state membre cu drepturi depline, UEO mai cuprinde:

      trei membri asociati (Islanda, Norvegia si Turcia);

      cinci observatori (Austria, Danemarca, Finlanda, Irlanda, Suedia) care au dreptul sa participe la reuniunile la nivel de ambasadori si ministri;

      zece parteneri-asociati (Romania, Bulgaria, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Polonia, Slovacia, Slovenia, R. Ceha). Acestia pot lua o serie de decizii, alaturi de statele membre, in domenii ce vizeaza misiunile umanitare si evacuarea civililor apartinand uneia din tarile membre.

Sub egida UEO au fost create structuri militare regionale: Euroforce si Euromarforce. Acestea indeplinesc misiuni umanitare sau de evacuare a cetatenilor, de mentinere a pacii . Intrebuitarea acestor forte necesita acordul statelor participante (Franta, Italia, Spania, Portugalia si Grecia). Admiterea altor state va necesita acelasi acord.

Preocuparea specialistilor militari occidentali, fata de noile structuri ale UEO si cele ale NATO, sunt orientate in directia preluarii unor atributii ale NATO de catre primele, indeosebi in campul actiunilor umanitare si de mentinere a pacii si asigurarea unor legaturi mai flexibile intre acestea, incat structurile UEO sa se dezvolte, nu ca un rival ci ca un suborganism,mai mult sau mai putin independent al NATO.

Cert este ca, indiferent de viitorul sau institutional, UEO, inclusiv Adunarea Parlamentara, are de jucat un rol cheie in modelarea noii securitati si apararii europene.

3.Abordarea securitatii pentru secolul 21

Alianta este angajata pentru o abordare larga a securitatii , care recunoaste importanta factorilor politici, economici, sociali si de mediu, suplimentar dimensiunii indispensabile a apararii .Țelul colectiv al NATO este de a edifica o arhitectura de securitate europeana pentru care contributiile Aliantei la securitatea si stabilitatea spatiului euroatlantic si a celorlalte organizatii internationale sunt complementare si se consolideaza reciproc, atat prin adancirea relatiilor intre tarile euroatlantice cat si prin gestionarea crizelor. Alianta incearca sa intareasca securitatea si stabilitatea euroatlantica prin: pastrarea legaturii transatlantice, mentinerea unor capabilitati militare eficace si suficiente pentru descurajare si aparare, pentru indeplinirea intregului spectru de misiuni ale NATO, dezvoltarea Identitatii Europene de Securitate si Aparare in cadrul Aliantei, o capacitate completa pentru gestionarea cu succes a crizelor, continuarea procesului de deschidere fata de noi membri si urmarirea constanta a relatiilor de parteneriat, cooperare si dialog cu celelalte tari ca parte a abordarii problemelor de securitate euroatlantica prin cooperare, inclusiv in domeniul controlului armamentelor si dezarmarii.

3.1. Principalele directii de actiune ale NATO

Atasamentul NATO fata de legatura transatlantica este indispensabil.Alianta este angajata intr-un parteneriat puternic si dinamic intre Europa si America de Nord in sprijinul valorilor si intereselor pe care le au in comun. Securitatea Europei si a Americii de Nord este indivizibila. mentinerea unei capabilitati militare adecvate in vederea actiunii colective pentru apararea comuna ramane punctul central al obiectivelor de securitate ale Aliantei. O astfel de capabilitate, impreuna cu solidaritatea politica, ramane esenta capacitatii Aliantei de a preveni orice incercare de a face uz de forta sau de intimidare si garanteaza faptul ca o agresiune militara directa Impotriva Aliantei nu ar putea avea sorti de izbanda. Apararea colectiva a membrilor sai este fundamentala pentru credibilitatea sa si pentru securitatea si stabilitatea spatiului euroatlantic.

Capabilitatile militare eficiente pentru intregul spectru de circumstante previzibile constituie baza capacitatii Aliantei de a contribui la prevenirea conflictelor si la managementul crizelor prin operatiuni non-Art. 5 de raspuns la crize. Aceste misiuni pot fi extrem de solicitante si pun mare pret pe aceleasi calitati politice si militare (coeziunea, instruirea multinationala, planificarea detaliata in avans) esentiale si pentru situatii sub incidenta Art.5 (aparare colectiva). Reforma structurii de comanda militara integrata a NATO prevede realizarea, a noii structuri, care va cuprinde doua comandamente strategice, unul pentru Europa si unul pentru Atlantic, cu o structura subordonata simplificata de comandamente regionale si sub-regionale. Rezultatul va fi o structura mai flexibila si mai bine adaptata la cerintele prezente ale NATO. Aceasta va facilita cooperarea cu tarile partenere. in plus, noua structura va incorpora un cadru pentru operatiile de comanda implicand dislocare rapida, participare multinationala, unitati de categorii intrunite adaptate la cerintele noului concept al Aliantei de Forte Intrunite Multinationale Operationale (CJTF).

Aliatii europeni au luat decizii care sa le permita sa-si asigure responsabilitati mai mari in domeniul securitatii si apararii in scopul intaririi pacii si stabilitatii in spatiul euroatlantic si implicit al securitatii tuturor aliatilor. Acest proces va necesita o stransa cooperare intre NATO si Uniunea Europeana. Procesul de elaborare si implementare a Politicii Europene de Securitate si Aparare, menita sa intareasca capabilitatile Uniunii Europene in ceea ce priveste managementul crizelor, trebuie sa vizeze si intarirea Identitatii Europene de Securitate si Aparare in cadrul NATO, pastrand nealterata legatura transatlantica.

In acest context, NATO ramane piatra de temelie a securitatii europene si fundamentul apararii colective in spatiul euroatlantic, iar realizarea Politicii Europene de Securitate si Aparare trebuie subsumata principiilor aprobate in cadrul reuniunii Consiliului Nord-Atlantic de la Berlin, din 1996. Urmarind politica sa de prezervare a pacii , prevenire a razboiului, intarire a securitatii si stabilitatii, in conformitate cu sarcinile sale de securitate fundamentale, NATO va cauta, in cooperare cu celelalte organizatii, sa previna conflictele, sau, in situatia aparitiei unei crize, sa contribuie la gestionarea sa efectiva, cu aplicarea normelor dreptului international, inclusiv prin posibilitatea executarii de operatiuni non-Art.5 de raspuns la crize. Pregatirea Aliantei pentru indeplinirea unor astfel de operatiuni vine in sprijinul obiectivului mai larg de intarire si extindere a stabilitatii si implica adeseori participarea partenerilor Aliantei.

3.2 Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic (EAPC)

Crearea Consiliului de Cooperare Nord-Atlantic la sfarsitul lui 1991 a stabilit un cadru pentru dialog si cooperare cu tarile din Europa Centrala si de Est, precum si cu noile state independente din spatiul fostei URSS. Numarul membrilor a crescut de la 25 in 1991 la 40 in 1997. Austria, Finlanda, Suedia si Elvetia, participanti cu statut de observator la Parteneriatul pentru Pace la acel moment, au devenit, intre timp, membri in cadrul EAPC. Ca urmare a succesului CCNA si al Parteneriatului pentru Pace, ministrii de externe din tarile aliate si partenere au inaugurat la Sintra, in Portugalia, la 30 mai 1997, Consiliul de Parteneriat Euro-Atlantic (EAPC), cu intentia de a ridica nivelul cooperarii politice si militare. S-a reafirmat angajamentul comun de a intari si extinde pacea si stabilitatea in spatiul euro-atlantic si cooperarea pentru atingerea acestui obiectiv pe baza valorilor si a principiilor comune, in special a celor stabilite in documentul cadru al Parteneriatului pentru Pace. EAPC ofera cadrul general pentru consultari politice legate de securitate, cat si pentru cooperarea consolidata sub egida PpP. Dimensiunea politica extinsa a consultarilor si cooperarii oferite de EAPC permite partenerilor, daca acestia doresc, sa dezvolte relatii politice directe cu Alianta. Suplimentar, EAPC ofera cadrul necesar pentru ca tarilor partenere sa li se ofere oportunitati sporite in ceea ce priveste luarea deciziilor privind activitatile la care ele participa.

Componenta
EAPC are 46 de membri, respectiv cei 19 membri NATO la care se adauga: Albania, Armenia, Austria, Azerbaijan, Belarus, Bulgaria, Croatia, Estonia, Finlanda, Georgia, Irlanda, Kazahstan, Kargazstan, Letonia, Lituania, Moldova, Romania, Federatia Rusa, Slovacia, Slovenia, Regatul Suediei, Confederatia Elvetiana, Tadjikistan, Macedonia, Turkmenistan, Ucraina si Uzbekistan.

3.3 Parteneriatul pentru Pace (PfP) este principalul mecanism de realizare in practica a legaturilor pe probleme de securitate intre Alianta si partenerii sai si de crestere a interoperabilitatii intre parteneri si NATO. Este cea mai mare coalitie permanenta din lume cuprinzand 46 de tari, din Vancouver pana la Vladivostok. Prin programe detaliate care reflecta capacitatile si interesele individuale ale partenerilor, aliatii si partenerii conlucreaza in scopul promovarii transparentei planificarii si bugetarii apararii nationale, controlului democratic al fortelor armate, pregatirii pentru dezastre civile si alte urgente si al dezvoltarii capacitatii de a lucra Impreuna, inclusiv pentru operatii PfP conduse de NATO. Documentul-Cadru al PfP, alaturi de Programul Individual de Parteneriat (IPP), Programul de Lucru al Parteneriatului (PWP) si Procesul de Planificare si Analiza al Parteneriatului (PARP), lansate in urma summit-ului de la Bruxelles (1994) constituie instrumentele de baza ale Parteneriatului pentru Pace.

Rolul partenerilor a crescut considerabil prin lucrul permanent in cadrul Celulei de Coordonare a Parteneriatului (PCC) si in special prin infiintarea Elementelor Partenere de Stat Major (PSE) in diverse comandamente ale NATO la nivel strategic, regional si sub-regional, unde ofiteri NATO si parteneri sunt incadrati pe functii de personal international cu caracter permanent.

La summit-ul de la Washington din aprilie 1999 a fost aprobat Parteneriatul pentru Pace operational care are urmatoarele componente: Parteneriatul Intensificat si mai Operational (Enhanced and More Operational Partnership/EMOP), initiativa NATO pentru Europa de Sud-Est (NATO South East Europe Initiative/SEEI), Planul de Actiune pentru Aderare (Membership Action Plan/MAP) si Initiativa Capabilitatilor de Aparare (Defence Capabilities Initiative/DCI).

(Enhanced and More Operational Partnership/EMOP) este construit pe urmatoarele elemente:

      noul cadru politico-militar (Political-Military Framework/PMF) pentru operatiuni PfP conduse de NATO;

      Procesul de Planificare si Analiza a Parteneriatului (Planning and Review Process/PARP) adaptat si extins;

      Conceptul Capabilitatilor Operationale (OCC) pentru operatiuni PfP conduse de NATO, o initiativa lansata la Washington in 1999. Se pune accentul pe Imbunatatirea capacitatii Aliantei si a Partenerilor de a participa Impreuna la operatiuni non Art. 5 de raspuns la crize, in forte multinationale conduse de NATO.

      Programul Intensificat de Instruire si Educare (Training and Education Enhanced Programme/TEEP), menit sa optimizeze si sa Imbunatateasca pregatirea si educarea in cadrul PfP, prin dezvoltarea cooperarii si dialogului pe sase componente: interoperabilitate, raspuns si evaluare, exercitii, pregatire distribuita, strategii nationale de pregatire si educare, conexiuni si colaborare;

(NATO South East Europe Initiative/SEEI), are drept scop cresterea cooperarii in sud-estul Europei, coordonarea asistentei acordate de NATO partenerilor, promovarea cooperarii regionale si a dezvoltarii economice. Cel mai important rezultat al acestei initiative este documentul lansat de Romania si aprobat in martie 2000 (Budapesta, reuniunea ministrilor de externe ai NATO) de evaluare a riscurilor la adresa securitatii sud-est europene (SEECAP).

(Membership Action Plan/MAP) lansat cu ocazia summit-ului NATO de la Washington in aprilie 1999, este destinat aplicarii unui program de activitati care sa sprijine tarile aspirante in eforturile de pregatire pentru posibila aderare la NATO. Participarea la MAP, conform principiului autodiferentierii, nu implica nici un interval de timp precis pentru o decizie de invitare a unui stat aspirant care sa inceapa negocierile de aderare cu NATO, nici o garantie pentru aderare, intrucat MAP nu poate fi considerat o lista a criteriilor de aderare.MAP este structurat pe 5 capitole:

Probleme politico-economice

Probleme de aparare si militare

Probleme referitoare la resurse

Probleme privind securitatea informatiilor

Probleme de legislatie.

In cadrul fiecarui capitol al MAP, sunt identificate problemele care pot fi discutate si evidentiaza mecanismele prin care pot fi promovate pregatirile pentru posibila viitoare aderare. Pe baza MAP, Romania a elaborat in 1999 primul ciclu a Programului National Anual de pregatire pentru integrare (PNA), si in prezent se afla in faza de implementare a ciclului II si de elaborare a ciclului III a PNA. MApN este responsabil de realizarea Capitolului II din PNA.

(Defence Capabilities Initiative/DCI), un nou concept lansat la Washington in aprilie 1999, a permis tarilor membre NATO sa-si reorganizeze fortele. Prin aceasta initiativa se urmareste marirea gradului de interoperabilitate a fortelor NATO si a capacitatii lor de aparare prin cresterea potentialului logistic, de desfasurare si mobilitate a fortelor aliate, de sustinere in teatrul de operatii, de angajare efectiva, de comanda si control.

3.4. NATO-RUSIA

Un parteneriat special a fost stabilit intre NATO si Rusia care au convenit sa se dea substanta angajamentului comun de a edifica o Europa a pacii , stabila si indivizibila. Acesta s-a concretizat prin Actul Fondator NATO-Rusia privind Relatiile Reciproce, Cooperarea si Securitatea, prin care NATO si Rusia s-au angajat sa-si dezvolte relatiile pe baza intereselor comune, reciprocitatii si transparentei, in vederea realizarii unei paci durabile si cuprinzatoare in zona euroatlantica, bazata pe pricipiile democratiei si securitatii prin cooperare. Evenimentele de la 11 septembrie si confruntarea comuna cu terorismul au condus la o schimbare in cooperarea dintre NATO si Rusia. Noul Consiliu NATO-Rusia stabilit in mai 2002 identifica terorismul ca unul din multele aspecte importante de pe agenda consultarilor si cooperarii. Astfel, NATO si Rusia evolueaza de la discutii comune la actiuni comune - de la discutarea modalitatilor de cooperare la transformarea cooperarii intr-o realitate cotidiana. In cadrul Consiliului, statele membre NATO si Rusia colaboreaza ca parteneri egali si deja realizeaza progrese in domenii precum mentinerea pacii, reforma sectorului apararii , proliferarea armelor de distrugere in masa , cautare si salvare pe mare, planificarea urgentelor civile, sistemul de aparare anti-racheta si lupta impotriva terorismului. Perspectivele pentru extinderea si intensificarea acestei cooperari nu au fost niciodata mai realiste.

3.5. NATO-UCRAINA

Ucraina ocupa un loc special in mediul de securitate euroatlantic, fiind un partener important si de valoare in promovarea stabilitatii si a valorilor comune ale democratiei. Alianta este puternic angajata in intarirea unui parteneriat distinct cu Ucraina, bazat pe Carta NATO-Ucraina si cuprizand consultari politice pe probleme de interes comun si o arie larga de activitati practice de cooperare.

3.6. DIALOGUL MEDITERANEAN

Mediterana este considerata de NATO o zona de interes special. Securitatea in Europa este strans legata de securitatea si stabilitatea in Mediterana. Procesul Dialogului Mediteranean al NATO este parte integranta al abordarii NATO a securitatii prin cooperare care furnizeaza cadrul pentru intarirea increderii, promovarea transparentei si cooperarii in regiune.

Alianta ramane deschisa pentru noi membri conform Art.10 al Tratatului de la Washington. Aceasta presupune lansarea de noi invitatii in anii urmatori, tarilor dornice si capabile sa-si asume responsabilitatile si obligatiile de membru al Aliantei, in masura in care NATO apreciaza ca includerea de noi membri ar servi intereselor sale politice si strategice globale, ar intari eficacitatea si coeziunea sa si ar intari securitatea si stabilitatea globala a Europei. in acest scop, NATO a stabilit un program de activitati care sa acorde asistenta tarilor aspirante in cadrul pregatirii acestora in vederea posibilei aderari la Alianta, in contextul unor relatii mai extinse cu aceste tari.

Politica Aliantei de sprijinire a controlului armamentelor, dezarmarii si neproliferarii va continua sa joace un rol major in realizarea obiectivelor de securitate ale Aliantei. Aliatii cauta sa intareasca securitatea si stabilitatea la cel mai redus nivel al fortelor in concordanta cu capacitatea Aliantei de a asigura apararea colectiva si de a indeplini intregul sau spectru de misiuni. Alianta acorda o deosebita importanta continuarii valabilitatii si deplinei implementari de catre toate partile semnatare ale Tratatului CFE, considerandu-l ca un element esential in asigurarea stabilitatii spatiului euroatlantic.

4. NOI AMENINTǍRI SI PROVOCǍRI

4.1. 11 SEPTEMBRIE

In 12 Septembrie 2001, la mai putin de 24 de ore dupa atacul terrorist impotriva Statelor Unite, NATO a declarat ca atacurile au fost de fapt un atac indreptat impotriva tuturor celor 19 tari membre ale Aliantei. Pentru prima data in istoria NATO, aliatii au invocat art. 5 al tratatului de la Washington, prin care se statueaza ca un atac armat indreptat impotriva uneia sau mai multe tari membre NATO va fi considerat ca un atac impotriva tuturor. De asemenea toate cele 27 de state partenere NATO au condamnat atacurile teroriste din 11 septembrie si au oferit sprijin. Acest moment decisiv a fost urmat de masuri practice cu scopul de a sprijinii Statele Unite.

Dupa 11 septembrie, mai exact pe 4 octombrie 2001, ca raspuns la cererea S.U.A, aliatii au cazut de acord sa ia masuri pentru a extinde optiunile disponibile in campania impotriva terorismului incluzand o mai larga colaborare a serviciilor de securitate si drepturi de survol pentru S.U.A sau alte aeronave aliate.

Abordarea acestor noi provocari si amenintari in lupta impotriva terorismului implica transformarea structurilor militare alea NATO, reflectata in crearea Fortei de Reactie NATO, infiintata pentru a sustine pe cont propriu operatiuni militare mai eficiente. Aceasta forta este capabila sa desfasoare o gama extinsa de operatiuni militare ale Aliantei. FRN se poate intretine pe durata unei luni sau chiar pe o perioada mai lunga. Este compusa din forte nationale care se vor rota pe perioade de antrenamente si de specializare formand o unitate, perioade urmate apoi de o faza operationala de stand-by care dureaza 6 luni. Misiunile includ transportarea de trupe pentru stoparea conflictelor, trimiterea de trupe in formatul unei forte comune, conform operatiunilor mentionate in art.5 (apararea colectiva) sau in alte articole (gestionarea crizelor, stabilitatea) si trimiterea unei forte initiale care ulterior sa faca parte dintr-o forta cu o capacitate mai mare. Aceasta forta reprezinta un element esential in agenda de transformari a Aliantei.

Misiunea "Active Endeavour" din 26 octombrie 2001, cand elemente ale bazei navale americane au fost trimise sa patruleze si sa monitorizeze partea de est a zonei mediteraneene precum si elemente din Forta de Aeriana de Prevenire a NATO reprezinta un alt consens la care a ajuns Consiliul Nord-Atalntic in lupta impotriva terorismului. Pentru prima data in istoria sa, capacitatile Aliantei au fost transportate pentru a sprijini operatiunile inscrise in si reglementate de art.5. in 10 martie 2003 operatiunea a fost extinsa astfel incat sa includa escorta vaselor civile prin stramtoarea Gibraltar.[9]

O alta masura luata de americani a fost misiunea 'Eagle Assist' (mijlocul lui octombrie 2001 - mijlocul lui mai 2002) cand 5 avioane AWACS (Airborne Warning and Control Systems- aeronave cu sistem de prevenire si control) au fost trimise sa survoleze si sa protejeze Statele Unite. Acestea sunt folosite in supravegherea aeriana si au capacitate militara de reactie rapida, prin transmiterea de informatii catre centre de control aflate pe uscat, in apa sau aer. 830 de piloti din 13 tari NATO au zburat peste 360 de misiuni. Aeronavele AWACS au fost debarcate in S.U.A. si o flota navala aliata a fost trimisa catre estul Mediteranei.

De asemenea, fortele NATO din Balcani au luptat impotriva miscarilor teroriste care aveau legaturi cu reteaua Al-Qaida. Au contribuit la campania impotriva terorismului concentrandu-se asupra circulatiei ilegale de persoane, arme si droguri. Campania antiterorista a creat numeroase oportunitati de cooperare intre statele care in timpul razboiului rece au facut parte din blocuri ideologice diferite, asa cum spunea Ministrul rus al Afacerilor Externe - Igor Ivanov "una dintre cele mai importante artere ale cooperarii NATO-Rusia este lupta impotriva terorismului, iar noi am fost de acord sa participam in mod concret la lichidarea amenintarilor la adresa trupelor noastre din Balcani. Dar acesta este doar inceputul."

4. SUMMITUL DE LA PRAGA - Adaptare la amenintarea terorismului

In timp ce contributia NATO la lupta impotriva terorismului a devenit din ce in ce mai importanta, se iau masuri pentru a echipa mai bine Alianta si pentru a-i permite sa joace un rol decisiv in efortul comun.

Summit-ul NATO de la Praga (21 - 22 noiembrie 2002) va ramane cu siguranta drept un moment cu o semnificatie deosebita in istoria Aliantei. Praga a constituit un inceput de drum. Praga inseamna transformarea Aliantei. Tema summit-ului - "Noi capacitati, noi membri, noi relatii" - exprima cu claritate faptul ca la Praga au fost analizate toate aspectele adaptarii Aliantei la evolutia mediului de securitate global. Noul mediu de securitate implica, pe de o parte, misiuni noi pentru Alianta, iar pe de alta parte, redefinirea capacitatilor pe care statele membre le pot oferi pentru realizarea noilor misiuni.

4.1 Noi membrii

Summit-ul de la Praga a prilejuit a doua extindere a NATO, prin lansarea invitatiei politice de aderare la Alianta Nord-Atlantica catre sapte state: Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, Romania, Slovacia si Slovenia. Largirea NATO a cuprins, astfel, trei directii strategice: nordul (tarile baltice), centrul si sud-est-ul Europei. Includerea celor sapte tari in Alianta, dupa Polonia, Republica Ceha si Ungaria, invitate in 1997, a contribuit la consolidarea continuitatii teritoriului NATO si la extinderea spatiului de stabilitate si securitate al Aliantei de la Marea Baltica la Marea Neagra. Extinderea Aliantei va consolida NATO in mai multe privinte, conferindu-i o mai mare capacitate de a gestiona atat misiunile sale traditionale cat si cele mai noi tipuri de misiuni.

4. Noi capacitati

Angajamentul de la Praga privind Capacitatile, ideea dezvoltarii unei astfel de initiative a fost conturata la Reuniunea ministrilor apararii din tarile NATO (6 iunie 2002) si are in vedere reajustarea unei initiative similare adoptate la Summit-ul NATO de la Washington din 1999. Summit-ul de la Praga consacra astfel o noua initiativa denumita : Angajamentul de la Praga privind Capacitatile.

Distinctia majora fata de initiativa precedenta a NATO se refera la reducerea deficientelor in capacitatile aliate, pe opt sectoare operationale cheie: apararea impotriva atacurilor chimice, biologice, radiologice sau nucleare, informatii si supraveghere, detectarea tintelor; sistemul de supraveghere la sol; comanda, control si comunicatii, eficienta de lupta, inclusiv munitii de inalta precizie, transport strategic aerian si maritim, capacitati de realimentare in aer, capacitati dislocabile pentru sprijinirea fortelor combatante.

      Forta de Reactie a NATO - Initiativa (NATO Response Force NRF) a fost lansata cu prilejul reuniunii informale a ministrilor apararii ai statelor membre NATO, care a avut loc la Varsovia (24-25 septembrie 2002). Ea vizeaza constituirea unei forte de reactie rapida a NATO, cu un efectiv de aproximativ 21.000 de militari, compusa din elemente terestre, aeriene si navale si dispunand de o capacitate de desfasurare in termen scurt (7 zile), puternic sustinute logistic si informativ. Acest mecanism va constitui instrumentul de proiectie a fortei NATO dincolo de granitele Aliantei. Perioada de timp, de aproximativ doi ani, prevazuta pentru crearea si operationalizarea fortei subliniaza importanta acordata initiativei in procesul de restructurare si modernizare a NATO in perspectiva noilor amenintari asimetrice ale secolului XXI. Romania a salutat lansarea initiativei Forta de Reactie NATO (FRN) si a anuntat intentia de a participa, ca viitor membru NATO, la constituirea si operationalizarea FRN.

      Noua Structura Militara de Comanda - Va cuprinde doua comandamente strategice, dintre care unul va fi operational iar celalalt va fi functional. Comandamentul strategic pentru operatii va avea sediul in Europa, in Belgia, si va fi sprijinit de doua comandamente de forte intrunite, capabile sa genereze un comandament terestru de Forte Multinationale Intrunite (CJTF) si de un comandament permanent intrunit, robust dar mai limitat, care va putea genera un comandament de tip CJTF, dispus pe mare.

      Masuri de combatere a noilor amenintari - Liderii Aliantei au andorsat, de asemenea, implementarea a cinci initiative de aparare impotriva armelor nucleare, bilogice si chimice (NBC) ceea ce va consolida capacitatile Aliantei de combatere a armelor de distrugere in masa: un prototip de laborator mobil pentru analiza NBC, o echipa prototip de reactie la un eveniment NBC, un centru virtual de excelenta pentru apararea importriva armelor NBC, un depozit NATO pentru aparare impotriva armelor biologice si chimice si un sistem de supraveghere a bolilor.

De asemenea, se consolideaza capacitatile de aparare impotriva atacurilor cibernetice si a initiat un nou studiu de fezabilitate pentru sistemul NATO de Aparare Anti-Racheta, pentru a examina optiunile de aparare a teritoriului, fortelor si populatiei Aliantei.

4.3. Noi relatii

      Consiliul NATO - Rusia. odata cu sfarsitul Razboiului rece, NATO a considerat ca dezvoltarea unor relatii constructive si de cooperare cu Rusia reprezinta un element cheie al stabilitatii si securitatii in Europa. La 27 mai 1997 s-a semnat la Paris "Actul Fondator privind Relatiile Mutuale, Cooperarea si Securitatea intre NATO si Federatia Rusa". Prin acest document s-a convenit infiintarea Consiliului permanent comun NATO-Rusia, care s-a intrunit pentru prima data la 18 iulie 1997. La 28 mai 2002 a fost creat un nou organism de cooperareal Aliantei - Consiliul NATO-Rusia. Cu aceeasi ocazie, s-a semnat Declaratia privind relatiile NATO-Rusia (Declaratia de la Roma).

      Cooperare cu alte organizatii internationale. NATO doreste sa adanceasca relatiile cu alte organizatii internationale, astfel incat, informatiile sa fie transmise si actiuni imediate sunt luate mai eficient in lupta comuna impotriva terorismului. Alianta si Uniunea Europeana au schimbat protocoalele privind Planurile pentru Urgente Civile. NATO contribuie activ la lucrarile Comitetului Natiunilor Unite impotriva Terorismului. De asemenea, sunt consultari permanente intre NATO si OSCE, EUROCONTROL, Organizatia Civila Internationala Aeriana

5. IRAK

In ciuda cursului pozitiv al multora dintre aceste dezvoltari se pot ridica foarte rapid si in circumstante neprevazute alte amenintari noi la adresa stabilitatii, asa precum invazia Kuweitului de catre Irak, din 2 august 1990 precum si urmarea ulterioara a evenimentelor din zona Golfului au demonstrat-o. Forta de coalitie formata sub comanda Statelor Unite pentru a infrange invazia, nu a implicat in mod direct NATO, dar solidaritatea care a fost dobandita in interiorul NATO privind conflictul, a jucat un rol semnificativ. Tarile membre NATO au folosit intens forumul Aliantei pentru consultari politice inca de la izbucnirea crizei si a avut un rol proeminent in sprjinirea eforturilor Statelor Unite pentru ajungerea la o solutie diplomatica. Cand aceasta varianta a esuat, contributia directa a tarilor membre NATO la Forta de Coalitie si experienta lor in impartirea activitatilor si muncii impreuna in interiorul NATO au jucat un rol important. Mai mult decat atat, in conformitate cu actiunile ce-i reveneau Aliantei insasi, elemente ale Fortei Mobile ale ACE (Comandamentul Aliat din Europa) al NATO au fost trimise in Turcia pentru a demonstra angajamentul de aparare colectiva a Aliantei, in baza articolului 5 al Tratatului Atlanticului de Nord, in eventualitatea unei amenintari externe la adresa securitatii Turciei, rezultand in urma situatiei din Golf. [11]

In mod semnificativ, unitatea in scop si opozitia hotarata manifestate de comunitatea internationala fata de actiunile intreprinse de Irak, au oferit o dovada pozitiva a transformarii care avusese loc in relatiile dintre Uniunea Sovietica si Occident. Beneficiile rezultate din stabilirea unor contacte mai bune si a cooperarii crescute intre ele erau astfel, in mod clar, evidente. Aceasta recunoastere timpurie a intereselor reciproce cu privire la securitatea si stabilitatea intregii zone euroatlantice a contribuit la evolutia ulterioara pozitiva a relatilor NATO-Rusia, culminand in 1997 cu semnarea documentului Actului Fondator NATO-Rusia. Pericolele inerente rezultate din criza din Golf au reintarit hotararea Aliantei de a imbunatati si dezvolta nivelul cooperarii sale cu tarile din Europa Centrala si de Est, ca si cu alte tari, in conformitate cu obiectivele stabilite de sefii de stat si de guvern ai Aliantei in Declaratia de la Londra. Aceasta hotarare a fost reintarita ulterior de evenimentele din 1991, inclusiv datorita pasilor represivi facuti de guvernul sovietic vis--vis de statele baltice, vizand dreptul lor propriu de a-si stabili independeta, deteriorarea situatiei si izbucnirea ostilitatilor in Iugoslavia, ce au condus la dezmembrarea Federatiei Iugoslave, insasi incercarea de lovitura de stat din Uniunea Sovietica, din august 1991. Campania impotriva Irakului din 2003 a fost condusa de o coalitie de forte din tari diferite, dintre care unele erau tari membre iar altele nu. NATO ca si organizatie nu a avut nici un rol in campanie, dar, a luat numeroase masuri in concordanta cu Articolul 4 din Tratatul Nord Atlantic, pentru a asigura securitatea uneia din tarile membre, Turcia, in eventualitatea unei amenintari directe rezultate din razboiul din Irak. In data de 21 Mai 2003, Alianta a acceptat sa sustina Polonia, membra NATO, in conducerea unui sector pentru stabilizarea fortelor din Irak. NATO nu va avea o prezenta permanenta in Iraq, dar va ajuta Polonia in diferite misiuni.

De la invazia condusa de Statele Unite pentru a-l distruge pe Saddam, 400 de militari U.S. au fost ucisi in actiune in Iraq si numarul este in crestere dupa numeroasele atentate din ultimele zile . Europa a fost si este divizata in ceea ce priveste modalitatea de actiune in Irak. In timp ce Marea Britanie a condus un grup de tari ce sprijineau ofensiva militara, Rusia, Franta si Germania erau de partea blocului anti-razboi. 'Noua Europa' - fostul bloc sovietic din Centrul si Estul Europei - erau aliniate in spatele Americanilor. Spania a sustinut linia defensiva americana si ar sustine un conflict cu Washington-ul chiar si fara o rezolutie a Natiunilor Unite, mai ales in urma evenimentelor din 11 Mai cand 4 bombe au fost detonate in 4 trenuri care se indreptau catre Madrid. Toata lumea este de acord ca Baghdad-ul 'depaseste recordul mondial pentru violarea drepturilor omului' si ca situatia din Irak este in mod inextricabil legata de problema terorismului.

6. AFGHANISTAN

Cele mai multe din cele 19 foste membre NATO, actuale 26, au avut forte direct implicate in operatiunea 'Enduring Freedom', operatiunea americana in curs de desfasurare impotriva tintelor teroriste din Afghanistan. De la desfasurarea fortelor internationale de securitate si asistenta mandatate de ONU (ISAF- International Security Assistance Force) in Afghanistan in ianuarie 2002, acestea au fost sub comanda membrilor NATO, mai intai sub comanda Marii Britanii urmata de Turcia. In perioada imediat urmatoare cand a fost sub comanda Germaniei si a Olandei, aliatii NATO au pus la dispozitie 95% din personalul ISAF III.

In 11 August 2003, NATO a preluat comanda ISAF si de atunci este responsabila cu coordonarea si planificarea acesteia. Aceasta este prima operatiune NATO in afara spatiului Euro-Atlantic. ISAF a fost creata de Consiliul de Securitate UN prin Rezolutia 1386 din 20 December 2001 pentru a asista Autoritatea de tranzitie Afghana recent formata, cu scopul de mentinere a securitatii in Kabul si zonele din imprejurimi, astfel incat Autoritatea de tranzitie si personalul UN sa poata opera intr-un mediu de securitate. NATO va oferi un cartier general, comandant si va coordona operatiunea. Deja, NATO a avut un rol important in sustinerea ISAF, intrucat tarile NATO au contribuit cu peste 90% din trupe mai mult decat pana acum.

In 14 Octombrie, Consiliul de Securitate UN a adoptat o rezolutie autorizand extinderea operatiunilor ISAF. Ultimul obiectiv NATO in Afghanistan este sa ajute la stabilirea conditiilor in care se va stabili un guvern reprezentativ si o pace si securitate sustinute. ISAF a contribuit deja la dezvoltarea progresiva a institutiilor nationale Afghane si prin ajutorul acordat pentru antrenarea primelor unitati ale Armatei Nationale si ale Politiei Nationale.