Controlul exercitat de Parlament asupra Guvernului

CUPRINS

1. Procedura de investire a Guvernului

Formule de investitura in Constitutii ce consacra un regim semi-prezidential

Regimul investiturii Guvernului potrivit Constitutiei Romaniei

Desemnarea candidatului la functia de Prim - Ministru

Solicitarea votului de investitura.

Acordarea votului de incredere.

Numirea Guvernului si juramantul de credinta.

2. Intrebarile si interpelarile

3. Procedura motiunilor simple

4. Motiunea de cenzura

5. Asumarea raspunderii Guvernului

6. Controlul realizat de comisii parlamentare

6.1. Prezentarea informatiilor si documentelor solicitate de Camera Deputatilor, de Senat sau de comisiile parlamentare, prin intermediul presedintilor acestora

6.2. Comisiile de ancheta

Controlul exercitat prin mesaje, dari de seama, rapoarte si informari ale Parlamentului

7.1. Mesaje

7.2. Dari de seama, rapoarte si informari ale Parlamentului

Bibliografie

1. Procedura de investire a Guvernului

Principiul separatiei puterilor presupune legitimarea prin votul popular a "puterii legislative", care mai departe, forma Guvernului, ca sef al puterii executive,- toate puterile statului emanand de la natiune. Operatia de formare a Guvernului s-a complicat, putandu-se vorbi acum, despre notele dominante ale investirii Guvernului intr-un regim parlamentar, semi-prezidential, existand reglementari particulare pentru regimul de adunare din Elvetia. In regimul prezidential de tip nord-american problema investirii Guvernului se reduce la dreptul de numire a ministrilor de catre Presedintele Republicii, cu avizul Senatului, intrucat acest sistem nu cunoaste institutia Guvernului si nici functia de prim-ministru nu exista.

Prin investitura se intelege complexul de acte si fapte juridice, precum si procedurile corespunzatoare, cerute de Constitutia pentru a fi in prezenta unei echipe guvernamentale, legale si legitime.

Ultimul act al procedurii de investitura, care este, de regula depunerea juramantului de catre echipa guvernamentala, marcheaza, sub aspect juridic, trecerea din faza luptei politice pentru dobandirea puterii, in faza exercitarii vointei politice, a fortelor care formeaza echipa guvernamentala ca putere oficiala a statului.

Problema investirii se poate pune si in cursul unui mandat parlamentar sau prezidential, cand s-a creat o criza guvernamentala dintr-un motiv sau altul (aprobarea unei motiuni de cenzura, respingerea unei motiuni de incredere, demisia sau decesul sefului Guvernului).

In Romania, prin Constitutia din 1866 si cea din 1923 s-a consacrat un regim parlamentar, in ideea ca Parlamentul era cel care forma Guvernul.

Constitutia din 1966, cu privire la investitura Guvernului, prevedea in art. 93 alin.1 ca: "Regele numeste si revoca pe ministrii sai, acest test a fost reluat si de art.88 alin.1 al Constitutiei din 1923, fara sa prevada si alte operatiuni ale procedurii de investitura cum ar fi fost normal intr-un adevarat regim parlamentar. Ambele Constitutii prevad unele conditii pentru a fi ministru, reglementand si responsabilitatea ministeriala, iar Constitutia din 1923 prevede si unele dispozitii de principiu cu privire la rolul si la functionarea Guvernului.

O data cu intrarea in vigoare a Constitutiei din 1938 si pana la Revolutia din Decembrie 1989, in Romania nu s-a putut vorbi de o procedura democratica de investitura a Guvernului, fiind consacrate variate regimuri autoritare de investitura.

Formule de investitura in Constitutii ce consacra un regim semi-prezidential

Constitutia Frantei leaga investitura Guvernului de vointa Presedintelui Republicii. Presedintele Republicii pune capat functiilor acestuia prin prezentarea de catre Primul - ministru a demisiei Guvernului.

Problema votului de investitura apare numai atunci cand partidul care formeaza Guvernul nu detine majoritatea absoluta in Adunarea Nationala, dar nu este exclusa solicitarea votului de investitura si in alte conditii.

Constitutia Austriei da dreptul Presedintelui Federal de a numi Cancelarul Federal si, la propunerea acestuia, pe ceilalti membrii ai Guvernului (art.70 alin 1)[1].

Procedura constitutionala a investirii presupune numai prezentarea noului Guvern, Consiliului National si obtinerea din partea acestuia a unui vot de investitura.

In art. 36 al Constitutiei Finlandei se prevede ca membrii Guvernului, care trebuie sa se bucure de increderea Camerei Reprezentantilor, sunt numiti de catre Presedintele Republicii.

Constitutia Portugaliei contine mai multe teste care au ca obiect proceduri al investirii Guvernului, astfel in art. 156 se precizeaza competenta Adunarii Republicii de a aprecia programul Guvernului, art.190 se refera la competenta Sefului Statului de a numi Guvernul, iar art.195 la votul de investitura. Presedintele Republicii numeste Primul - Ministru, dupa ascultarea partidelor din Adunarea Republicii si tinand seama de rezultatele alegerilor, iar la propunerea Primului - ministru ii numeste pe ceilalti membrii ai Guvernului. Dezbaterea parlamentara asupra programului de guvernare nu poate sa depaseasca trei zile si pana la incheierea ei orice grup parlamentar poate propune respingerea programului, iar Guvernul poare cere vot de incredere.

Dezbaterea programului nu duce la vot decat atunci cand s-a cerut respingerea de catre un grup parlamentar, cand se va vota propunerea de respingere a programului. Respingerea programului nu se poate face, decat cu o majoritate absoluta a deputatilor efectivi in functiune.

Regimul investiturii Guvernului potrivit Constitutiei Romaniei

Desemnarea candidatului la functia de Prim - Ministru

Procedura de investitura a Guvernului cuprinde patru etape potrivit art.103 din Constitutie :

Desemnarea candidatului pentru functia de Prim - Ministru;

Solicitarea de catre candidatul la functia de Prim - Ministru a votului de incredere;

Acordarea votului de incredere;

Numirea Guvernului de catre Seful Statului [2]

Decretul - Lege nr. 92/1990 prevedea dreptul Presedintelui Republicii de a numi Primul - Ministru, cat si dreptul Parlamentului de a vota nominal lista Guvernului, nefiind foarte clar daca Primul - Ministru trebuia sau nu sa primeasca votul Camerelor, adica sa fie sau nu pe lista.

Testul din Constitutie a fost acceptat de catre Adunarea Constituanta, fara nici o modificare, avand urmatorul continut: "Presedintele Romaniei desemneaza un candidat pentru functia de Prim - Ministru, in urma consultarii partidului care are majoritatea absoluta in Parlament, iar daca nu exista o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate in Parlament.

Asadar, Presedintele Romaniei poate desemna un candidat politic, un sef de partid sau alt fruntas al unui partid politic, dar poate desemna si un candidat "neinregimentat" politic intr-un partid.

In sistemul nostru constitutional nu este de conceput un candidat la functia de Prim - Ministru fara un puternic sprijin din partea unor partide politice.

Solicitarea votului de investitura.

Candidatul la functia de Prim - Ministru are la dispozitie numai zece zile pentru a intocmi programul politic al guvernarii pe care intentioneaza sa o faca, precum si lista Guvernului. Acesta poate sa-si depuna mandatul Presedintelui Republicii inainte de implinirea termenului de zece zile, daca apreciaza ca nu va reusi sa obtina sprijin politic necesar si daca nu a solicitat votul de incredere in acest interval, Presedintele Romaniei este obligat sa-i retraga mandatul, incepand noi consultari politice pentru desemnarea unui nou candidat la functia de Prim - Ministru.

Acordarea votului de incredere.

Votul de incredere se acorda de cele doua Camere ale Parlamentului, in sedinta comuna. textul avand urmatoarea redactare: "Programul si lista Guvernului se dezbat de Camera Deputatilor si de Senat in sedinta comuna". Parlamentul acorda increderea Guvernului cu votul majoritatii deputatilor si senatorilor.

Modul de exprimare a votului are ca obiect programul, evident forma finala si lista in ansamblul ei a Guvernului, nu fiecare membru in parte. Pe parcursul dezbaterilor parlamentare candidatul la functia de Prim - Ministru poate opera modificari in lista Guvernului precum si in Programul politic propus, daca acestea sunt necesare pentru obtinerea votului de investitura.

Constitutia nu interzice prezentarea unei liste si, dincolo de reglementarile legale in vigoare, dar trebuie inteles ca votul de investitura nu are semnificatia de a prezenta baza noii organizari ministeriale, ci doar legitimitatea echipei, care urmeaza sa depuna diligentele de adaptare a reglementarilor legale la structura aprobata prin votul de investitura. Depunerea diligentelor de adaptare a legislatiei presupune fie adoptarea de acte proprii, de catre Guvern (hotarari, ordonante, ordonante de urgenta), fie initierea de proiecte legislative, cu solicitarea discutarii in procedura de urgenta.

Daca pe lista Guvernului, in sfera altor membrii decat ministri, se propun si alte categorii de functii decat cele acceptate de Legea Organica a Guvernului, dupa votul de investitura, se impune, de urgenta, modificarea, in mod corespunzator, a Legii Organice.

In cazul neacordarii votului de incredere, procedura de investitura se reia, Presedintele Republicii va organiza noi consultari politice, pentru a desemna un nou candidat. Constitutia nu interzice posibilitatea desemnarii aceleiasi persoane.

Numirea Guvernului si juramantul de credinta.

Dupa obtinerea votului de incredere, Presedintele Romaniei, numeste Guvernul, abia prin decretul prezidential strict formal-juridic, candidatul la postul de Prim - Ministru devine Prim - Ministru.

In procedura de investitura esential este votul Parlamentului, el are valoare de fapt juridic, care marcheaza incheierea unui "contract de guvernare", intre Parlament, prin vointa majoritatii si candidatul la functia de Prim - Ministru.

Actul Presedintelui Romaniei, de numire a Guvernului, ramane fara consecinte juridice in ceea ce priveste raporturile dintre Presedinte si Guvern. Raporturile juridice dintre Presedinte si Guvern sunt de colaborare si acestea rezulta din textele Constitutiei referitoare la atributiile si actele Presedintelui.

Procedura de investitura presupune, un complex de raporturi de drept public in care apar ca subiecti Presedintele Romaniei, Candidatul la functia de Prim - Ministru, Parlament, Guvern si Curtea Constitutionala.

Primul - Ministru si ceilalti membrii ai Guvernului vor depune individual, in fata Presedintelui Republicii, juramantul de credinta. Data depunerii juramantului reprezinta data de la care Guvernul, in intregul sau, si fiecare membru in parte incepe sa exercite mandatul.

2. Intrebarile si interpelarile

Potrivit art. 112 din Constitutie, Guvernul si fiecare dintre membrii sai sunt obligati sa raspunda la interpelarile si intrebarile formulate de deputati sau senatori, iar Camerele pot adopta "o motiune prin care sa-si exprime pozitia cu privire la problema ce a facut obiectul interpelarii".

Intrebarile sunt cereri adresate de catre deputati sau senatori organelor de stat indeosebi Guvernului sau Ministerelor in legatura cu activitatea analizata in Parlament sau cu orice alte probleme economice, iar interpelarea se refera la strategii politice si duc la dezbateri parlamentare.

Intrebarile pot fi formulate oral sau scris si nu sunt admise intrebari de ordin personal si cele care urmaresc obtinerea unor consultatii juridice si intrebarile care se refera la solutionarea unor procese aflate pe rolul instantelor. Primului - Ministru i se pot adresa intrebari doar privind politica generala a Guvernului. Intrebarile se adreseaza de parlamentari in plenul Camerei, in fiecare zi de luni.

Regulamentele Camerelor prin intrebare inteleg o simpla cerere de raspuns daca un fapt este adevarat, daca o informatie este exacta, daca Guvernul si celelalte organe ale administratiei publice inteleg sa comunice Camerei actele si informatiile solicitate sau daca au intentia sa adopte o hotarare intr-o problema anume, iar prin interpelare se intelege o cerere adresata Guvernului prin care se solicita explicatii asupra politicii Guvernului in probleme importante ale activitatii sale interne si externe.

Raspunsul la intrebare poate fi oral sau scris. Ministrii nu raspund la intrebari, daca cel care a formulat-o nu se afla in sala de sedinte. Nici un parlamentar nu poate formula mai mult de doua intrebari in aceeasi sedinta.

In ceea ce priveste procedura interpelarii in Regulamentele Camerelor exista dispozitii asemanatore:

a.      se face in scris si se citeste in sedinta publica;

b.     se inscrie intr-un registru special, se afiseaza la sediul Camerei si se comunica celui interpelat(art. 157 al R.C.D. si art.135 al R.S. );

c.      Dezbaterea interpelarii are loc intr-o alta sedinta publica, cand se va da si raspunsul la interpelare, urmat de eventualele replici si interventii ale altor parlamentari (art. 156 al R.C:D: si art. 134 al R.S.);

d.     Obiectul interpelarilor il constituie probleme ale activitatii interne sau internationale interesand politica generala a Guvernului (art. 156 al R.C.D. si art. 134 al R.S.);

e.      Camera poate sa adopte o motiune prin care sa-si exprime pozitia cu privire la problema ce a facut obiectul interpelarii.

Raspunsul la interpelare este obligatoriu din partea executivului sau reprezentantului acestuia.

Statutul constitutional al interpelarilor este acela de cerere adresata de un senator sau un deputat Guvernului sau unui membru al acestuia prin care se cer explicatii asupra politicii Guvernului in problemele importante ale activitatii sale.

Guvernul si fiecare dintre membrii sai sunt obligati sa raspunda la interpelarile formulate de senatori sau deputati.

3. Procedura motiunilor simple

In virtutea textelor constitutional, Camera Deputatilor si Senatul pot adopta, pe langa legi si hotarari si motiuni. De asemenea, Camera Deputatilor si Senatul pot adopta o motiune prin care sa-si exprime pozitia cu privire la problema ce a facut obiectul unei interpelari.

Aceste prevederi constitutionale se completeaza cu importante dispozitii regulamentare, care evidentiaza valoarea si rolul motiunilor numite simple, care nu urmaresc demiterea Guvernului, dar au menirea de a-i atrage atentia asupra faptului ca politica sa dintr-un anumit domeniu se indeparteaza de dezideratele electoratului si o posibila motiune de cenzura este pe cale de a se dezvolta.

Astfel, asa cum remarca si profesorul Ioan Muraru, termenul de "motiune" este, in general, utilizat la denumirea unor hotarari ale Parlamentului, prin care se exprima atitudinea acestuia intr-o problema discutata.

Atunci cand motiunile sunt acte juridice, ele privesc, in cele mai multe cazuri, pozitia fata de Guvern, in cadrul raporturilor Parlament - Guvern si a dreptului Parlamentului de a controla activitatea Guvernului[4].

Asadar, din cele de mai sus, se poate desprinde ideea ca motiunea simpla este si ea un mijloc de control parlamentar sau o modalitate prin care parlamentarii pot adresa critici Guvernului, fara a pune in pericol existenta lui.

In acest sens sunt si prevederile regulamentare - Regulamentul Camerei Deputatilor, in art. 142 alin (1), defineste motiunea ca o modalitate parlamentara de exprimare a pozitiei Camerelor Deputatilor intr-o anumita problema de politica interna sau externa. Prevederile art. 125 din Regulamentul Senatului stabilesc ca motiunea exprima pozitia Senatului intr-o anumita problema de politica interna sau externa.

Dupa cum se poate observa, cele doua regulamente definesc in termeni identici motiunile, din termenii definirii lor desprinzandu-se ideea de apartenenta a motiunilor simple la modalitatile de exercitare a controlului parlamentar. Aceste asemanari se reflecta si-n plan procedural. La Camera Deputatilor motiunile se initiaza de catre cel putin cincizeci de deputati, iar la Senat, de catre cel putin o patrime din numarul senatorilor. Motiunile se motiveaza si se depun la presedintele Camerei, in cursul sedintelor publice. Ele se aduc la cunostinta Camerei respective, se comunica Guvernului, se afiseaza la sediul Camerei si se dezbat in sedinta publica in cel mult sase zile de la depunerea lor.

Ambele regulamente prevad ca semnatarii unei motiuni nu-si pot retrage adeziunea la motiune dupa inceperea dezbaterii. Intr-adevar, o asemenea retragere a adeziunii ar putea duce la dezbaterea unei motiuni care nu este sustinuta de numarul de parlamentari cerut de Regulament, ceea ce ar contraveni "pragului" regulamentar pentru promovarea unei motiuni.

Dincolo de aceste reglementari, aproape identice, Regulamentul Camerei Deputatilor cuprinde anumite restrictii privitoare la admisibilitatea unei motiuni. Potrivit art. 142 din Regulamentul Camerei Deputatilor, presedintele Camerei este abilitat sa nu admita motiunile care nu reprezinta luari de pozitie intr-o problema de politica interna sau externa, cele care nu sunt sustinute de cel putin cincizeci de deputati si cele care vizeaza finalitati specifice motiunii de cenzura. Si din continutul acestor prevederi regulamentare rezulta ca motiunile sunt mijloace sau modalitati de control parlamentar care nu pot avea finalitatea motiunii de cenzura, fara sa se deosebeasca de acestea in privinta provocarii unei dezbateri parlamentare asupra activitatii guvernamentale si a administratiei publice.

In acestea privinta, in legislatura 1992-1996, la Camera Deputatilor au fost dezbatute unsprezece motiuni, care s-au constituit in adevarate "semnale de alarma" pentru executiv[5].

Din cele unsprezece motiuni introduse la Camera Deputatilor in legislatura 1992-1996, trei au fost admise si una retrasa de initiatori, celelalte fiind respinse prin votul majoritatii parlamentare. Altor sapte motiuni ( dintre care patru privitoare la distribuirea cartilor de alegator, una privind salarizarea personalului din invatamant, una cu referire la ratificarea "Cartii europene a autonomiei locale" si una la actiunile violente ale organelor ministerului de Interne impotriva manifestantilor studenti din ziua de 20 octombrie 1995 ) nu li s-a dat curs, deoarece nu indeplineau conditiile cerute de art. 142 din Regulamentul Camerei Deputatilor pentru promovarea unei motiuni.

In legislatura 1992-1996, la Senat au fost promovate sapte motiuni care s-au referit la urmatoarele aspecte: declansarea procedurii constitutionale de investire de catre Parlament a patru ministrii, numiti la 23 august 1993; agentii informatori ai securitatii; obligarea prin lege a parlamentarilor, ministrilor si secretarilor de stat sa-si declare toate activitatile ce nu fac parte din ansamblul atributiilor lor; angajarea raspunderii Guvernului peste un program politic cu obiective si termene concrete privind integrarea in structurile europene si euro-atlantice; criza graului; cartile de alegator; criza energiei.

Din cele sapte motiuni promovate la Senat in legislatura 1992-1996, au fost admise un numar de trei, celelalte fiind respinse prin votul majoritatii parlamentare.

"Motiunea simpla pentru obligarea prin lege a parlamentarilor, ministrilor si secretarilor de stat sa-si declare toate activitatile ce nu fac parte din ansamblul atributiilor lor" din 18 aprilie 1994 a constituit un moment de dezbatere etico-politica, ce, prin ideile si concluziile formulate, a contribuit la adoptarea Legii nr. 115/1996, privind declararea si controlul averilor demnitarilor.

De asemenea "Motiunea simpla privind angajarea raspunderii Guvernului pentru un program politic cu obiective si termene concrete privind integrarea in structurile europene si euro-atlantice" a fost transformata intr-o declaratie care a exprimat pozitia politica de principiu a Senatului cu privire la problematica integrarii euro-atlantice.

Dincolo de aceste considerente privitoare la motiunea simpla, care au rolul de a pune in valoare si mai mult insemnatatea motiunii de cenzura in realizarea controlului parlamentar, trebuie mentionat ca semnificatia motiunii de cenzura este majora si chiar determinanta atat in asigurarea stabilitatii forumului democratic, cat si in schimbarea majoritatii nu mai sustine Guvernul.

4. Motiunea de cenzura

Motiunea de cenzura este procedura prin care Camera Deputatilor si Senatul, in sedinta comuna, pune in discutie raspunderea politica a Guvernului. Efectul admiterii motiunii de cenzura il constituie incetarea fortata a mandatului Guvernului.

Procedura controlului parlamentar prin motiunea de cenzura este urmatoarea:

- motiunea de cenzura poate fi initiata de cel putin din numarul total al deputatilor si senatorilor;

- motiunea se depune la Presedintele Camerei in care s-a formulat;

la data depunerii, motiunea de cenzura se comunica Guvernului si urmeaza sa fie dezbatuta in sedinta comuna a celor doua Camere;

Pentru adoptarea motiunii de cenzura este necesara o majoritate absoluta, respectiv jumatate plus unul din numarul deputatilor si senatorilor;

Daca motiunea de cenzura a fost respinsa,deputatii si senatorii care au semnat-o nu mai pot initia o noua motiune de cenzura in aceeasi sesiune parlamentara, cu exceptia cazului in care Guvernul isi angajeaza raspunderea.

Constitutia Italiei, in art.94 alin. final, precizeaza ca motiunea de cenzura trebuie semnata de cel putin o zecime din membrii Camerei si nu poate fi pusa in discutie decat dupa trei zile de la depunerea ei. Potrivit art.74 din Constitutia Austriei pentru votul de neincredere, dat de Consiliul National, este necesara prezenta a cel putin 1/2 din membrii Consiliului National, iar la solicitarea a 1/5 din membrii prezenti votul trebuie amanat 2 zile lucratoare, o noua amanare a votului nu va fi facuta decat in virtutea unei decizii a Consiliului National.

Constitutia Germaniei, in art.67, precizeaza ca Bundestag-ul nu-si poate exprima neincrederea in Cancelarul federal decat alegand un succesor cu majoritate absoluta si invitandu-l pe Presedintele Republicii federale sa releve despre functiunile acestuia. Presedintele este obligat sa dea curs acestei invitatii si sa numeasca persoana aleasa, iar votul asupra motiunii nu poate interveni decat dupa ce a expirat un termen de 48 de ore .

Potrivit Constitutiei Frantei - art. 49 si 50 - motiunea de cenzura trebuie semnata de cel putin o zecime din membrii Adunarii Nationale, iar votul nu poate avea loc decat dupa 45 de ore de la depunere, pentru adoptarea ei fiind necesar votul majoritatii deputatilor .In cazul respingerii motiunii cei care au initiat-o nu pot propune in cursul aceleiasi sesiuni o noua motiune, exceptand cazul in care Primul -Ministru , dupa deliberarile din Consiliul de Ministri, angajeaza responsabilitatea Guvernului in fata Adunarii Nationale.

Constitutia Spaniei prevede urmatoarele: "Congresul Deputatilor pune in joc responsabilitatea politica a Guvernului, adoptand cu majoritare absoluta o motiune de cenzura''.

Motiunea de cenzura trebuie propusa de cel putin o zecime din deputati si trebuie sa contina numele unui candidat la Presedentia Consiliului de Ministrii.

Motiunea de cenzura nu poate fi votata inainte de expirarea unui termen de 5 zile, incepand cu data depunerii. Motiuni alternative pot fi depuse in primele doua zile.

Constitutia Portugaliei precizeaza printre atributiile Parlamentului si votarea motiunii de incredere si de neincredere in Guvern' - art. 166 lit. e), iar in alte texte vine cu detalii procedurale in ceea ce priveste raspunderea politica si motiunea de cenzura.

Constitutia Finlandei reglementeaza institutia raspunderii politice aratand ca membrii Consiliului de Ministrii raspund pentru gestiunea lor in fata Camerei Reprezentantilor, orice membru al Consiliului care a participat la reglementarea unei probleme raspunde de hotararea luata, cu exceptia cazului in care a exprimat o opinie diferita, consemnata in procesul-verbal.

Constitutia Belgiei se limiteaza la un singur text cu valoare de principiu: "Regele este inviolabil." Art. 42 arata ca ministrii poarta raspunderea.

Constitutia Suediei precizeaza ca Guvernul va fi responsabil in fata Riksdag-ului (art.61), dar vine si cu detalii de ordin procedural.[6]

Constitutia Norvegiei reglementeaza o raspundere politica a membrilor Guvernului in fata Regelui, concretizata in sanctiunea destituirii[7], care poate duce si la raspunderea penala,competenta punerii sub acuzare revine Parlamentului.

In Romania, introducerea si sustinerea unei motiuni de cenzura sunt supuse procedurilor parlamentare stabilite de Constitutie si de Regulamentele sedintelor comune ale Camerei Deputatilor si Senatului.

Constitutia Romaniei prevede ca adoptarea motiunii de cenzura ca si investitura este data in competenta ambelor Camere reunite in sedinta comuna Motiunea de cenzura poate fi initiata de cel putin o patrime din numarul total al deputatilor si senatorilor[8].

Potrivit art. 78 din Regulamentul sedintelor comune, se prezinta birourilor permanente, se comunica Guvernului si se anunta, in sedinta comuna a celor doua Camere, in cel mult cinci zile de la data depunerii. Ea se dezbate in sedinta comuna a celor doua Camere, dupa trei zile de la data ,cand a fost prezentata in sedinta comuna a celor doua Camere.

Sedinta comuna debuteaza cu prezentarea motiunii de cenzura de catre un reprezentant al initiatorilor. Urmatorul vorbitor este primul-ministru sau reprezentantul acestuia, care va exprima punctul de vedere al Guvernului fata de respectiva motiune de cenzura.

In continuare, in cadrul timpului stabilit pentru fiecare grup parlamentar, in functie de ponderea lui in totalul membrilor Camerei, se da cuvantul deputatilor si senatorilor, in ordinea inscrierii la cuvant.

La finalul dezbaterilor, se trece la votarea motiunii de cenzura. Votul este secret si se exprima prin bile. Aceasta se adopta cu votul majoritatii deputatilor si senatorilor. Daca motiunea de cenzura a fost respinsa, cei care au initiat-o, pentru a nu bloca activitatea parlamentara cu alte asemenea initiative inutile, nu mai pot depune o noua motiune in aceeasi sesiune, cu exceptia angajarii raspunderii Guvernului.

Din realitatea actualei vietii politice se desprinde nu numai utilitatea motiunilor in exercitiul democratiei constitutionale, dar si condensarea in spatiul aferent dezbaterilor parlamentare asupra acestora a frustrarilor populare, a nemultumirilor si criticilor exprimate de segmente compacte ale electoratului cu privire la erorile inregistrate in politica guvernamentala, cu privire la inadecvarea acesteia la aspiratiile si trebuintele celor guvernati si la antagonismele care se interpun intre aspiratiile populare si vointa exprimata de reprezentantii sai.

Chiar daca rezultatelor de cenzura sau ale motiunilor simple nu sunt suficient de concludente, virtutile lor critice se reflecta intotdeauna in rezultatele alegerilor parlamentare si chiar prezidentiale. Acest fenomen, aparent paradoxal, se datoreaza unei anumite eroziuni a evolutiei si imaginii unor programe si a unor reprezentanti ai anumitor autoritati in cursul unei legislaturi.

Majoritatea parlamentara, in desfasurarea evenimentelor parlamentare, se transforma, de cele mai multe ori, intr-o entitate de sine-statatoare care "ingheata" intr-o atitudine caracteristica identitatii sale initiale, cu riscul ca aceasta sa nu mai reflecte aspiratiile dinamice ale alegatorilor.

Daca cei alesi refuza dialogul constructiv cu alegatorii, respingand astfel solutiile pe care acestia le-ar dori pe plan legislativ, riscul ca majoritatea parlamentara sa esueze, pe parcursul legislaturii, este din ce in ce mai mare, iar alternanta la guvernare se impune de la sine, chiar daca nu este justificata de imperativele binelui comun, de imperativele economice ori de cele sociale posibile de realizat.

5. Asumarea raspunderii Guvernului

Guvernul raspunde politic numai in fata Parlamentului pentru intreaga sa activitate. Raspunderea politica se angajeaza ca urmare a exercitarii controlului parlamentar in urmatoarele modalitati:

1.Acordarea votului de incredere Guvernului nou format.

2.Motiunile simple.

3.Motiunea de cenzura.

4.Angajarea raspunderii la initiativa Guvernului.

5.Intrebarile si interpelarile Parlamentului.

Articolul 114 alin (1) din Constitutia Romaniei stabileste ca Guvernul isi poate angaja raspunderea, in fata Camerei Deputatilor si a Senatului, in sedinta comuna, asupra unui program, a unei declaratii de politica generala sau a unui proiect de lege[9].

In opinia lui Cristian Ionescu, prin demersul acestei proceduri de asumare a raspunderii, Guvernul urmareste sa verifice in mod concret pe ce sprijin poate conta in Parlament si, eventual, sa convinga Camera Deputatilor si Senatul ca programul sau de guvernare este inca viabil si ca echipa guvernamentala inca are capacitatea de a-l infaptui[10].

Angajarea raspunderii Guvernului la initiativa sa, in opinia profesorului Ioan Deleanu, este procedura constitutionala prin care, in conditiile unui regim parlamentar si exprimand esenta acestuia, Guvernul pune Parlamentul in situatia limita de a opta intre acceptarea opiniei lui sau demitere[11].

Intr-o alta acceptie doctrinara, cea a profesorului Antonie Iorgovan, angajarea raspunderii Guvernului se justifica pe teoria "contractului" de guvernare care admite asemenea "initiative ", urmand ca "sanctiunea cea mai severa care intervine in cazul raspunderii politice a Guvernului"sa fie "demiterea prin retragerea increderii de catre Parlament, iar procedura care trebuie respectata pentru aplicarea acestei sanctiuni formeaza institutia motiunii de cenzura, institutie traditionala a dreptului public modern"[12].

Asa cum arata autorii lucrarii Constitutia Romaniei, angajarea raspunderii politice a Guvernului reprezinta o procedura parlamentara, prin care, pentru a face fata unei imprejurari ce reclama stabilirea de masuri urgente, care sunt de competenta Parlamentului, Guvernul urmareste adoptarea unui program, a unei declaratii de politica generala sau a unui proiect de lege, cu sprijinul majoritatii parlamentare, pe care se intemeiaza si in conditii de maxima celeritate .

Din momentul investirii prin votul de incredere acordat de Parlament si al numirii sale de Presedintele Romaniei pe baza acestui vot, Guvernul isi asuma o raspundere directa pentru modul in care asigura realizarea politicii interne si externe a tarii si exercita conducerea generala a administratiei publice. In situatia in care Guvernul este sprijinit de majoritatea membrilor Parlamentului, va avea posibilitatea - conlucrand cu forul legislativ - sa-si infaptuiasca cu succes si fara asperitati deosebite programul de guvernare.

O prima observatie care se impune aici se refera la faptul ca angajarea raspunderii Guvernului poate avea finalitati politice diferite, care tin de un program, de o declaratie de politica generala sau de un proiect de lege.

Intr-o opinie, numai angajarea raspunderii Guvernului fata de un program ori de o declaratie de politica generala sunt relevante pentru exercitarea functiei de control parlamentar. Angajarea raspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege este o actiune ce intra in sfera legiferarii[14], chiar daca este urmata de cenzura. In ultima situatie, motiunea de cenzura este, o modalitate de control parlamentar.

Cu toate acestea, indiferent de continutul functiei parlamentare in care ne incadram, este evident ca in temeiul art. 114 alin.2 din Constitutie, Guvernul, in astfel de situatii, forteaza procedurile parlamentare, incercand sa obtina anumite rezultate intr-un interval minim de timp, ocolind procedurile parlamentare care ar necesita saptamani sau chiar luni de zile.

Riscul este sanctionat pe masura. In cazul in care o motiune de cenzura, depusa in 3 zile de la prezentarea programului, a declaratiei de politica generala sau a proiectului de lege, a fost votata cu majoritatea voturilor parlamentarilor, Guvernul este demis. In cazul in care aceasta majoritate nu este obtinuta, programul ori declaratia de politica generala se considera a fi adoptata, Guvernul fiind indreptatit sa le puna in aplicare pe baza unei sustineri parlamentare reconfirmate.

Spre deosebire de motiunea prevazuta de art.113 din Constitutie, care este o motiune ce izvoraste din vointa parlamentarilor, motiunea prevazuta de art. 114 al Legii fundamentale este o motiune provocata de Guvern pentru depasirea unei situatii exceptionale, fie politice, fie legislative.

Potrivit Regulamentului sedintelor comune ale Camerei Deputatilor si Senatului, motiunea de cenzura poate fi initiata de cel putin o patrime din numarul total al deputatilor si senatorilor, in cel mult trei zile de la prezentarea in sedinta comuna a celor doua camere a programului politic, a declaratiei de politica generala ori a proiectului de lege asupra caruia Guvernul isi angajeaza raspunderea.

Motiunea de cenzura, initiata in aceste conditii se prezinta birourilor permanente ale celor doua Camere si se comunica Guvernului de catre presedintele Camerei Deputatilor, in ziua in care a fost depusa. Dupa depunerea motiunii, cele doua birouri permanente vor stabili ziua in care motiunea va fi prezentata in sedinta comuna a celor doua Camere, avand la dispozitie un interval de cinci zile de la data depunerii. In a treia zi care urmeaza datei prezentarii motiunii in sedinta comuna a Camerei Deputatilor si Senatului are loc dezbaterea acesteia, urmata de votul final.

Astfel, angajarea raspunderii Guvernului este determinata de luarea unor masuri urgente cu sprijinul, majoritatii parlamentare care a stat la baza investirii Guvernului.

In astfel de situatii de criza politica, Guvernul este nevoit sa se abata de la programul de guvernare aprobat de Parlament cu prilejul votului de investitura si, pentru ca aceste "abateri" sa fie legitime, ele se cer a fi ratificate de organul reprezentativ suprem. Ele pot imbraca forma unui nou program sau a unei declaratii de politica generala care pot obtine sprijinul majoritatii parlamentare ori pot fi respinse de catre acestea.

Daca acestea sunt acceptate, majoritatea parlamentara ramane consecventa cu opiniile echipei guvernamentale pe care a validat-o, iar daca majoritatea parlamentara nu este de acord cu noile standarde politice se va divide, ceea ce va duce la initierea si acceptarea motiunii de cenzura, lasandu-se loc liber pentru formarea unui nou Guvern.

Un element deosebit de important, ce trebuie subliniat, este legat de faptul ca in acest caz nu sunt aplicabile prevederile art. 113 alin. 4 din Constitutie privitoare la faptul ca, daca motiunea de cenzura a fost respinsa, deputatii si senatorii care au semnat-o nu mai pot initia, in aceeasi sesiune, o noua motiune de cenzura.

Asadar aceasta motiune de cenzura nu se poate supune acelorasi reguli restrictive ale art. 113 din Constitutie, deoarece ea nu mai poate fi calificata ca un act sicanator al opozitiei parlamentare sau ca un mijloc al acesteia de a paraliza activitatea guvernamentala.

In astfel de cazuri, motiunea este provocata de guvern si ea trebuie supusa reactiei parlamentare, care o poate contesta ori de cate ori Guvernul uzeaza de aceasta cale constitutionala pentru a-si impune punctul de vedere si a-si consolida mentinerea la guvernare. Tocmai de aceea, parlamentarii care semneaza o motiune de cenzura la adresa Guvernului, in conditiile art. 114 din Constitutie, nu sunt opriti, in cursul aceleiasi sesiuni, sa semneze alte motiuni de cenzura, daca Guvernul uzeaza de dreptul sau constitutional de a-si angaja raspunderea in fata Parlamentului.

6. Controlul realizat de comisii parlamentare

Exercitarea controlului parlamentar prin intermediul comisiilor parlamentare reprezinta cea mai specializata forma de control parlamentar.

Prin organizarea unor astfel de comisii de control, Parlamentul sau una din Camerele sale isi valorifica potentialul sau de identificare a modului in care creatia sa - legea -, izvorata din vointa generala, este pusa in aplicare de Executiv si, in anumite conditii, de catre puterea judecatoreasca.

6.1. Prezentarea informatiilor si documentelor solicitate de Camera Deputatilor, de Senat sau de comisiile parlamentare, prin intermediul presedintilor acestora

Aceasta modalitate de control parlamentar isi are suportul in art. 111 din Constitutia Romaniei, in baza careia, regulamentele parlamentare stabilesc procedurile de solicitare si obtinere a informatiilor, campul lor de extensie si sanctiunile neindeplinirii obligativitatii corelative. Astfel, Regulamentul Camerei Deputatilor[15], in art. 163-165 reglementeaza informarea Camerei Deputatilor si a deputatilor. In temeiul art. 163, Camera deputatilor si deputatii au dreptul sa obtina informatiile necesare desfasurarii activitatii lor din partea organelor administratiei publice.

In exercitarea acestui drept, Regulamentul stabileste reguli de conduita distincte pentru Camera si comisiile parlamentare, pe de o parte, si pentru deputati, pe de alta parte. Art. 164 alin. 1 instituie regula potrivit careia Camera Deputatilor si comisiile sale pot cere Guvernului si celorlalte organe ale administratiei publice informatii si documente, in cadrul controlului parlamentar al activitatii acestora.

In cazul deputatului, art. 165 din Regulament stabileste ca aceasta poate solicita de la organele administratiei publice centrale, printr-o cerere adresata presedintelui Camerei Deputatilor sau presedintelui comisiei permanente din care face parte, orice informatii sau documente, in copie certificata, utile pentru desfasurarea activitatii sale.

Din analiza modului de reglementare a informarii Camerei Deputatilor si a deputatilor se observa ca Regulamentul consacra un drept de informare care poate fi exercitat de Camera, in intregul sau,de comisiile parlamentare si de deputati. Acest drept se poate exercita numai in legatura cu informatiile necesare desfasurarii activitatii Camerei, comisiilor si deputatilor.

Exercitarea acestui drept este limitata la organele administratiei publice. Reglementarea acestui drept in art. 163 a Regulamentului Camerei Deputatilor se afla in deplin acord cu prevederile art. 111 din Constitutia Romaniei, dar reglementarile din art. 164 si 165 ale Regulamentului contin unele abateri de la textul constitutional ca si de la reglementarea cuprinsa in art. 165. Atat art. 164, cat si art. 165 stabilesc ca cererea poate avea ca obiect informatii si documente, ceea ce reprezinta un adaos la textul constitutional, care face referire numai la informatii, documentele neputand face obiectul unei asemenea cereri.

Restrangerea domeniului de exercitare a acestui drept la organele administratiei publice centrale, exclude posibilitatea acesteia de a adresa serviciilor publice descentralizate ale ministerelor si ale celorlalte organe centrale din unitatile administrativ-teritoriale si autoritatile administratiei publice locale, desi Constitutia, in art. 111, nu face o astfel de distinctie.

Trebuie precizat ca aceste cereri, desi sunt individuale, ele se asimileaza cererilor pe care le fac comisiile parlamentare sau Camera in intregul sau, deoarece ele se adreseaza autoritatilor competente sub semnatura presedintelui comisiei permanente ori a presedintelui Camerei.

In reglementarea art.165 din Regulament, deputatul isi poate manifesta dreptul de a solicita informatii numai prin intermediul presedintelui unei comisii permanente, ceea ce reprezinta o alta restrangere a acestui drept, in raport cu prevederile art.111 din Constitutie si ale art.164 din Regulament, care se refera la comisiile parlamentare, inclusiv la cele de ancheta, la cele speciale si la comisiile comune ale celor doua Camere.

Art. 162 alin 2 si 3 din Regulamentul Camerei Deputatilor extindeau, dincolo de cadrul constitutional, prevederile Regulamentului. Deputatul avea dreptul sa ceara autoritatilor publice locale din circumscriptia electorala in care a fost ales, informatii si copii certificate dupa documentele utile pentru desfasurarea activitatii sale. Autoritatile publice locale erau obligate sa satisfaca cererile deputatului in termen de cel mult 10 zile. In caz de refuz, era informat presedintele Camerei Deputatilor, care urma sa ia masuri sau sa impuna cazul plenului pentru a decide.

Conform deciziei Curtii Constitutionale, art. 162 alin. 2 si 3 din Regulamentul Camerei Deputatilor contravine dispozitiilor art. 111 din Constitutie, care permit solicitarea de informatii si documente doar de catre Camere sau de catre comisiile parlamentare, prin intermediul presedintilor acestora, solicitarea lor fiind legata de informarea Parlamentului. De asemenea, din formularea textelor ar rezulta posibilitatea interventiei deputatului in sfera puterii judecatoresti, ceea ce contravine prevederilor constitutionale. Aceste texte au fost eliminate din Regulament ca urmare a reexaminarii lui de catre Camera Deputatilor.

Dispozitii asemanatoare intalnim si in Regulamentul Senatului. Astfel, art. 142 din Regulamentul Senatului stabileste dreptul senatorului de a cere in scris sau oral de la autoritatile publice ale administratiei locale, ale administratiei judetene si ale serviciilor publice descentralizate in judete sau de interes judetean, din circumscriptia electorala pe care o reprezinta, acte, dosare, precum si alte informatii utile pentru activitatea sa.

Regulamentul a fost declarat neconstitutional prin Decizia Curtii Constitutionale nr. 46 din 17 mai 1994[16], in masura in care instituie o relatie juridica directa intre senator si autoritatile publice ale administratiei locale, ale administratiei judetene si ale serviciilor publice descentralizate in judete sau de interes judetean, este neconstitutionala in raport cu prevederile art. 111 din Constitutie, potrivit carora informarea senatorilor se face de Camera, de comisia parlamentara sau sub controlul acestora. Aceeasi decizie constata ca, pe cale directa, se deplaseaza calitatea de titular al dreptului de informare de la Camera si comisiile parlamentare la senator, in conditiile in care controlul parlamentar nu poate fi conceput ca un atribut personal al senatorului.

6.2. Comisiile de ancheta

Sub acest aspect, Constitutia Romaniei stabileste in art. 64 alin. 4 regula in virtutea careia fiecare Camera poate institui comisii de ancheta. In continuare, acelasi aliniat adauga posibilitatea constituirii unor comisii comune de ancheta ale celor doua Camere. Prin urmare, anchetele parlamentare pot fi efectuate de comisii de ancheta ale Parlamentului ori ale uneia din Camerele sale.

In cazul in care se instituie o comisie comuna de ancheta asupra unor probleme determinate, care, de regula, fac parte din obiectul de activitate al celor doua comisii permanente, intocmirea raportului acesteia nu da nastere unor dispute decat in masura in care majoritatea si opozitia din cadrul comisiei nu cad de acord asupra unui punct de vedere.

Adeseori, aceste comisii esueaza in lamurirea problemelor supuse investigatiei parlamentare nu datorita obiectului investigatiei, asupra caruia au fost de acord la instituirea comisiei de ancheta cat mai ales din cauza concluziilor privitoare la starile de fapt constatate, care sunt apreciate in mod diferit potrivit punctului de vedere al fractiunilor politice care alcatuiesc comisia de ancheta.

Regulamentul Camerei Deputatilor si Regulamentul Senatului detaliaza prevederile constitutionale care stabilesc regulile privitoare la exercitarea controlului parlamentar asupra Executivului si a administratiei publice. Potrivit art.68 din Regulamentul Camerei Deputatilor si art. 55 din Regulamentul Senatului, orice comisie permanenta poate porni o ancheta, in cadrul competentei sale, cu incuviintarea Camerei respective, privitoare la activitatea desfasurata de Guvern sau de administratia publica.

In vederea obtinerii incuviintarii, procedurile parlamentare stabilesc necesitatea existentei unei cereri scrise, aprobata, prin vot de majoritatea membrilor comisiei; cererea trebuie sa cuprinda materiile ce formeaza obiectul anchetei, scopul acesteia, mijloacele necesare si termenul de depunere a raportului. Cererea se supune aprobarii Camerei, care se pronunta cu votul majoritatii membrilor sai.

Independent de aceste reglementari, cu valoare de principiu, Regulamentul Senatului contine o serie de prevederi cu referire la procedura desfasurarii anchetei. In acest sens, comisia permanenta poate invita, pentru a da informatii, orice persoana care are o calitate oficiala, cu exceptia Presedintelui Romaniei, a presedintilor celor doua Camere ale Parlamentului, a Avocatului Poporului, a membrilor Curtii Constitutionale si ai Curtii de Conturi, ai judecatorilor Inaltei Curti de Justitie si Casatie si a Procurorului general. Prezenta la audiere este obligatorie.

Persoanele invitate sunt obligate sa raspunda la intrebarile adresate, cu exceptia celor care vizeaza secrete de stat referitoare la apararea tarii, secrete de stat de importanta deosebita ori se refera la viata personala a celui audiat sau a familiei acestuia.

Regulamentul Senatului stabileste masuri care pot conferii un anumit grad de eficienta activitatii comisiei. Daca, in urma dezbaterii in Senat a raportului comisiei se constata abateri grave in activitatea unui membru al Guvernului, va fi instiintat Presedintele Romaniei si, dupa caz, primul-ministru, pentru a se lua masuri potrivit Constitutiei si Legii privind responsabilitatea ministeriala.

Unele prevederi regulamentare au fost declarate neconstitutionale prin Deciziile Curtii Constitutionale nr. 45/1994 si nr. 46/1994. Astfel, Curtea Constitutionala a retinut ca art. 71 din Regulamentul Camerei Deputatilor, prevazand dreptul comisiei de a cita orice persoana, contravine mai multor dispozitii constitutionale, in special art. 111 din Legea fundamentala care limiteaza controlul parlamentar la Guvern si autoritatile administratiei publice[17].

Decizia nr. 46/1994 declara ca neconstitutionale prevederile art.55 alin (4) si ale art. 57 alin. (3) din Regulamentul Senatului, pentru ratiuni similare. Astfel, dreptul comisiei parlamentare de a-i invita pentru audiere orice persoana care are o calitate oficiala cu unele exceptii, sunt neconstitutionale, deoarece excede limitele controlului parlamentar. Ca atare, Camera Deputatilor, in urma reexaminarii Regulamentului, a eliminat dispozitii care contraveneau Constitutiei. In Regulamentul Senatului, schimbarile nu au avut loc, deoarece acesta nu a fost inca reexaminat, ca urmare a deciziei Curtii Constitutionale.

O a doua posibilitate de investigatie parlamentara o constituie comisiile de ancheta, ce pot fi infiintare de fiecare Camera, in temeiul art. 70-71 din Regulamentul Camerei Deputatilor si art. 57 din Regulamentul Senatului.

Ambele regulamente prevad ca infiintarea unei comisii de ancheta se face de catre Camera Deputatilor sau de catre Senat, la cererea unei treimi din numarul membrilor Camerei respective. Cererea de instituire a unei comisii de ancheta trebuie sa indeplineasca aceleasi conditii ca si cererea adresata de o comisie permanenta pentru a fi abilitata sa porneasca o ancheta parlamentara.

Regulile de procedura, urmate de comisia de ancheta, sunt pe larg precizate in art. 71 al Regulamentului Camerei Deputatilor. In virtutea acestor reglementari, comisia de ancheta poate invita orice persoana care poate avea cunostinta despre o fapta sau o imprejurare de natura sa serveasca la aflarea adevarului in cauza, care formeaza obiectul activitatii comisiei.

Se poate observa ca, in acest caz, Regulamentul Camerei Deputatilor nu excepteaza nici o persoana de la obligatia de a se prezenta la audieri in comisie. Regulamentul Camerei permite comisiei sa ceara oricarei persoane care cunoaste fapte sau imprejurari in legatura cu obiectul cercetarii sau care detine un mijloc de proba sa le aduca la cunostinta comisiei sau sa le prezinte acesteia.

Pentru a prezenta o mai mare certitudine Regulamentul Camerei Deputatilor stabileste ca institutiile si organizatiile sunt obligate, in conditiile legii, sa raspunda la solicitarile comisiei de ancheta, in termenul stabilit de catre aceasta. In temeiul aceleiasi reglementari, comisia poate dispune efectuarea unei expertize.

Procedura desfasurata in fata comisiei de ancheta se completeaza cu dispozitiile legale din Codul de procedura civila si Codul de procedura penala, referitoare la invitarea, prezentarea si ascultarea martorilor, precum si cele privitoare la prezentare a si ascultarea martorilor, precum si cu cele privitoare la prezentarea si predarea obiectelor ori inscrisurilor sau la efectuarea expertizelor. Aceste dispozitii regulamentare determina ca procedura de investigare in fata comisiilor de ancheta sa imbrace forme judiciare, garantandu-se pe aceasta cale aflarea adevarului.

Cu prilejul elaborarii Regulamentului s-a pus si problema daca o persoana audiata poate fi obligata sa depuna juramantul in fata comisiei, ca orice martor in fata instantei judecatoresti. Aceasta solutie nu a fost admisa, desi au fost luate anumite masuri pentru a se asigura aflarea adevarului.

Astfel, in Regulamentul Camerei Deputatilor , in art. 61 alin. 5, se stabilea ca marturia mincinoasa se sanctioneaza potrivit legii. Aceasta prevedere a fost eliminata din Regulament, ca urmare revizuirii, fiind inlocuita cu o formula eufemistica, in virtutea careia presedintele comisiei de ancheta este dator sa atraga atentia persoanei audiate ca are obligatia de a spune adevarul, de a nu ascunde nimic din ceea ce stie si ca nerespectarea acestei obligatii atrage raspunderea legala.

O a treia cale de realizare a investigatiilor parlamentare este reglementata de Regulamentul sedintelor comune ale Camerelor Deputatilor si Senatului.[19] Astfel, potrivit art. 1 pct. 26, cele doua camere se intrunesc in sedinta comuna pentru constituirea unor comisii de ancheta sau a altor comisii speciale.

Pentru realizarea acestei atributii parlamentare, art. 86 din Regulamentul sedintelor comune ale Camerei Deputatilor si Senatului prevede ca cele doua Camere intrunite in sedinta comuna pot hotari, in exercitarea atributiilor de control ale Parlamentului, efectuarea unor verificari sau anchete proprii de catre comisii special constituite in acest scop sau de catre comisiile permanente ale Camerelor, care vor prezenta un raport comun.

Regulamentul sedintelor comune nu detaliaza procedurile de constituire si de desfasurare a activitatilor respectivelor comisii. In aceste conditii, dispozitiile art. 89 al Regulamentului, care stabilesc completarea Regulamentului sedintelor comune cu prevederile aplicabile din Regulamentul Camerei Deputatilor si din Regulamentul Senatului, sunt de actualitate si guverneaza luarea deciziilor in materie in sedintele comune.

Pe baza acestor prevederi constitutionale si regulamentare, Parlamentul Romaniei, in intregul sau ori fiecare Camera in parte, a desfasurat investigatii parlamentare in probleme de interes national, fie prin intermediul comisiilor permanente ori al unor subcomisii, fie prin comisii de ancheta constituite special in acest scop. De altfel, nu au lipsit nici comisiile comune de ancheta ale celor doua Camere[20].

Controlul exercitat prin mesaje, dari de seama, rapoarte si informari ale Parlamentului

7.1. Mesaje

In virtutea faptului ca, Presedintele Romaniei este si unul dintre sefii puterii executive, apare necesitatea unor legaturi institutionalizate ale acestuia cu Parlamentul, in calitate de putere legiuitoare sau de autoritate reprezentativa suprema a poporului roman.

Daca Presedintele apreciaza ca anumite aspecte legate de imbunatatirea activitatii Guvernului, a ministerelor sau a unor autoritati ale administratiei locale tin de procesul legislativ sau de controlul parlamentar, este firesc sa aiba "un canal" de comunicare cu Parlamentul, adica sa aiba posibilitatea sa transmita un mesaj Parlamentului.

In opinia profesorului Tudor Draganu, mesajele presedintelui catre Parlament se impart in doua categorii[21]. Pe baza faptului ca obiectul mesajelor poate fi diferit, asa cum rezulta din art.88 si 92 alin. (3) ale Constitutiei, iar conditiile de exercitare ale acestei cai procedurale sunt reglementate in functie de obiectul ei, Tudor Draganu deosebeste doua categorii de asemenea acte:

a)            mesaje facultative, cum sunt cele care au ca obiect principalele probleme politice ale natiunii. Caracterul facultativ al acestor mesaje este consecinta faptului ca prezentarea lor nu este prevazuta ca o obligatie, care ar urma sa fie indeplinita de presedinte la anumite termene sau perioade dinainte prevazute, ci recurgerea la ele este lasata la latitudinea acestuia.

b)            Mesaje obligatorii, cum sunt cele prevazute de art. 92 alin (3) din Constitutie. In cazul lor, Presedintele Republicii este obligat, in temeiul Constitutiei insasi, sa le infatiseze Parlamentului, daca anumite circumstante au intervenit.

Astfel, in conformitate cu dispozitiile art. 88 din Constitutie: "Presedintele Romaniei adreseaza Parlamentului mesaje cu privire la principalele probleme politice ale natiunii."

Prin mesajul anual prezentat de catre Presedinte, cu privire la principalele probleme politice ale natiunii, se exercita, de catre Parlament, un control direct care consta in obligatia de prezentare in fata Camerelor a respectivului mesaj.

Conform art. 65 alin. (2) lit. a) din Constitutie, Camerele, intrunite in sedinta comuna, au obligatia de a primi mesajul. Dupa cum se retine in decizia nr. 87/1994 a Curtii Constitutionale, potrivit art. 99 din Constitutia din 1991, actualul art. 100 din Constitutia din 2003, numai decretele Presedintelui se contrasemneaza, de unde rezulta ca mesajul constituie un act exclusiv si unilateral al Presedintelui, care nu produce efectele juridice ale unui decret, intrucat singura consecinta este obligatia Camerelor de a se intruni, in sedinta comuna si de a-l primi.

Organizarea dezbaterii mesajului cu participarea Presedintelui, cum s-a cerut in practica parlamentara implica posibilitatea ca mesajul sa fie respins, total sau partial, fapt ce vine in contradictie cu prevederea art. 65 alin. (2) lit. a), care se refera in mod expres la convocarea Camerelor in sedinta comuna pentru primirea mesajului Presedintelui Romaniei.

Insa, acestea nu pot duce la concluzia ca, problemele prevazute in mesaj nu ar putea face obiectul unei dezbateri dupa "primirea lui de catre Camere, ca o problema separata". Potrivit art. 61 alin. (1) din Constitutie, sa dezbata o problema prevazuta in mesajul pe care l-a primit si chiar sa adopte o masura pe baza acestei dezbateri.

Alta este situatia mesajului prezentat in conditiile art. 92 alin.(3) referitor la aducerea la cunostinta Parlamentului a masurilor luate pentru respingerea unei agresiuni, cum a retinut si Curtea Constitutionala in decizia citata - "In aceasta situatie, tinand seama de atributiile constitutionale ale Parlamentului prevazute la art. 65 alin(2) si de faptul ca mesajul are ca obiect o decizie adoptata, concretizata intr-un decret prezidential, ce trebuie contrasemnat de primul-ministru, prezentarea si dezbaterea acestuia nu pot fi decat concomitente, asa cum se prevede la art. 7 alin. (2) din Regulament."

In consecinta, Curtea Constitutionala a decis ca prevederea de la art.7 alin. (1) din Regulamentul sedintelor comune ale Camerei Deputatilor si Senatului, referitoare la obligativitatea dezbaterii mesajelor prezentate de presedintele Romaniei, este neconstitutionala cand este vorba de un mesaj adresat in baza art. 88 din Constitutie.

7.2. Dari de seama, rapoarte si informari ale Parlamentului

Alaturi de informarea Parlamentului prin intermediul mijloacelor puse la dispozitia sa prin art. 111 din Constitutie, exista o serie de reglementari legale, care obliga diferite autoritati publice sa informeze Parlamentul cu privire la activitatea desfasurata de acestea in realizarea atributiilor ce le revin, potrivit competentei legale.

Din examinarea activitatii de informare a Parlamentului, pana in prezent, prin intermediul rapoartelor, darilor de seama si al informarilor, se desprinde, pe de o parte, ideea ca activitatea de informare parlamentara este o activitate tipica de control parlamentar asupra activitatii desfasurate de diferite autoritati publice.

Aceasta activitate poate avea un caracter ordonat si repetabil, in virtutea unor dispozitii legale, ori poate fi comandata de Parlament, de una din Camerele acestuia sau chiar de o comisie parlamentara.

Datorita surselor constante si aleatorii ale declansarii cererilor de informare a Parlamentului prin rapoarte, dari de seama si informari, asistam la o lipsa de uniformitate a interventiilor autoritatilor publice in exprimarea acestora pe planul controlului parlamentar.

Astfel, in afara cazurilor in care legea cere in mod expres prezentarea unui raport, a unei dari de seama sau a unei informari, la intervale de timp prestabilite, nu se poate predetermina introducerea in planul controlului parlamentar a unui alt subiect de drept, deoarece aceasta interventie parlamentara este aleatorie. Aceasta depinde de aparitia unor fenomene ce trebuie controlate de catre Parlament in sfera de activitate a unei autoritati publice si de materia interesului parlamentar pentru solicitarea unor informatii cu privire la respectiva activitate ori cu privire la evenimentele ce declanseaza interesul parlamentarilor.

Pe de alta parte, in legislaturile dupa 1992, interesul parlamentarilor se pare ca a fost canalizat de procesul reformei. Acest proces a generat din partea parlamentarilor reactii contradictorii si a determinat Parlamentul sa solicite informatii guvernamentale si administrative intr-o masura crescanda in raport cu desfasurarea evenimentelor economice, in special degradarea cursului leu/dolar, de aparitia unei problematici sociale legate de scaderea nivelului de trai, de aparitia somajului, de accelerarea cresterii preturilor, de sporirea inflatiei.

In acesti ani a avut loc "nasterea" si formalizarea unei noi vieti parlamentare, specifica statelor democrate in cadrul careia solutionarea problemelor politice este supusa unor reguli de procedura parlamentara.

Din acest punct de vedere, rapoartele, informarile sau darile de seama prezentate Parlamentului, in cadru controlului parlamentar, nu dispun de o procedura parlamentara de sine statatoare.

In nici unul din regulamentele parlamentare nu se regaseste vreo norma care sa stabileasca drumul pe care un raport al Guvernului sau al altei autoritati publice urmeaza sa-l parcurga.

In lipsa unei reglementari exprese, s-a creat o practica parlamentara in virtutea careia rapoartele, darile de seama sau informarile adresate Parlamentului de catre autoritatile publice nu se supun dezbaterii plenului Camerei Deputatilor, al Senatului sau al Parlamentului. Aceste rapoarte, dari de seama ori informari sunt puse la dispozitia parlamentarilor si a comisiilor permanente, pentru a se institui posibilitatea ca acestia sa se informeze asupra problemelor ridicate prin documentele respective, dar si de a-si consolida deciziile in activitatea parlamentara.

Bibliografie

1. Mihai Constantinescu, - Constitutia Romaniei - comentata

Ion Deleanu, si adnotata, Editura   

Antonie Iorgovan, LuminaLex, 1999.

Ioan Muraru,

Florin Vasilescu,

Ion Vida.

2. Marian Enache - Controlul Parlamentar, Editura

Polirom, Iasi, 1998.

3. Antonie Iorgovan - Tratat de drept administrativ, vol. I,

Editura Allbeck, Bucuresti, 2001.

5. Ioan Muraru. Drept parlamentar, Editura   

Mihai Constantinescu Actami, Bucuresti, 1999.

6. Ioan Muraru - Constitutiile romane, Editia a III-a

Gheorghe Iancu Regia Autonoma "Monitorul Oficial",    1995