EVOLUTII GEOPOLITICE IN SPATII DE CRIZE SI CONFLICTE

EVOLUTII GEOPOLITICE IN SPATII DE CRIZE SI CONFLICTE ( FOSTUL SPATIU IUGOSLAV; ORIENTUL MIJLOCIU; ASIA DE SUD-EST)

A. Conflictele din fostul spatiu iugoslav

Sfartecarea violenta si sangeroasa a Iugoslaviei isi are radacinile intr-o multitudine de factori, atat externi, cat si interni, a caror actiune s-a conjugat in perioada 1989-1991. Ea s-a produs insa efectiv, odata cu enuntarea declaratiilor de independenta ale Sloveniei si Croatiei, facute la 25 iunie 1991, si care au deschis tristul orizont al secesiunii.

Conflictele armate intre fostele republici iugoslave au cunoscut, din punct de vedere cronologic, mai multe faze de evolutie. O prima faza este aceea care a opus, ca actori principali, armata federala si fortele armate ale Sloveniei (pentru scurt timp), Croatiei, si ulterior, ale Bosniei-Hertegovina.

Aceasta etapa, incheiata in luna mai 1992 odata cu retragerea trupelor federale de pe teritoriul celor doua state, a fost urmata de o alta, in care minoritatile sarbe din republicile secesioniste, organizandu-se in trupe paramilitare, s-au opus armat guvernelor nou proclamate si autoritatilor statale proaspat infiintate.

A treia faza a conflictului aduce fata in fata armata de eliberare a albanezilor din Kossovo si armata federala iugoslava, peste care se suprapun interventiile fortelor ONU si NATO in intentia de a inabusi focarele de conflict si a stabiliza situatia.

Dar, etapa cea mai importanta si totodata cea care a adus o anumita finalitate - chiar si partiala - in acest conflict regional, il constituie interventia militara a fortelor NATO asupra Serbiei, inceputa la 24 martie 1999, interventie ce nu s-a bucurat de consensul ONU si care s-a incheiat pe 10 iunie acelasi an.

Analizand prima etapa a conflictelor, si anume interventia armatei federale in Slovenia pentru a stabiliza situatia, constatam ca, ceea ce trebuia sa fie o adevarata demonstratie de forta, a fost de fapt un fiasco, militarii federali intampinand o rezistenta acerba. Formandu-se ideologic ca si o armata de eliberare, ea s-a dovedit a fi perceputa insa ca o forta de ocupatie, expusa total unui corp de armata sloven bine ales, motivat si pregatit sa intinda curse.

In acest caz, armata federala a cedat rapid, decizia de retragere a trupelor fiind facuta unilateral de catre Serbia, aceasta urmand sa-si retraga fortele si echipamentele de pe teritoriul sloven in termen de 3 luni de zile.

O astfel de rezolvare a conflictului, prin abandonarea Sloveniei, se explica prin faptul ca aceasta provincie iugoslava a fost, cu exceptia provinciei Kossovo, cea mai omogena formatiune statala din punct de vedere etnic de pe teritoriul fostei Iugoslavii, slovenii constituind 90% din populatia totala; totodata, minoritatea sarba a beneficiat de un bun tratament din partea majoritatii slovene. Si, bineinteles, inchiderea conflictului sloven era determinata in mare masura de dorinta Serbiei de a deschide un nou front, cu Croatia.

Cu totul altfel stateau lucrurile in Croatia, unde exista o puternica minoritate sarba compact dispusa in Slavonia de Est si Krajna. Zonele locuite de sarbi isi proclama autonomia si, ulterior, independenta, cu sprijinul armatei federale.

Confruntarilor militare de pe teritoriul croat li se adauga cele ce izbucnesc in aprilie 1992, in Bosnia-Hertegovina, la o luna dupa ce aceasta fosta republica iugoslava isi proclamase independenta.

Intre timp, proclamarea independentei Macedoniei a acutizat problemele sarbesti, determinand pecetluirea destramarii statului iugoslav. Retragerea militarilor bosniaci si macedonieni din armata federala a avut drept consecinta ,,sarbizarea" armatei iugoslave, in ciuda faptului ca acest proces nu era nici liniar, nici scontat, dupa cum au confirmat schimbarile succesive si repetate impuse de Belgrad liderilor militari.

In luna mai a anului 1992, trupele federale iugoslave incep sa se retraga sub presiunea comunitatii internationale. Conflictele deja in desfasurare in Bosnia-Hertegovina au continuat insa, fortelor militare musulmane si croate opunandu-li-se cele ale etnicilor sarbi de pe teritoriul fostelor republici iugoslave. Ele se vor prelungi, alternand perioadelor de stagnare, altele de confruntare violenta, pana in anul 1995.

Nationalistii sarbi (sustinuti de ramasitele armatei federale, infranta pe pozitiile sale) au impus orasului Sarajevo un foarte lung asediu, care a durat pana la finele anului 1995. Au construit lagare de concentrare, au procedat la masacre sistematice si la expulzarea populatiei civile din locurile de resedinta, au recurs la violuri in masa si la atrocitati de nereprodus, cu scopul de a teroriza populatia si a face ireversibil procesul de purificare etnica astfel inceput. Lumea a fost cutremurata de oroare, dar guvernele occidentale au ramas neputincioase - singura manifestare demna de mentionat a fost valul generos de solidaritate si ajutoare umanitare din partea asociatiilor de voluntari.

Reactia comunitatii internationale fata de conflictul izbucnit intre componentele fostului stat iugoslav a fost ezitanta si contradictorie. Dupa luni de zile de apeluri la calm si la negocieri, ONU a impus embargoul asupra importului de arme catre statele ex-iugoslave abia in septembrie 1991. A urmat in luna noiembrie a aceluiasi an, impunerea de sanctiuni din partea ONU si UE impotriva Serbiei si Muntenegrului, considerate drept agresoare in acest conflict.

Ulterior, in luna martie 1993, ONU autoriza folosirea fortei in impunerea zonei de excludere aeriana din Bosnia-Hertegovina, trimitand in regiune forte de mentinere a pacii. Alaturi de ONU, un rol important in zona iugoslava l-a jucat (si inca il mai joaca) NATO, - prin misiunile sale de dezangajare si mentinere a pacii, IFOR si SFOR - KFOR, desfasurate pe teritoriul fost iugoslav.

Interventia militara a ONU si NATO au facut ca razboiul sa devina si mai violent, de data aceasta opunandu-i pe croati musulmanilor. Ea a fost determinata in principal de riscul unei extinderi a conflictului inspre Marea Egee, eveniment care ar putea sa afecteze NATO, implicand Grecia in conflict. Geopolitica sud-estului european era pe cale sa altereze echilibrele, prin ajustari succesive, ce pareau sa urmeze un traseu prin bazinul Marii Egee, bazinul Marii Negre - pana in Caucaz.

In acest context, SUA si-a stabilit initial, o prezenta modesta in Macedonia si Albania. A inceput apoi patrunderea in Croatia, ajutand-o pe aceasta din urma sa isi modernizeze fortele militare. Substituindu-se ONU, SUA a relansat ,,concertul marilor puteri" din secolul trecut si a constituit asa-numitul ,,Grup de contact", cu Franta, Germania, Rusia si Marea Britanie. Impreuna au propus un fel de impartire a Bosniei care incredinta sarbilor 49% din teritorii si lasa 51% croatilor bosniaci, propunere insa inacceptabila, deoarece mima suprematia etnica croata. De aceea, sarbii bosniaci au decis sa intensifice operatiunile militare, convinsi ca Occidentul le este ostil, doar Rusia manifestandu-si solidaritatea vis--vis de actiunile acestora si luand atitudini favorabile lor.

Profitand de o operatiune militara esuata a trupelor musulmane de eliberare a orasului Sarajevo aflat sub asediu, sarbii bosniaci au intreprins, in iunie 1995, un atac-fulger in enclavele protejate, impunand un nou val de crime si de purificare etnica. Acest episod au determinat Croatia sa intervina in Krajna si Slavonia Orientala, pe care in scurt timp, le-a cucerit. Armata croata, prin mobilizari succesive, a inceput sa-si intareasca pozitiile, cucerind localitate dupa localitate si obligand populatia sarba sa se refugieze. Ofensiva croata a afectat atat dispozitivul, cat si efectivele ONU, fiind distruse 98 de posturi de observare si fiind inregistrati 3 morti si 16 raniti din randurile ,,peacekeeperilor". Ca urmare a insecuritatii, se solicita sprijinul aerian al NATO.

Situatia a devenit si mai incendiara o data cu producerea unui nou atentat atribuit sarbilor bosniaci, intr-o piata din Sarajevo, care a determinat NATO sa intervina prin bombardamente masive asupra asediatorilor. Trupele musulmane, alaturi de cele ale Croatiei si a Bosniei-Hertegovina, au dezlantuit o ofensiva in urma careia fortele sarbilor bosniaci au fost obligate sa se retraga din Sarajevo si din Bosnia Centrala

Aproape intrega populatie sarbeasca din regiune si-a inceput exodul inspre Serbia (150.000 de oameni) si spre Bosnia-Hertegovina (15.000 de oameni).

In urma acestor evenimente, situatia militara a favorizat interventia politica a SUA, sprijinita nemijlocit de catre Germania, dar si de restul statelor occidentale, - astfel incat, conducatorii Croatiei, Bosniei si Serbiei au fost constransi sa semneze la baza militara americana Dayton (statul Ohio), un tratat de incetare a ostilitatilor. Acest tratat a fost ratificat in mod solemn la Paris, pe 14 decembrie 1995.

S-a convenit ca Bosnia sa ramana un stat unitar, constituit din doua entitati, Federatia Bosnia-Hertegovina (croato-musulmana) si Republica Sarba (Srpska), avand o puternica autonomie si o constitutie proprie, cat si posibilitatea de a stabili raporturi privilegiate, prima cu Croatia si a doua cu Serbia.

Presa mondiala a salutat cu entuziasm evenimentul, ca pe o reintoarcere a pacii in Balcani si ca pe sfarsitul unui conflict care, numai in Bosnia, pare ca a provocat 200.000 de morti, un numar greu de calculat de raniti si peste 3.000.000 de refugiati.

Dar, aceasta pace era totusi departe, situatia in zona ramanand deosebit de inflamabila. Violentele au reinceput in provincia Kossovo in noaptea de 20/21 aprilie 1996, cand, un student, Armed Daci, a fost ucis de un sarb. A urmat o manifestatie spontana de protest, dictata de exasperarea unei populatii supuse ani la rand represiunii sarbe.

Dupa cateva ore au avut loc atentate teroriste impotriva civililor si militarilor sarbi. A inceput atunci o strategie de razboi, promovata de UCK (Armata de Eliberare din Kossovo) - care a lovit fara discernamant, victime cazand atat etnicii sarbi, cat si albanezii suspectati de atitudine nu indeajuns de antisarba.

Pe fondul crizei politice si sociale, in Kossovo intra multe arme, iar actiunile UCK se inmultesc. Deasemenea, ia amploare si represiunea sarba, presedintele acestei tari, Slobodan Milosevici, fiind acuzat si facut raspunzator de situatia creata. Interventia unei forte de impunere a pacii devine singura solutie pentru instaurarea linistii in zona, iar stabilitatea ajunge sa fie considerata drept un obiectiv pe termen lung. Actualmente problema iugoslava este departe de a fi rezolvata

B. Conflictele din Orientul Mijlociu

Problemele Orientului Mijlociu au r[d[cini istorice, Dimensiunea geopolitica poate fi inteleasa si printr-o analiza istorica. Crearea statului Israel in 1948 a reprezentat unul dintre evenimentele care au marcat decisiv sistemul de relatii internationale al epocii postbelice. Actiunile politico-diplomatice sustinute ale sionismului, timp de peste o jumatate de secol, au reusit in cele din urma sa instituie, dupa aproape doua mii de ani, un nou stat pentru poporul evreu. Problema era insa aceea ca teritoriul lui Eretz Israel avusese intre timp o istorie divergenta fata de destinul diasporei evreiesti raspandita in intreaga lume. Dupa ce facuse parte din imperiul roman apoi bizantin, Palestina este cucerita in 636, in urma vestitei batalii de la Yarmuk, de catre armata araba a califului Omar. De acum, ea va face parte din teritoriul Islamului, fiind guvernata de diferite entitati politice din cadrul califatelor umayyad, abbasid, fatimid, sau care au urmat acestora: imperiul mongol, statul egiptean mameluc, pentru ca din 1516 sa intre in compunerea imperiului otoman. In toata aceasta lunga perioada, populatia evreiasca din Palestina era nesemnificativa - cuprindea mai degraba grupuri de savanti din centrele sfinte ale iudaismului. Abia la sfarsitul secolului al XIX-lea, odata cu aparitia in Europa a miscarii sioniste initiata indeosebi de Theodor Herzl, se pune tot mai mult problema solutionarii "problemei evreiesti" prin formarea unui stat care sa adune natiunea iudaica. Primul razboi mondial accelereaza lucrurile. Pe de o parte, "declaratia" ministrului de externe britanic A. Balfour, din 1917 dadea de inteles liderilor sionisti ca dupa razboi Anglia ar accepta formarea unui "camin national" evreiesc pe teritoriul Palestinei, desi un astfel de termen nu mai aparuse pana atunci in dreptul international. Pe de alta parte insa, inca din 1916, Anglia si Franta hotarasera, prin acordul secret Sykes-Picot, impartirea teritoriului Orientului Mijlociu, dupa infrangerea otomanilor. Lucru realizat de altfel prin Conferinta de la San Remo (1920), cand se traseaza, destul de artificial, granitele unor noi state, supuse unui sistem de guvernare prin mandat, adica sub exercitarea efectiva a puterii de catre puterile invingatoare. Noile state vor fi: Siria, Liban - sub mandat francez, si Transiordania, Irak - sub mandat britanic. Palestina, in schimb, era condusa efectiv de un guvernator britanic.

Implementarea declaratiei Balfour in primii ani dupa razboi a permis un puternic exod al populatiei evreiesti inspre Palestina, mai intai din Rusia si dupa 1933 din Germania si Europa Centrala. Repede organizati, ei intalnesc insa tot mai mult opozitia si apoi revolta populatiei arabe, astfel ca, din 1939, pe fondul izbucnirii celui de-al doilea razboi mondial, autoritatile engleze limiteaza drastic imigratia evreiasca tocmai in momentul de apogeu al politicilor anti-evreiesti naziste. Incheierea razboiului, revelatiile legate de holocaust, sporesc activismul evreu in Palestina si lupta impotriva puterii britanice. In cele din urma Anglia renunta la mandatul sau, transferand problema la ONU, care, prin rezolutia 181 din 1947 propune impartirea Palestinei intr-un stat evreiesc si unui arab, Ierusalimul fiind sub un regim international. In 14 mai 1948, in chiar momentul retragerii trupelor britanice si fara sa mai astepte autoritatile ONU, David ben Gurion proclama in Tel Aviv noul stat Israel, repede recunoscut de SUA si URSS. In schimb insa, principalele state arabe, reunite din 1945 in Liga Araba, nu accepta planul de partajare ONU si declara razboi Israelului. Acest prim razboi israelo-arab se va termina in 1949 cu o evidenta victorie a evreilor. Mai mult chiar, teritoriul Israelului se va mari de la 56 % din Palestina la 78 %. In schimb statul palestinian nu exista: autoritatile palestiniene, impreuna cu statele arabe continua sa nu accepte partajarea ONU, deci implicit nu recunosc nici legalitatea Israelului. Pana la nimicirea "entitatii sioniste" insa, teritoriul palestinian ramas este trecut sub o dubla administrare: fasia Gaza de catre Egipt iar Cisiordania si Ierusalimul de Est de catre Transiordania care devine de acum Regatul Hasemit al Iordaniei. In plus, apare si problema refugiatilor palestinieni: aproape jumatate din populatie araba este nevoita sa plece din locurile natale; grupati in deceniile urmatoare in suprapopulate si insalubre tabere de refugiati din tarile arabe vecine, ei vor fi principalul creuzet de unde se vor recruta viitorii militanti, nationalisti iar apoi islamisti.

Pana la infrangerea din 1967, tarile arabe vor continua sa se considere ca responsabile de problema palestiniana, ele coordonand actiunile de lupta si insurectie anti-israeliana. Liderul este acum neindoielnic Nasser, devenit erou al lumii arabe dupa esecul aliantei anglo-israelo-franceze de a recupera Suezul si de a alunga pe Rais. Este epoca de aur a ideologiilor socialist-arabe: nasseristii si ba'thistii cuceresc puterea in Egipt, Siria, Irak, Alger, Tunis, insa luptele pentru intaietate fac imposibila implinirea dezideratului unui mare stat pan-arab. In 1964 Liga Araba - adica Nasser, formeaza Organizatia pentru Eliberarea Palestinei, dar Siria va privilegia gruparea Fatah, in timp ce regele Hussein al Iordaniei vrea ca el sa fie recunoscut ca suveran al tuturor palestinienilor. Irakul, la randul sau, sub Kassem si apoi fratii Aref, isi are propriile sale scenarii asupra Palestinei. Aceasta va fi de altfel situatia pana in zilele noastre: gruparile si actiunile palestiniene vor implini, de cele mai multe ori, politicile statelor care vor sta in spatele lor - de aici si caleidoscopul nesfarsit si aproape imposibil de inteles al pozitiilor diverse si deseori antitetice ale optiunilor palestiniene. Razboiul de sase zile va prabusi insa orgoliile arabe: Israelul ocupa nu doar Gaza si Cisiordania ci si Ierusalimul de Est si mai ales chiar teritorii arabe: Sinaiul si inaltimile Golan. Este un moment cheie al intregii istorii a Orientului Mijlociu: de acum intreg teritoriul palestinian intra intr-un regim de zona ocupata militar - cu toate rigorile ce decurg de aici si, in plus, Egiptul si Siria sunt direct implicate, si nu doar prin sentimentala dorinta de a arunca pe evrei "in mare". Schimbarea majora este insa aceea ca poporul palestinian isi va transfera increderea dinspre statele arabe inspre gruparile de rezistenta palestiniene, care decid in iulie 1967 sa continue singure ostilitatile impotriva Israelului printr-o de gherila dublata de "un razboi al poporului de lunga durata". In acelasi an seful gruparii Fatah, Yasser Arafat, devine presedintele Comitetului executiv al OEP. Anii care urmeaza sunt marcati de luptele la granitele cu Israelul si indeosebi de numeroasele atentate teroriste facute de gruparile palestiniene. Sunt anii deturnarilor de avioane si a luarii de ostateci opera in special a Frontului Popular de Eliberare a Palestinei, grupare marxista, condusa de Georges Habache si Nayeh Hawatmeh si a Frontului Democrat de Eliberare a Palestinei, condus de Ahmed Jibril, ambele puternic sustinute de Siria. Actiunile lor din nordul Iordaniei, unde populatia refugiata palestiniana organizase un adevarat stat in stat, a condus la gravele infruntari cu armata iordaniana (Amman, 1970) si la expulzarea liderilor rezistentei palestiniene, inclusiv a conducerii OEP in Liban. De altfel, in aceasta perioada, marcata inca de persistenta razboiului rece si la nivel de ideologii, toate miscarile palestiniene sunt de stanga. Rolul URSS este puternic, livrand diferitelor grupari ale rezistentei arme si logistica, ca si informatii si personal specializat in instruirea de gherila. Cu tot dezideratul lor comun - infrangerea Israelului sau cel putin subminarea puterii sale, gruparile sunt puternic marcate de rivalitati, intre diferitii conducatori sau mai ales intre diferitele state-patron ce stau in spatele lor. Lupte interne de care Israelul a stiut intotdeauna sa profite, si pe care uneori a si reusit sa le provoace, slabind si mai mult fragila intelegere inter-araba. Este stiut ca cei mai mari dusmani ai lui Arafat, inca din anii '70 au fost, mai mult chiar decat israelienii, gruparile palestiniene rivale, indeosebi violenta grupare terorista a lui Abu Nidal, aflat in slujba lui Saddam Hussein (1974-1983), apoi a lui Hafez al-Assad (1983-1987), apoi prezent si in Liban si Libia, pentru ca din 1988 sa fie din nou la Bagdad, de unde lupta impotriva moderatilor din OEP, ucigand de exemplu pe nr. 2 al Fatah, Abu Iyad, in 1991.

Razboiul din Golf schimba din nou datele problemei. Mai intai, caderea regimurilor comuniste si in special prabusirea economica a URSS va duce la o accentuata limitare a rolului acesteia in Orientul Mijlociu, pe care fostele aliate Siria si Irak o resimt accentuat. Din 1990, Irakul, in cautarea unei noi identitati si mai ales sustineri financiare dupa inutilul si ruinatorul razboi cu Iranul se va erija tot mai mult in sustinator al cauzei palestiniene, concurand cu rivalul sau, Siria. De aceea Arafat va deveni un sustinator al lui Saddam, optiune care, dupa infrangerea Irakului din 1991 se va dovedi dezastruoasa. S.U.A. si in parte puterile europene si Rusia, sporesc presiunile pe langa O.E.P., de acum compromis si partial izolat datorita pozitiei pro-Saddam, si in special pe langa guvernul israelian, pentru a ajunge la o solutie care sa satisfaca ambele parti, George Bush afirmand imediat dupa victoria operatiunii "Furtuna in desert" ca o "pace globala trebuie sa fie bazata pe rezolutiile 242 si 338 ale Consiliului de Securitate si pe principiul teritorii contra pace"

Razboiul din Golf distrusese inca o data fragilul echilibru ce parea a se instaura prin Conferinta Ligii Arabe de la Casablanca din mai 1989, cand membrii sai ajunsesera la un acord comun in problema palestiniana si in acceptarea planului de pace formulat de O.E.P. la Alger in 1988, bazat pe respectarea rezolutiilor 242 si 338 si recunoasterea dreptului palestinienilor la autodeterminare si la un stat propriu.

Crearea unui stat in teritorii ar fi rezolvat si angoasa provocata inca din anii '70 de faptul ca jumatate din populatia iordaniana este formata din palestinieni; ea ar fi stabilizat situatia in regat, atat securitar cat si economic. Totusi, vestita diplomatie a regelui Hussein trebuia sa tina seama si de faptul ca dupa alegerile din decembrie 1989 reprezentarea politica a Fratiei musulmane a ajuns majoritara - ea era semnul unei evidente atitudini islamiste a populatiei, care nu putea fi neglijata. O parte din conducerea Miscarii de Rezistenta Islamice se afla in Amman si ea este inca adepta unei lupte violente impotriva Israelului. Totusi, in perioada imediat urmatoare acordului de la Washington din 1993, Iordania isi va normaliza relatia cu Israelul prin incheierea unui acord de pace, in 26 octombrie 1994. Intransigenta siriana va constitui mai apoi, pe masura deteriorarii si blocarii acordurilor de autonomie, o alternativa care ar pastra inca demnitatea araba si resursele pentru o presiune eficienta asupra Israelului, pe fondul permanentelor compromisuri ale Autoritatii Palestiniene - e tot atat de adevarat insa ca politica Siriei nu a usurat cu nimic eforturile lui Arafat, si prin sustinerea violentelor anti-israeliene ofera pretext Israelului sa intarzie acceptarea proclamarii unui stat palestinian.

8. Geopolitica ideologico-pragmatica a Republicii Islamice Iran

Iranul a reprezentat, pana la Revolutia Islamica, unul dintre pilonii strategiei americane de limitare a influentei sovietice in Orientul Mijlociu dar, totodata, a avut si vocatia unui lider regional. Dupa acest eveniment, geopolitica iraniana s-a desfasurat intr-o dubla directie. Astfel, Iranul devine, pe de o parte, promotorul unor politici islamiste in lumea arabo-musulmana, care sa impuna guvernari care sa se revendice de la principiile islamice. Pe de alta parte insa, Iranul continua sa-si pastreze aceleasi deziderate geopolitice etatiste clasice: o pozitie dominanta in Golf, stabilirea unor politici de echilibru regionale prin care sa fie anulata o destabilizare a pozitiei iraniene, limitarea influentei sovietice si, de acum, americane. Dupa 1989, tendinta pragmatica va capata o tot mai mare pondere in actiunile Teheranului, in defavoarea imperativelor ideologice; Iranul refuza totusi sa-si sacrifice caracterul teocratic si fundamentele islamice, pe care incearca sa le apere printr-o politica de inarmare nucleara.

Franois Thual aprecia ca politica externa si in general strategiile geopolitice ale Republicii islamice se bazeaza pe o "dubla articulare": mai intai pe "un empirism precaut. al carui prim obiectiv ramane securitatea interna si externa a tarii si stabilitatea frontierelor", iar apoi pe faptul ca "Iranul se vrea liderul mondial al revolutiei islamice, in numele unui <<pan-shī'ism>> care are ca obiectiv nu numai coordonarea comunitatilor shī'ite ci de a restaura Islamul shī'it in sanul lumii musulmane in perspectiva unei islamizari generale a lumii" Aceasta dubla dimensiune ideologico-pragmatica, tipica de alminteri spatiului islamic, pare a fi una dintre grilele in care poate fi citita istoria diverselor entitati statale care s-au succedat in ceea ce putem numi, destul de aproximativ, teritoriul persan: "balanta intre ideologie si pragmatism in deciziile practice ale politicii externe iraniene a fost una dintre cele mai persistente, intrinseci si dificile caracteristici in intreaga istorie iraniana, din secolul 6 i.e.n., de cand s-a format statul iranian, pana in zilele noastre".

Reprezentativa pentru prima tendinta este analiza lui E. Abrahamian, care considera ca teoriile si actiunile lui Khomeyni trebuie desemnate mai degraba sub termenul de "populism": "Teza centrala a acestei carti este ca <<populism>> e un termen mai apt pentru a descrie pe Khomeyni, ideile si miscarea sa, deoarece acest termen este asociat cu adaptabilitate ideologica si flexibilitate intelectuala, cu proteste politice impotriva ordinii existente si cu solutii socio-economice ce alimenteaza opozitia meselor fata de status quo. Dimpotriva, eticheta de <<fundamentalism>> implica inflexibilitate religioasa, puritate intelectuala, traditionalism politic, chiar conservatorism social si centralitatea principiilor scriptural-doctrinare. <<Fundamentalism>> implica respingerea lumii moderne, <<populism>> conoteaza incercari facute de natiuni-state de a intra in aceasta lume"

Analiza detaliata a politicii externe a Iranului este apreciata de Mohammad Reza Djalili, astfel: "Politica externa a Republicii islamice a Iranului, la fel ca oricare alta politica externa, este conditionata deopotriva de constrangerile geostrategice, evolutia situatiei interne, conjunctura internationala si de asemenea de ideologia afisata de puterea in functie. Ceea ce distinge totusi aceasta tara de majoritatea celorlalte este ca in Republica islamica rolul ideologiei, in raport cu celelalte elemente, este vizibil mai important. Intr-adevar, politica externa a regimului islamic nu este elaborata, asa cum se intampla in general, pornind de la o ideologie de afirmare si de gestiune, ci ea este inspirata, stimulata, structurata si legitimata de o ideologie militanta, combativa (.) Potrivit discursului oficial al guvernului islamic, regimul isi extrage din invataturile Islamului toate regulile fundamentale ale conduitei sale., Islamul fiind considerat ca mijlocul si scopul, punctul de plecare si finalitatea oricarei politici, in interiorul ca si in exteriorul tarii (.) Republica islamica se afirma, mai inainte de toate, ca o ideocratie, dar o ideocratie diferita de vreme ce ea se considera de esenta divina".

In realitate, atuurile efective ale Republicii islamice in obtinerea unei fidelitati musulmane generale fata de modelul sau erau destul de putine si de fragile, datorate indeosebi dublei sale singularitati in Orientul Mijlociu. Ca urmare, in ceea ce priveste politica sa de internationalizare a revolutiei islamice, indeosebi in perioada Khomeyni, Teheranul s-a bazat mai degraba pe pan-shī'ism decat pan-iranism printr-o activare a comunitatilor shī'ite duodecimane din lumea musulmana, actiune vazute ca prima faza a unui proces universal: "intr-adevar, a converti din nou Islamul la shī'ism insemna a restaura Islamul veritabil si a-l readuce in aceasta dinamica de puritate originara si de forta revolutionara, contestatoare a intregii ordini sociale si politice, in vederea unei islamizari generale a lumii".

Lumea islamica este in fierbere si expansiune. Globalizarea este perceputa ca un proces ce distruge traditia culturilor persano-arabe si islamice. La antipod, orice islamist viseza sa obtina venituri din ce in ce mai mari din exploatarea "occidentalilor". Daca noi am colonizat Africa cu margele din sticla si obiecte din alama, in prezent Africa a dezvoltat un intreg comert, bazat pe turism, si care ofera occidentalilor "margele din sticla" pe post de suveniruri!Aceasta este lumea pe care am creat-o si care nu s-a adaptat valorilor democratice occidentale

C.Evolutii geopolitice in Asia de Sud-Est

Incepand cu 1978, reformele initiate in China, dupa moartea lui Mao Zedong, au condus la o crestere economica rapida si la implementarea tehnologiei avansate in toate domeniile. Pentru liderii comunisti, era clar ca accesul la resursele energetice, tehnologice si financiare mondiale reprezenta singura modalitate de a asigura succesul Chinei in viitor. Pentru a inlatura orice potentiala piedica economica, regimul de la Beijing a pus in practica un program care sa asigure tarii influenta geopolitica si repozitionare geoeconomica, in raport cu marile puteri.

Recent, in publicatia The Washington Times, au aparut extrase dintr-un raport secret ce atrage atentia asupra intentiei liderilor chinezi de a dezvolta forte militare si de a infiinta baze navale de-a lungul liniilor maritime dintre Orientul Mijlociu si Marea Chinei de Sud.

Intocmit de Booz Allen Hamilton, firma americana de consulting pe probleme de tehnologie si management strategic in domeniul apararii, si solicitat de directorul Biroului de Strategii, din subordinea Secretarului Apararii, Donald Rumsfeld, raportul mentioneaza adoptarea unei strategii denumite "String of Perls" (Sirag de perle), prin care China urmareste "construirea de baze navale si stabilirea de legaturi strategice ce sugereaza o dubla destinatie - atat defensiva, cat si ofensiva" - pentru protejarea intereselor sale energetice si sprijinirea obiectivelor de securitate.

Tendinta Chinei de a-si exercita suprematia militara si economica in zona nu este noua. Inca de la inceputul anilor '90, dupa reprimarea revoltei studentilor din Piata Tiananmen, presedintele tarii din acea perioada, Jiang Zemin, facea publica hotararea Chinei de a deveni o putere dominanta, protejandu-se astfel de actiunile ostile de tipul "neointerventionismului si neocolonialismului economic". Un prim pas in acest sens l-a reprezentat ocuparea prin forta, in 1995, a unei insule dintr-un arhipelag aflat in sudul Marii Chinei de Sud, insula considerata a fi in ape internationale si disputata, in egala masura, de Filipine. In urma acestei actiuni, Statele Unite au indemnat tarile din regiune (Filipine, Indonezia, Japonia si Vietnam) la retinere, manifestandu-si insa ingrijorarea cu privire la posibilele pretentii teritoriale sau interdictii de circulatie in Marea Chinei de Sud, care contravin legilor internationale.

In prezent, se estimeaza ca in Marea Chinei de Sud se desfasoara peste 50% din comertul mondial, aproximativ 41.000 de nave tranzitand anual apele acesteia, in timp ce prin Canalul Panama trec anual doar 4.000 de nave. Potrivit analistilor, in cazul in care ar controla aceasta zona, China ar putea decide asupra dreptului de tranzit, avand astfel un mijloc de a exercita presiune asupra Japoniei, Coreii de Sud si a altor state din regiune, ale caror schimburi comerciale si energetice depind de transporturile maritime.

Acest mod de a controla activitatea din Marea Chinei de Sud ar corespunde cu doctrina geostrategica "Prima insula din lantul de aparare", avansata in 1990 de generalul Liu Huaqing, conform careia, pentru a-si asigura securitatea, China trebuie sa controleze intreaga regiune dintre Japonia, Taiwan si Filipine. In afara acestui scop geopolitic, impunerea suprematiei in Marea Chinei de Sud si in alte ape adiacente ar ajuta China sa isi satisfaca in viitor cerintele energetice.

In privinta atingerii acestui obiectiv, imediat dupa 1991, un rol important l-a avut stabilirea de relatii politico-economice cu tarile fostei Uniuni Sovietice. Extinderea si consolidarea legaturilor cu Rusia si cu tarile din vecinatate, precum si stabilirea unor aliante de tipul "Pactului de la Shanhai", i-au permis Chinei accesul la resursele energetice din Asia Centrala si Orientul Mijlociu, inclusiv prin conducte petroliere de tipul celor din Kazakhstan sau Iran.

Dobandirea suprematiei militare este un alt obiectiv al Republicii China, strans legat de interesele sale strategice si de securitate. Daca in urma cu zece ani, serviciile de informatii ale SUA atrageau atentia asupra planurilor si intentiilor Chinei, acum ele mentioneaza fapte. Astfel, conform recentului raport inaintat Secretarului american al Apararii: . in Pakistan, in Portul Gwadar, foarte aproape de Golful Persic, se afla deja in constructie o baza navala unde sunt amplasate instalatii de monitorizare a navelor ce trec prin Stramtoarea Hormuz; . in Bangladesh, in apropiere de Chittagong, se dezvolta facilitati militare; . in Burma (Myanmar, fosta Birmania), au fost construite baze navale; . pe insulele din Golful Bengal, au fost instalate sisteme de culegere a informatiilor. Relatiile stranse pe care le are cu regimul militar de la Rangoon au facut din statul Burma un adevarat "satelit" al Chinei in Stramtoarea Malacca; . in Cambodgia, conform intelegerilor semnate in noiembrie 2003, China livreaza armament si sprijina pregatirea militara a trupelor. La randul ei, Cambodgia sustine China in construirea unei cai ferate din sudul tarii, pana la mare; . in Thailanda, China participa cu 20 de miliarde de dolari la construirea unui canal in zona Kra Isthmus, care ar permite navelor sa evite Stramtoarea Malacca. Proiectul acestui canal prevede acordarea de facilitati Chinei, care ar spori infuenta acesteia in regiune; . in Marea Chinei de Sud, in prezent, activitatile sunt concentrate pe protejarea sau interzicerea tranzitului tancurilor petroliere. O importanta aparte se acorda dezvoltarii unor forte militare capabile sa proiecteze puterea aeriana si navala dinspre tarm spre insula Hainan.

Toate acestea starnesc ingrijorarea oficialilor de la Pentagon, care considera ca, prin controlul militar al navelor petroliere, China poate reprezenta o amenintare, intrucat "urmareste atat dezvoltarea unor forte navale care sa asigure controlul liniilor maritime, cat si edificarea unor capacitati defensive, de tipul minelor marine si rachetelor sol-nava, pentru a impiedica o potentiala blocare a accesului ei la resursele energetice, in eventualitatea unui conflict cu Taiwanul".

Liderii de la Beijing considera accesul la resursele petroliere si de gaze naturale ca fiind vital pentru cresterea economica si se tem ca blocarea acestuia ar putea cauza instabilitate si chiar colapsul natiunii. Toate acestea, in conditiile in care cererile energetice, in special la petrol, vor creste semnificativ in ultimii 20 de ani, de la 75 de milioane de barili pe zi, in 2004, la 120 de milioane de barili, in 2025.