DESPRE NOI INSINE: TEORII SI CONVERGENTE IN DEZVOLTAREA ROMANIEI

DESPRE NOI INSINE: TEORII SI CONVERGENTE IN DEZVOLTAREA ROMANIEI

In capitolul precedent am prezentat diverse teorii despre dezvoltare, elaborate in a doua jumatate a secolului XX. Scopul a fost acela de a constientiza sursele unor politici care au fost asumate national fara insa a fi necesarmente fundamentate si elaborate de organizatiile nationale abilitate. Multe politici aplicate la noi isi au in mare parte sorgintea in afara noastra, adica in alte tari si centre de cercetare, in organizatii internationale (FMI, Banca Mondiala) sau in organizatii superstatale (Comisia Europeana). Programele de ajustare structurala si de stabilitate macroeconomica, institutiile democratiei politice si organizarea societatii civile, iar mai recent strategia de dezvoltare pe termen mediu a Romaniei mizeaza in mod clar pe surse si resurse din afara noastra. Pe de o parte, o astfel de stare este explicabila: institutiile economiei si democratiei liberale exista si si-au probat eficacitatea in tarile dezvoltate, astfel ca nu se pune problema "reinventarii" lor decat cu riscul unor amanari nejustificate. Pe de alta pare, guvernul si chiar societatea civila au dovedit o inertie remarcabila in adoptarea noilor institutii. Timp de peste zece ani nu am reusit performante notabile nici in aplicarea programelor de stabilizare macroeconomica, nici in functionarea guvernului sau a societatii civile. Sa se explice aceasta lipsa de performante economice, politice sau sociale prin neadaptarea strategiilor de tranzitie si dezvoltare la contextul nostru cultural-istoric? Pentru a raspunde la o astfel de intrebare am optat pentru explorarea teoriilor explicite sau implicite despre dezvoltare elaborate in istoria noastra teoretica din perioada interbelica si din cea de dupa 1990, urmand ca altadata sa invocam si alte argumente rezultate din analiza sociologica a lumii noastre sociale. Asadar, in continuare, intentionam sa identificam in istoria culturii noastre moderne cristalizari teoretice despre dezvoltare, mai ales din perspectiva tintei clare a specificarii pentru contemporaneitatea noastra a unor corespondente intre elaborarile teoretice autohtone si cele consacrate in lumea teoretica exterioara.

"Teoria Romaniei" sau teoria dezvoltarii?

Trebuie sa mentionam de indata ca nicicand in istoria noastra teoretica nu s-a elaborat o teorie propriu-zisa a dezvoltarii Romaniei. Dispunem intr-adevar de analize culturale, economice si sociologice ale burgheziei si ale capitalismului autohton dinainte de al doilea razboi mondial, de exemplu, dar fara ca acestea sa fi fost deliberat centrate pe dezvoltare, in sensul consacrat termenului in cea de a doua jumatate a secolului al XX-lea. In cea mai mare parte, dezvoltarea noastra a fost analizata cultural, adica in spatiul mai cuprinzator al culturii, ceea ce prezinta incontestabile avantaje, dar si destule dezavantaje. Chiar atunci cand, in perioada dinainte de al doilea razboi mondial, analizele au fost sociologice, economice sau politice, subtextul si mai ales miza lor ultima au fost in mare parte tot culturale sau pur si simplu politice. Aceasta constatare ii priveste nu doar pe T. Maiorescu,

M. Eminescu sau P. Carp din cercul "Junimii", ci si pe C. Dobrogeanu-Gherea,

C.     Stere, E. Lovinescu, C. Radulescu-Motru, N. Iorga si chiar pe St. Zeletin sau

M. Manoilescu, ale caror studii au fost elaborate in sociologie, economie, istorie sau chiar psihologie, pentru ca in final tintele culturale si ideologice ale intentiilor de orientare a dezvoltarii sa fie intr-adevar dominante. Orientarea culturala nu a luat doar forma de "sociologie beletristica", asa cum ii spune St. Zeletin1, ci si de ideologie puternic ancorata in disputele politice. Cand dezvoltarea nu a fost considerata doar pur contemplativ sau reflexiv, ea a fost transpusa pe teritoriul luptelor ideologice si politice. In consecinta, actiunile propriu-zise de dezvoltare si-au urmat un curs aproape independent, consacrandu-se o ruptura iremediabila intre reflectia (culturala) si dezvoltarea nationala.

Spatiul nostru teoretic asupra dezvoltarii, adica acea "teorie a Romaniei", cum ar numi-o E. Cioran, a fost apoi cand unul al diversitatii tacute, cand altul complementar al polemicilor monologate. De mult prea multe ori, poate chiar totdeauna, actiunile practice ale dezvoltarii au fost despartite de reflectia teoretica specifica. St. Zeletin, citandu-l pe K. Marx in context (o clasa la putere "nu se deda la cercetari teoretice asupra sarcinii care i se cuvine"), ne spunea ca "a doua zi dupa victorie burghezia se apuca de ceva mai bun: ea trece la fapta, lasand teoria pe seama celor ce erau surghiuniti din viata activa in sferele vietii contemplative" . Altfel spus, reflectia asupra dezvoltarii nu s-ar fi realizat de reprezentantii propriu-zisi sau de promotorii acelei dezvoltari, ci de potrivnicii ei. Asa s-a intamplat ca inca de la inceputuri reflectia asupra dezvoltarii s-a desfasurat in universul culturii si a fost suspendata adesea in abstractii metafizice si speculative si poate de aceea a si fost profund polemica. Numai ca polemica s-a derulat in abstractia simbolurilor culturale iar dezvoltarea in concretul constructiei, fara ca cele doua sa se intalneasca, sa comunice si astfel eventual sa se influenteze reciproc. De aici si intrebarea legitima: intrucat discutia culturala, consacrata in istoria noastra, nu este propriu-zis despre dezvoltarea economica, sociala sau politica, ci poate, in cel mai bun caz, despre autorii (ipostaziati?) ai dezvoltarii, asa cum aceasta este perceputa si mai ales cum este opusa unui trecut romantic idealizat, merita ea a fi invocata in contextul analizei noastre? Raspunsul este afirmativ si vom incerca pe mai departe sa demonstram.

Initieri mai vechi .

Este de acum general admis ca dezvoltarea capitalista moderna a Romaniei a inceput mai ales dupa primele decenii ale secolului al XIX-lea si a fost marcata de evenimente istorice majore ce s-au succedat cu rapiditate dupa 1830. Treptat, acestea au consacrat constiinta de sine a Romaniei atat ca natiune independenta cat si ca devenire prin dezvoltare. Odata cu aceasta apar insa si multiple probleme generate de frenezia imitativa a modelelor occidentale. "In contra unei astfel de directii," Titu Maiorescu publica in 1868 cunoscutul sau articol din revista "Convorbiri literare" a "Junimei" iesene pentru a afirma in mod raspicat: "In aparenta, dupa statistica formelor dinafara, romanii posed astazi aproape intreaga civilizare occidentala. Avem politica si stiinta, avem jurnale si academii, avem scoli si literatura, avem muzee, conservatorii ,avem teatru, avem chiar o constitutiune. Dar in realitate toate aceste sunt productiuni moarte, pretentii fara fundament, stafii fara trup, iluzii fara adevar [.]"3. Pentru Maiorescu o asemenea stare era intolerabila: "forma fara fond nu numai ca nu aduce nici un folos, dar este de-a dreptul stricacioasa, fiindca nimiceste un mijloc puternic de cultura". Iesirea din aceasta stare a "formelor ce sunt silite sa existe un timp mai mult sau mai putin lung fara fondul lor propriu" nu este posibila decat printr-o "energica reactiune" capabila sa inlocuiasca "pretentiile iluzorii" cu "fundamentele adevarate" ce exista in popor si au capacitatea de a se ivi "la momentul firesc al dezvoltarii sale" .

T. Maiorescu initiaza astfel "reactiunea" culturala fata de dezvoltarea de un tip sau altul a Romaniei, indiferent de epoca. Fara nici o indoiala, toate marile probleme ale dezvoltarii Romaniei de pana astazi se ramifica din aceasta teorie a fondului si a formei: orientarea spre traditionalism sau spre modernism, spre autohtonism sau europenism, spre Occident sau Orient, spre oras sau spre sat, spre liberalism sau "reactionarism". In perioada interbelica distingem de o parte samanatorismul, poporanismul, taranismul, gandirismul, naismul, iar de cealalta parte modernismul, sincronismul si toate variantele liberaliste ale modernitatii, pentru ca dominant disputa sa ramana culturala. Dupa intreruperea de aproape o jumatate de secol a "modernizarii" comuniste, desfasurata in conditii de regim politic totalitar, aceeasi disputa a "formelor fara fond" este reluata tot prin cultura in acelasi sistem de alternative de neconciliat, despartite iremediabil de procesele concrete ale optiunilor si constructiei dezvoltarii. Sa marcam pe scurt aceste arcuri peste timp.

Titu Maiorescu si teoreticienii "Junimei" deschid nu numai polemica fundamentala a formelor fara fond, ci si curentul traditionalist al "reactiunii energice" impotriva imitatiilor straine sau al continuitatii istorice, al evolutiei treptate sau al reformei care "nu este roditoare decat cand este o continuare a trecutului" . Noile institutii burgheze ale Romaniei moderne ar fi fost cladite prin minciuna de promotori pe masura, numiti cand simple "elemente bugetare" (P. Carp) sau "plebea de sus"

(T. Maiorescu), cand "proletari ai condeiului" instrainati de neam (M. Eminescu,

S. Mehedinti) sau politicieni interesati cazuti intr-un "politicianism" ingust si pernicios (C. Radulescu-Motru). Nu poti intelege si reforma prezentul, ni se spune, fara a studia trecutul si a cladi pe temelia vechilor forme de viata nationala.

Indiscutabil ca cel mai reprezentativ pentru ideea nationalista de atunci si de peste timp ramane M. Eminescu, care, in incheierea faimosului sau articol "Patura suprapusa", spunea: "geniul neamului nostru e o carte cu sapte peceti pentru generatia dominanta". Se poate chiar spune ca ganditorii nationalisti ce au urmat in perioada interbelica (S. Mehedinti, C. Radulescu-Motru, N. Iorga sau A. Popovici) nu au facut altceva decat sa dezvolte ceea ce de fapt M. Eminescu deja rostise. C. Radulescu-Motru, de exemplu, a demonstrat in "Cultura romana si politicianismul" ca noile institutii moderne din Romania nu erau decat o "schimbare de decor" rezultata

dintr-un "mimetism social", fara nici o legatura, ba chiar in totala impotrivire, cu sufletul romanesc profund rural, mai ales cand sunt avute in vedere diversele "invazii alogene" de capitalisti straini de neam si de traditiile lui.

Lansata cu predilectie prin scrierile lui Eminescu si dezvoltata prin lucrarile istorice, sociologice sau psihologice ale celor deja mentionati, ideea nationalista a strabatut gandirea romaneasca interbelica si chiar a generat in lumea intelectuala un gen de "sentimentalism rural", cum ar spune St.Zeletin. Intr-un astfel de context se si dezvolta doctrina poporanista a lui C. Stere sustinuta initial de cei grupati in jurul revistei "Viata Romaneasca". Derivat din narodnicismul rus al ultimului patrar al secolului XIX, poporanismul romanesc sustinea principiile democratiei burgheze de tip occidental in conditii de organizare a economiei agrare dupa modelul traditiilor specifice evului medieval. Se solicita nici mai mult nici mai putin decat promovarea unor politici de amendare, chiar inlaturare, a formelor de organizare incipienta a industriei. Aceasta intrucat capitalismul romanesc din epoca ar fi fost lipsit de debusee externe, piata interna ar fi fost neconstituita sau prea slaba, iar exploatarea claselor sarace era prea crunta. C. Dobrogeanu-Gherea, mai ales in "Neoiobagia", va dezvolta asemenea teze in mod marxist si mai ales va cauta sa se distanteze de reprezentantii "Junimii" prin cautarea "fortelor sociale care au impus transformarea" Romaniei la mijlocul secolului al XIX-lea, in forma luptei de clasa dintre tinerimea liberala pasoptista si vechea aristocratie agrara.

Inainte de a continua istoria disputei din jurul formelor fara fond, centrala in intreaga intelegere romaneasca mai veche sau mai noua a dezvoltarii, sa sintetizam ideile forta conturate deja:

a)      Burghezia si institutiile capitalismului secolului XIX si inceputului de secol XX nu au radacini istorice, sunt simple improvizatii, forme lipsite de fond, "stafii fara trup, iluzii fara adevar" (T. Maiorescu).

b)      Formele capitaliste instituite nu numai ca nu au fond, fiind produse ale copierii, ale mimetismului nediscriminatoriu, ci sunt si impotriva radacinilor nationale profunde, sunt generatoare de decadenta, de pervertire a spiritului, a traditiilor si valorilor reale existente in sufletul romanesc si in randuielile vechi de viata pe care taranul si satul le reprezinta si le conserva cel mai bine.

Asemenea idei forta, menite sa capteze un spirit al epocii si o devenire istorica,

sunt de fapt coextensive unei conceptii organice despre dezvoltare: institutiile exista si devin, adica evolueaza, in mod spontan, in afara oricarei interventii creatoare exterioare atent programate. Istoria, traditiile si randuielile trecute trebuie conservate in prezentul care oricum evolueaza, dar numai in mod organic. Orice rupere a acestui flux nu-i decat o mare impietate, de fapt o iesire din istoria naturala si deci normala. St. Zeletin demonstreaza ca o asemenea conceptie este eminamente romantica, expresie a "reactiunii" (germane) impotriva ideilor revolutionare (franceze) la sfarsitul veacului XVIII. Ideile romantice despre evolutia organica si istoricitatea dezvoltarii au generat de fapt traditionalismul, critica eminamente culturala si nationalismul contemplativ ce se regasesc si in cultura critica romaneasca de la sfarsitul secolului XIX si inceputul secolului XX, urmand-o pe cea germana de la inceputul secolului XIX. De aceea St. Zeletin ii si numeste "romantici" si reprezentanti ai unei "miscari aristocratice reactionare" ce opteaza pentru: "idealizarea vechii lumi rurale, desfiintata de Revolutie; programele agrare, indreptate impotriva invaziei capitalismului; miscarile national-crestine ale tinerimi universitare, cu nazuinta de a salva "specificul national" de cotropirea strainismului; pana si neincrederea in puterea de viata a natiunii proprii si persiflarea slabiciunilor ei" [.]6.

De aceea atat St. Zeletin cat si E. Lovinescu rastoarna formula traditionalista a formelor fara fond pentru a sustine posibilitatea determinarii formelor de catre un fond deja constituit sau a derivarii fondului din formele deja instituite. St. Zeletin, urmandu-l pe K. Marx, considera ca formele capitaliste nu sunt decat rezultatul unei necesitati sau "fatalitati istorice", adica "nasterea societatilor burgheze moderne e un efect al dezvoltarii capitalismului", al productiei si schimbului capitalist de marfuri, realizate mai intai in Occidentul european si apoi extinse si in zona teritoriala a Romaniei. Pentru Eugen Lovinescu, procesul de dezvoltare sau de "formare a civilizatiei noastre" este pus sub semnul aceleiasi necesitati obiective, numai ca fondul este generat de formele capitaliste induse prin imitatii. "In loc de a merge de la fond la forma, ca in toate dezvoltarile normale si seculare, in conditiile in care am fost aruncati, evolutia noastra si-a descris traiectoria de la forma la fond; desi, invers, sensul miscarii este tot atat de fatal. Necondamnand faptele, stiinta le explica prin caracterul lor de necesitate. Departe de a fi fost vatamatoare, prezenta formelor a fost chiar rodnica: prin legea simularii-stimularii, ea a produs in unele ramuri ale activitatii noastre o miscare spre fond pana la desavarsita lor adaptare" .

Rasturnand raportul de determinare formulat de Zeletin, Lovinescu sustine ca de fapt revolutia economica de la noi, din a doua jumatate a secolului al XIX-lea, a fost precedata de o "revolutie ideologica", in sensul ca "ne-am dat niste institutii politice si juridice inainte ca necesitatile capitalismului sa le fi impus" . Daca pentru Zeletin institutiile sau "starea de drept" sunt derivate din si corespund "starii de fapt" a productiei si schimburilor capitaliste de marfuri, pentru Lovinescu institutiile juridice si politice ("formele") sunt cele care genereaza treptat "starea de fapt" capitalista ("fondul"), astfel ca "sub o Romanie legala traieste inca o Romanie de fapt, care, prin puterea traditiei, ocoleste adesea libertatile esentiale ale democratiilor burgheze" . Raportul dintre forma si fond ajunge, in consecinta, sa fie complementar cu cel al transformarilor induse de sus in jos sau de jos in sus. Pentru Lovinescu, institutiile noi sunt introduse de sus in jos, urmand ca traditiile, moravurile si toate starile sufletesti personale sa se adapteze treptat cerintelor institutionale existente si deja impuse, pe cand pentru Zeletin institutiile economice ale capitalismului au fost impuse din afara si ele au generat atat schimbarile institutionale ale sistemului juridic si politic, cat si "armonizarea" lor necesara cu "nevoile sufletesti ale popoarelor".

Analiza astfel derulata aminteste in mod evident de abordari recente din stiintele sociale consacrate in cadrul structuralismului (raportul dintre individ, procese

si structura) sau al neoinstitutionalismului sau in teoria dependentei despre rolul capitalului extern si a celui intern. Oare cadrele teoretice si argumentatia se schimba in timp, dar temele raman? Tentatia de a raspunde afirmativ la o asemenea intrebare este mare, si ea poate fi justificata atat prin corespondentele teoretice usor detectabile peste timp, cat si prin problemele efective ale dezvoltarii care izbucnesc mereu prin crusta istoriei, desi in forme si cu valori diferite. Sa ilustram cu un exemplu, revenind apoi in contemporaneitatea noastra.

M. Manoilescu publica in 1943 "Rostul si destinul burgheziei romanesti" cu scopul de a relua analiza lui St. Zeletin si mai ales de a se distanta de optiunile acestuia. Pe cand Zeletin s-ar fi ocupat de burghezia romaneasca din perioada ei de ascensiune si dezvoltare, Manoilescu o considera in "faza ei de regenerare si in procesul ei de descatusare din vechile conceptii", identificand "marile permanente si constante" relevate "ca atributii sociale si ca atributii sufletesti, a doua zi dupa epurarea ei de capitalism si liberalism" . Rezultatul, adica "rostul si destinul" burgheziei romanesti, s-ar revela intr-un nou "traditionalism", centrat pe valorile Bisericii Ortodoxe, pe "reconstruirea organicitatii de altadata a neamului", pe ideea de natiune ce "trebuie sa se dezvolte ierarhic si nu amorf, dupa legea eterna a elitelor, singurele in drept sa conduca" (p. 66). Daca "vechiul traditionalism" a ramas "la faza de negare si de critica a prezentului", "un simplu strigat protestatar in mijlocul unei lumi vrajmase" (p. 66), "noul traditionalism" ar trebui sa se bazeze pe functiile inerente ale burgheziei, fie ele generale, adica de "organizare a muncii si productiei nationale in toate sectoarele", fie sociale, culturale sau politice, dar si pe institutiile reprezentative ale culturii nationale. Distantandu-se de ceea ce considera a fi materialismul lui Zeletin si ideologia literaturizata a lui Lovinescu, Manoilescu prezinta institutiile ca "instrumente de continuitate si de stabilitate sociala, prin care se exercita in mod permanent influenta educativa a elitei nationale asupra maselor" . Despartirea necesara a burgheziei de institutiile capitalismului si liberalismului in numele noului traditionalism il conduce insa pe Manoilescu spre aceleasi "constante" ale traditionalismului: ortodoxia si spiritualismul, ruralismul, nationalismul si puritatea etnica, toate sintetizate in ideile sale despre corporatismul totalitar. Din pacate, epoca propriilor scrieri i-a confirmat anticiparea, dar a relevat si tragedia consecintelor organizarii totalitare a statului. O tragedie a totalitarismului de dreapta, care s-a intins in sudul, centrul si vestul Europei si care a fost apoi continuat cu alte mijloace, dar cu aceleasi rezultate, in estul european.

Aproape intreaga analiza intelectuala a dezvoltarii Romaniei de-a lungul unui secol ( a doua jumatate a secolului XIX si prima jumatate a secolului XX) s-a centrat pe teza relatiei dintre forma si fond asa cum a fost formulata de T. Maiorescu. Fie ca ne aflam in literatura sau, mai larg, in cultura, in economie sau in sociologie, relatia dintre forma si fond revine in mod constant odata cu corelativul sau ideologic - autohtonism (traditionalism) versus europenism (modernism). Sensurile determinarii sunt mereu schimbate: cand dinspre forma spre fond, cand dinspre fond spre forma. Balanta raportului dintre traditie si modernitate este inclinata cand intr-un sens, cand intr-altul. Ceea ce ramane constant este exclusivismul maniheist: ori unul, ori celalalt. Totusi, este clar ca exclusivismul ipostaziat nu-i altceva decat corelativul substantial al unei necesare puneri impreuna: modernitatea este afirmata prin raportare la traditie sau autohtonismul cu referire la europenism. In ultima instanta, ambele iau ca referinta mimetismul occidentalizant. Modernistii indeamna la si chiar considera ca inevitabila copierea modelului cu toate institutiile ce-i sunt inerente. Autohtonistii propun intoarcerea intr-un timp revolut, in mare parte indefinit, urmand insa tot calea unui romantism de sorginte occidentala. Adepti ai "dezvoltarii organice", autohtonistii indica doar o "cale inapoi", presupunand ca prin aceasta este si o "cale inainte". Numai ca acesta-i semnul unei jumatati de gand, intrucat nu au demonstrat si nici nu ar putea sa demonstreze in ce fel conservarea inseamna dezvoltare.

. Si continuitati actuale

Din toata aceasta disputa, care vom vedea ca este reluata dupa o pauza de cincizeci de ani, raman cu forta evidentei doua constatari triste despre analiza intelectuala a dezvoltarii Romaniei: mimetismul occidentalizant si detasarea de problemele reale, efective, prin refugiul in cultura "rafinata" si ideologia opozitiilor ireconciliabile.

Sa facem acum un salt peste timpul totalitarismului comunist din Romania si sa ajungem in perioada de dupa 1990, cand din nou se pune problema dezvoltarii economiei si democratiei liberale. In ce masura se pot face punti peste timp sau corespondente intre abordari? Dupa ce am considerat teoriile despre dezvoltare consacrate in perioada interludiului comunist altundeva decat la noi, ce relatii se pot stabili intre conceptele acestora si abordarile consacrate de diversii nostri analisti contemporani?

Prima observatie pe care trebuie sa o facem este ca intreruperea istorica indusa de comunism este mult mai pregnanta decat orice continuitate. Initial, adica la inceputurile epocii noastre comuniste, toate reflectiile interbelice si de mai inainte au fost aruncate intr-o istorie inghetata. Un "adamism" (E. Cioran) feroce s-a instituit cu forta armelor externe si a aliatilor lor interni: totul trebuia inceput odata cu stergerea trecutului si cu plonjarea intr-un viitor pe care utopia il adula in termenii cei mai alesi. Indemnul din 1939 al lui E. Cioran, in contra oricarora dintre intentiile sale, - "Fiecare din noi este in situatia lui Adam. Sau poate conditia noastra este si mai nenorocita, fiindca n-avem nimic inapoi, pentru a avea regrete. Totul trebuie inceput, absolut totul" - se realiza prin proiectul de modernizare comunista pe care nimeni nu-l anticipase. O dezvoltare a tarii in cadre totalitare se deruleaza aproape cincizeci de ani, intrerupta apoi brusc in 1990.

Dupa aceasta data, se reia, dintre temele mai vechi ale dezvoltarii, numai cea care se refera la disputa traditionalism - europenism, desi intr-un nou context si poate cu totul alte mize. Sorin Antohi numeste acum altfel termenii binomului: autohtonism - bovarism geocultural . Este insa clar ca disputa se conserva eminamente in discursul cultural si ideologic, pentru a consacra despartiri sau chiar conflicte pe teme nationale si mult mai putin pentru a identifica parametrii unei noi strategii efective a dezvoltarii, fie ea si doar culturale. S. Antohi are dreptate cand remarca, pentru noul context cultural, convertirea polaritatii occidentalisti-autohtonisti intr-un continuum. Pe axa occidentalistilor el distinge fragmente diverse: "occidentalism institutional radical combinat cu redefinirea unei raison d' tat in armonie cu integrarea euro-atlantica (Gabriel Andreescu); europenism culturalist antimodern, cu elemente de moralism si populism (Octavian Paler) sau de nostalgie aristocratica (Alexandru Paleologu); nationalism afirmativ, de tip Risorgimento, compatibil cu europenismul, dar profund sceptic in privinta bunelor intentii occidentale (Al. Zub); occidentalism apologetic, bazat pe o lectura idealista a liberalismului si cu accente autostigmatizante (H. Patapievici) etc." (p. 213). Axa autohtonistilor ar include apoi national-comunismul unui C. Vadim Tudor si mai multe "nationalisme crestine".

Din domeniul neoautohtonismului sau neotraditionalismului, cum il vom numi pe cel de dupa 1990, se distinge Ilie Badescu, care reia si amplifica, in noul context istoric, mai vechi concepte si idei, dezvoltand ceea ce numeste "teoria latentelor sufletesti" intr-o "sociologie spiritualista sau noologica" . Modernitatea, spune

I. Badescu, a generat o scadere a puterilor sufletesti ale omului, cauzele acestei descresteri fiind de identificat in liberalism, revolutie, lumini, socialism, materialism, pozitivism, economism sau in masinism, bursa, imperialism bancar etc. Solutia crizei modernitatii nu-i de identificat in economie sau in regimuri politice, ci vine din "asumarea suferintei si raului si din penitenta, adica din ispasire", care ar contribui "la insanatosirea lumii, la marea renastere a sufletului popular" . "Descresterea spirituala" sau "scaderea puterii sufletesti individuale" a fost intuita in teoria formelor fara fond pe care Eminescu "a ridicat-o la rang de teorie a realului, de a realului (care inregistreaza un )" (p. 27). Constatand ca intreg capitalismul rasaritean in dezvoltare dupa 1989 este un "capitalism mlastinos", sentinta este una radicala: "Occidentul nu-i poate oferi un principiu spiritual. Si de-ar putea n-ar fi lasat s-o faca intrucat el insusi e condus de elite materialiste, care-i vor pieirea, scufundarea in mlastina istoriei, mutarea . Condamnat el insusi, acest Occident condamna la inmlastinare toate popoarele pe care le atrage pe calea sa, adica pe calea materialista a ciclului modern, un ciclu istoric condamnat sa apuna definitiv" (p. 309). Iesirea dintr-o asemenea lume apocaliptica a sfarsitului de ev nu-i posibila decat printr-o noua viata spirituala personala si o organizare care sa-i corespunda prin centrarea pe comunitate si fortele reale si traditionale ale poporului. "Afirmarea noii comunitati noologice europene nu

mai poate fi oprita, iar iluziile si straduinta sofistilor mondiali de a-i dizloca si de a-i falsifica confera accente tragice procesului, iar lumii romanesti sensuri sisifice" (p. 290). Solutia lui I. Badescu rezida in dezvoltarea unui comunitarism crestin-ortodox, al carui viitor s-ar intemeia pe "traditia unei experiente noologice colective", generatoare de solidaritati in absolut, si pe nationalismul asumat ca vocatie.

Ceea ce este caracteristic si astazi neoautohtonismului sau neotraditionalismului este viziunea apocaliptica, desi in versiunea noua a lui I. Badescu, cu accente comparative: reforma economica de astazi duce la "decimarea secundara" a populatiei, astfel ca "poporul culturii nationale a murit" (p. 131); "razboiul contra imperiului comunist a lasat locul <razboiului contra nationalismelor populare rasaritene> care, astfel, au fost nevoite sa se replieze ca <miscari de masa populare> si sa caute noi <canale de viata> sau o noua <strategie comparativa>"

(p. 127); existenta a intrat intr-un declin noologic accelerat, iar omul intr-o stare de ratacire ontologica etc. Intre apocalipsa si conspiratie[4], nu ne ramane decat intoarcerea definitiva si profunda intr-o comunitate a traditiilor seculare cu fata spre si trairea intru Dumnezeu; un fel de "retragere din istorie" pentru a scapa de tavalugul distrugator al modernitatii si pentru a lasa libera dezvoltarea "fortelor latente" superioare. Recunoscand forta modernitatii, I. Badescu propune lupta cu ea prin abandonare sau prin retragerea intr-o "comunitate noologica" pe care ar urma sa o construim si sa o consacram. Temele predilecte ale traditionalistilor interbelici sunt reluate cu obstinatie printr-o discursivitate ezoterica si pe alocuri asezonata cu constatari despre efectele comunismului national si ale modernitatii mai recente.

Dincolo insa de mai vechea disputa dintre autohtonisti si modernisti, reluata in noul context, analiza dezvoltarii Romaniei de dupa1990 este de identificat in doua categorii de studii: empirice si critice (sau o combinatie a acestora). Atat unele cat si

celelalte sunt dezvoltate in sociologie, economie sau politologie. Este de remarcat ca,

in termeni stilistici, s-a consacrat, cu o mare fervoare si abundenta, si specia eseului

odata cu corespondentul mediatic al "analistului" (social, politic sau economic). In

ciuda influentei sale, mai ales datorata vizibilitatii sociale produse de mediatizare, nu vom insista aici asupra productiei eseistice aflata atat de mult sub presiunea efemerului sau ocazionalului. Ne vom referi in schimb doar la unele studii sociologice a caror reprezentativitate rezulta din caracterul lor programatic si mai ales teoretic. Altfel spus, admitem nu numai ca numarul studiilor care vizeaza aspecte ale dezvoltarii Romaniei in tranzitie este mult mai mare decat capacitatea noastra de cuprindere[5], ci si ca, prezentand pe unele considerate ca reprezentative, inferam si asupra celorlalte care deocamdata nu sunt invocate nominal.

Asadar, sa ne referim la analiza sociologica empirica a tranzitiei, care este reprezentata mai ales de lucrarile lui Dumitru Sandu de la Universitatea Bucuresti si ale lui Catalin Zamfir sau Ioan Marginean de la Institutul de Cercetare a Calitatii Vietii.

Dumitru Sandu consacra "sociologia tranzitiei" prin analiza unor "teme majore ale controversei sociale": economie de piata, democratie, optiune electorala, incredere in institutii, migratie . Optand pentru "teme", Sandu vrea sa se desparta atat de unele concepte vagi la moda (e.g. cultura politica sau reprezentari sociale), cat si de speculatiile necontrolate de fapte sau de evaluari sociale concrete. Esentiala este iesirea din metafizica speculativa pentru a consacra constructia teoretica pozitiva verificata de fapte. Tranzitiei postcomuniste i-ar fi specific reformismul, adica setul de schimbari sociale ce au ca referinta valorile si institutiile democratiei si economiei de piata libera. Altfel spus, tranzitia este o miscare dinspre "cultura supravietuirii" a perioadei comuniste spre "complexul cultural al reformei" din perioada postcomunista, iar aceasta tranzitie este saturata de controverse sociale. Sandu analizeaza "complexul cultural al reformei (COREF)" prin componentele sale - atitudini fata de reforma, modernitatea individuala, modul de definire a situatiei (optimism, pesimism, incredere, satisfactie) - si prin raportare la individ, gospodarie si comunitate locala, adica la spatii sociale diferentiate. Din intersectarea temelor si spatiilor sociale rezulta tipuri sociale relevante pentru intelegerea configuratiilor modernitatii tranzitiei. "Dincolo de zgomotul etichetelor si etichetarilor care circula in cearta dintre reformatori si conservatori se afla insa un semn important pe care cunoasterea comuna il da cunoasterii sociologice. Este sugestia existentei unor tipuri sociale care ar putea fi relevante pentru descoperirea actorilor sociali, neinstitutionali, ai schimbarii" . Sandu nu este interesat nici de cadrele institutionalizate ale schimbarii, ci de "nucleele sociale de structurare a unor noi forme sociale" asa cum acestea rezulta din investigarea empirica a lumii sociale. O serie intreaga de anchete sociale ofera un material descriptiv empiric supus analizei statistice si explicatiei sociologice pentru a identifica tipuri sociale si forme structurante ce dau seama de dinamica tranzitiei. Din ipostaza unui sceptic fata de speculatii si fata de cadrele institutionalizate ("forme"), Sandu devine un pozitivist al demonstratiei empirice pentru care numai datele vorbesc. Dintr-un evantai eterogen de date, el extrage, ca un miner al adancurilor tranzitiei, acele cristalizari pe care fie reformismul, fie conservatorismul trebuie sa le considere atunci cand purcede la caracterizarea tranzitiei intr-o "sociologie a crizei, a anomiei" (p. 14). Ceea ce in analizele culturale de tip speculativ se considera a fi pur si simplu traditii, pentru Sandu este obiect al analizei empiric aplicate: "Ancorarea in credintele etnice sau religioase poate fi o [.] atitudine de substitutie (in raport cu atitudinea fata de reforma, n.n.) [.] . Fundamentalismul etnocentric presupune judecarea tuturor schimbarilor asociate reformei din perspectiva grupului propriu de apartenenta etnica. Pentru cel care adopta o astfel de perspectiva importante sunt nu atat piata sau democratia cat mai ales implicatiile pe care le au schimbarile societale pentru asigurarea identitatii etnice si, in genere, pentru situatia grupului etnic de apartenenta" (p. 22-23). Consecinta directa a acestei abordari este ca binomul traditionalism-modernism ia o cu totul alta forma: conservatori-reformatori, extinsa intr-o tipologie cat mai detaliata in functie de "temele sociale" luate ca referinta si de diversitatea componentelor spatiului social.

Abordarea analitica a lui Sandu este una a cautarii si explicarii la nivel microsocial, pentru ca numai astfel ar putea fi oferite solutii pentru problemele tranzitiei. Acolo unde abordarea speculativa ar postula sau s-ar cantona in formulari apodictice neverificabile, abordarea analitic-empirica se limiteaza sa caute, sa verifice si in final sa construiasca tipologii justificate de date empirice. Tema predilecta a lui Sandu este doar reformismul, pe care il caracterizeaza in cele mai variate ipostaze, si mai ales in dialog cu principalele teorii contemporane despre tranzitia postcomunista si despre dezvoltare. De fapt, el nu preia o teorie sociologica pentru a o testa, ci se raporteaza la diverse concepte teoretice actuale din sociologie si le regaseste corespondentele empirice in lumea sociala romaneasca. Antreprenoriatul sau capitalul social, increderea sau migratia, "ariile culturale ca structuri de modernitate" sau comunitatile sunt caracterizate de Sandu cu gandul, uneori declarat, alteori disimulat, al elaborarii unei strategii adecvate a dezvoltarii. "Modernitatea ramane un nucleu central in structurarea noului complex cultural. Spatiul ei de manifestare se extinde, insa. In absenta constrangerilor politice anterioare se creeaza premise favorabile pentru trecerea de la modernitate latenta la modernitate manifesta, pentru expansiunea actiunilor de tip modern. Stocul de modernitate existent devine un factor de presiune pentru accelerarea schimbarilor sociale, a celor de democratizare, in mod special"

(p. 260). Interesul sau nu este neaparat de a propune solutii pentru dezvoltare, ci de a oferi material de fundamentare a oricarei strategii ce vrea sa accelereze dezvoltarea postcomunista centrata pe economia si democratia liberala. De aceea le preia pe ultimele ca referinte ("teme" le numeste el), investigheaza atitudinile oamenilor si, prin prelucrarea/interpetarea datelor, ofera tipologii ale caror finalitati strategice pentru un program de dezvoltare sunt evidente. Toate conceptele importante folosite de Sandu sunt de regasit in teoriile actuale despre dezvoltare, cu exceptia antreprenoriatului care e de regasit si in teoriile mai vechi ale modernizarii si dependentei.

Acest fapt are si o semnificatie mai generala cu privire la modul in care e conceputa dezvoltarea. Cei mai multi teoreticieni si chiar politicieni romani vorbesc despre si opteaza pentru necesara "modernizare" a Romaniei actuale. Exceptie, desigur, fac adeptii neotraditionalismului sau conspirationismului. Numai ca nicicand ei nu precizeaza la ce tip de modernitate se refera, mai ales ca unui asemenea concept i se asociaza multiple conotatii, inclusiv ideologice. Pe de o parte, se admite in mod tacit ca romanii ar fi ramasi in urma, s-ar afla la distanta fata de modernitatea presupusa de proiectul dezvoltarii liberale capitaliste. Cercetatorii propun un gen de tip-ideal al modernitatii si identifica ramanerile in urma ale romanilor traditionali. Ca atare, ei - romanii - trebuie sa se modernizeze, adica sa ajunga a fi in pas cu spiritul vremii. Pe de alta parte insa, trebuie sa remarcam ca spiritul vremii e cu totul altul, diferit de modernitatea cunoscuta si asertata in forma tipului ideal invocat. A. Giddens o spune in mod raspicat: "Astazi, la sfarsitul secolului al XX-lea, se argumenteaza de multi, ne aflam in faza de deschidere a unei noi ere, careia stiintele sociale trebuie sa-i raspunda si care ne poarta dincolo de modernitatea insasi . Este vorba de era post-moderna, post-industriala sau post-materialislta. Invitatia unora la modernizarea Romaniei risca astfel a fi una catre o lume a modernitatii ce apune si nu catre lumea care astazi se dezvolta. Un risc al "modernitatii decalate" se iveste odata cu paradoxalele lui consecinte, convertite intr-un gen de "tardo-modernism", cum il numeste Mircea Cartarescu .

Sa continuam acum analiza noastra centrata pe categoriile de studii sociologice contemporane ale dezvoltarii.

Dincolo de studiile sociologice empirice, analiza dezvoltarii la noi s-a realizat si in forma a ceea ce am numit studii critice. Dintre acestea, multe la numar, pe care bibliografia tranzitiei le consemneaza, avem in vedere numai una care se refera, din nou, la "modernizarea Romaniei" in perioada de dupa 1990, desi ar fi si altele cu o miza similara . Lucrarea Romania. Starea de fapt este inalt reprezentativa nu numai prin orientarea deliberata spre problemele dezvoltarii, ci si prin varietatea datelor, subtilitatea analizei si mai ales prin optiunea critica fata de "starea de fapt" a Romaniei anilor nouazeci. Cand autorii isi definesc optiunea critica, in sensul ca nu este nici patetica - nici acuzatoare, nici in forma vaicarelii - nici carcotasa, vor mai degraba sa puna deoparte criticile atat de abundente in prezent , dar luand formele incriminate. Luciditatea critica si-ar gasi expresia in asumarea "starii de fapt" pentru identificarea actiunilor de reconstructie pe calea modernizarii. Autorii sunt expliciti: "Marile probleme ale Romaniei nu constau in componenta politica si nominala a guvernului, nici in cine este presedintele Romaniei, si nici chiar in sinceritatea vointei sale politice de a orienta tara spre o economie de piata moderna si spre o democratie autentica.

Dimpotriva, toti acesti factori, desi deloc neimportanti, nu sunt totusi hotaratori. Mai semnificative decat acestea sunt caracteristicile structurale si functionale ale societatii: evolutiile catre subdezvoltare ale lumii rurale, pe baza nou infiintatei gospodarii taranesti si a eforturilor de conservare a agriculturii socialiste; degradarea, tot catre subdezvoltare, a urbanului, procese sustinute de concentrarea reformei economice pe mentinerea industriei socialiste si pe crearea unui sector privat de tip precapitalist; instituirea unei democratii de vitrina care, lipsita de suportul unei societati civile in afirmare si subminata de relatii ce distribuie privilegii catre capatul superior al unei scari sociale, parca preluate din Evul Mediu, si de marginalizari catre capatul inferior (.)" . Iesirea din aceasta stare nu se poate face decat prin modernizare, adica "printr-o transformare profunda si radicala a structurilor si relatiilor sociale constituite in acesti ani de tranzitie si corectarea ferma a unor evolutii care, altfel, tind sa continue" (p. 210). Din pacate, in lucrarea mentionata, nu dispunem decat de analiza critica a "starii de fapt" si de formularea obiectivului - modernizarea. In ce ar consta "modernizarea" si cum poate fi realizata raman intrebari fara raspuns. Poate ca deocamdata. Dar oricum, ni s-a demonstrat ca dispunem de suficiente analize ale "starii de fapt" si ca inca perseveram pe acelasi drum, limitandu-ne doar la formularea unor obiective si posibile transformari.

De-a lungul timpului, analiza dezvoltarii in general si a Romanei in special nu a dispus nici de o baza institutionala adecvata (centre specializate de cercetare) si nici de teorii sistematice. Reflectia a fost cand general culturala si intelectuala, cand strict specializata disciplinar, prea putin interdisciplinara si intr-adevar racordata la importantele analize actuale ale modelelor de dezvoltare. Ne lipsesc inca teoriile si politicile coerente de dezvoltare sau le aplicam doar pe cele importate/impuse.

Incursiunea noastra istoric-teoretica ar fi, totusi, incompleta daca nu am considera un model al dezvoltarii din perspectiva aplicabilitatii lui in contextul nostru romanesc. Este vorba de modelul "Consensului de la Washington" care a fost aplicat dupa 1990 ca urmare a recomandarilor facute de Banca Mondiala si Fondul Monetar International si insusite de guvernele noastre succesive. Sa ne concentram asupra acestui exercitiu in capitolul urmator.