Evolutia si redefinirea legaturilor intre Statele-Membre ale Uniunii si NATO. Consolidarea institutionala care sa permita functionarea optima a Uniunii

Evolutia si redefinirea legaturilor intre Statele-Membre ale Uniunii si NATO. Consolidarea institutionala care sa permita functionarea optima a Uniunii

Inca de la infiintarea ei, Comunitatea Europeana a urmarit interconectarea sistemelor economice ale Statelor-membre. Pornita initial ca o uniune vamala pentru a controla productiile de carbune si otel ale Germaniei, integrand economia acesteia intr‑un sistem european mutual, Comunitatea Europeana si‑a dezvoltat cu timpul componenta politica, intarind institutiile comune de la Bruxelles si adaugand prin Tratatul de la Maastricht si embrionul unei componente militare vizand integrarea Uniunii Europei Occidentale in nou creata Uniune Europeana. De la Uniunea Vamala realizata prin Tratatul de la Roma din 1957, deciziile politice comune ale liderilor vest-europeni au dus popoarele Europei pe calea integrarii la toate nivelurile, integrare exprimata prin Piata Unica - instituita de Actul Unic European, continuata de Uniunea Economica si Monetara - ivita in urma Tratatului de la Maastricht, si intarita de Tratatul de la Amsterdam, incununata in final cu adaugirea componentei militare prin dezvoltarea unei viitoare armate comune europene ca urmare a deciziei summit‑ului din iunie 1999 de la Kln.

Din perspectiva securitatii, avem astazi o UE care a dezvoltat un sistem regional de interdependenta intre statele sale membre si care a instituit o comunitate de securitate, reflectand poate cea mai fericita aplicare, alaturi de NATO, a conceptului emis de Deutsch in cartea sa "Comunitatea politica si spatiul Nord-Atlantic" . In aceeasi ordine de idei merge si acceptiunea Grupului de la Copenhaga, conform careia regiunile (comunitatile) de securitate au urmatoarele caracteristici , oglindite perfect de constructia europeana:

- au in componenta doua sau mai multe state;

- aceste state constituie o grupare geografica coerenta;

- relatia intre aceste state este marcata de interdependenta din punctul de vedere al securitatii, in sens pozitiv sau negativ, dar care este oricum in mod semnificativ mai puternica intre aceste state decat cea dintre ele si alte entitati extra-comunitate;

- modelul securitatii-interdependente trebuie sa fie profund si durabil.

De‑a lungul anilor, Uniunea Europeana a construit baza unei securitati prin cooperare, tratatele semnate intre membrii Uniunii consfintind gradual translatia unor atribute ale suveranitatii nationale catre autoritatile centrale de la Bruxelles. E foarte interesant sa urmarim transformarile europene in domeniu, care se gasesc inscrise in documentele de baza ale Uniunii. Daca in 1957, prin Tratatul de la Roma se introduceau doar principii generale legate de obiectivele comune, in Actul Unic European din 1986 avem prima mentionare a asa-numitei "Cooperari Politice Europene", iar, ulterior, in 1991, in Tratatul de la Maastricht se prevad masuri pentru transformarea Uniunii Europei Occidentale in "bratul armat al Uniunii Europene" . Titlul V al Tratatului de la Maastricht, intitulat "Dispozitii privind Politica Externa si de Securitate Comuna", se ocupa de reglementarea PESC, pe parcursul articolelor J -> J.11. Mecanismele principale se bazeaza pe informarea reciproca a statelor-membre cu privire la problematicile de politica externa si de securitate, pe adoptarea unor actiuni comune si, foarte important, pe faptul ca in virtutea suveranitatii partajate intre statele-membre si institutiile europene, "Consiliul European defineste principiile si orientarile generale ale PESC" . Mai mult chiar, Tratatul de la Amsterdam din 1998 intareste prerogativele Consiliului European asupra unor forte armate comune ale statelor-membre aratand la articolul J3 al Tratatului ca respectivul Consiliu "defineste principiile si orientarile generale ale Politicii Externe si de Securitate Comune, inclusiv pentru problemele care au implicatii in domeniul apararii"

Parcurgand succint istoria crearii unei Politici Externe si de Securitate Comuna trebuie amintit momentul deciziei politice de a reinarma Germania in anii '50, cand pentru a permite acest lucru Franta, Germania, Italia, Belgia, Luxemburg si Olanda au inventat proiectul Comunitatii de Aparare Europene, initiind crearea unei armate europene comune. Proiectul a fost respins mai tarziu (1954) de catre Franta din cauza neintelegerilor politice dintre tarile fondatoare . La trei ani dupa stabilirea Comunitatii Economice Europene, dorinta de a reincepe constructia politica a aparut sub auspiciile lui De Gaulle. Francezul Christian Fouchet a pregatit trei propuneri intre 1961 si 1962, cunoscute sub numele de "Planul Fouchet" . Cooperarea interstatala trebuia sa duca la o politica externa unica, statele-membre trebuiau sa‑si intareasca securitatea in comun si sa‑si coordoneze politicile de aparare. Ultima dintre acestea prevedea consultari bilaterale periodice si comitete comune de lucru care pregateau reuniunile la nivel inalt - inclusiv un comitet in domeniul apararii. Din nefericire, insa, a fost randul celorlalti sa respinga acest "Tratat asupra Uniunii Statelor" motivandu-se ca nu se doreste o colaborare excesiva intre state si nici ruperea legaturii cu SUA si NATO. Totusi, in 1969, la summit‑ul de la Haga Cei sase membri ai CEE au reafirmat necesitatea de a unifica politic Europa. In 1970 s‑a adoptat Raportul "Davignon", marcand Cooperarea Politica Europeana, desi aceasta se referea exclusiv la politica externa . Treisprezece ani mai tarziu, la Stuttgart, s‑a mai facut un pas: aspectele politice si economice ale securitatii au fost incluse intre obiectivele CPE. Pana la momentul Maastricht, diplomatia occidentala si‑a armonizat pozitiile fata de statele terte, pe baza acordurilor informale, dar in lipsa unor structuri comune ale Comunitatii Economice Europene.

Tratatul de la Amsterdam a adus schimbari pragmatice cu privire la urmatoarele chestiuni: s‑a creat o celula de planificare politica si analiza, s‑a infiintat pozitia de Inalt Reprezentant al PESC, s‑a adoptat Votarea de catre Majoritatea Calificata (QMV) pentru implementarea masurilor si extinderea cooperarii in domeniul managementului de criza intre UE si UEO. Din acest moment, unele analize ale cancelariilor occidentale au privit PESC ca restrangandu-se doar la reactii fata de crizele ce pot aparea, in sensul interventiilor militare si/sau diplomatice, deci incluzand aspectele legate de aparare , iar altii au preferat sa disocieze politica diplomatica si de securitate de aspectele legate de aparare

In ceea ce priveste fortele armate comune, ulterioare semnarii Tratatului de la Maastricht, semnalul a fost dat de Franta si Germania care creau, in mai 1992, EUROCORPS, marcand prima etapa a unei aparari europene autonome. Initiativa continua cooperarea bilaterala franco-germana, care a demarat in 1963, in contextul juridic fixat de Tratatul de la Elysee. Scopurile crearii acestui corp de armata comun franco-german au fost sa contribuie la apararea Europei, in conformitate cu art. 5 al Tratatului fondator al UEO, sa mentina pacea si sa asigure asistenta umanitara in afara zonei de actiune a NATO . Din punct de vedere politic, momentul ales la inceputul anilor '90 a reprezentat solutia de compromis fata de racirea relatiilor franco-germane in momentul unificarii: Franta dorea sa mentina trupe pe teritoriul Germaniei unificate, in acelasi timp fiind obligata sa trateze fostul adversar ca pe un partener egal . Chiar daca la inceput aceasta initiativa a fost tratata cu nepasare sau cu neliniste din partea Marii Britanii si a Olandei, dupa putin timp aceste doua tari si‑au oferit si ele colaborarea pentru consolidarea corpului de armata comun, in urma obtinerii unor asigurari cu privire la preeminenta NATO in domeniul apararii colective a aliatilor. Doua noi unitati multinationale, "EUROFOR" si "EUROMARFOR" au completat initiativa franco-germana. Cele doua unitati au fost create pe 15 mai 1995, in urma sesiunii ministeriale a UEO de la Lisabona de catre Franta, Spania si Italia . Prima este o unitate terestra usoara, mobila, conceputa pentru interventii in cadrul crizelor de joasa intensitate sau pentru actiuni umanitare si dotata cu 10.000 de oameni. Cea de‑a doua este o forta maritima dotata cu capacitati aeronavale; capacitatile navale reunesc statele-membre ale UE, permitandu-le sa controleze impreuna intreg sectorul mediteranean, ceea ce in mod individual nu s‑ar fi putut realiza. Marea Britanie a fost atrasa la formarea Grupului Aerian European, initiativa lansata la Summit‑ul de la Chartres din 1994, Grup care avea ca obiective sa realizeze o complementaritate tehnica intre cele doua forte aeriene nationale si sa asocieze Marea Britanie, din punct de vedere politic, procesului multinational . GAE a fost extins in 1999, pentru a include si Germania, Olanda, Belgia si Spania.

Aceste forte europene sunt puse la dispozitia UEO, fiecare avand atributii diferite. Misiunile lor sunt fixate in Declaratia de la Petersberg a UEO, semnata la 19 iunie 1992

- contributia la apararea comuna a Aliatilor europeni;

- interventii umanitare sau cu scopul evacuarii resortisantilor europeni din zonele de conflict;

- misiuni de mentinere a pacii;

- interventii ale fortelor combatante in cadrul gestiunii crizelor.

Numai EUROCORPS indeplineste toate aceste misiuni. Grupul Aerian European nu participa la apararea comuna, iar EUROFOR si EUROMARFOR sunt insarcinate numai cu mentinerea pacii.

Este important sa subliniem ca aceasta creatie europeana a fortelor comune are si o componenta simbolica, conducand catre o "europenizare" a mentalitatilor militare si catre un travaliu comun in cadrul diferitelor armate nationale

Un moment important in istoria PESC europene l‑a constituit intalnirea franco-britanica de la Saint Malo, din 4 decembrie 1998. Pentru prima data, in Declaratia Comuna asupra Apararii Europene, s‑a subliniat clar nevoia ca Uniunea Europeana "sa aiba capacitatea pentru actiuni autonome, sustinuta de forte militare credibile, mijloacele pentru a decide folosirea lor si pregatirea de a o face". Era o schimbare istorica a pozitiei britanice, care pana atunci se situase undeva intre nepasare si opozitie fata de o Politica de Securitate si Aparare Comuna in Europa. Aceasta schimbare reflecta o pozitie similara a francezilor in raport cu participarea la structurile militare integrate ale NATO, in momentul in care Alianta reforma structurile de comanda . Respectandu‑si, insa, partenerii americani traditionali, britanicii propuneau eficientizarea managementului de criza fara a dilua resursele destinate apararii comune si ca Uniunea sa se ocupe de functiile politice ale UEO, iar NATO de cele militare.

Totusi, momentul crucial al solidificarii unei aparari europene a venit o data cu decizia Consiliului European de la Kln de a face PESC sa fuzioneze cu UEO . Cauzele principale au fost modesta performanta europeana in criza kosovara si dorinta unei autonomii de executie fata de NATO, respectand insa principiile legaturii transatlantice, si anume cele ale dezvoltarii unei securitati europene impreuna cu SUA. A fost un moment important, pentru ca toate statele-membre au favorizat aceasta uniune politica, dar, in ciuda aparentei revolutionare, ea a fost un compromis bine cantarit. Inglobarea UEO in UE nu presupunea preluarea angajamentului de aparare colectiva exprimat in art. 5 al Tratatului de la Bruxelles.

Fuziunea intre PESC si UEO este pe de o parte un progres, in sensul largirii PESC pentru includerea apararii intre prerogativele UE, dar pe de alta parte poate fi privita ca un regres, deoarece procedurile interguvernamentale ale UEO s‑au inclus in mod exclusiv in "cel de‑al doilea pilon" al Tratatului de la Maastricht. Caracterul luarii deciziilor si implementarii acestora se mentine inca interguvernamental, nici puterile Domnului PESC (Javier Solana) si nici procedurile Votarii de catre Majoritatea Calificata nealterand autonomia nationala a tarilor-membre. Textul deciziei de la Kln se refera la intalnirile Ministrilor de Aparare ai statelor-membre in cadrul Consiliului Afacerilor Generale, stabilind la nivelul UE, in Bruxelles, un Comitet Politic si de Securitate Permanent, un Comitet Militar, un Stat-Major si un Centru de Analiza a Situatiilor, un Centru de Studii Satelitare si un Institut pentru Studii de Securitate. Acestea sunt toate institutii create de catre UEO pentru a face fata managementului conflictelor.

Nu in ultimul rand, la summit‑ul de la Helsinki din 10-11 decembrie 1999, s‑au adus noi precizari cu privire la cadrul stabilit la Kln, introducandu-se pentru prima data cifre si termene concrete pentru forta comuna de aparare a UE. "Statele-membre trebuie sa fie pregatite ca pana in 2003 sa poata desfasura, intr‑un interval de 60 de zile si pentru cel putin un an, forte militare numarand 50.000-60.000 de oameni pentru intregul spectru al sarcinilor de la Petersberg" , se preciza in Concluziile Presedintiei finlandeze a Consiliului Afacerilor Generale. In acelasi timp, facand referire la alte state interesate, Concluziile deschid si posibilitatea contributiei acestora la managementul militar al crizelor de catre UE.

Ultimele date arata ca proiectul avanseaza rapid si se automodifica din mers. Astfel, la ultima reuniune a Consiliului Ministrilor Apararii ai UE, din 22 septembrie 2000, expertii militari au amendat cifra de 60.000 de persoane, aratand ca pentru atingerea obiectivelor fixate, mai potrivit ar fi sa existe o forta de 80.000 de persoane, sustinuta de 350 de avioane de lupta si 80 de nave militare . Acest lucru ar insemna ca Uniunea trebuie sa aiba pregatiti de interventie, in orice moment, 240.000 de soldati, datorita rotatiilor impuse de intervalul de un an stabilit la Helsinki pentru durata interventiei . Expertii au stabilit si un catalog al fortelor armate care precizeaza toate mijloacele necesare, iar primele contributii nationale (in oameni si in echipamente) au fost inaintate in cadrul reuniunii Ministrilor Apararii din UE pe 13 noiembrie 2000, la Bruxelles. Pentru inceput, britanicii si‑au propus sa participe la aceasta forta europeana cu 14.000 de soldati si aproape 2/3 din marina regala, nemtii vor aloca aproximativ 12.500 de soldati si tehnica blindata, francezii 12.000 de oameni si tehnica radar etc. Catalogul ofertelor complete in oameni si in echipamente nu este inca definitivat.

Din punctul de vedere al teoriei relatiilor internationale, sinteza neo-neo poate explica cel mai bine viitorul securitatii UE. Statele vor ramane principalii actori pe scena europeana, dar vor constientiza pe zi ce trece ca e in interesul lor national sa faca parte, in continuare, din sistemul creat de Uniune si ca trebuie sa respecte regulile acestui sistem. Statele UE, vazute ca actori utilitaristi, isi vor maximiza in continuare interesele nationale, dar in domeniul securitatii primordialitatea o va avea colaborarea interguvernamentala, deoarece pentru toate tarile UE securitatea este fundamentul societatilor lor. Pentru viitorul securitatii Uniunii atat neo-realistii cat si neo-liberalii vor conlucra in ideea unei UE mai degraba fara o entitate ierarhic-superioara, care sa sublinieze subordonarea sau dizolvarea statelor nationale, dar in care cooperarea interguvernamentala va fi extrem de solida. Avand in vedere lectiile invatate din istoria europeana, integrarea statelor-membre se va baza mai curand pe modelul interguvernamental, facand astfel imposibila izbucnirea unui razboi intre statele din Uniune si asigurand cadrul stabil necesar dezvoltarii durabile.