Dimensiunile si paradoxurile existentei politice

Dimensiunile si paradoxurile existentei politice

1. Dimensiunea ludica si religioasa a politicii

In calitatea sa de esenta a naturii umane, politicul fiinteaza, in cotidian, sub diferite forme si in diverse cadre. Astfel, daca politicul este modul universal de coexistenta a oamenilor in interiorul societatilor, putem observa, de-a lungul istoriei, mai multe tipuri de guvernamant, mai multe reguli de competitie, felurite intocmiri ale statalitatii si idealuri multiple ale guvernarii. Asa se face ca existenta politica are o seama de dimensiuni precum si cateva paradoxuri.

In cazul politicului, aspectul ludic este, insa, unul de substanta, nu numai o forma accidentala. Ca orice joc, politicul presupune o suma de reguli de actiune, la care partenerii se raporteaza in conceperea stategiilor si in evaluarea reciproca a comportamentului lor. Nu intamplator se spune, in viata politica, despre un actor sau altul ca respecta sau ca incalca regulile jocului; se vorbeste mereu despre "regulile democratiei" etc. Din aceste expresii curente rezulta ca, politicul este si trebuie sa fie "normat", ca oricare alt joc social, ba poate chiar intr-o mai mare masura, pentru ca acest joc afecteaza marile comunitati umane.

"Constitutia ludica" a politicului rezida si in maniera teatrala a fiintarii sale. "Politica este o scena de teatru, iar puterea isi desfasoara activitatea dupa o regie care aminteste mult de aceea a teatrului"18.

Dat fiind faptul ca puterea politica si exercitarea ei nu sunt numai expresii ale rationalitatii si ale binelui public, a existat dintotdeauna necesitatea mascarii irationalului si non-logicului, a proiectarii unei imagini care sa arate ceea ce ar trebui sa fie politicul, nu ceea ce este el.

Jocul politic are nevoie de o regizare iscusita a realitatii si a aparentei, de o transformare a imaginii idealizate in ceva care sa para real.

Gestionarea aparentelor este cheia de bolta a reusitei spectacolului politic. Actiunea politica se etapizeaza in acte si scene; utilizeaza costume, decoruri si masti; se serveste de machiaje si de efecte de scena; conteaza pe sprijinul unor auxiliari din culise, care fac treburile penibile si care "sufla" actorilor principali replicile potrivite la timpul potrivit.

Din spectacolul politic nu lipsesc nici ceea ce putem numi "lovituri de teatru", adica acele actiuni si decizii neasteptate, contrariante.

Utilizand repertoriul si recuzita teatrului, jocul politic reia motivul ancestral al eternei lupte dintre bine si rau, dintre ordine si haos. Politicul este un joc al organizarii, al civilizarii si rationalizarii socialului, in contrast cu dezordinea si anarhia.

Pentru a sublinia acest fapt, civilizatiile antice desfasurau diverse ritualuri orgiastice, bahice. Pe parcursul zilelor de carnaval, un sclav era transformat intr-un pseudo-suveran. El avea puteri depline, pe care le utiliza, insa, in sensul opus spiritului puterii adevarate: in loc de ordine si securitate generala, falsul rege instaura anarhia si dezmatul. Dupa ce sarbatoarea se consuma, cel care suplinise puterea era sacrificat, in folosul simbolic al restaurarii ordinii; astfel se incheia jocul dezorganizarii si reincepea, cu o legitimitate sporita, jocul autoritatii disciplinante. Nu numai lumea antica a cunoscut astfel de ritualuri; in contemporaneitate, carnavalul exprima aceeasi nevoie sociala de a institui provizoriu o anti-putere. Aceasta nu are, asa cum s-ar putea crede, functia de a contesta puterea politica; dimpotriva, sensul profund al afirmarii anarhiei este tocmai acela de a justifica puterea. Carnavalul este imaginea lumii lipsite de ordine, a unui joc fara reguli, in care, dat fiind faptul ca orice este permis, dispar reperele morale si estetice. Or, politicul se prezinta ca solutia salvatoare.

Coordonata ludica a politicului se prelungeste in cea religioasa. Asa cum afirma Carl Schmitt, cel putin la nivelul limbajului, avem de-a face cu o continuitate a religiosului si politicului: "Toate conceptele semnificative ale teoriei moderne a statului sunt concepte teologice secularizate, nu numai datorita dezvoltarii lor istorice ci si datorita structurii lor sistematice."19.

Fanatismul nu este numai religios, ci si politic; credinta si fidelitatea nu se manifesta doar in raport cu divinitatea, ci si cu omul, gruparea sau ideologia politica. Desi separarea autoritatilor religioase si politice s-a produs, formal, de mai bine de un secol, comunicarea politicului cu religiosul este in continuare deosebit de intensa, atat la nivelul limbajului, cat si al actiunii. Caci discursul politicienilor este pigmentat cu expresii ca: "sacralitatea natiunii", "drepturi sacre", "vointa nationala si gratie divina", "mantuirea neamului", "purificarea vietii politice", precum si nelipsita invocare "Asa sa ne-ajute Dumnezeu!". In sens invers, dinspre religios spre politic, observam implicarea ierarhilor diferitelor culte in viata parlamentara, in ceremoniile politice de instalare a demnitarilor, in diversele manifestari politice comemorative sau in inaugurarea asezamintelor publice. Toate aceste momente subliniaza legatura permanenta dintre politic si religios, faptul ca acesta din urma apare ca un determinativ in raport cu politicul.

Relatiile politicului cu religia pot fi evidentiate nu numai in spatiul crestinismului sau, in general, in acela al marilor religii pe care le-au creat civilizatiile istorice.

Fenomenele de putere sunt legate dintotdeauna de o forma sau alta a sacrului, "caci orice societate asociaza ordinea care ii este proprie unei ordini care o depaseste, extinzandu-se pana la cosmos, pentru societatile traditionale. Puterea este sacralizata pentru ca orice societate isi afirma vointa de eternitate si se teme de intoarcerea la haos."20. Cercetarile antropologice releva faptul ca sacrul si puterea se intersecteaza in acest punct nevralgic al societatii care este ordinea. Puterea politica detine monopolul fortei fizice, pe care o utilizeaza in situatiile limita pentru a mentine sau pentru a restaura ordinea in cadrul comunitatii. Insa, pe langa aceasta ipostaza ordonatoare, rational-civilizatoare, politicul se prezinta si ca promotor al unui cult al fortei. Si ca orice cult, politicul aboleste rationalul in favoarea sentimentului supunerii. In societatile arhaice, supunerea era justificata de omonimia dintre ordinea cosmica si cea politica, civila. Instaurarea ordinii era privita ca o victorie a strabunilor asupra haosului originar. Ciclul natural al zilei si al noptii simboliza lupta dintre principiul ordinii si tenebrele dezordinii.

In civilizatiile istorice monoteiste, suveranul va fi considerat un "ministru al lui Dumnezeu". Axioma dreptului divin antrena un raport privilegiat intre stat si biserica, cele doua autoritati impartindu-si guvernarea trupurilor si a constiintelor oamenilor.

Laicizarea si rationalizarea puterii politice au determinat o relativa slabire a raporturilor ei cu fundamentul religios, insa nu au eliminat dimensiunea sacrului. Puterea continua sa se invaluie in mister; in jurul ei se construiesc mituri care trimit la o realitate nevazuta, la mecanisme necunoscute pentru muritorii de rand. Nici macar transparenta pe care au instaurat-o mijloacele de comunicare in masa nu a inlaturat aura magica ce inconjoara mecanismele decizionale ale politicului. "In religios, vizibilul este o marturie a invizibilului. In politic, exercitarea functiei reprezinta vointa guvernatilor (vointa generala, vointa populara, natiunea etc.)"21. Insa modul in care se sintetizeaza respectiva vointa are in el ceva mistic si incognoscibil.

Marcel Gauchet,afirma coexistenta si sustinerea reciproca a religiosului si politicului este un fapt relativ recent, propriu doar civilizatiilor istorice, nu si lumii arhaice. Gauchet interpreteaza absenta statului la triburile amazoniene si la cele din anumite regiuni ale Africii ca pe un semn al inexistentei politicului si al omniprezentei religiosului. In opinia autorului pana la aparitia statului, ordinea sociala s-a intemeiat pe o esenta religioasa in timp ce ultimele cinci milenii ale istoriei umane au insemnat o negare structurala a religiosului. Marile religii monoteiste nu au reprezentat o perfectionare, o dezvoltare a religiosului, ci numai o acomodare a sa cu rolul secundar pe care i l-a rezervat politicul.

Politicul s-ar fi substituit, asadar, religiosului, de indata ce a capatat forma statalitatii si a putut afirma ca legea fundamentala care intemeiaza ordinea are o legatura directa cu prezentul, prin monarh, prin adunarea nationala sau prin vreun alt reprezentant al puterii temporale. Autoritatea acestuia din urma nu putea decat sa fie reconfortata de orice referinta la divinitate; insa divinitatea isi pierduse deja atributul de unica sursa a ordinii, din moment ce puterea politica insasi dobandise atributul sacralitatii. Aceasta mutatie in regnul principiilor generatoare ale ordinii sociale a dat politicului o consistenta sacra, pe care nu si-a pierdut-o nici macar in perioada pozitivista si in timpurile exacerbarii rationalismului. Mai mult, acestea din urma s-au dorit a fi nici mai mult nici mai putin decat noi religii!

Dimensiunea istorica si spatiala a politicii

Pentru viata politica a oricarei comunitati, trecutul istoric reprezinta o dimensiune fundamentala. "Se spune ca istoria este memoria popoarelor. Ea este o oglinda care reflecta o anumita imagine de sine a acestora"24.

Acelasi eveniment are semnificatii si imagini diferite pentru actori politici diferiti: francezii percep altfel decat germanii epopeea napoleoniana; rusii privesc comunismul cu alti ochi decat natiunile central-europene. Insa indiferent de modul in care este scrisa istoria, ea este "cartea cea mai reconfortanta", este mijlocul cel mai potrivit de sondare a identitatii proprii de catre oricare comunitate. Putem spune, asadar, ca politicul nu exista decat ca fiintare istorica.

Simbolurile politice ale trecutului sunt distruse cu furie revolutionara sau, dimpotriva, sunt recuperate ca valori vii, dupa cum istoria serveste sau nu procesului legitimarii puterii politice.

Intrucat politicul are nu numai o consistenta "tehnica", ci si una simbolica, istoria popoarelor constituie o imagine de referinta. Constructia politica a prezentului este orientata si judecata prin raportare la acele epoci .

Aproape toate faptele politice isi cauta justificari istorice sau isi plaseaza intr-un trecut anume sursa legitimitatii. Unii actori politici revendica drepturi, libertati si privilegii, in numele timpurilor trecute, in care s-au bucurat de ele: fosti regi si principi revendica astfel dreptul la tron; unele partide si miscari politice se considera indreptatite sa guverneze pentru ca sunt mai "istorice" decat altele; populatii si regiuni isi cer dreptul la autonomie sau la independenta pe care au avut-o candva etc. Dar nu numai istoria ca eveniment trecut reprezinta sursa de legitimare pentru prezentul politic: "Politicul intalneste, de asemenea, istoria si prin filosofia istoriei.

Fiindca fiinteaza in dimensiune istorica si pe fundament temporal, politicul are in acelasi timp si o coordonata spatiala. Asezarile umane si tipul de activitate economica pe care o desfasoara depind de cadrul natural, adica de climat si de forma de relief. Astfel, se considera ca un climat cald si o natura cu bogatii abundente estompeaza curajul si capacitatea de actiune a oamenilor, pe cata vreme frigul si pamantul saracacios le stimuleaza darzenia; in acelasi chip ar fi determinate sclavia si libertatea: climatul cald ar predispune popoarele la sclavie, iar cel rece la libertate, in timp ce clima temperata ar face ca oamenii sa accepte deopotriva supunerea si libertatea.

Dimensiunea sau coordonata spatiala a politicului nu se limiteaza la climat si la resursele naturale. In forma sa "istorica", politicul se confunda cu principiul contiguitatii teritoriale: puterea politica se exercita asupra unei populatii care are in comun in primul rand faptul locuirii pe un teritoriu determinat. Indiferent de celelalte relatii care se mai pot institui intre membrii unei comunitati identitatea teritoriala sta la baza manifestarii politicului. Iar aceasta identitate poarta numele de stat.

Asezarea geografica a unui stat influenteaza politica lui externa, politica economica etc.

Dupa cum asezarea geografica ofera in mod diferit oportunitati de securitate externa, ea conditioneaza intr-o anumita masura si tipul de regim politic in interior. Acolo unde peisajul impune un habitat dispersat, este

mai dificil de instalat un regim autoritar decat in marile aglomeratii urbane.

Geografia unei tari conditioneaza, asadar, aliantele ei externe si politica interna. Daca geografia statelor nu le determina strict politica, ea le ofera totusi resursele, le impune constrangerile si le "deseneaza" un anume ideal politic.

3. Paradoxurile politicului

Situarea in paradox nu este un accident, ci o constanta a fiintei politicului. Caci ea nu se poate fenomenaliza si nu se poate intelege pe sine decat ca o contradictie asumata.

Sa luam pentru inceput drept termeni ai paradoxului conflictul si integrarea. Conflictul si integrarea conduc prin rationamente inductiv-deductive la concluzii intrinsec contradictorii. Atunci cand substanta politicului se defineste ca esenta conflictuala, ea presupune in mod necesar proiectarea unei finalitati ordonatoare, iar cand se defineste ca esenta organizatoare, presupune conflictul ca stare initiala.

Este vorba, despre o permanenta si reciproca incompletitudine si complementaritate functionala ce ne aduc in situatia ca, pornind de la ipoteza conflictului, sa nu putem defini niciodata ordinea decat antitetic; iar pornind de la premisa integrarii, sa nu avem decat solutia negarii conflictului, vazut ca o absurditate ontica si logica.

Asezarea naturalului si rationalului in simetrie cu conflictualul si integratorul nu semnifica, insa, faptul ca ordinea civilizatoare este produsul exclusiv al ratiunii care neaga individualismul natural. Paradoxul continua si in substanta rationalului. In mod abstract, ratiunea construieste scenarii admirabile, atat in domeniul tehnicii, cat si in acela al organizarii sociale. Dar, de la un anumit prag, ceea ce ia fiinta ca progres tehnic risca sa intre in conflict cu ordinea morala si politica.

Pe scurt, tot ceea ce ratiunea a produs in ideea optimizarii organizarii sociale a putut fi pervertit in mijloace ale degradarii spatiului comunitar; ratiunea a devenit prizoniera aplicatiilor ei irationale.

Paradoxul caracterizeaza fiinta politicului si atunci cand aceasta constientizeaza tensiunea dintre parte si intreg, precum si dintre scop si mijloc.

Din paradoxul partii si intregului este si mai greu de evadat decat din acela al naturalului si rationalului, pentru ca "totalitatea" are preponderent o consistenta logica si metafizica, in timp ce particularul, individualul sau partea se bucura in primul rand de o determinare ontica.

In politic, nu ne putem trai conditia de parte decat daca postulam un intreg care ne e superior. Iar acesta din urma, desi este ceva mai mult decat suma partilor componente, are totusi nevoie de ele ca de un substrat prim.