Actorii (decidentii) de politica externa din cadrul statelor

Actorii (decidentii) de politica externa din cadrul statelor

Franta

Scurta istorie a regimurilor politice ale Frantei: Vechiul Regim (monarhia ereditara), de la sfarsitul Evului Mediu (sec. XVI) pana la Revolutia de la 1789; Prima Republica (1792-1795, Danton, Robespierre); Directoratul (1795-1799, Napoleon); Consulatul (1800-1804, Napoleon); Imperiul (1804-1814, Napoleon); Restauratia (1814-1830 - monarhie limitata); Monarhia din Iulie (1830-1848); A doua Republica (1848-1851 - noua Constitutie elaborata in aceasta perioada este prima care prevede alegerea unui presedinte pentru o perioada de patru ani si existenta unei Adunari legislative unicamerale); al Doilea Imperiu (1852-1870 - instaurat prin lovitura de stat); a Treia Republica (1875-1940[1] - presedinte ales de catre Adunarea Nationala, pentru o perioada de sapte ani, putand fi reales); Regimul de la Vichy (1940-1944); Guvernul provizoriu (1944-1946); a patra Republica (1946-1958: principalele prerogative revin primului-ministru, presedintele avand un rol putin important in plan intern si extern); a Cincea Republica (din 1958 pana astazi).

Dupa Constitutia din 1958:

→executivul dobandeste principalele functii de decizie politica "ale natiunii", guvernul fiind cel care dispune de administratie si de forta armata ; primul ministru coordoneaza actiunile guvernului, iar in domeniul politicii externe si a securItatii este responsabil de apararea nationala

→conf. Constitutiei, Presedintele republicii este doar un arbitru iar Primul Ministru si guvernul sunt insarcinati cu adoptarea si aplicare deciziilor politice

→Generalul de Gaulle, in conditiile crizei algeriene, va reusi sa obtina o sporire a prerogativelor sale

Presedintele republicii este, conform normei constitutionale,    garantul independentei nationale, al integritatii teritoriului si al respectarii tratatelor; acrediteaza ambasadorii si trimisii extraordinari ai Frantei pe teritoriul altor state sau cei ai altor state pe teritoriul Frantei; este seful armatei si prezideaza consiliile si comitetele superioare ale Apararii nationale; atunci cand institutiile statului, independenta natiunii, integritatea teritoriului sau executarea angajamentelor internationale sunt grav amenintate iar functionarea puterilor publice constitutionale nu mai este posibila, Presedintele republicii ia masurile care se impun, dupa consultarea oficiala a Primului ministru, a Presedintilor adunarii si ai Consiliului constitutional. Cu aceasta ocazie Presedintele informeaza natiunea printr-un mesaj.

Ministerul afacerilor externe este secondat de doi ministri delegati, unul pentru afaceri europene si unul pentru coperarea in interiorul regiunilor francofone. Ministrul afacerilor externe intervine in diferite situatii in coordonarea afacerilor externe ale statului francez.

Principala sa atributie este aceea a-l informa pe presedintele republicii si guvernul cu privire la evolutiile de pe scena politica internationala sau a situatiei politice a diferitelor state. Acest rol este indeplinit prin intermediul ambasadelor si consulatelor Frantei de pe teritoriul altor state, care, utilizand diferite surse, transmit la Paris informatii de natura politica, economica, culturala sau de cooperare.

Ministerul afacerilor externe are si misiunea de a concepe politica externa a Frantei in sens larg. Pe baza informatiilor primite pe cale diplomatica si consulara ministerul propune principalele orientari ale politicii externe a Frantei.

Ministrul afacerilor externe coordoneaza relatiile internationale ale Frantei. Ministerul reprezinta Franta pe langa alte guverne si pe langa organizatiile internationale. Ambasadorii sunt reprezentantii Presedintelui pe langa autoritatile din statul de rezidenta. El negociaza in numele Frantei, semneaza acorduri si efectueaza toate demersurile in numele acestuia. Ministerul afacerilo externe coordoneaza activitatile altor ministere referitoare la problemele lor externe (ambasadorul este considerat si un reprezentant al guvernului, deci al tuturor ministerelor care alcatiesc respectivul guvern). Ministrul afacerilor externe este insarcinat si cu protectia intereselor franceze si a cetatenilor francezi din afara granitelor statului, misiune ce revine in special ambasadelorsi consulatelor.

Germania

→decizia politica este atributul mai multor actori interni (dar in mod diferentiat): cancelarul, cabinetul si parlamentul, atat la nivel federal cat si la nivelul landurilor

→decizia de politica externa este atributul nivelului decizional federal, dar landurile au si ele dreptul de a incheia acorduri cu alte state, sub rezerva aprobarii guvernului federal

→Ministerul Afacerilor externe are rolul central in adoptarea si aplicarea deciziilor de politica externa (Germania dispune de un corp foarte important de diplomati inalt specializati)

→Ministerul Afacerilor Externe imparte sarcinile de politica externa in domeniul economic cu Ministerul Economiei si cu cel al Finantelor; politicile privind securitatea sunt coordonate impreuna cu Ministerul Apararii

→Bundesrat-ul (camera superioara a Parlamentului sau Adunarea reprezentativa a statului federal) si Bundestag-ul (camera inferioara sau Dieta federala) au un rol important in adoptarea deciziilor de politica externa (ratificarea tratatelor; aprobarea intregii legislatii si a diverselor bugete)

→grupurile parlamentare dispun de comitete insarcinate cu dezbaterea unor probleme de politica externa

→deciziile de politica externa sunt in mod esential influentate de grupurile de presiune (partidele politice) si opinia publica germana

→conf. art. 65 al Constitutiei Germaniei cancelarul federal este responsabil pentru linia de politica generala, iar cancelaria federala (biroul cancelarului) reprezinta centrul pentru initierea si coordonarea politicilor federatiei

→rolul executiv al cancelarului este limitat

→este un regim parlamentar, presedintele are doar un rol de reprezentare (simbolic)

→cancelarul numeste guvernul (dar nu dispune de o libertate totala in acest sens, ci in functie de membrii coalitiei) iar ministrii dispun de un anumit grad de autonomie, dar cand deciziile sunt de importanta majora acestea se iau de catre intregul Cabinet

Marea Britanie (Regatul Unit al Marii Britanii si al Irlandei de Nord)

→Marea Britanie este unul dintre cele mai vechi sisteme politice din lume, unele dintre institutiile sale politice avand o vechime de aproape o mie de ani (pozitia geografica a avut un rol important in mentinerea acestora) si constituind o sursa de inspiratie atat pentru guvernele altor state (SUA, India) cat si pentru coagularea valorilor si idealurilor politice ale altor state;

→Commonwealth-ul (care are o populatie de aproape 950 mil de locuitori si 52 de state membre), desi nu actioneaza ca un actor politic unic, reprezinta cea mai larga asociatie multirasiala din lume;

→Marea Britanie a fost prima tara industrializata din lume, Marx considerand-o prototipul capitalismului;

→Este un regat (monarhie parlamentara), in care puterea monarhului are un caracter pur reprezentativ, simbolic, desieste considerat seful statului;

→Este o democratie constitutionala, toti cetatenii, indvidual sau prin intermediul organizatiilor, putand participa si influenta sistemul politic britanic (reprezentantii cetatenilor pot fi alesi in Camera Comunelor, cea mai importanta camera a Parlamentului britanic si puterea legala suprema, din cadrul careia este numit si Prim-Ministrul - electorii influenteaza indirect numirea viitorului prim-ministru);

→Puterea executiva este execitata (in numele monarhului) de catre primul-ministru si membrii cabinetului sau, toti responsabili (individual si colectiv) in fata Parlamentului, considerat detinatorul autoritatii supreme;

→Prim-Ministrul, ca si conducator al guvernului, este in realitate adevaratul sef al statului, Mornarhul doar acceptand hotararile guvernului (desi isi poate face cunoscute opiniile si poate incerca sa influenteze procesul de luare a deciziilor); cea mai importanta prerogativa a monarhului o preprezinta numirea primului-ministru; monarhul nu poate lua parte la dezbaterile din cadrul guvernului, dar este informat de catre prim-ministru cu privire la continutul acestora;

→Primul-ministru detine puterea executiva, este seful politic al statului si reprezentantul acestuia pe scena politica internationala;

→prerogativele primului-ministru sunt foarte puternice asupra cabinetului (avand relatii foarte stranse cu fiecare minister, dar mai ales cu cel al afacerilor externe) si in cadrul politicii interne (are dreptul de a numi o gama larga de functionari publici), dar au fost cazuri cand a fost principalul decident de politica externa;

→decizile de politica externa se iau pe baza majoritatii Parlamentare si cu consultarea Foreign Office; in situatiile limita aceste proceduri nu au fost respectate (Churchill a avut o conduita foarte autoritara; M. Thatcher; T. Blair);

→desi suveranul este comandantul fortelor armate britanice, primul-ministru este cel care decide asupra desfasurarii acestora (inclusiv utilizarea fortei nucleare, dar nu fara acordul celorlalte forte politice interne - parlament; ministere);

→primul-ministru numeste ambasadorii;

→desi asemanat presedintelui SUA, primul ministru britanic nu are un mandat fix, pastrand puterea doar atat timp cat poate detine controlul asupra partidului, a guvernului si a parlamentului;

Ministerul Afacerilor Externe [Foreign and Commonwealth Office (Foreign Office)

→secretarul FO este responsabil in fata Parlamentului pentru activitatea ministerului pe care il reprezinta; in activitatea sa acesta este sprijinit de patru ministri, un sub-secretar de stat la nivel parlamentar si un sub-secretar de stat permanent, ultimul indeplinind si functia de sef al serviciului diplomatic;

→principalele atributii: promovarea intereselor Marii Britanii;

India

Adopta sistemul englez de organizare politico-administrativa.

→Rolul primului ministru este esential in luarea deciziilor de politica externa, dar are o natura personala, institutiile avand importanta si capacitati reduse (spre deosebire de Anglia: primul ministru un rol important in luarea deciziei de politica externa, dar sprijinit pe institutii puternice ale Statului (Parlamentul, controlul si echilibrul puterilor in Stat)).

→in etapa incipienta a dezvoltarii statului indian primul ministru (Nehru) indeplinea atat rolul conferit de functia sa (Prim Ministru), cat si pe de ministru al afacerilor externe: lua singur toate deciziile de poltica externa, dupa consultarea cu consilierii sai, dar aplicarea deciziilor era conferita seniorilor Indian Foreign Service.

→modelul impus de Nehru a fost pastrat si continuat, dar a suferit si modificari: 1964-1966 (prim ministru Shastri) are loc o largire a Biroului Primului Ministru si a puterilor acestuia;

→Primul Ministru Indira Gandhi (1966-1977; 1980-1984) intareste prerogativele Primului Ministru: in 1970 Biroul Primului Ministru devine coordonatorul intregului guvern si se intareste rolul de control al acestui organism asupra deciziei de politica externa; aceasta politica va fi continuata si de Rajif Gandhi (1984-1989);

Ministerul Afacerilor Externe, este un organism guernamental, partajat in 30 de diviziuni teritoriale (acoperind anumite zone geopolitice mondiale sau regionale) insarcinat cu indeplinirea unor sarcini de politica externa. Este condus de un Ministru al Afacerilor Externe, care este asistat de un ministru deputat si de catre secretarii de stat ai Indian Foreign Service.

Atributii:

→colectarea si analiza informatiilor referitoare la evenimentele de politica externa si furnizarea acestora primului ministru, insotite de recomandarile considerate necesare;

→trasarea liniilor generale de politica externa;

-mentinerea contactului cu reprezentantii misiunilor diplomatice de pe teritoriul Indiei;

→activitati referitoare la imaginea Indiei in exterior; protocol; afaceri consulare; cetateni indieni care traiesc in afara granitelor; relatiile cu organizatiile internationale; conferinte, reuniuni internationale.

Alte organisme care exercita un anumit rol in luarea deciziei de politica externa:

→Ministerele: Apararii, al Finantelor; al Comertului;

→Parlamentul (un rol limitat: aproba adoptarea tratatelor sau a legislatiei internationale);

→gruparile politice, grupurile de interes (Federation of Indian Chambers of Commerce International); grupurile religioase (musulmanii); asociatiile religioase etc.

China

→mecanismul luarii deciziilor de politica externa este chiar si in prezent foarte greu de patruns, informatiile legate de acesta fiind in marea lor majoritate secrete

→dupa 1949 relatiile externe (politice sau economice) ale Chinei se stabileau in cea mai mare parte prin intermediul Partidului Comunist Chinez

→multiplicarea relatiilor economice externe chineze din anii "70-"80 au determinat necesitatea acceptarii implicarii indesfasurarea acestora si a diferitelor ministere specializate

→chiar si in aceste conditii si in urma eforturilor lui Deng Xiaoping de a depersonaliza si institutionaliza luarea deciziei de politica externa, deciziile cele mai importante de politica externa sunt si astazi concentrate doar in mainile unui grup restrans de indivizi cu pozitii cheie in ierarhia politica interna

→pana la sfarsitul cu anilor "80 o serie de institutii aveau prerogative privind politica externa, si anume: Comitetul Central; Biroul Politic (cel mai important rol in adoptarea deciziilor de politica externa, in anii "90 rolul sau se va reduce doar la ratificarea deciziilor de politica extrena, nu la formularea lor); secretariatul partidului comunist; Comisiile militare centrale; Congresul (rolul sau in demersurile de politica externa va creste mai ales la sgarsitul anilor "80); Consiliul de Stat; Ministerul Afacerilor Externe (foarte important pana la sfarsitul anilor "80, dupa aceea in colaborare cu alte ministere specializate, in functie de tipul de problema de politica externa vizat: financiar, de aparare, comercial, monetar etc., care reprezentau interesele Chinei in exterior; a dispus intotdeauna de un personal inalt specializat in domeniul relatiilor internationale); Departamentul pentru Relatii Internationale; departamentul responsabil pentru legaturile cu chinezii din afara granitelor si Grupul restrans pentru afaceri externe, la acestea adaugandu-se si o serie de lideri: premierul, presedintele, secretarul general al partidului.

→responsabilitatea cea mai importanta in adoptarea deciziei de politica externa o aveau in aceasta perioada secretariatul partidului comunist si Consiliul de Stat

→de la sfarsitul anilor "80, odata cu sporirea relatiilor externe ale Chinei, s-a produs o diviziune si specializare a functiilor partidului si guvernului in luarea deciziilor de politica externa si a crescut si numarul actorilor implicati in luarea si aplicarea deciziilor de politica externa: presedintele republicii are atat un rol simbolic, de reprezentare, cat si unul mult mai pragmatic, de ratificare sau abrogare a tratatelor sau acordurilor cu alte state; presedintele, premierul si alti oficiali cu atributii de politica externa au atat sarcina de a-i primi pe reprezentantii altor state, conform rangurilor acestora, cat si pe acela de a efectua vizite protocolare.

→Ministerul Comertului si al Relatiilor Economice Externe (MCREE), infiintat in 1982, in urma intensificarii relatiilor economice ale Chinei, va deveni al doilea minister ca importanta privind relatiile externe ale Chinei (atributii in domeniile comertului exterior, investitiilor externe, ajutorului extern si al cooperarii economice internationale); prin intalnirile regulate pe care le are cu Ministerul Afacerilor Externe, MCREE are un rol foarte important in coroborarea politicilor economice externe ale Chinei cu alte domenii ale politicii externe;

→Ministerul Apararii Nationale: si astazi sunt informatii putine despre aceasta institutie; furnizeaza atasatii militari ai Chinei in cadrul diferitelor reprezentante din exterior; impreuna cu alte institutii specializate in domeniile militar si strategic elaboreaza cercetari privind problemele militare si de securitate in coroborare cu implicatiile lor politice internationale;

SUA

Constitutia americana stipuleaza crearea unui sistem politic federal, bazat pe separarea puterilor intre nivelurile national, statal si local. La nivelul national guvernul federal este impartit in trei ramuri autonome: executiva, reprezentata de Presedintele statului; legislativa, reprezentata de Congresul bicameral; si judecatoreasca, reprezentata de Curtea Suprema de Justitie.

Institutia prezidentiala reprezinta, prin cei doi reprezentati alesi ai sai, presedintele si vice-presedintele, ramura executiva a guvernului SUA. Datorita faptului ca ramura executiva are un caracter singular (nu colectiv), presedintele este figura nationala cea mai proeminenta. El este ales de catre natiune, de aceea se considera ca se bucura de o legitimitate electorala unica. Presedintia SUA nu reprezinta totusi guvernul american, care este compus dintr-o serie de institutii ce functioneaza pe principiul cooperarii. Presedintele, in unicitatea si singularitatea sa, trebuie sa accepte ca si alti politicieni si institutii politice au propriile lor baze ale legitimitatii si puterii, propriile lor viziuni asupra directiilor politice americane, propriile lor prioritati, pe care trebuie sa le inteleaga si sa le accepte.

Atributii de politica externa ale Presedintelui SUA

Presedintele SUA directioneaza politica externa din punct de vedere politic, diplomatic, financiar si comercial. El poate negocia tratatele, dar numai la recomandarea si cu avizul Senatului. Traditia permite ca Presedintele sa poata negocia acorduri de tip executiv cu celelalte state, acorduri care au forta si efectul legii si care nu necesita aprobarea Congresului. Presedintele primeste ambasadorii sau alte personalitati externe si are prerogativa recunoasterii acestora.

Atributii militare ale Presedintelui SUA

Ca si comandant sef al fortelor armate, Presedintele are capacitatea de a formula si conduce strategiile militare ale natiunii in timp de razboi. Ca si coordonator general al politicii externe si comandant sef al armatei, Presedintele are puterea de a reduce la o simpla formalitate prerogativa exclusiva a Congresului de a declara starea de razboi. Dupa al II-lea razboi mondial, conflictele din zona asiatica au fost coordonate fara declaratia oficiala a Congresului.

^{Congresul SUA: prerogative de politica externa}

→declararea razboiului, sprijinirea armatei

→Senatul ratifica tratatele cu alte state

^{Mecanismele de luare a deciziei de politica externa}

^{Politica externa, politica de aparare si interesul national}

In prezent SUA este singura superputere la nivel international, avand cea mai puternica economie si cea mai puternica armata. Nici un alt stat nu mai are resursele financiare, tehnice si umane pentru a realiza un sistem atat de performant de capacitati la nivel militar, politic, diplomatic. Pe langa toate acestea, modul in care se elaboreaza si se implementeaza deciziile de politica externa, precum si obiectivele acestora sunt de maxima importanta pentru sistemul global al relatiilor internationale.

Procesul de luare a deciziei de politica externa este unul in care rolul Presedintelui SUA este unul esential, dar nu exhaustiv: Congresul si opinia publica au la randul lor o contributie importanta la definitivarea deciziilor de politica externa.

Constitutia americana confera Presedintelui puteri nelimitate in timp de razboi, situatie in care acesta nu are nici competitori si nici egali in luarea deciziei de politica externa (soldatii SUA urmeaza comanda Presedintelui). In timp de pace insa prerogativele de politica externa ale Presedintelui sunt impartite cu Congresul si cu sistemul birocratic si cu cel militar. Dupa ce SUA a renuntat la izolationism ca principiu de politica externa, forta si utilitatea institutiilor americane mentionate s-a dovedit pe deplin si a fost acceptata si de Presedinte.

Influenta ^Congresului asupra politicii externe si de aparare a SUA se exercita in doua moduri:

→Stabilirea limitelor a ceea ce este politic acceptabil. Actiunile SUA in Orientul Mijlociu intre 1989 si 1992 au fost dirijate de catre Presedinte si Secretarul de Stat, in aparenta in deplina autonomie fata de Congres. In realitate Presedinte a tinut cont, la un nivel informal, de pozitiile Congresului, ale grupurilor de presiune, ale opiniei publice si chiar de cele ale celorlalte state. Orice Presedinte american trebuie sa manifeste un anumit grad de prudenta in actiunile sale externe.

SUA s-a angajat intr-un conflict militar fara a obtine declaratia Congresului in mai multe cazuri: conflictul din Coreea (1950-1953); conflictul din Liban (1958 si 1985); conflictul din Vietnam (1961-1975); conflictul din Rep. Dominicana (1965); conflictul din Cambogia (1970); Granada (1985); Panama (1989). In ceea ce priveste conflictul din Irak, in 1991 Presedintele a cerut si a obtinut acordul Congresului.

→Modificarea propunerilor speciale ale Presedintelui, in timpul desfasurarii lor sau dupa ce au fost facute publice. Astfel au loc intalniri de tip informal si discutii intre liderii Congresului, membrii comitetelor celor mai importante si Presedinte si consilierii acestuia in urma carora se formuleaza directiile de politica externa; au loc audieri in cadrul carora sunt analizate propunerile si dorintele executivului si se exprima opinii asupra acestora; ratificarea tratatelor ofera Senatului ocazia de a judeca politica externa a Presedintelui dupa ce aceasta a fost deja realizata (Senatul a refuzat ratificarea Tratatului de la Versailles, in 1919, si a Tratatului SALT II in 1979). Cea mai stransa legatura intre Presedinte si Congres a existat in perioada razboiului rece.

Chiar daca exista mai multe institutii implicate in formularea deciziei de politica externa, declaratia finala asupra politicii externe ii apartine Presedintelui.

^{Consiliul National de Securitate (NSC)}

A fost infiintat prin National Security Act in 1947 si pus la dispozitia Executive Office of President in 1949. Este prezidat de catre Presedinte, si mai cuprinde inca trei membri: Vice-presedintele, Secretarul de Stat si Secretarul Apararii. Directorul CIA si seful staff-ului administrativ sunt consilierii militari ai acestui organism. Secretariatul NSC este condus de asistentul pentru probleme de securitate nationala al Presedintelui (dintre cei mai cunoscuti lideri ai secretariatului NSC: Henry Kissinger, Zbigniew Brzezinski, Colin Powell).

^{Departamentul de Stat}

A fost infiintat printr-o lege a Congresului la 27 iulie 1789, ca Departament pentru Afaceri Externe (denumit Departament de Stat in septembrie acelasi an). In 1995 avea un numar de 24.600 de angajati, din care 10.000 lucrau in afara teritoriului SUA (ambasade, consulate, reprezentante diplomatice). Cei mai importanti functionari din cadrul DdS sunt: Secretarul de Stat, Secretarul deputat si cinci sub-secretari.

Secretarul de Stat este numit pe criterii politice (ca majoritatea colegilor sai de la nivelurile superioare, exceptie facand secretarul pentru probleme politice, un functionar de cariera, cel mai experimentat, care asigura continuitatea departamentului). Politizarea acestui departament este necesara pentru a putea fi realizate proiectele politice ale Presedintelui. Fragmentarea (leopardizarea) acestui departament este evitata chiar de catre oficialii departamentului.

Departamentul de Stat coordoneaza SUA in relatiile sale cu alte guverne, cu organizatiile internationale si cu popoarele altor state sau, cu alte cuvinte, coordoneaza intreaga diplomatie a SUA.

Rolul Departamentului de Stat:

-reprezinta SUA la nivel international si face cunoscute politicile SUA altor guverne sau organizatiilor internationale prin intermediul ambasadelor, consulatelor sau misiunilor diplomatice;

-negociaza si incheie acorduri si tratate pe probleme foarte variate, cuprinse intre comert si armament nuclear;

-coordoneaza si sprijina activitatile internationale ale altor agentii ale SUA, organizeaza vizitele oficiale si misiunile diplomatice;

-conduce activitatile care implica mai multe agentii si aloca resursele pentru activitatile internationale

Obiectivele Departamentului de Stat:

-protectia Americii si a Americanilor;

-promovarea democratiei, a drepturilor omului si a altor concepte de interes global;

-promovarea internationala a valorilor si politicilor americane;

-sprijinirea diplomatilor SUA, a oficialilor Guvernului si a tuturor celor implicati in activitati de politica externa sa indeplineasca aceste deziderate ale SUA.

Departamentul de Stat al SUA este considerat echivalentul Ministerelor de Externe din alte state.

^{Departamentul pentru Aparare}

A fost infiintat in 1949 prin amendament constitutional la National Security Act (1947), si cuprinde Secretariatul Apararii, departamente militare si servicii militare in cadrul departamentelor; agentii de aparare etc. Institutia Secretarului Apararii a fost creata in 1958 si, spre deosebire de Secretarul de Stat, coordoneaza o institutie cu un buget imens, aflat la dispozitia contractantilor, sub-contractantilor si astfel a angajatilor contractantilor si a reprezentantilor lor in Congres in vederea achizitiei de armament. Secretarul Apararii este subiectul presiunilor politice ale membrilor Congresului, vesnic dornici sa sporeasca masurile de securitate din districtele lor sau incercand sa se opuna scaderii numarului acestora sau a opririi lor.

Secretarul Apararii este prin lege principalul consilier pe probleme de aparare al Presedintelui SUA, si este responsabil de formularea politicii de aparare in general.

^{Oficiul De Reprezentare pentru Comert al SUA}

Creat in 1963, pus la dispozitia Biroului Executiv al Presedintelui in 1974. este condus de un membru al Cabinetului Presedintelui, cu rang de ambasador, asistat de trei deputati, tot cu rang de ambasador (doi la Washington, unul la Geneva). Atributiile acestora se refera la problemele economice si comerciale in care SUA este parte.

^{Departamentul pentru Comert}

Are atributii de promovare a exporturilor americane de bunuri neagricole si de a depista si acuza practicile de dumping.

^Trezoreria

Este implicata in decizia de politica externa prin prerogativele sale de a administra una dintre cele mai utilizate monede in tranzactiile economice internationale, dolarul, dar si prin atributiile pe care le are in ceea ce priveste balanta comerciala externa a USA, politicile tarifare, managementul datoriei publice. Rolul sau a devenit mult mai dificil dupa ce SUA si-a pierdut rolul economic international privilegiat (acordurile de la Bretton Woods, 1971).

^{Departamentul pentru Justitie}

Din cadrul acestuia patru birouri sunt implicate in problemele de politica externa: FBI; Biroul National Central al SUA (US National Central Bureau, care reprezinta SUA in INTERPOL); Serviciul pentru Imigratie si Naturalizare (Immigration and Naturalisation Service); Departamentul pentru Combaterea Drogurilor (Drug Enforcement Administration).

^{Intelligence Community}

In cadrul caruia cel mai important departament in reprezinta:

^{Central Intelligence Agency (CIA)}

Infiintata tot prin National Security Act in 1947, ca serviciu consultativ de spionaj aflat in slujba NSC. Rolul sau a devenit unul dublu: spionaj si consultanta politica (Exista si neintelegeri intre presedinte si CIA. De ex., Nixon a afirmat la un moment dat, nemultumit de serviciile CIA, ca "CIA nu mi-a spus nimic ce nu am citit in ziare in ultimele trei zile.").

URSS/Rusia

→principalul decident de politica externa al URSS: secretarul general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice;

→Mecanismul decizional si executiv cel mai important: POLITBIURO-ul, in care pozitia secretarului general este cea de sef al secretariatului si al Consiliului Apararii (este considerat reprezentantul tarii in exterior);

→alti membri ai POLITBIURO-ului: ministrul afacerilor externe si al apararii (dupa 1917); presedintele Comitetului pentru Securitatea Statului (KGB) , dupa 1967; seful Departamentului pentru probleme internationale al PCUS (dupa 1972);

→Ministrul pentru relatii economice externe avea responsabilitati privind relatiile comerciale. Ceilalti membri ai guvernului (ceilalti ministri) erau implicati in masura in care domeniile lor de activitate erau implicate intr-o actiune de politica externa care le privea direct;

-Dupa 1988: Sovietul Suprem (Parlamentul) primeste atributiile de politica externa (centralizarea deciziei de politica externa continua si dupa 1992);

O data cu elaborarea Constitutiei din 1993 executivul (cu multi consilieri) are rolul principal in decizia de politica externa, Parlamentul avand un rol subsidiar.

→PRESEDINTELE:

-are rolul cheie in elaborarea politicii externe;

-reprezinta Rusia in relatiile internationale;

-conduce convorbirile, semneaza tratatelel internationale;

-formeaza si conduce Consiliul de Securitate;

-aproba doctrinele militare;

-transmite anual parlamentului mesaje privind politica externa;

-numeste si recheama reprezentantii diplomatici;

-accepta acreditarile si scrisorile de rechemare a diplomatilor straini.

→Consiliul de Securitate (redefinit de Gorbaciov in 1990)

-creat de Hrusciov in 1957 (numit atunci Consiliul de Aparare, un organism consultativ de politica externa si de aparare, pana in 1964) si pastrat si de Brejnev ("64-"82)

-este in prezent un organism consultativ, mai putin de decizie;

Atributii:

-pregateste deciziile presedintelui privind politica militara;

-protectia drepturilor civile;

-securitatea interna si externa; probleme de politica externa;

are capacitatea de a conduce cercetari, planificarea si coordonarea eforturilor executivului in domeniul politicii externe;

Membri cu drept de vot in cadrul C. de Aparare: presedintele republicii, vice-presedintele, prim-ministrul, presedintele sovietului suprem, secretarul Consiliului, ministrii apararii, al afacerilor interne, al afacerilor externe, al securitatii, al justitiei, etc.

-din 1993 presedintele dobindeste atributia de a forma Consiliul de Securitate, al carui presedinte devine;

-in 1994 Cons. de Sec. dobandeste atributii de aparare, de rezolvare a unor probleme interne, de justitie, de aparare civila, de securitate sau prvind birocratia de politica externa;

-din 1995 primeste atributii privind energia atomica;

Metodele de lucru ale Cons. de Sec. au depins si de primii-secretari (de autoritatea lor sau de spiritul lor reformist, de ex. in 1994 C. de Sec. sustine trimiterea de trupe in Cecenia).

→Parlamentul

-1992-1993, puterile Parl. derivau inca din Constitutia din 1978;

Prerogativele de politica externa:

-dreptul de a ratifica sau abroga tratatele internationale;

-dr. de a confirma sau rechema diplomatii;

-dr. de a respinge sau aproba desfasurarea de forte armate in zonele de conflict;

-dr. de a aproba directia generala de politica externa;

-dupa 1992 Parl. incearca sa-si intareasca prerogativele de politica externa, chiar in opozitie cu politica oficiala (sa influenteze votul Rusiei in Cons. de Securitate al ONU privind sanctiunile economice si militare impotriva fostei Iugoslavii; denuntarea bombardarii Irakului, in 1991, de catre SUA; etc.)

-Constitutia din 1993 reduce atributiile de politica externa ale Parlamentului;

-1994, Parlamentul reales (fusese dizovat de Eltin in 1993) incearca sa-si sporeasca prerogativele de politica externa (sub influenta lui Jirinovski), in special in problemele legate de Serbia;

→Guvernul (cabinetul Primului-Ministru)

-Conf. Constitutiei din 1993: defineste principalele directii ale politicii externe si aproba politica externa conform acestor directii; creste rolul Primului-Ministru in intalnirile de politica externa;

→Ministrul Afacerilor Externe

-1990-1996, are un rol foarte important in elaborarea politicii externe (datorita lui Andrei Kozirev)

Atributii:

-sa asigure o linie politica unitara in relatiile Rusiei cu alte State;

-sa cordoneze activitatile de politica externa ale altor ministere;

→Ministrul Apararii

-in perioada comunista avea un rol central in formarea politicii de securitate nationale, avea monopolul informatiilor privind apararea, dar dupa 1990 acest rol va scadea considerabil.