POLITICI COMUNITARE SI INSTITUTII EUROPENE - CONSILIUL UNINUNII EUROPENE -

POLITICI COMUNITARE SI INSTITUTII EUROPENE - CONSILIUL UNINUNII EUROPENE -

Structura institutionala de baza a Comunitatii europene s-a constituit tinand seama de conceptii si metode recunoscute atat pe plan national cat si international. Realizarea obiectivelor si a sarcinilor fiecarei comunitati a fost lasata in seama a patru institutii: o Adunarea (parlamentara), un Consiliu, o Comisie si o Curte de Justitie. Toate cele patru reprezinta fundamentul si motorul integrarii comunitare si mai mult decata atat, fiecare detine un principiu determinant, un fundament politic si social distinct si exprima o legitimitate proprie.

Consiliul Uniunii Europene este una din institutiile ce guverneaza Uniunea Europeana. El "intruchipeaza interesele natiunii si asigura integrarea in sistemul comunitar al statelor membre si a guvernelor"[1]. A fost numit oficial in 1992, dupa introducerea tratatului Uniunii Europene. Aceasta institutie reprezinta membrii statelor existene in UE. Ofera un forum de discutii, unde reprezentantii guvernamentali ai Uniunii isi exprima propriile interese nationale, incercand de asemenea sa gaseasca un compromis. Punctele de vedere sunt prezentate Consiliului, dar neuitand ca institutia este responsabila si cu identificarea intereselor generale ale comunitatii. Identificarea acestor interese se va traduce prin documente. Acesta este motivul pentru care Consiliul Uniunii Europene joaca un rol atat de important in integrarea europeana.

Inainte de a porni la drum cu descrierea Consiliului trebuie facuta o delimitare conceptuala intre: Consiliul de Ministrii, Consiliul european si ConsiliulEuropei. Desi poate similare ca denumire, caracterul, functiile, atributiile si rolul lor in comunitatea europeana difera major.

Consiliul de Ministrii a aparut pe cale conventionala, prin tratatele institutive, denumite, la inceput diferit: Consiliul Special al Ministrilor (in cadrul tratatului CECA) si Consiliu (Tratatele de la Roma, constituind CEE si Euratom). Dupa unificarea institutiilor prin Tratatul de la Bruxelles (1965) - cunoscut sub numele de Tratatul instituind un Consiliu unic si o Comisie unica - poarta denumirea de Consiliu de Ministrii. Din punct de vedere al aparitiei, Consiliul de Ministrii apare pe cale conventionala, fiind infiintat prin Tratatele constituind Comunitatile europene. Este format din: pe de o parte, ministrii afacerilor externe si ministrii de resort. El ocupa functia legislativa a Comunitatii europene.

Consiliul european a fost infiintat prin vointa sefilor de stat si de guvern in anul 1974, cand au hotarat sa se intalneasca cu regularitate, impreuna cu ministrul de externe, cu presedintele Comisiei si cu vicepresedintele acesteia. Consiliul european a aparut pe cale neconventionala - prin intalniri la varf ale sefilor de stat si guvern. El are in compunere sefi de stat si/sau guvern ai statelor membre ale Comunitatii europene. Consiliul european este o institutie cu caracter politic.

Consiliul Europei difera net fata de celelalte, in primul rand, pentru ca este o organizatie internationala, regionala de sine statatoare. Consiliul a fost infiintat in anul 1949, prin semnarea la Londra a Statutului organizatiei, de catre 10 state: Belgia, Danemarca, Franta, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Marea Britanie, Norvegia si Suedia. Acest organism grupeaza statele europene intr-o unitate mai stransa, in vederea promovarii idealurilor si principiilor comunitatilor. Acestea sunt de altfel patrimoniul lor comun si ajuta progresului economic si social.[2] Astazi Consiliul Europei cuprinde 46 de state membre, printre care si Romania. Ea s-a alaturat in anul 1993. orice stat european poate deveni membru al acestei organizatii, atata timp cat respecta regulile si intruneste cerintele statului. Sediul consiliului este la Strasbourg.

Dupa cum am afirmat mai sus, Consiliul Uniunii Europene reprezinta toate statele membre. Il putem vedea si sub forma unui colegiu de reprezentanti guvernamentali. Articolul 1 din Tratatul de la Bruxelles care afirma: " Consiliul este format din reprezentantii statelor membre. Fiecare guvern deleaga unul din membrii sai"[3] a fost inlocuit in articolul 146, aliniatul 1 TCE stabilit de Tratatul asupra Uniunii Europene de un nou text: "Consiliul este format din cate un reprezentant al fiecarui stat membru, la nivel ministerial, abilitat sa angajeze guvernul acestui stat membru." Componenta Consiliului este variabila, in functie de ordinea de zi. Cele mai frecvente sunt formatiile afacerilor generale, agricultura, economico-financiare. S-a creat o lista a configuratiilor intalnirilor pentru a imbunatatii modus operandi al Consiliului in vederea extinderii (Sevilia, 2002)este:

• Afaceri generale si relatii externe
• Afaceri economice si financiare
• Justitie si afaceri interne
• Problema angajarii, politici sociale, sanatate si afacerile consumatorului
• Competitivitatea ( piata interna, industria si documentarea)
• Transportul, telecomunicatiile si energia
• Agricultura si pescuitul
• Mediul
• Educatie, tineretul si cultura[5]

Pe langa ministrul Afacerilor Externe ("principalul" reprezentant al tarii in Consiliu) pot exista si alt ministrii participanti cum ar fi: cel al agriculturii, transporturilor, finantelor, industriei, din nou in functie de ordinea de zi.

Daca afacerile generale sau cele privind relatiile externe cer ca institutia Consiliului sa fie compusa din ministrii afacerilor externe, atunci poarta denumirea de Consiliul Afacerilor Generale si al Relatiior Externe. Afacerile tehnice sunt tratate de Consiliile specializate de diferiti ministrii ai guvernelor statelor membre. Daca Consiliul reuneste ministrii afacerilor externe si ministrii de resort aceste consilii se vor numi Consilii conjuncte. Diferitele configuratii ale consiliului se pot intalni in acelasi timp pentru a raspunde unor intrebari referitoare la diferite arii de activitate; acest moment este cunoscut in randul intalnirilor Consiliului sub denumirea de "Jumbo". In ciuda numarului mare de configuratii, unitatea Consiliului ramane intacta.

Conditiile de functionare a Consiliului sunt stabilite de Tratatul asupra Uniunii Europene, Tratatele constitutive si regulamentul interior elaborat de Consiliu. Dispozitiile regulamentului interior stabilit de Consiliu, precizeaza modalitatile de organizare si de functionare. Tratatul asupra Uniunii Europene a confirmat necesitatea modificarilor aduse printr-un nou regulament interior, adoptat la 6 decembrie 1993, care a abrogat regulamentul interior, care data din anul 1979. Noul regulament produce efecte de la 1 august 2002.[6]

Functionarea Consiliului ridica urmatoarele probleme: presedintia, modul de deliberare si organele auxiliare.

Presedintia este asigurata prin rotatie, de fiecare stat membru, pentru o perioada de 6 luni, in ordinea fixata prin ultimul act de adeziune. La inceput, rotatia se facea in ordinea alfabetica numelor membrilor, situatie care a ramas neschimbata pana in 1995. Una din schimbarile aduse de Tratatul Uniunii Europene din 1992 a fost tocmai luarea unei decizii referitoare la aceasta ordine de ocupare a pozitiei de presedinte. Astfel, s-a hotarat ca ordinea presedintilor va fi stabilita de insusi Consiliu. Asadar:

• 1995: Franta, Spania
• 1996: Italia, Irlanda
• 1997: Tarile de Jos, Luxemborg
• 1998: Regatul Unit, Austria
• 1999: Germania, Finlanda
• 2000 Portugalia, Franta
• 2001: Suedia, Belgia
• 2002: Sania, Danemarca
• 2003: Grecia, Italia
• 2004: Irlanda, Oland
• 2005: Luxembourg, Marea Britanie
• 2006: Austria, Finlanda
• 2007: Germania, Portugalia
• 2008: Slovenia, Franta
• 2009: Republica Ceha, Suedia
• 2010: Spania, Belgia
• 2011: Ungaria, Polonia
• 2012: Danemarca, Cipru
• 2013: Irlanda, Lituania
• 2014: Grecia, Italia
• 2015: Letonia, Luxembourg
• 2016: Olanda, Slovacia
• 2017: Malta, Marea Britanie
• 2018: Estonia, Bulgaria
• 2019: Austria, Romania
• 2020: Finlanda[7]

Rolul presedintelui in organizarea activitatii institutiei este vital poate si pentru ca reprezinta forta legislativa. Consiliul se intalneste in data stabilita de presedinte. Acesta

organizeaza si prezideaza intalnirile si stabileste agenda provizorie a fiecarei intrevederi.

Este chemat de asemenea pentru a crea un consens in cadrul Consiliului, dar si pentru a coordona relatiile interne cu alte institutii comunitare, dar si pe cele externe.

Presedintele este asistat de unul din membrii statelor componente care il va urma la conducere. La cerinta presedintelui, si la instructiunile acestuia, reprezentantul il va inlocui, si la momentul oportun preia anumite indatoriri administrative si asigura continuitatea muncii Consiliului. Presedintelui i se cere sa informeze in mod regulat Parlamentul european cu referire la activitatile desfasurate in materie de cooperare politica si juridica in domeniul criminalitatii (art.39 din Tratatul UE). In art.48, presedintele este responsabil cu crearea unei conferinte a reprezentantilor guvernelor membrilor participanti cu scopul de a determina, printr-un acord comun, amendamentele ce urmeaza a fi facute in Tratat.

In linii mari, rolul presedintelui in cadrul PESC este: "reprezinta Uniunea in materiile care apartin politicii externe si de securitate comuna; are responsabilitatea punerii in aplicare a deciziilor luate in cadrul PESC si exprima,in princpiu, pozitia Uniunii in organizatiile internationale si in cadrul conferintelor internationale; este asistat de Secretarul general al Consiliului, Inaltul reprezentant PESC."[8]

O alta problema ridicata de Consiliu este modul in care voteaza. Se ivesc, astfel, multiple dificultati care apasa asupra eficacitaii sale, afectand exercitarea puterii de decizie. Autorii tratatelor consacra trei modalitati de a vota: majoritatea simpla, majoritatea calificata si unanimitatea.

Majoritatea simpla este ceruta doar in cazurile limita si este vazut drpet o modalitate de drept comun in Tratatul CE.

Majoritatea calificata este modalitatea cea mai frecvent prevazuta. Calculul majoritatii se face in functie de ponderea stabilita, ce se regaseste in articolul 205 TCE. Astfel pana la data de 30 aprilie 2004, repartizarea votuilor in cadrul Consiliului era urmatoarea:

• Germania, Franta, Italia, Regatul Unit - 10 voturi
• Spania - 8 voturi
• Belgia, Grecia, Olanda, Portugalia - 5 voturi
• Austria si Suedia - 4 voturi
• Danemarca, Irlanda, Finlanda - 3 voturi
• Luxemburg - 2 voturi[9]

Atunci cand Consiliul are in vedere o anumita propunere a Comisiei, din totalul celor 87 de voturi, 62 trebuiau sa fie favorabile deciziei. Daca propunerea nu venea din partea Comisiei, din cele 87 de voturi disponibile erau necesare cel putin 62 de voturi favorabile a cel putin 10 state membre. De cele mai multe ori deciziile erau luate folosindu-se prima varianta de vot si astfel "minoritatea de blocaj" era de 26 de voturi. Deci, daca o decizie nu obtinea 62 de voturi, insemna ca cel putin 3 state s-au opus. Aceasta procedura a permis statelor mici sa obtina minoritatea blocajului asociindu-si state care au voturi mai putine.

O alta formula a votului majoritar calificat prevedea adoptarea deciziei cu 2/3, votul statului interesat fiind exclus. In acest caz majoritatea de 2/3 era de 58 de voturi din 87 posibile.

In ciuda acestor abordari importanta majoritatii a ramas foarte mica. Motivul il constituie practicarea de catre Franta , in anul 1965, a "politicii scaunului gol". Temandu-se ca interesele vitale in finantarea politicii generale agricole erau amenintate a blocat luare de decizii in Consiliu pentru mai mult de 6 luni. Problema s-a rezolvat insa in 29 ianuarie 1966 prin: " Pactul Luxemburg" care prevede ca in situatiile deciziilor care se refera la interesele importante ale unui numar mare de state membre, Consiliul se va stradui, intr-o perioada rezonabila de timp, sa gaseasca solutii ce vor fi adoptate de toti membrii. [10] Franta merge mai departe si sugereaza purtarea de discutii pana se va ajunge la o unanimitate. Aceasta intelegere a reusit sa puna capat impasului, lasand la latitudinea statelor membre sa decida, astfel incat, oricare dintre ele poate cere unanimitate pentru orice decizie considerata a fi majora. Incepand cu 1 mai 2004, data la care UE s-a extins cu 10 state, Tratatul de la Nisa, precum si cel de aderare a celor 10 state, semnat la Atena, la 16 aprilie 2003, modifica organizarea si functionarea Consiliului. Astfel in perioada 1 mai-31 octombrie 2004, numarul total de voturi existent in cadrul Consiliului a fost de 124, majoritatea calificata fiind de 88 de voturi. Cele 15 state membre ale UE isi pastreaza numarul de voturi, dar celor 10 noi state le revine urmatorul numar:

• Polonia - 8 voturi
• Republica Ceha si Ungaria - 5 voturi
• Slovacia, Lituania, Letonia, Slovenia si Estonia - 3 voturi
• Cipru si Malta - 2 voturi.[11]

In prezent lucrurile s-au mai schimbat, astfel ca, de la 1 noiembrie 2004, numarul total de voturi este 321, iar majoritatea calificata reprezinta 232 voturi. In aceasta situatie repartizarea voturilor este urmatoarea:

• Germania, Franta, Italia si Regatul Unit - 29 voturi
• Spania si Polonia - 27 voturi
• Olanda - 13 voturi
• Grecia, Republica Ceha, Belgia, Ungaria si Portugalia - 12 voturi
• Suedia si Austria - 10 voturi
• Slovacia, Danemarca, Finlanda, Irlanda si Lituania - 7 voturi
• Letonia, Slovenia, Estonia, Cipru si Luxemburg 4 voturi
• Malta - 3 voturi[12]

Tot acum s-a stabilit ca, statele membre care constituie majoritatea trebuie sa reprezinte cel putin 62% din populatia Uniunii Europene.

In urma largirii Uniunii, Tratatul de la Nisa si cel de aderare prevad un numar de 345 de voturi, cu o majoritate calificata de 225. Repartizarea lor ramane neschimbata, in plus, Romania si Bulgaria vor avea, respectiv, 14 si 10 voturi.[13] Aceste impartiri trebuiesc hotarate in cadrul Consiliului european.

Exista diverse perspective in ceea ce priveste folosirea majoritatii calificate sau unanimitatii. Astfel ca in functie de tratat ponderea inspre unul din voturi scadesau creste.

Actul unic european a prevazut recurgerea la majoritate in ipotezele in carea unanimitatea era ceruta si introduce majoritatea pentru competente noi atribuite Comunitatii:

• Liberare prestare de servicii
• Transporturi maritime si aeriene
• Cercetarea
• Mediul
• Educatie
• Sanatate publica
• Sanctiuni economice[14]

Tratatul de la Amsterdam prevede majoritatea pentru noile dispozitii:

• Cooperarea vamala
• Lupta impotriva excluderii sociale
• Egalitatea de sanse si de tratament intre barbati si femei
• Lupta anti-frauda[15]

O data cu adoptarea Tratatului de la Nisa, lista domeniilor pentru care se poate aplica majoritatea s-a extins astfel:

• Lupta impotriva discriminarii
• Azil, refugiati, politica de intgrare
• Distorsiuni economice
• Probleme externe ale Uniunii economice si monetare
• Numirea Secretarului Genral al Consiuliului si a Inaltului Reprezentant PESC
• Remunerare
• Numirea membrilor Comisiei
• Aprobarea regulamentului de procedura al Curtii de Justitie
• Numirea membrilor Curtii de Conturi
• Acorduri internationale[16]

Votul in unanimitate confera fiecarui stat un drept de veto. A inceput sa se practice la 29 ianuarie 1966, in urma "Pactului de la Luxemburg". Pana in 1985 a fost procedura standard, inlocuita incepand cu anul 1986 prin intermediul Actului Unic European.

Articolul 205 TCE dispune ca "abtinerea membrilor prezenti sau reprezentati nu constituie un obstacol la adoptarea deliberarilor Consiliului care cere unanimitate". Ea este rezervata pentru cazurile limita, al caror numar trebuie sa se reduca pe parcursul perioadei de tranzitie, trecerea la majoritatea calificata trebuind sa devina mai frecventa odata cu cresterea acestei perioade si trecerea la asa numita perioada definitiva.[17]

Tratatul de la Amsterdam a introdus cateva noi cazuri de vot cu unanimitate in Tratatul asupra Uniunii Europene si in Tratatul CE. Unanimitatea va fi extinsa la:

• Aplicarea acordurilor incheiate la nivel comunitar de parteneri sociali
• Adoptarea de catre Consiliu a actiunilor si pozitiilor comune in domeniul politicii externe si de securitate comuna

Dupa calcularea acestor voturi are loc deliberarea care este de fapt o intrunire a membrilor Consiliului. Presedintele stabileste ordinea de zi provizorie care este aprobata prin adoptarea de catre Consiliu. Ordinea de zi este impartita in 2 momente:

partea A: data de punctele ordinii de zi asupra carora nu se cer dezbateri, nefiind necesar nici votul participantilor. Punctele inscrise obtin acordul inaintea dezbaterilor, la nivelul organismelor Consiliului

partea B: sunt aduse in discutie probleme ce impun deliberari, dezbateri si implicit, aprobarea lor prin votul participantilor

Dupa dezbateri se va ajunge la un punct comun care este supus la vot adoptandu-se sau retrimitandu-se spre rediscutare organismelor Consiliului. Indiferent daca ordinea este acceptata sau nu, votul este facut public si explicat.

Presedintele este mereu ajutat de organismul auxiliar format din Secretariatul General si Comitetul reprezentantilor permanenti.

Secretariatul General este constituit de Consiliu si condus de un Secretar General. Acesta asigura buna functionare a secreariatului, sub autoritatea Consiliului, supune Consiliului proiectul privind eventualele cheltuieli ale Consiliului, gestioneaza fondurile puse la dispozitia Consiliului, gestioneaza fondurile puse la dispozitia Consiliului. Secretarul general este asistat de un cabinet.

Fiecare stat membru detine un birou de reprezentare permanenta la Bruxelles, al carui personal este alcatuit din diplomati sau persoane oficiale din ministerele nationale. Acestia formeaza COREPER. El s-a format in urma hotararii Consiliului in ianuarie 1958 si existenta sa a fost confirmata de regulile de procedura ale CEE in martie 1958[18]. Membrii acestui comitet se intalnesc o data pe saptamana. Rolul sau este destul de important pentru ca acest organism pregteste materialele supuse dezbaterii, deciziei Consiliului. Si COREPER-ul este ajutat la randul sau de alte comitete formate din echipe de specialisti ai ministerelor nationale de resort. COREPER asigura consistenta politicilor si actiunilor Uniunii astfel incat ele sa fie conforme cu urmatoarele principii si reguli:

• principiul legalitatii, proportionalitatii si justificarii actelor
• regulile ce stabilesc puterea institutiilor Uniunii Europene
• resursele bugetare
• reguli referitoare la procedura, transparenta si calitatea schemelor

Acest comitet se divide in 2 parti. Pe de o parte COREPER I, parte ce este reprezentata de reprezentantii permanenti adjuncti si se ocupa mai degraba de problemele tehnice decat de cele politice. Pe de alta parte vorbim despre COREPER 2 alcatuit din reprezentantii permanenti. Aceasta parte se ocupa de problemele institutionale si cele legate de afacerile economince, finante, relatii externe si negocieri internationale.

Pe langa aceste organisme esentiale, desfausrarea corecta a activitatilor Consiliului se datoreaza si: grupurilor de experti, Comitetul special prnteu agricultura, Comitetul pentru vize, Comitetul regiunilor, Comitetul monetar, Comitetul economic si social.

Atributiile Consiliului sunt definite de catre Tratatele constitutive. Articolul 145 in conformitate cu Tratatul spune ca atributiile Consiliului sunt:

• asigura coordonarea politicilor economice generale ale statelor membre
• are puterea de a lua decizii
• confera Comisiei, in actele adoptate, puteri pentru implementarea regulilor pe care el le stabileste putand impune unele conditii in exercitarea acestor drepturi
• Consiliul poate sa-si exercite dreptul ca in unele cazuri sa exercite el insusi, in mod direct, puteri de implementare
• Pentru exercitarea competentei decizionale, Consiliul urmeaza sa impuna obligatii subiectelor carora actele adoptate li se adreseaza
• Consiliul are o competenta normativa putand fi privit ca un adevart legislator, dar poate si sa ia masuri de executare a actelor pe care le adopta
• In luarea deciziilor sale Consiliul actioneaza, in mod obisnuit, pe baza unor propuneri sau recomndari ale Comisiei si dupa caz dupa consultarea Parlamnetului sau a a ltor institutii ori organisme: Curtea de Conturi, BCE, Comitetul economic si social si Comitetul regiunilor[19]

Consiliul apare in sistemul comunitar ca legiuitor de drept comun. Articolul 207 din TCE in redactarea stabilita de Tratatul de la Amsterdam, evoca situatiile in care Consiliul actioneaza " in calitatea sa de legiuitor"

Uniunea monetara impune Consiliului o intereventie importanta in coordonarea politicilor economice si sociale ale statelor membre in interirorul zonei Euro. Rolul sau este esential, de asemenea, in cadrul PESC.

In urma acestei analize referitoare la organizarea, functionarea, atributiile Consiliului putem intelege ca aceasta institutie este una extrem de complexa, cu o mare importanta in desfasurarea activitatilor intregii comunitati europene.

BIBLIOGRAFIE:

Academician. Prof. dr. docent Filipescu, Ion; drd. Fuerea, Augustin , Drept Institutional Comunitar European, Bucuresti, 1994

Prof. univ. dr. Fuerea, Augustin, Institutiile Uniunii Europene, Bucuresti, Universul juridic, 2002

Prof. univ. dr. Fuerea, Augustin, Manualul Uniunii Europene, ed.II revazuta si adaugita, Universul Juridic, Bucuresti, 2000

Irinescu, Teodora, Dictionar de drpet comunitar European, Casa Editoriala Demiurg, Iasi, 2005

Manolache, Octavian , Drept Comunitar - Institutii Comunitare, Ed. All Beck, Bucuresti, 1999

Situri:

1. https://www.ena.lu/mce.cfm
2. https://www.consilium.europa.eu