Debutul politicii de concurenta comunitara

Debutul politicii de concurenta comunitara

'Atunci cand politica concurentei este efectiv aplicata, consumatorii au cele mai mari beneficii. Intr-un timp al schimbarilor, aplicarea politicii concurentei si interesele consumatorilor reprezinta o legatura stabila.' - Mario Monti

Doua tratate care creau Comunitatea Europeana a Energiei Atomice (EURATOM), respectiv Comunitatea Economica Europeana (CEE) erau semnate la Roma pe 25 Martie 1957 de reprezentantii oficiali ai Belgiei, Republicii Federale Germane, Frantei, Italiei, Luxemburgului si Olandei. Contextul istoric a contribuit intr-o masura semnificativa la crearea CEE. Cel de- al doilea razboi mondial se incheiase de douasprezece ani cu capitularea Germaniei naziste. Razboiul rece incepea sa fie declansat ca urmare a relatiilor tot mai dificile dintre puterile din vest si Blocul sovietic. O tendinta de liberalizare economica se facea resimtita in 1948, in Europa de vest odata cu Organizatia Europena de Cooperare Economica (OECE) creata in scopul administrarii planului american Marshall. Proiectul de liberalizare instituit de OECE elimina restrictiile cantitative din comertul intre tarile membre aferent produselor industriale. Masurile de liberalizare nu includeau totusi sectorul agricol. Pe langa contextul istoric, transformarile economice si doctrinare produse ca urmare a crizei economice de la 1930 si a difuzarii pe scara larga a ideilor keynesiste care atribuiau un rol mai activ statului in economie, incepeau sa discrediteze vechiul liberalism economic clasic[1]. Cu toate acestea, dupa cel de- al doilea razboi mondial, eforturile tarilor din vest pentru instalarea unei ordini economice internationale liberala nu erau rasplatite la justa valoare. Principalul impediment in dezvoltarea prosperitatii statelor si in stabilizarea economiile interne la un nivel ridicat de crestere economica si de ocupare a fortei de munca era considerat paralelismul din actiunile individuale care dadea un grad ridicat de obscuritate politicile nationale. Tipic pentru perioada postbelica este neo- mercantilismul, un amestec ciudat intre liberalism si interventionism . Franta se numara printre tarile cu o atitudine aprobatoare in ceea ce priveste Planul Monnet pentru reconstructie economica, numit dupa Jean Monnet, mai tarziu unul dintre fauritorii integrarii europene . Cu toate ca modelul sovietic avea putere de atractie in vest, perioada de deziluzie nu a intarziat sa apara. Este momentul in care integrarea europeana incepe sa prinda contur prin Planul Marshall, un mecanism generos si interesant care acorda ajutor europenilor atata vreme cat acestia din urma erau dispusi sa se ajute printr- o colaborare stransa in vederea reconstructiei economiilor lor. OECE, insarcinata sa administreze ajutorul Marshall si Uniunea Europeana de Plati care avea ca scop multilaterizarea relatiilor monetare europene dupa 1950, sunt primele institutii pan- europene. Totusi, integrarea europeana din 1950 a luat o alta cale bazata pe o integrare mai adanca si la o scara geografica mai restransa.

Prima institutie la nivel european de acest gen a fost Comunitatea Economica a Carbunelui si Otelului (CECO), creata prin Tratatul de la Paris in 1951 la propunerea lui Robert Schuman, pe atunci ministru de Afaceri externe . In mediile politice si de afaceri se crease un consens general potrivit caruia remediul insanatosirii economiilor vest- europene consta in aderarea la principiile economice printr- o colaborare stransa, intr-un cadru concurential astfel incat castigurile economice sa fie maximizate. La propunerea lui Robert Schuman au subscris sase tari (Belgia, Republica Federala Germana, Franta, Italia, Luxemburg si Olanda) aceleasi care vor participa mai tarziu, in 1957 la Tratatul de la Roma. Constituirea CECO a fost inspirata dintr-o abordare sectoriala orientata catre integrarea economica: a carbunelui si otelului care au fuzionat intre cele sase. Un fapt important de mentionat este ca CECO reprezenta un mare proiect politic deoarece avea ca scop cimentarea relatiilor franco-germane pentru a face imposibila declansarea unui razboi prin punerea segmentelor strategice a carbunelui si otelului, care erau piete cu caracteristici de oligopol, sub control supranational. Acest plan trebuia sa constituie dupa termenii proprii ai declaratiei oficiale 'primele baze concrete ale unei federatii europene indispensabila mentinerii pacii'[3]. Din punctul de vedere al teoriei integrationiste, regruparea si plasarea industriilor carbunelui si otelului din cele sase tari sub jurisdictia unei 'inalte Autoritati' reprezinta prima forma concreta de integrare economica si consta in crearea unei 'piete largite realizata prin suprimarea obstacolelor din calea schimburilor economice si stabilirea unor reguli comune de functionare a acesteia pentru cele doua produse mentionate'[4]. Din punctul de vedere al politicii de concurenta, CECO a creat 'prima lege antitrust europeana' . Principalele reguli ale Tratatului de la Paris aveau in vedere preturile celor doua produse care trebuiau publicate, astfel incat nivelul lor sa nu discrimineze pe nimeni, concurenta sa se exercite liber, intr- un cadru reglementat. Incheierea acordurilor, operatiile de concentrare si de acordare de ajutoare publice erau supuse unei autorizari prealabile din partea unui organism independent de statele membre - Inalta Autoritate.

Referitor la raportul de la Conferinta de la Mesina din iunie 1955, acesta, pune accentul pe crearea unor conditii normale de concurenta si de dezvoltare armonioasa a economiilor statelor participante. Dar acest cadru al concurentei impunea reguli si proceduri pentru redresarea efectelor interventiilor statelor membre sau a situatiilor de monopol. S-a plecat de la ideea ca sporirea concurentei conduce la cresterea eficientei si la imbunatatirea competitivitatii europene pe de o parte, si pe de alta parte, inlaturarea barierelor intre statele membre si accesul liber la piete intaresc interdependenta intre statele membre si adancesc procesul de integrare din Europa. Dar, inlaturarea obstacolelor in calea comertului intra-comunitar avea partile sale mai putin bune: prea marea libertate de actiune a agentilor economici si a statelor puteau pune in pericol mentinerea libertatii economice si viitorul pietei unice; abuzurile din pozitie dominanta, cartelurile si distorsionarea concurentei de catre statele membre puteau dauna procesului integrationist european prin conturarea unei imagini de 'non-piata comuna', impiedicand finalitatea. Controlul activitatilor economice la nivel national nu-si mai avea rostul in cazul practicilor anticoncurentiale ale societatilor transnationale care ieseau de sub jurisdictia nationala. In acest spirit a fost redactat continutul articolelor 85-90 referitoare la incheierea de acorduri, abuzuri din pozitie dominanta si controlul ajutoarelor de stat. Nu exista nici un dubiu ca autorii Tratatului au avut in vedere principii liberale, dar cu conditia de a fi si sanatoase.

In contextul anilor '50, nu trebuie uitata prezenta plina de influenta a SUA care a sprijinit dezvoltarea culturii concurentei in Europa. Ajutorul american este subliniat de Jean Monnet, unul din parintii fondatori ai Europei de astazi in 'Memoriile' sale, unde rolul jucat de secretarul de stat american Dean Acheson in conturarea PCC apare ca fiind esential. Politica antitrust a SUA a devenit sursa de inspiratie pentru PCC. Opinia publica americana acorda o mare atentie necesitatii unei legislatii pentru protectia libertatii comertului si stoparii tendintelor de monopol din industrie. Astfel, la sfarsitul secolului al XIX- lea, structura organizarii industriale era in mod considerabil modificata, ca urmare a construirii unei retele feroviare la nivelul intregii tari, ocazie cu care pietele locale si regionale au devenit nationale.     In acelasi timp, fuziunile si operatiile de concentrare incepeau sa ia o amploare tot mai mare. In acest cadru a aparut Sherman Act la 2 iulie 1890, o lege menita sa protejeze comertul impotriva practicilor restrictive, neloiale si de monopol. In 1914, legislatia antitrust a fost completata cu alte doua legi: prima referitoare la crearea Comisiei Federale a Comertului si cea de-a doua Clayton Act privitoare la tendintele monopolistice si fuziuni. Alaturi de SUA, Germania ramane precursoarea europeana in domeniul politicii de concurenta care influenteaza modelul PCC. Deoarece industria germana incepea sa cunoasca la sfarsitul secolului al XIX- lea si apoi in perioada interbelica un nivel ridicat al cartelizarii care se extindea in intreaga economie, autoritatile publice creaza primele reguli antitrust din Europa in 1908 si ulterior in 1923.

Interesant este faptul ca desi ideile americane si germane au contribut la modelarea PCC, in ratiunea comunitara obiectivul clasic al politicilor de concurenta-alocarea optima a resurselor rare prin derularea mecanismelor de piata-il regasim pe un loc secund . Promovarea si protejarea integrarii pietei unice printr-un control la nivel multinational imprima modelului comunitar trasaturi inedite, originale. Pelkmans explica motivele pentru care s- a optat pentru o politica comuna si de ce coordonarea la nivel supranational nu a fost solutia retinuta . Mai intai coordonarea presupune ca fiecare stat membru sa detina o politica nationala a concurentei. in 1958 in Europa doar Germania avea o lege stricta a concurentei. In plus, elaborarea de politici nationale ar fi luat timp si lipsa de experienta a autoritatilor nationale ar fi facut din coordonarea la nivel comunitar un proces cu rezultate incerte. Reprezentantii nationali puteau fi tentati sa interpreteze national decizia adoptata sau autoritatile guvernamentale puteau favoriza financiar agentii economici nationali, de aceea s- a cazut de acord asupra crearii si implementarii de reguli asupra concurentei la nivel comunitar.