Esecul Comunitatii Europene de Aparare (CEA). Disocierea integrarii politice de integrarea economica

Esecul Comunitatii Europene de Aparare (CEA). Disocierea integrarii politice de integrarea economica

Dupa instituirea CECO, o noua propunere franceza vine sa contribuie la consolidarea unitatii europene - aceea a constituirii unei forte europene comune de aparare. Astfel, in contextul politic al anilor '50, marcat de izbucnirea razboiului din Coreea si de escaladarea confruntarilor dintre Est si Vest, Consiliul atlantic reunit la New York, la 26 septembrie 1950, a ridicat pentru prima data posibilitatea unei contributii a Germaniei la defensiva occidentala.[1]

Acest organism (CEA), care dispunea de un buget militar comun si care gestiona un program european de dotari militare, are o serie de atributii in domeniul elaborarii si aplicarii politicii de aparare la nivel european.

Urmare unui anteproiect elaborat de o Adunare ad-hoc, compusa din membrii Adunarii CECO si din alti membrii suplimentari ti inaintat guvernelor celor sase state la 9 martie 1953, se propune pentru viitor si crearea unei Comunitati politice europene.

Franta, Germania, Italia, Belgia, Olanda si Luxemburg semneaza la Paris, la 25 mai 1952, Tratatul de infiintare a Comunitatii Europene de Aparare. Marea Britanie refuza sa semneze acest tratat, considerand ca fortele armate trebuie sa ramana exclusiv in competenta statelor nationale.

Tratatul este ratificat de Germania, Italia, Belgia, Olanda si Luxemburg, insa Adunarea    Nationala a Frantei respinge, la 30 august 1954 Tratatul, apreciind ca prin ratificarea acestuia s-ar fi asumat obligatii "supranationale care lezau independenta nationala a Frantei si fiinta statului francez . lipsind statul francez de o armata proprie".

Prin refuzul Adunarii franceze de ratificare a Tratatului, CEA esueaza, proiectul fiind abandonat in 1954. Acest esec a produs o serie de consecinte, printre care reinarmarea Germaniei vestice prin fortele proprii si renuntarea la proiectul Comunitatii politice, ducand, de asemenea, la o intarziere considerabila in procesul de integrare europeana.

3. Tratatele de la Roma. Crearea Pietei comune si a Euratom.

Dupa esecul CEA era evident ca o colaborare mai stransa in domeniul militar era greu de realizat in acel moment, datorita intenselor pasiuni nationale, si ca trebuiau sa fie continuate actiunile de unificare europeana in domeniul economic, incepute prin crearea CECO.

In acest sens, in fruntea unui grup de presiune foarte influent, Jean Monnet[4] a reusit sa promoveze doua idei:

aceea a crearii unei piete economice comune intre cei sase;

Aceste idei au fost luate in discutie in cadrul Conferintei de la Messina, din 1-2 iunie 1955, unde cele trei tari din Benelux inainteaza un ambitios plan de relansare a Europei, propunand crearea unei piete comune generale a celor sase state, in interiorul careia sa se realizeze libera circulatie a marfurilor, serviciilor, capitalurilor si muncitorilor.

Initiativa este aprobata de reprezentantii la conferinta si, sub presedintia belgianului Paul Henri Spaak isi incepe activitatea, la 9 iulie 1955 un Comitet Interguvernamental insarcinat cu prezentarea unui raport cu privire la modalitatile de concretizare a acestor idei.

Tratatul CEE stabilea ca obiective ale acesteia:

- realizarea unei uniuni mai stranse din punct de vedere economic intre statele membre prin aplicarea unor proceduri pentru coordonarea politicilor economice ale acestora si apropierea legislatiilor nationale in masura necesara functionarii pietei comune.

- realizarea unei uniuni vamale prin eliminarea taxelor vamale si a restrictiilor cantitative la intrarea si iesirea marfurilor si stabilirea unui tarif vamal comun.

- instituirea unei piete interne unice europene caracterizata printr-un regim de concurenta veritabila si inlaturarea intre statele membre a tuturor obstacolelor in calea liberei circulatii a persoanelor, serviciilor si capitalurilor.

- infiintarea unui Fond Social European pentru ridicarea standardului de viata.

Pentru ducerea la indeplinire a acestor obiective, Tratatul CEE prevede ca institutii ale acestei comunitati: Comisia, Consiliul de ministri, Parlamentul si Curtea de justitie.

Comisia CEE, echivalenta Inaltei Autoritati a CECO, avea o putere redusa fata de aceasta din urma. In schimb, Consiliul de ministri al CEE avea un rol preeminent fata de cel rezervat Consiliului de ministri al CECO.

Similar Tratatului CECO, Tratatul CEEA prevedea crearea unei piete comune pentru materialele nucleare de baza, produsele si mijloacele de productie legate de dezvoltarea pasnica a energiei nucleare si controlul acesteia. Ratiunea infiintarii acestei comunitati a constat in necesitatea recuperarii decalajului ce despartea statele membre in domeniul productiei de energie fata de alte state ( SUA, URSS), decalaj ce a determinat un deficit de energie, si totodata necesitatea dezvoltarii sectorului energetic nuclear pentru interese nationale si regionale comune. [5]

Institutii similare celor din Tratatul CEE sunt prevazute si pentru Euratom, respectiv un Consiliu avand atributii decizionale, o Comisie ca organ executiv, o Adunare cu atributii de control politic si o Curte de Justitie ca organ jurisdictional.

Instituirea Comunitatilor europene a fost un succes - a crescut progresiv comertul intre cele sase state membre, eliminarea taxelor vamale s-a realizat fara probleme si mult mai rapid decat se preconizase, la fel si introducerea tarifului vamal extern comun.

In perioada anilor '60 vor aparea insa si primele dificultati in aplicarea practica a Tratatelor, dificultati determinate de tensiunea existenta intre interesele nationale si integrarea comunitara, ce a culminat cu criza survenita la 30 iunie 1965 intre Franta si ceilalti membri ai Comunitatilor europene. Franta, ce nu era dispusa sa accepte ca votul sau sa fie ignorat in chestiuni majore, a aplicat politica "scaunului gol", refuzand sa participe la lucrarile Consiliului Comunitatilor Europene.

Criza ia sfarsit prin incheierea, in ianuarie 1966, a Compromisului de la Luxemburg, prin care se stabileste ca oricare din cele sase state membre are drept de veto atunci cand sunt afectate interesele lor cele mai importante.

Aceasta criza a dus insa, pentru o anumita perioada, la intarirea elementelor interguvernamentale in detrimentul adancirii procesului de integrare.