Puterea politica

Puterea politica

Lat. : potere = a fi capabil ; a avea posibilitatea, facultatea de a face ceva ; a avea dreptul de a face ceva ; putere, aptitudine de a actiona. In domeniul politic avea sensul de resursa ce permite cuiva sa isi impuna vointa in fata altcuiva sau de autoritate; institutie care exercita autoritatea politica, guvernul unui stat.

Notiune de putere se bucura si astazi de o polisemie foarte larga, fiind utiliata in contexte foarte variate. Este un termen de baza in vocabularul stiintelor sociale, putand fi utilizat in domeniul juridic (putere legislativa; putere executiva; putere judecatoreasca) sau in cel economic (puterea pietei; putere pe piata). Domeniile concrete in care se exercita puterea: statul, familia, intreprinderile; asociatiile; Biserica, analizarea fiecaruia implicand si o componenta referitoare la putere, dar pentru ca acest tip de analiza este necesara o clarificare conceptuala a respectivei notiuni.

Def.: intr-o acceptiune foarte generala notiunea de putere desemneaza capacitatea de a actiona specifica fiintei umane[1], capacitatea unui anumit actor decizional de a initia si desfasura actiuni eficace, de a obtine efectele scontate, prin utilizarea unor mijloace si instrumente specifice.

Pornind de la acest tip de definitie caracterisiticile puterii pot fi considerate urmatoarele:

-legatura dintre putere si actiune;

-legatura de corespondenta dintre rezultatele obtinute si dorintele agentului care a actionat in vederea obtinerii acestora ("puterea de a"; "puterea asupra").

Considerarea puterii ca fiind un lucru posedat de un actor sau un grup de actori trimite cu precadere catre domeniul economic (detinerea de capital reprezinta o sursa a puterii, reprezinta puterea ca si capacitate). Considerarea puterii ca fiind exercitarea unei anumite autoritati a unei persoane/grup de persoane asupra altei persoane/altor persoane tine insa de sfera vietii sociale si politice. In acest ultim caz este vorba despre stabilirea unor relatii de putere marcate de un dinamism mai mult sau mai putin accentuat, de o interactiune mai mult sau mai putin dinamica (puterea ca punere in practica; puterea ca actiune). Aceasta ultima acceptiune a notiunii de putere denota o caracteristica foarte importanta a puterii, si anume faptul ca nivelul de extindere a puterii depinde de actorii sau grupurile de actori ce relationeaza la un moment dat, sau altfel spus caracterul procesual al puterii (existenta unor dinamici implicite si nu totdeauna vizibile, adiacente relatiilor de putere).

Puterea nu trebuie insa confundata doar cu resursele sale (capitalul sau capacitatea de a actiona), dar nici doar cu manifestarile concrete ale puterii (cu procesul exercitarii acesteia), puterea neputand fi redusa doar la unul dintre aspectele sale, ci trebuie considerata atat in formele sale manifeste cat si in cele latente (capacitatea posibila a actorilor de a exercita puterea, de a mobiliza resursele necesare exercitarii puterii).

Toate aceste elemente enuntate duc la urmatoarele concluzii:

puterea are un caracter relativ[2], apreciabil prin intermediul a criterii: campul de exercitare (sfera mai larga sau mai ingusta a actiitatii unui actor) si intensitatea (nivelul de obedienta al unui actor fata de celalalt) cu care aceasta se exercita;

puterea are un caracter asimetric[3] (faptul ca actorul B se conformeaza asteptarilor ori intentiilor actorului A denota existenta intre acestia a unui dezechilibru ce deriva dintr-o inegalitate de resurse care isi are fundamentul in structurile generale ale societatii );

exercitarea reala a puterii necesita impunerea unor sanctiuni negative sau pozitive impotriva celor asupra carora se indreapta exercitiul puterii;

puterea incearca sa depaseasca, sa diminueze sau sa inhibe orice manifestare de opozitie pe care o intalneste.

Aceste caracteristici ale puterii constituie fundamentul relatiilor conflictuale[5] dintre actorii politici: pe de o parte actorii care dispun de un nivel suficient de putere incearca sa obtina supunerea celor lipsiti de resurse, in timp ce cei din urma incearca sa se impotriveasca injonctiunilor externe. Trebuie precizat insa ca nu intotdeauna exista o reactie de opozitie fata de o situatie de manifestare a puterii, iar existenta puterii nu presupune indiscutabil existenta conflictului: A poate exercita puterea asupra lui B, dar daca nu o face impotriva intereselor acestuia din urma sau daca B considera normala exercitarea unei puteri asupra sa, atunci nu exista o sursa a conflictului. Acesta este motivul pentru care unii cercetatori considera ca o relatie de putere reala intre doi sau mai multi actori presupune exercitarea de catre un actor (A) a unei coercitii asupra unui altui/altor actor/i (B sau B si C etc.), carora le sunt reduse posibilitatile de a actiona prin invocarea ori chiar impunerea unor sanctiuni situationale negative. La fel de importante sunt insa si sanctiunile pozitive (recompense reale - materiale, financiare, sub forma de informatii sau a unei recunoasteri publice a anumitor merite - ori sub forma promisiunilor, ca metoda de a induce un anumit comportament).

Analistii politici considera ca studierea relatiilor de putere reprezinta obiectul disciplinei lor sau cel putin o componenta esentiala a acesteia, desi termenii folositi sunt adesea altii: influenta, control sau autoritate. Toti acesti termeni se refera insa la un singur aspect, si anume exercitarea unei actiuni de catre cel putin un individ asupra a cel putin un alt individ.

Puterea si relatia de putere in acceptiunea sa generala reprezinta o componenta esentiala a oricarei societati. Puterea politica se distinge insa de alte forme de putere prin caracterul sau teritorial, prin legatura sa cu un spatiu limitat in care se legitimeaza si prin legatura intrinseca pe care o are cu suveranitatea (ca element definitoriu major pentru un stat). Dimensiunea teritoriala insa, desi esentiala, nu este suficienta prin ea inspsi, fiind necesar si un coprus normativ care sa reglementeze existenta din cadrul teritoriului respectiv, care sa garanteze de o maniera permanenta (la nevoie prin constrangere) realizarea procesului administrativ intern, pe de o parte, si a celui decizional extern pe de alta parte.

In cazul puterii politice constrangerea, coercitia, ca ultim element la care se poate recurge pentur mentinerea ordinii sociale si politice, reprezinta un instrument prin intermediul caruia actorii care detin puterea isi realizeaza obiectivele (daca cei care detin la un moment dat si mijloacele de constrangere, pot esua in demersurile lor). Ceea ce diferentiaza statul de diferitele grupuri politice (care sunt si ele detinatori partiali ai puterii), este faptul ca acesta isi revendica (si reuseste sa obtina!) monopolul coercitiei, avand pretentia de a fi singurul actor ce aplica in mod legitim constrangerile (incluziv cele fizice - privarea de libertate). In regimurile politice slab institutionalizate aceasta poate duce la autoritarism, dar in cele institutionalizate si poliarhice exista un anumit grad de concurenta intre diversele grupuri de putere in ceea ce priveste aplicarea coercitiei.