Evolutii ale raporturilor de putere la inceput de mileniu III - NOI RAPORTURI DE PUTERE INTR-O LUME AFECTATA DE CRIZA

Evolutii ale raporturilor de putere la inceput de mileniu III - NOI RAPORTURI DE PUTERE INTR-O LUME AFECTATA DE CRIZA

Razboiul Rece a fost o competitie intre doua mari strategii. Castigatoare a fost cea care a realizat echilibrul ideal intre dimensiuni si nu a recurs la improvizatii, adica marea strategie a Occidentului, fundamentata mai ales pe valorile sale politice si economice. Cea sovietica a incercat sa se construiasca pe dimensiunea militara si pe ideologie, a neglijat economia competitiva, care nu a mai putut sustine efortul militar si nu a mai oferit argumente ideologiei. Sfarsitul confruntarii bipolare a marilor strategii a fost urmat de o situatie interesanta. Toata lumea s-a considerat victorioasa. Occidentul se eliberase de o amenintare grava si accepta sa menajeze sensibilitatile unei Moscove ranite, dar dispuse sa coopereze si care contribuise activ ori fara a se opune la destructurarea Razboiului Rece; criza profunda a societatii ruse, din care parea ca nu va iesi prea curand si care prin, ea insasi, constituia un risc de insecuritate globala; procesele de autoidentificare ce se desfasurau pe ex-continentul sovietic si nu era intelept sa fie perturbate etc. Astazi, cand Europa seamana atat de putin cu cea de-acum doua decenii, asistam la inertii curioase ale mesajelor de-atunci, inertii ce reamintesc opiniei publice secvente din atmosfera Razboiului Rece. Pe de o parte, Rusia adopta o retorica agresiva in puncte sensibile, pe de alta, Occidentul, purtat pe valul succeselor, incearca sa-si regaseasca unitatea de altadata folosind aceasta agresivitate.

Dinamismul mediului politic si economic din zilele noastre, caracteristicile noi, impuse de globalizarea fenomenelor care-l modeleaza, provoaca devalorizarea marilor strategii, cel putin in opinia publica. Dar oamenii politici, adica cei care elaboreaza deciziile strategice, sunt foarte atenti la reactiile opiniei publice sensibile la probleme mult mai apropiate de alegator decat finalitatile generoase ale marilor strategii, mai ales in perioadele electorale decisive. De aceea, sunt tentati sa ofere dimensiuni strategice unor episoade minore. Pare normal, deoarece este o reactie politica la ingrijorarile comunitatilor sociale puse in fata unor riscuri de tip nou, mai putin violente, dar cu efecte pe termen lung. Pare si nefiresc, deoarece genereaza indoieli asupra finalitatilor strategiei. Nu intamplator, astazi, domeniile cu influenta directa asupra strategiilor securitatii nationale si politicilor de aparare sunt supuse unor minutioase analize publice.

1. Recesiunea economica si politica de iesire din criza initiata de marii actori internationali

Actuala criza financiara (si economica) internationala are cateva caracteristici importante pentru a fi relevate, deoarece de asta depinde atat intelegerea naturii cat si a cauzelor si, ca urmare, a posibilelor remedii de absorbtie a acesteia. Se poate aprecia ca este o criza exclusiv financiara. Ea a aparut ca un rezultat necesar al autonomizarii excesive a fluxurilor nominale in raport cu fluxurile economice. Este vorba despre o criza cu origine punctuala.

Ea a aparut intr-o anumita parte a lumii (SUA) si in legatura cu o anumita zona a activitatii economice (creditele bancare). Este vorba despre o criza de tip ciclic. Ea urmeaza logica aparitiei, dezvoltarii si declinului unui fenomen economic oarecare, de natura infrastructurala, care se constituie in ancora a necesitatii recalibrarii bruste a sistemului economic. Este vorba despre o criza structurala.

Aceasta caracteristica rezulta din faptul ca nu numai anumite raporturi intre dinamica (si structura) fluxurilor nominale si dinamica (si structura) fluxurilor reale au putut constitui cauze ale declansarii crizei, dar si anumite raporturi intre activitatea financiara reglementata si cea nereglementata s-au putut constitui in cauze potentiale ale crizei. Este vorba despre o criza predictibila. Predictibilitatea crizei cu care ne confruntam rezulta, in mod logic, atat din caracterul ei structural cat si din caracterul ei ciclic. Criza este inerent globala. Globalitatea crizei nu este o globalitate de origine ci o globalitate de evolutie, de dezvoltare. In conditiile in care globalitatea financiara a lumii (a fluxurilor financiare - atat fluxuri de contrapartida cat si fluxuri pur nominale) se afla pe primul loc al proceselor de globalizare, transmiterea, la scara mondiala, a crizei financiare si economice aparute punctual este doar o chestiune de timp si nu una de principiu. Mapamondul se afla in fata uneia dintre cele mai mari provocari: criza economica. Si asta pentru ca cea mai mare economie mondiala, a Statelor Unite ale Americii, se afla in pragul (unii analisti spun chiar ca in mijlocul) unei recesiuni extrem de puternice. "Criza" a fost determinata de clivajul, si, in acelasi timp, interactiunea violenta, dintre indivizii care erau inclusi in diferite institutii, fie ca erau ele intreprinderi, fie ca erau organisme ale statului. S-a trecut, astfel, de la setul de valori caracteristice individualismului, adica al participarii reactive a individului in societate in mod rational si individualist, la cel al inregimentarii, adica la participarea proactiva pe baze de cooperare si includere in grupari.

Daca sunt acceptate aceste baze de analiza a societatii ca sistem si a indivizilor prin cele trei elemente caracteristice, atunci apar o seama de intrebari cu privire la criza actuala pe care o traversam:

Este aceasta tranzitie una care are in vedere ideile, aptitudinile sau interactiunile umane? Poate fi una care sa cuprinda toate cele trei elemente concomitent?

Daca aceasta trecere este una in domeniul ideilor, atunci costul social al transformarii poate fi micsorat prin educatie? Dar daca se accepta aceasta ipoteza, in ce domenii ar trebui sa se concentreze educatia? Cum pot ajuta filosofia si religia din acest punct de vedere?

Daca tranzitia este de domeniul aptitudinilor, atunci care dintre stiinte ar putea oferi raspunsul? Biologia, sau mai exact genetica, tind sa fie castigatoarele in termeni financiari ai crizei in acest moment.

Daca in sistemul global relatiile dintre indivizi sunt cele care se modifica, atunci intreaga criza denota o trecere de la un sistem de putere bipolar (pana in 1989) la cel unipolar (pana in 2001), ajungandu-se din nou la unul bipolar (SUA - China)? Industria de pe Wall Street este victima ritualului sacru al acordarii de bonusuri, lipsite de principiul simetriei, in sensul ca acestea ar fi trebuit date atunci cand rezultatele erau bune si returnate atunci cand pierderile cauzate deveneau tot mai evidente. Presedintele Barack Obama a caracterizat grandoarea bonusurilor la care s-a ajuns la bursele de pe Wall Street ca pe o "culme a iresponsabilitatii"[1].

Potrivit Curtii de conturi statale, companiile financiare din New York au oferit bonusuri de 18,4 miliarde de dolari in 2008, in ciuda faptului ca au afisat cele mai mari pierderi. Coroborarea celor mentionate mai sus duce, parca, in derizoriu insistenta numai pe cele trei esecuri evocate de directorul general al FMI, Strauss Kahn, ca si cauze ale crizei financiare, atacand domeniile de reglementare si supraveghere financiara, managementul riscurilor institutiilor financiare si disciplina mecanismelor de piata. Mai nou, chiar presedintele Bancii Centrale Europene (BCE), Claude Trichet, dupa o puternica rezistenta in apararea obiectivului bancii- stabilitatea preturilor - pare sa accepte o dobanda de referinta la euro apropiata de 0%, cu sublinierea ca BCE trebuie sa-si asume un rol mai mare in materie de supraveghere si reglementare a pietelor financiare, amintindu-si, parca intamplator, ca, in tratatul de constituire al BCE, exista un articol care creeaza premisele acestei implicari. Consideram ca raul, daca il consideram ca atare, deja s-a facut, iar el se rostogoleste in sensul unor interese mult mai complexe si pe termen lung. Chiar si aceste considerente intaresc ideea predictibilitatii actualei crize printr-o succesiune de evenimente si actiuni a caror inlantuire ni se releva cu totul diferit acum. Globalizarea a progresat pana la pragul la care trebuie sa admitem ca suntem intr-o lume in schimbare, la toate palierele sale.

Cresterea economica de acum incolo s-ar putea sa nu se mai bazeze pe dobanzi si inflatie scazute, respectiv pe bani ieftini ca reprezentare a unei munci mai putine, iar reducerile fara precedent ale dobanzilor de referinta ale principalelor banci centrale ar trebui privite mai mult in contextul conjunctural al masurilor de urgenta, fara sa stim inca ce va aduce viitoarea redresare economica, toate rapoartele si prognozele vorbind - oare in mod complet dezinteresat? - de neincredere, incertitudine si evolutii eterogene.

O privire mai profunda in fondul interventiilor guvernamentale de natura anticriza, ne face sa observam ca s-a facut apel practic la resursele sociale - ale contribuabililor - iar acest lucru este in primul rand o decizie politica si nu una economica. Mai mult, interventia economica a depasit cadrul legal al resurselor posibil de mobilizat, ea necesitand un apel la legislativ, iar aici vorbim din nou de decizie politica. Ca urmare, lumea este in schimbare (vezi Anexa 12) nu datorita unor decizii economice, ci interventiei deciziei politice din parlamente politizate si ea urmareste mult mai mult decat se observa la prima vedere - masura anticriza. Poate cauza economica si geografia crizei financiare ar trebui sa ne indrepte atentia mai mult catre problema suprematiei si leadership-ului global, a chestionarii continuarii existentei unei lumi unipolare aflate in fata unor noi ambitii de suprematie (China, Rusia, India, Brazilia) sau de activism planetar, poate in fata a noi provocari geostrategice si geopolitice devenite mai explicite decat s-ar fi dorit si pentru care se impunea o viteza de reactie mai mare. Nimic nu ne poate opri sa credem ca unele conditii economice propice declansarii crizei nu au avut stimulente de natura intereselor politice, dupa cum ne este greu sa credem ca ele nu ar fi fost gandite ca elemente de acompaniere in promovarea de noi interese sau ca nu ar putea fi deturnate pentru cauze politice.

Un mesaj destul de direct in acest sens a fost cel lansat de fostul secretar de stat american, Henry Kissinger, in care acesta sustinea ca presedintele Obama ar trebui sa profite de actuala criza economica la nivel global si de tensiunile existente in diverse colturi ale lumii pentru a modifica ordinea mondiala. Iata argumentarea data prin citate: "obiectivul principal al lui Obama ar trebui sa fie acela de a dezvolta o strategie pentru America in aceasta perioada, cand exista o mare oportunitate pentru a crea o noua ordine mondiala"; "Obama poate sa dea un nou avant politicii externe americane, mai ales pentru ca beneficiaza de o ascensiune politica extraordinara". Discursul presedintelui SUA, Barack Obama, prezentat imediat dupa investitura, releva in mod clar necesitatea, chiar in fata marilor provocari globale - criza, terorism, incalzire globala etc. - de a nu separa idealurile democratiei de teama pentru securitate, intrucat "idealurile parintilor fondatori ai Americii lumineaza si azi omenirea, iar ele nu pot fi inlocuite cu experiente; trebuie sa se stie ca America este un prieten al oricarei natiuni, barbat, femeie sau copil in cautarea unui viitor caracterizat prin pace si demnitate, iar noi suntem gata sa preluam conducerea inca o data".

Audierea doamnei Hillary Clinton in Senatul SUA, pentru confirmarea numirii sale in functia de secretar de stat, ne pune in fata unei declaratii demne de luat in seama: "America nu poate sa rezolve singura problemele cele mai presante ale lumii, iar lumea nu poate sa le rezolve fara America (). Cred ca puterea americana a lasat de dorit, dar este inca dorita"[2]. Fosta prima doamna si-a asumat angajamentul de a reface puterea SUA, printr-o diplomatie care sa consolideze securitatea, sa avanseze interesele si sa reflecte valorile Statelor Unite. Iata ca exista o problema de evaluare a viitoarei cooperari globale, care implica aspectul suprematiei de putere in pierdere sau nevoia de a imparti responsabilitatile globale.

Franta, prin vocea premierului, Franois Fillon, a sugerat ca se asteapta ca presedintele Obama sa-si ia un angajament in "renovarea guvernarii mondiale", ca acesta "va recunoaste esecul unilateralismului", care "trebuie sa-i cedeze locul multilateralismului". Presedintele francez, Nicolas Sarkozy, a declarat ca abia asteapta ca noul presedinte american, Barack Obama, sa inceapa sa actioneze pentru "a schimba lumea". Premierul britanic, Gordon Brown, considera ca actualele amenintari si provocari cu care ne confruntam sunt "contractii dureroase ale nasterii unei noi ordini mondiale, iar sarcina noastra este aceea de a ne permite o tranzitie spre o noua ordine internationala, in beneficiul unei societati mondiale in expansiune".

Cu prilejul Forumului de la Davos[3], atat premierul rus, Vladimir Putin, cat si premierul chinez, Wen Jiabao, au argumentat rolul tarilor lor de puteri emergente, in contrast cu dezastrul creat de tarile care au aplicat politici macroeconomice neadecvate si sustinand un model de dezvoltare bazat pe perioade indelungate de economisire redusa. Potrivit acestora, in calitate de noi puteri, Rusia si China "trebuie sa joace un rol pe masura intr-o noua ordine mondiala".

Daca vom admite, numai ca si o varianta posibila, resetarea ordinii mondiale, ca urmare a efectelor actualei crize economice, ar trebui sa ne gandim si la marile oportunitati care se deschid Romaniei. Examenul managementului propriei crize ar putea fi trecut cu succes, dar in lipsa unei viziuni care sa nu includa posibilele modificari pe termen mediu si lung in echilibrul global de putere s-ar putea ca acest examen sa para fie un succes marginal, fie un esec, acest management facand abstractie tocmai de contextul marilor oportunitati create de viitoarele transformari. Acest lucru inseamna, in fapt, nevoia acuta de resetare a propriei strategii nationale, incluzand posibilele transformari geopolitice si geostrategice, care ar putea absorbi si reflecta mai bine interesele Romaniei, aflata, macar juridic, intr-o alta postura: de stat membru al Uniunii Europene si al NATO, care se indreapta spre o abordare prioritar politica a conceptului de securitate colectiva.

Raporturi, evolutii si tendinte in actuala configuratie de putere

Reprezentand comunitatea internationala in termenii lui Karl Deutsh ca pe o comunitate de securitate plurala, caracterizata ca atare de cei trei asa-numiti indicatori "i" - interdependenta, identitate comuna si institutii, relatia pare actualmente deteriorata. Altfel, din punct de vedere al interdependentei, o analiza grosiera integrata pe ultimii ani a fluxurilor comerciale, a investitiilor straine directe (FDI) si a circulatiei transatlantice a capitalului sugereaza nu slabirea, ci chiar accentuarea interdependentei. Termenul "Occident", in sens civilizational, reprezinta realitatea unei identitati distincte si coezive, agregate in jurul unor valori comune precum statul de drept, secularism, individualism, pluralism politic, social si cultural, etc.

Indicatorul institutional sugereaza existenta unei crize (re)acutizate dupa 2002 si in special dupa interventia militara cu iz pronuntat de unilateralism a SUA in Irak, din 2003. [4]

Pornind in argumentare de la asumptia care identifica NATO ca principala, daca nu chiar unica expresie institutionalizata de management al relatiilor internationale, formele de manifestare ale crizei, amplu descrise atat in literatura de specialitate cat si in analizele strategice, se intind de la ineficienta operativa a Aliantei in interventia din Kosovo, in 1999[5], pana la preferinta SUA de a apela la forma alternativa a coalition of the willing in Irak in locul angrenarii Aliantei. In acest context, dezvoltarea unui argument in favoarea mentinerii relatiilor in dimensiunea sa institutionala porneste necesarmente de la expunerea schematica, pe niveluri, a cauzelor crizei, a caror intelegere fundamenteaza si posibilele solutii propuse.

Situatia se explica, pe de o parte prin conjunctura istorica diferita a conceperii si fiintarii NATO fata de circumstantele internationale actuale (europenii nu mai au nevoie de un NATO care sa-i protejeze disuasiv fata de pericolul proxim geografic al URSS), iar pe de alta parte prin pattern-ul traditional antagonist al politicii externe a SUA (de la Woodrow Wilson incoace, administratiile de la Washington pare a cauta cu obstinatie probabile/posibile/iluzorii surse de amenintare la adresa lor care sa justifice declansarea de operatiuni militare - ba Germania nazista, ba influenta chineza in Coreea, ba Vietnamul comunist sustinut de sovietici, ba Iranul, ba Irakul, ba Panama, ba Cuba, iar exemplele pot continua mult si bine). In aceste circumstante, sfarsitul Razboiului Rece si destramarea inamicului traditional al Aliantei - URSS, au ridicat pentru NATO asa numita problema "out of area, out of order".

Amenintarile din actualul sistem international sugereaza inadecvarea functionala si de misiune a NATO.Conceptul Strategic din 1999 se margineste sa mentioneze inter alia terorismul, spre deosebire de importanta majora pe care i-o acorda acestui flagel Strategia Nationala de Securitate a SUA din 2002 - exceptand capitolele economice, frecventa etimonului "teror-" in document este de 69, adica de 3 ori pe pagina!

In optiunea lor pentru actiuni preemptive si unilaterale, SUA invoca dificultatea crescanda a obtinerii consensului statelor membrilor pe masura extinderii NATO (organism uneori ingreunat de regula nevoii consensului pentru adoptarea deciziei) in paralel cu lipsa capabilitatilor statelor UE, in vreme ce criticii imputa SUA incercarea de instrumentalizare a in concordanta cu propriul interes national, de unde si nemultumirea unora dintre statele membre, si de aici imposibilitatea consensului. Nu in ultimul rand, conexe tuturor acestor factori sunt si initiativele de securitate ale UE din ultimii ani (Politica Externa si de Securitate Comuna PESC, Politica Europeana de Securitate si Aparare PESA, Strategia Europeana de Securitate ESS).

In acest context, daca intr-adevar - asa cum au avertizat unele "guri rele" - proiectul de tratat constitutional european respins de Franta si Olanda prevedea lasarea sarcinii apararii Europei Aliantei Nord-Atlantice, si nu initiativelor europene, atunci cu atat mai mult raporturile de putere reclama sustinere.

Dincolo de cauzele obiective si subiective ale evolutiei raporturilor de putere, dinamica problematica a acesteia si riscurile deteriorarii ei pot fi mai bine intelese iar solutiile mai corect formulate in lumina a ceea ce putem numi doua "state-pivot" ale axei celor doi poli transatlantici: unul intern, reprezentat de Marea Britanie, si unul extern, reprezentat de Federatia Rusa. Ambele state-pivot s-au alaturat fara ezitari campaniei SUA impotriva terorismului.

Rusia, neobtinand scontata temporizare a extinderii NATO spre Moscova ca recompensa pentru sustinerea SUA dupa 11 septembrie 2001, a elaborat in 2004 un nou concept de securitate care prin linia sa agresiva pare o replica intentionata la SNS a SUA din 2002, si in plus incearca sa mentina si sa speculeze divergentele transatlantice. Exemplul sustinerii Iranului in dezvoltarea de catre acesta a programului nuclear este elocvent in acest sens, dar nu singular. Acest comportament politic extern al Rusiei in cautarea reafirmarii ca superputere, manipularea agresiva a problematicii energetice in zona extinsa a Marii Negre, recent solutionata, provizoriu, "criza a gazului" in care Gazprom a antrenat Ucraina, obtinerea pe cale indirecta; alaturi de China a evacuarii trupelor americane din Uzbekistan, trenarea implementarii obligatiilor asumate la Istanbul si Porto, iar pe fond conturarea unei noi axe de putere China-Rusia-Iran, sunt elemente care furnizeaza un prim motiv pentru mentinerea relatiilor de putere in echilibru. Desi Rusia nu se constituie intr-o amenintare veritabila pe termen scurt din punct de vedere militar, reobtinerea pozitiei din Razboiul Rece fiind o utopie, perspectiva pe termen mediu ramane imposibil de neglijat; iar pe cont propriu, UE nu isi poate asuma riscul unei confruntari militare clasice cu Rusia, chiar daca, repet, scenariul in discutie nu comporta o probabilitate ingrijoratoare pe moment.

Cat despre SUA, unilateralismul lor, avantajos punctual, este pagubos pe fond si pe termen lung, intrucat actuala strategie de mentinere a suprematiei pozitionale si de actiune genereaza exact pattern-ul international competitiv si multipolar pe care aceasta strategie este de fapt menita si sa-l previna. Dincolo de amenintari conventionale de tipul celei din directia Rusiei, un al doilea argument valabil pentru SUA si UE deopotriva, il constituie tocmai caracteristicile amenintarilor din realitatea internationala a momentului, "mai diverse, mai putinin vizibile si mai putin predictible" in caracterizarea documentului Strategiei de Securitate Europeana (ESS).

Esenta unei posibile solutii-remediu pentru echilibrarea raporturilor de putere      pleaca exact de la reprosul adresat de SUA Europei privind incapacitatea ultimei de asumare a burden sharing (impartirea poverii) la nivel global si vizeaza operationalizarea PESA a UE in tiparul "Berlin plus" al relatiei cu NATO, conform formulei "separate, but not separable". Astfel, PESA si NATO s-ar cuveni adaptate reciproc si armonizate intr-o institutie cu anvergura globala de actiune in asa fel incat ele sa genereze nu rivalitate reciproca, ci asumarea partajata de competente, precum o "diviziune a muncii".

O astfel de posibila solutie comporta urmatoarele avantaje:

permite divizarea eforturilor de securitate euroatlantica intre SUA si UE;

are potentialul de a elimina temerile manifestate cu cateva ocazii ale SUA privind subminarea NATO si implicit a RTA de catre UE[7] si sa canalizeze progresele europene in domeniul securitatii sub aceeasi umbrela transatlantica;

ar determina SUA sa fie mai interesata de preocuparile de securitate ale UE      ;

eludeaza totodata temerile privind instaurarea unei balante de putere (multipolare) intre, opozant, SUA si UE, pentru ca logica acesteia nu se aplica amenintarilor asimetrice si nici actorilor non-statali precum organizatiile teroriste sau retelele de crima organizata (in plus, conform estimarilor in domeniu, UE ar putea oricum deveni un rival al SUA, in termeni statici, de capabilitati, abia peste cel mai devreme 20 ani);

in particular, permite statului-cheie Marea Britanie sa-si valorifice mai bine influenta, prestigiul si autonomia in promovarea palierului PESA al arhitecturii euroatlantice de securitate si sa actioneze ca factor de coeziune si nu de divizare.

Pentru a elabora o politica externa competenta, liderii statelor au nevoie de acces la informatii utile, de capabilitatea de a face analize rationale si de o cultura politica matura. Ambitiile, pretentiile si atitudinea celorlalte state si, mai ales, a statelor puternice, cu interese majore in regiunea respectiva, au o influenta directa asupra celor care iau decizii de politica externa. Liderii trebuie sa tina cont si de aspiratiile, opiniile si emotiile colective ale populatiilor proprii. In orice sistem social in care autoritatile servesc interesele nationale, guvernantii au nevoie de sustinere politica "acasa". Politicienii tind sa exagereze anumite aspecte politice pe care le considera favorabile si sa ignore informatii reale care le-ar contrazice criteriile decizionale. Perceptiile publicului autohton, formate in parte de promisiunile nerealiste ale politicienilor, ii pot forta pe guvernanti sa ia decizii politice eronate.

viagra
free viagra
buy viagra online
generic viagra
how does viagra work
cheap viagra
buy viagra
buy viagra online inurl
viagra 6 free samples
viagra online
viagra for women
viagra side effects
female viagra
natural viagra
online viagra
cheapest viagra prices
herbal viagra
alternative to viagra
buy generic viagra
purchase viagra online
free viagra without prescription
viagra attorneys
free viagra samples before buying
buy generic viagra cheap
viagra uk
generic viagra online
try viagra for free
generic viagra from india
fda approves viagra
free viagra sample
what is better viagra or levitra
discount generic viagra online
viagra cialis levitra
viagra dosage
viagra cheap
viagra on line
best price for viagra
free sample pack of viagra
viagra generic
viagra without prescription
discount viagra
gay viagra
mail order viagra
viagra inurl
generic viagra online paypal
generic viagra overnight
generic viagra online pharmacy
generic viagra uk
buy cheap viagra online uk
suppliers of viagra
how long does viagra last
viagra sex
generic viagra soft tabs
generic viagra 100mg
buy viagra onli
generic viagra online without prescription
viagra energy drink
cheapest uk supplier viagra
viagra cialis
generic viagra safe
viagra professional
viagra sales
viagra free trial pack
viagra lawyers
over the counter viagra
best price for generic viagra
viagra jokes
buying viagra
viagra samples
viagra sample
cialis
generic cialis
cheapest cialis
buy cialis online
buying generic cialis
cialis for order
what are the side effects of cialis
buy generic cialis
what is the generic name for cialis
cheap cialis
cialis online
buy cialis
cialis side effects
how long does cialis last
cialis forum
cialis lawyer ohio
cialis attorneys
cialis attorney columbus
cialis injury lawyer ohio
cialis injury attorney ohio
cialis injury lawyer columbus
prices cialis
cialis lawyers
viagra cialis levitra
cialis lawyer columbus
online generic cialis
daily cialis
cialis injury attorney columbus
cialis attorney ohio
cialis cost
cialis professional
cialis super active
how does cialis work
what does cialis look like
cialis drug
viagra cialis
cialis to buy new zealand
cialis without prescription
free cialis
cialis soft tabs
discount cialis
cialis generic
generic cialis from india
cheap cialis sale online
cialis daily
cialis reviews
cialis generico
how can i take cialis
cheap cialis si
cialis vs viagra
levitra
generic levitra
levitra attorneys
what is better viagra or levitra
viagra cialis levitra
levitra side effects
buy levitra
levitra online
levitra dangers
how does levitra work
levitra lawyers
what is the difference between levitra and viagra
levitra versus viagra
which works better viagra or levitra
buy levitra and overnight shipping
levitra vs viagra
canidan pharmacies levitra
how long does levitra last
viagra cialis levitra
levitra acheter
comprare levitra
levitra ohne rezept
levitra 20mg
levitra senza ricetta
cheapest generic levitra
levitra compra
cheap levitra
levitra overnight
levitra generika
levitra kaufen

1. Relatia SUA-UE. Catre o noua abordare a relatiei transatlantice

In timpul razboiului rece, care a durat mai bine de 40 de ani, Statele Unite ale Americii s-au erijat in aparatorul Europei ramase in afara sferei de influenta a Rusiei. Pentru a sprijini reconstructia economica a Europei si pentru a stopa inaintarea blocului comunist catre Vest, SUA au initiat Planul Marshall, Congresul american fiind convins ca o cooperare economica este conditia esentiala pentru o pace durabila .

Ajutorul financiar al Statelor Unite ale Americii a fost oferit tarilor din Europa cu o conditie: initierea de planuri de reconstructie transfrontaliere si cooperare economica intre tarile Europei, ceea ce a dus la crearea in 1948 a Organizatiei Europene pentru Cooperare Economica[9]. Un an mai tarziu, tot la initiativa SUA, majoritatea statelor libere vest-europene se alatura Americii si Canadei si formeaza Organizatia Atlanticului de Nord[10] (NATO), alianta militara care sa se opuna blocului Sovietic din Est. Tot Planul Marshall a fost unul dintre factorii importanti care au ajutat la punerea bazelor Planului Schuman si a Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului. La putin timp de la intrarea in vigoare a Tratatului de la Paris semnat de Franta, Germania, Italia si tarile Benelux, au fost stabilite relatii diplomatice intre entitatea nou infiintata si SUA. Pe masura ce anii au trecut, si alte tari au aderat la Comunitatea Europeana transformand-o intr-o putere politica si economica cu un rol din ce in ce mai important pe scena internationala.

In momentul in care, la sfarsitul anilor '80, blocul comunist s-a dezintegrat, Comunitatea Europeana avea deja 12 membri, iar aparitia noilor democratii din estul Europei si reunificarea Germaniei, au propulsat CE intr-o noua era a dezvoltarii. Integrarea Germaniei de Est in Comunitatea Europeana precum si dorinta de a sprijini statele Est-Europene in efortul lor de a stabiliza democratia si libertatea proaspat castigate au determinat conducatorii Comunitatii sa ia in calcul extinderea (incorporarea in cadrul Comunitatii a statelor din Est) si adancirea Europei (asigurarea unei structuri institutionale capabile sa faca fata potentialei extinderi).

Relatiile transatlantice  au capatat si ele o noua dimensiune, cooperarea dintre SUA si CE fiind formalizata la sfarsitul anului 1990 prin adoptarea Declaratiei Transatlantice. Un pas ulterior a fost adoptarea in decembrie 1995, a Noii Agende Transatlantice,  constituind de atunci baza relatiei dintre SUA si Uniunea Europeana[11].

Prin Declaratia Transatlantica s-a stabilit cadrul institutional pentru consultare intre cele doua puteri, intarind si intensificand cooperarea de ambele parti ale atlanticului. Astfel, au inceput sa aiba loc intalniri (in SUA si in UE) la nivel de presedinti (Presedintele Consiliului European si Presedintele Comisiei Europene pe de o parte, si Presedintele SUA pe de alta parte), precum si alte consultari anuale sau ad-hoc la diverse niveluri politice si de grupuri de lucru.

Prin Noua Agenda Transatlantica s-a stabilit Cadrul de Actiune cu patru obiective majore de atins prin cooperarea transatlantica: promovarea pacii si stabilitatii, a democratiei si dezvoltarii la nivel mondial; rezolvarea problemelor globale; expansiunea comertului mondial si intarirea relatiilor economice la nivel global; construirea de relatii transatlantice pentru mediul de afaceri, pentru oamenii de stiinta si mediul academic.

In prezent, Uniunea Europeana si Statele Unite ale Americii formeaza cel mai mare parteneriat comercial bilateral. Numai comertul cu bunuri intre cele doua puteri mondiale in 2007 s-a ridicat la peste 400 de miliarde de euro, iar cel cu servicii la 226 miliarde de euro, in 2008 cifra crescand cu 8%.

Mai mult, SUA si UE reprezinta cei mai mari investitori in spatiul partener: in 2007, 42% din totalul investitiilor facute de UE au fost directionate catre SUA, iar peste jumatate din investitiile private americane si-au gasit destinatia in tarile din Uniunea Europeana. Investitiile straine directe au permis crearea de milioane de locuri de munca atat in SUA cat si in Uniunea Europeana. In Statele Unite ale Americii, din cei peste 5 milioane de americani angajati de companii straine, 58% dintre ei munceau pentru companii europene.

La fel, in Europa, in filialele firmelor americane lucrau aproape 4 milioane de europeni (date la nivelul anului 2005). In 2008, valoarea investitiilor UE in SUA s-a ridicat la 149 miliarde euro, comparativ cu investitii de 171 miliarde dolari in 2007. Investitiile straine directe (ISD) din Uniunea Europeana in alte tari au scazut cu 28%, de la 496 miliarde euro in 2007, la 354 miliarde euro in 2008, in timp ce ISD venite in Uniunea Europeana din restul lumii au scazut cu 57% de la 400 miliarde la 173 miliarde in 2008, conform datelor biroului european de statistica Eurostat . De asemenea, investitiile venite din restul lumii catre Uniunea Europeana au inregistrat scaderi: SUA au investit 45 miliarde euro in 2008, centrele financiare off-shore, 45 miliarde euro, Elvetia 5 miliarde euro, Japonia 4 miliarde euro, India 2 miliarde euro.

Pentru a contribui la intarirea competitivitatii celor doua economii, zeci de miliarde de euro sunt alocate anual pentru cercetare-dezvoltare de catre firmele europene in SUA si de cele americane in UE. Volumul tranzactiilor bilaterale precum si gasirea solutiilor optime pentru intarirea relatiilor dintre cele doua puteri diminueaza sau chiar sterg neintelegerile ocazionale intre SUA si UE, aparute de-a lungul timpului in domeniul comertului, cum ar fi problema subventiilor pentru agricultura sau pentru domeniul aeronautic.

Relatiile dintre cele doua parti nu se rezuma numai la domeniul comercial, la fel de importante fiind relatiile politice si militare. Fiind doua super-puteri care domina scena internationala, ele nu pot ramane indiferente la problemele care apar in diferite regiuni sau state ale lumii. "Cooperarea in domeniul afacerilor internationale dintre SUA si UE este vitala, intrucat de cele mai multe ori problemele sunt prea complexe pentru a putea fi rezolvate numai de una dintre ele."[14] Nu exista disputa internationala, zona sau tara din lume in care Statele Unite si Uniunea Europeana sa nu aiba interese si in care fiecare dintre ele sa nu fie afectata de modul in care actioneaza cealalta.

Este binecunoscut faptul ca opiniile celor doua sunt diferite in ceea ce priveste o serie de probleme importante cum ar fi Curtea Penala Internationala, Tratatul de la Kyoto, productia si stocarea de mine antipersonal, pedeapsa capitala. Cu toate acestea, este de netagaduit ca ceea ce le desparte este mult mai putin important decat ceea ce le uneste: valorile si obiectivele pe care le impartasesc si care se urmareste a fi atinse la nivel global, prin cooperare - respectul pentru statul de drept, drepturile omului si ale minoritatilor, democratia, lupta impotriva criminalitatii si a terorismului, pentru a numi doar cateva dintre ele.

Summit-urile anuale SUA UE la nivel de presedinti, numeroasele intalniri la nivel ministerial si la nivel de grupuri tehnice de lucru ofera un cadru pentru ca cele doua parti sa isi coordoneze actiunile atunci cand sunt de acord sau sa minimizeze disputele atunci cand nu ajung la un acord in privinta unei probleme.

Relatiile din ultimii ani (de la inceputul Administratiei Bush si pana in prezent, sub conducerea noului presedinte american Barak Obama), desi uneori au fost tensionate ca urmare a neconcordantei de opinii intre cele doua entitati (care au inceput cu amenintarea Statelor Unite de a se retrage din fortele de pace ale Natiunilor Unite daca personalul lor nu era scos de sub jurisdictia Curtii Penale Internationale si continuand cu razboiul din Irak) au trebuit sa se modeleze in functie de evenimentele care au avut loc la nivel mondial.

Astfel, cooperarea intre Statele Unite si Uniunea Europeana a cunoscut o intensificare majora in domeniul luptei impotriva criminalitatii si a terorismului ca urmare a atacurilor teroriste din 11 septembrie, cele doua parti luand o serie de masuri bilaterale: schimbul de informatii privind amenintarile teroriste, tipuri de crime si rute de trafic (2001), schimbul listelor de pasageri ai liniilor aeriene, pentru a depista potentialii teroristi (2004).

Cooperarea intre SUA si UE a capatat o noua dimensiune si ca urmare a implicarii din ce in ce mai mult a Uniunii Europene in securizarea zonelor de conflict din lume. Chiar daca modalitatile de asigurare a securitatii oferite de UE (misiuni de mentinere a pacii, ajutor umanitar, masuri de prevenire sau rezolvare a conflictelor, reconstructie si securizare post-conflict) sunt oarecum diferite de metodele fortelor armate ale SUA, in ultimul timp Uniunea Europeana se contureaza ca o entitate importanta capabila sa ofere securitate in lume, complementand eforturile SUA. Puternic mediatizat, ultimul summit UE SUA din timpul administratiei Bush a avut loc la inceputul lunii iunie 2008 la Brdo, in Slovenia, si a inclus pe agenda de discutii o gama larga de subiecte de interes regional sau global, domenii in care SUA si UE au actionat sau urmeaza sa actioneze in parteneriat.

Astfel, principalele probleme discutate s-au referit la asistenta pentru dezvoltarea Kosovo, continuarea initiativei de pace in Orientul mijlociu, initiativa lansata anul trecut la Annapolis, realizarea unui acord global in ceea ce priveste schimbarile climatice, precum si problema eficientizarii folosirii energiei.In domeniul economic au fost aduse in discutie intarirea cooperarii economice si progresele inregistrate de Consiliul Economic Transatlantic, organism infiintat la summit-ul anterior. De asemenea, un alt subiect de interes pentru toate statele membre ale UE l-a constituit discutia cu privire la includerea altor state membre UE in programul US Visa Waiver.

Daca discutiile cu privire la securitatea internationala, pacea, drepturile omului, democratia, precum si cele legate de relatiile economice intre SUA si UE au dus la concluzii clare legate de actiunile ce trebuie urmate in cadrul cooperarii dintre cele doua parti, cateva probleme s-au demarcat ca fiind mai sensibile si rezolvarea lor cerand mai mult timp.Prima dintre ele o constituie problema Tratatului de la Kyoto, pe care administratia Bush nu l-a ratificat. De asemenea, o alta divergenta care nu si-a gasit inca solutia o reprezinta problema Curtii Penale Internationale.

Avand in vedere ca Statele Unite ale Americii si-au ales de curand un nou presedinte, Uniunea Europeana spera ca in viitorul apropiat SUA sa isi asume responsabilitatea solutionarii acestor probleme. Deja, in ceea ce priveste schimbarile climatice, candidatii la presedintia SUA si-au luat angajamentul  de a aborda problematica emisiilor de gaze cu efect de sera de a ajunge la un acord international pana in 2009 pentru perioada post 201

Un alt subiect sensibil pentru o parte din statele membre ale Uniunii Europene il constituie regimul vizelor impus cetatenilor europeni. Avand in vedere ca numai 15 din statele UE pot intra pe teritoriul Statelor Unite fara viza (in scop turistic sau de afaceri pe o perioada limitata de timp), Uniunea Europeana doreste ca SUA sa ridice regimul in materie de vize si sa trateze toti cetatenii europeni in mod egal, incluzand toate statele membre in Programul Visa Waiver[15] (VWP). Programul VisaWaiver (VWP) faciliteaza cetatenilor statelor membre calatoria in Statele Unite in scop turistic sau de afaceri pentru o perioada de 90 de zile sau mai putin, fara a fi nevoie sa obtina o viza. 27 de tari fac parte din Programul VisaWaiver Andorra, Islanda, Norvegia, Australia, Irlanda, Portugalia, Austria, Italia, San Marino, Belgia, Japonia, Singapore, Brunei, Liechtenstein, Slovenia, Danemarca, Luxemburg, Spania, Finlanda, Monaco, Suedia, Franta, Olanda, Elvetia, Germania, Noua Zeelanda, Regatul Unit al Marii Britanii.

Programul a fost infiintat in 1986 cu obiectivul de a promova relatiile dintre SUA si aliatii sai, sa elimine barierele inutile in calea circulatiei persoanelor. Pentru a fi acceptat in programul Visa Waiver, un stat trebuie sa indeplineasca o serie de conditii, printre care:

reciprocitatea - ridicarea necesitatii obtinerii vizelor se face de ambele parti, de catre Guvernul SUA si cel al tarii incluse in program;

alinierea tehnologiei de verificare a pasapoartelor (toate statele din VWP trebuie sa utilizeze aceleasi scannere folosite pentru citirea pasapoartelor);

existenta de programe biometrice de identificare a persoanelor si de citire a documentelor de calatorie, care sa se ridice la standardele Organizatiei Internationale a Aviatiei Civile;

rata scazuta de imigratie clandestina;

indice mic de refuz al aplicatiilor pentru viza (indicele de "violare" a termenilor de acordare a vizelor sa fie mai mic de 2% din numarul total al cetatenilor din statul respectiv care au calatorit, in anul fiscal anterior, pe teritoriul SUA

Mai mult, statele doritoare sa adere la VWP trebuie sa emita pasapoarte care sa respecte standardele de securitate ale statelor membre din program, sa aiba prevederi legale si cadru institutional necesar luptei impotriva amenintarilor unui stat si luptei impotriva imigratiei si contrabandei. Mai mult, statul candidat trebuie sa aiba stabilitate politica si economica si sa fie semnatari ai acordurilor de cooperare cu SUA si alti parteneri internationali ai acesteia in domeniul luptei impotriva acestor amenintari, inclusiv tratate de extradare.

Pentru a se asigura accesul liber tuturor cetatenilor europeni pe teritoriul Statelor Unite, in aprilie 2008, statele membre UE au autorizat Comisia Europeana sa negocieze in numele lor acele conditii de includere in Programul Visa Waiver care cad sub incidenta responsabilitatii Comunitatii Europene.

Relatia UE-Rusia. Intre un pesimism retinut si o vointa comuna de cooperare stabila si prospera

Stadiul actual al relatiilor UE-Rusia este pentru mai multi observatori un izvor de pesimism. Chiar si intr-o perspectiva pesimista, exista conditii de lansare a unor noi relatii mai constructive pentru viitor. Daca relatiile politice stagneaza, la alte nivele se inregistreaza un anumit dinamism. Astfel, mai mult de 50% din schimburile comerciale ale Rusiei sunt relationate cu UE. Kremlinul doreste "o mare putere moderna", obiectiv pentru care se impun a fi folosite cele mai potrivite mijloace. Eficienta mijloacelor se reitereaza cel mai bine in vecinatatea comuna. Relatiile UE-Rusia ar putea fi caracterizate ca fiind sub spectrul unui dialog cu prea putine realizari. Explicatii se pot produce: fiecare dintre parteneri se cunosc prea putin iar strategiile promovate de ambele parti nu s-au dovedit a fi ca aducatoare de beneficii incontestabile.

UE a pompat spre Rusia bani, bunuri si sfaturi, au fost impartasite pachete de legi, politici si standarde de democratie nu numai pentru a deveni propice spatiul rusesc dar si pentru o integrare graduala in UE. Ultimii ani, mai ales dupa 2003, au inceput sa contureze o Rusie care beneficiind de veniturile generate de exporturile de petrol si gaze coroborate cu o stabilitate politica fara precedent, acorda un discutabil respect libertatilor civile, controleaza media, se implica serios in sectorul energetic si face gesturi nervoase catre micii ei vecini[16]. Rusia cu o crestere de 7% si cu rezerve de peste 300 mld. dolari nu mai are nevoie de ajutorul Occidentului; dupa anii de haos si umilinte, rusii se bucura de stabilitate in interior si respect in exterior. Fostul presedinte Putin le-a adus pe amandoua, dar nu in modul pe care le-au proiectat europenii. Administratia Putin sanctiona criticii sai, controla posturile de televiziune, ingradea activitatea ONG-urilor, renationaliza companiile petroliere, anula alegerile locale.

Presa, partidele politice, parlamentul, procuratura implementeaza vointa Kremlinului. Rusia actuala, condusa de Medvedev, poate fi caracterizata mai degraba o "democratie suverana" decat o societate pluralista si ca "stat capitalist" decat piata deschisa. Aceste valori nu sunt cele pe care UE-27[17] le-ar fi dorit in Rusia. Schimburile bilaterale au crescut cu peste 70% in ultimii 5 ani, la aproximativ 163 mld. euro in 2005. Din exporturile Rusiei, 60% sunt directionate spre UE, realizand un surplus de 50 mld. euro anual. De asemenea, Rusia este cel mai mare exportator de petrol si gaze catre EU, acoperind o cincime din consumul acesteia.

Gigantii petrolieri olandezi si britanici investesc miliarde in Siberia, Sahalin precum si in alte locuri din Rusia. Investitii italiene in constructii, banci austriece si producatori de mobila suedezi sunt in spatiul rusesc. Se constata o reorientare de optiune a Rusiei, ea devenind parte a BRIC[18] - grup format din statele cu crestere economica rapida, independente, precum: Brazilia, India si China. Valori ca suveranitatea, egalitatea si promovarea intereselor nationale sunt prioritare fata de cooperare si compromis. Chiar daca se constata o abundenta de acorduri de cooperare, grupuri de lucru si dialoguri, se inregistreaza realizari insignifiante. Declaratiile care incheie marile reuniuni internationale nu pot sa ascunda faptul ca cele doua parti nu sunt de acord cu ceea ce ar fi putut sa fie parteneriatul lor. Se observa prea multe neintelegeri si neincredere.

Diferentele de viziune incep sa se multiplice, de pilda, asupra alegerilor din Ucraina si Belarus, asupra stoparii livrarii de gaze, privind costul survolurilor platit de catre companiile aeriene europene care zboara deasupra Siberiei. Cu toate ca mai multi observatori discuta despre o "criza" in relatiile UE - Rusia, se constata o mutare de la diplomatia declarativa la cooperare. Prin anii `90, Rusia nu estima consecintele largirii UE spre est. Comparativ cu extinderea NATO pe teritoriul ex-comunist, largirea UE se prezenta mai putin periculoasa. Insa, in ultimul timp, Rusia si-a modificat punctul de vedere. Daca la ora actuala Moscova este satisfacuta de cooperarea cu NATO, este ingrijorata de politicile UE. Rusia constata faptul ca UE-27 este diferita de UE-15 si nu numai datorita marimii. "Cei 12 noi veniti au fost inainte sub dominatia Rusiei si ceea ce este notabil este ca au o viziune cel putin diferita de cea a Rusiei, situatie oarecum neconfortabila pentru Moscova"[19].

Frictiunile Moscovei cu noii membri UE-27 se pot rasfrange asupra relatiilor, in sens larg, cu UE. Multi rusi considera ca intrarea statelor din centrul si estul Europei fac UE-27 mai ostila Rusiei. De aceea Moscova prefera sa discute cu Berlin, Paris si alte capitale care critica mai putin deschis Rusia. Rusia priveste cu suspiciune politica estica pro-activa a Poloniei. Vecinatatea comuna si agenda energetica sunt cele mai presante probleme ale relatiilor bilaterale.[20]

Cooperarea de securitate fusese proiectata pe patru directii: politici comune pentru operatiuni de mentinere a pacii (dupa modelul NATO in Macedonia si Bosnia), o politica comuna privind dezvoltarea armamentelor (pentru redirectionarea exporturilor rusesti dinspre Iran, China si Coreea de Nord spre alte piete), crearea unui forum comun pentru luarea deciziilor la care sa participe Rusia si Ucraina (dupa modelul Consiliului NATO-Rusia), adancirea cooperarii cu Ucraina si Rusia in materie judiciara si de politie (crima organizata, migratia ilegala si terorismul international). Se aprecia ca este important ca UE sa nu se vanda sub pretul sau, de club compus din state democratice (care trebuie sa isi exprime obiectiile fata de abuzurile din Cecenia). Rusia considera constructia "Europa mare" formata din UE-27 si noile state independente din vestul fostei Uniuni Sovietice ca o asociere nefunctionala. Incercarea de a construi "un singur spatiu economic[21]" cu sau fara Ucraina este parte a acestui scenariu. Politica UE-27 fata de noii sai vecini este de-abia la inceput. Lipsa de apetit pentru viitoare largiri este evidenta; atentia este concentrata spre dezvoltarea instrumentelor politicii europene de vecinatate. Totusi, instrumentele ENP se impun a fi eficientizate pentru perioada urmatoare astfel ca statele vecinatatii comune sa ramana interesate in optiunea occidentala. Exista oportunitatea realizarii unor planuri complementare ale binomului UE-27 si Rusiei prin dialog constructiv privind vecinatatea comuna. Acest spatiu nu trebuie privit ca o sursa de probleme. Exista o multitudine de oportunitati, mai ales pe sectiunea portuara. Statele din zona pot fi parteneri pentru ambele parti din pozitia de tranzit, de liant intre UE-27 si Rusia.

Rusia continua sa aiba relatii dificile cu statele baltice. Rusia acuza Letonia si Lituania ca aplica o politica discriminatorie impotriva minoritatilor vorbitoare de limba rusa, multi dintre acestia continuand sa nu aiba cetatenia statului in care locuiesc. Absenta reconcilierii istorice a fost adusa la lumina in primavara anului 2005, cand Pactul Ribbentrop-Molotov, anexarea de catre sovietici a statelor baltice si sprijinul acordat de unii baltici regimului nazist au fost reiterate cu ocazia aniversarii a 60 de ani de la incheierea celui de-al doilea razboi mondial. Desi Rusia si-a dat acordul final pentru tratatele de granita cu Estonia si Lituania, a refuzat ulterior sa le ratifice cand cele doua state au adaugat referiri la tratatele bilaterale legate de anii 1920-1921. Efectele existentei UE-27 pentru Rusia se reitereaza in spatiul de vecinatate dintre cei doi parteneri.

Spatiul de vecinatate include Ucraina, Belarus, Moldova, Georgia, Azerbaijan si Armenia. Aceste state cu elite de orientare pro-occidentala nu se asteapta sa fie primite in UE-27 prea curand. De retinut ca, unele dintre acestea se caracterizeaza prin instabilitate politica si economica. UE-27 are o atitudine fata de Ucraina bazata pe acelasi motiv ca Noua Zeelanda sa fie membru al UE dupa cum se exprima plastic Romano Prodi, fostul presedinte al Comisiei Europene. Admiterea Ucrainei in UE-27 nu este o problema de actualitate. UE-27 nu are la ora actuala o politica atragatoare pentru Ucraina si Moldova, neoferind o viitoare calitate de membru al sau. Obiectivele declarate ale politicii europene de vecinatate sunt formulate in scopul de a ajuta statele fostei Uniuni Sovietice sa devina mai stabile, democratice si prospere. Se ofera anumite stimulente - ajutoare financiare si un acces mai larg la piata fortei de munca a UE-27, solicitandu-se statelor vecine implementarea de reforme politice si economice prin "planuri de actiune". Odata cu promovarea unei atitudini mai active a UE-27 dincolo de granitele sale - cum a fost cazul alegerilor din 2004 din Ucraina -, s-a facut simtita si ingrijorarea Rusiei. Ceea ce nu inseamna o reintoarcere la stilul competitiei de genul "razboiului rece" in ceea ce priveste influenta in vecinatatea comuna. Interesul UE-27 precum si al Rusiei in vecinatatile lor este nu numai natural dar si imperativ. Actuala UE-27 este departe de a deveni un imperiu "traditional", dar maximizarea influentei sale in fosta Uniune Sovietica este contrabalansata de refuzul de a oferi in viitorul apropiat calitatea de membru. Datorita acestei influente aceste state nu graviteaza spre Rusia, cu exceptia Belarusului. In Ucraina, Georgia si Moldova, Rusia este angajata in actiuni de prezervare a statutului sau fata de schimbarile de orientare pro-occidentala.

In alegerile prezidentiale din Ucraina din 2004, Vladimir Putin l-a sprijinit pe Viktor Ianukovich in incercarea de preveni victoria lui Viktor Iuscenko pro-european si pro-atlantist. Incercarea s-a incheiat in mod umilitor prin venirea la putere a lui Iuscenko. La ora actuala, Iuscenko este constient ca optiunea Ucrainei de a deveni membru UE nu este o varianta realista, optand pentru obtinerea calitatii de membru NATO. In mai 2005, Rusia accepta retragerea ultimelor forte militare din Georgia, dupa o prezenta de 200 de ani. In ceea ce priveste conflictele "inghetate" Rusia inregistreaza succese limitate, in Transnistria, Osetia de Sud si Abkhazia.

Realitatile contractiei Rusiei, in opinia oficialilor rusi, sunt rezultatul intrarii SUA si UE in sfera traditionala de influenta a Rusiei. Exista suspiciuni ca occidentul a orchestrat revolutiile colorate din Georgia, Ucraina si Kirghistan. Elitele si popoarele lor au ales optiunea pro - UE care nu inseamna neaparat o optiune anti-rusa. Totusi, in regiunea dintre Rusia si UE -27 vor continua sa persiste o serie de riscuri semnificative si chiar pericole.

Politica europeana de vecinatate este considerata prea difuza, neatractiva si fara resurse pentru a lansa reforme economice si politice in statele care inconjoara UE. Dar nici Rusia nu are o politica de vecinatate eficienta. Rusia are doar cativa aliati - Armenia, Belarus si Kazastan. Totusi, poate sa le faca viata grea vecinilor care nu se aliaza cerintelor sale (cum este cazul regimurilor separatiste din Georgia si Moldova). In octombrie 2006, Kremlinul inchide legaturile de transport si comert cu Georgia si a inceput sa hartuiasca oamenii de afaceri, muncitorii si studentii georgieni, ca reactie la acuzatiile de spionaj impotriva unui cetatean rus impotriva Georgiei. Teoretic, atat UE-27 cat si Rusia sunt interesate sa ajute din vecinatatea lor sa devina mai stabile si prospere. In realitate, exista un dezacord a unui numar crescut de probleme, cum sunt "revolutia portocalie" din Ucraina, autocratia din Belarus sau tranzitul spre enclava ruseasca Kaliningrad. Si acestea se pot inrautati. Fosta administratie Putin a refuzat sa discute orice posibila initiativa comuna cu UE. Rusia priveste statele post-sovietice din vestul si sudul sau, ca fiind in sfera sa de influenta. UE joaca un rol limitat in Caucaz si in Asia Centrala, mult mai mic decat cel jucat de SUA. Rusia a acceptat implicarea militara si politica a SUA in Georgia si in cateva state din Asia Centrala pe considerentul ca Vladimir Putin nu se angaja in lupte strategice in care stia ca nu poate iesi invingator. Este clar ca, Rusia nu este interesata ca UE sa isi asume vreun rol in medierea sau mentinerea pacii in "vecinatatea sa apropiata"[22].

De remarcat ca, in timp ce europenii doresc o reglementare a conflictelor din regiune, unii rusi prefera o "instabilitate controlata", care le ofera un control asupra regimurilor fragile si a miscarilor secesioniste. Rusia poate refuza sa discute cu UE despre Moldova si Georgia, dar se teme de cresterea interesului UE-27 in vecinatatea comuna. Politicienii rusi avertizeaza ca implicarea occidentului in acordarea independentei provinciei Kosovo poate sa aiba un impact urias asupra "conflictelor inghetate" din fosta Uniune Sovietica. De ce oare - se intreaba politicienii rusi - Kosovo trebuie sa devina independent in timp ce Abhazia si Osetia de Sud, care au legaturi istorice stranse cu Rusia, sa ramana cu Georgia. La ora actuala, Rusia le recunoaste ca parti ale Georgiei. Dar statutul incert al acestor regiuni combinat cu aspectele relatiilor dintre Moscova si Tbilisi nu scot din ecuatie un eventual conflict. La fel, nu este intamplator referendumul organizat in Transnistria, doar la cateva luni dupa referendumul din Muntenegru pentru independenta de Serbia, din mai 2006. Rusia are un interes scazut de a retrasa granitele din Caucaz fata de interesul UE-27 din Balcani. Realitatea acestor tendinte impune deschiderea unui dialog constructiv intre UE-27 si Rusia privind comuna lor vecinatate.

Relatiile UE-Rusia vor influenta dezvoltarile din statele care se situeaza intre ele. O vointa comuna ar putea sa ajute statele vecine aflate intre UE-27 si Rusia sa devina mai stabile si prospere; in caz contrar - dezacordurile si nervozitatile care se vor schimba intre Bruxelles si Moscova -, pot sa duca la ignorarea nevoilor si aspiratiilor din teritoriul aflat intre ele. In mai 2005, la Summit-ul de la St. Petersburg, cele doua parti au stabilit "foile de parcurs" pentru crearea celor patru spatii privind: adancirea integrarii in economie si comert; securitatea interna si justitie; stiinta, educatie si cultura; securitate externa. Foile de parcurs sunt formulate destul de vag, fara termene si nici proiecte specifice. Foile de parcurs insumeaza sute de masuri posibile si de institutii, dar cu putine proiecte concrete si fara termene. Existenta lor se constituie in punctul de plecare spre noi forme de cooperare (dialogul privind energia, inceput in 2000, ar putea fi integrat in spatiul economic comun).

Depolitizarea cooperarii este o perspectiva benefica, cu toate ca politicienii rusi considera controversate normele si valorile UE, oficialii deja au inceput sa se raporteze la unele dintre acestea, in special in materie de vama, productie industriala. Privite intr-o perspectiva pe termen lung foile de parcurs sunt cadrul unor masuri intermediare, astfel, studentii si oamenii de afaceri rusi ar putea sa primeasca mai usor viza UE iar in contrapartida Rusia sa ia inapoi emigrantii ilegali. UE deja a promis Rusiei acordarea vizei de calatorie pe termen lung. Datorita acestor foi de parcurs, exista oportunitatea reala de a fi evitate discutiile interminabile daca anumite subiecte sunt sau nu pe agenda bilaterala. Spre pilda, UE si Rusia sunt de acord (cel putin in principiu) ca eforturile de rezolvare a "conflictelor inghetate" din Caucaz si Moldova trebuie sa fie considerate ca fiind incluse spatiului comun pentru securitate externa. Programele de activitate ale foilor de parcurs vor asigura o mai substantiala consistenta relatiilor UE-Rusia.

Pana acum, presedintiile individuale ale UE au propriile lor agende, de regula, astfel inregistrandu-se prea multe initiative si prea putine realizari. Prin conceptia unitara a acestor spatii comune UE-Rusia se acopera toate aspectele relatiilor bilaterale, fiind mult mai usor de realizat conexiuni intre diferite chestiuni, cum ar fi problema energiei si protectia mediului. Cum se stie, cadrul institutional al indeplinirii acordului de parteneriat si cooperare (PCA) nu functioneaza corespunzator intentiilor initiale. Foile de parcurs depasesc ambiguitatile institutionale permitand organizarea de forum-uri, de la grupuri mici de experti pana la reuniuni guvernamentale largite. In baza foilor de parcurs se impune implementarea a mai mult de 300 de proiecte potentiale, activitate care se dovedeste mult mai dificila decat s-a estimat initial.

Aspectul pozitiv este generat de faptul ca, cel putin UE si Rusia realizeaza care institutii sunt functionabile si care nu. Astfel, mai multe subcomitete prevazute de acordul de parteneriat si cooperare (PCA) nu s-au reunit de cinci ani, ceea ce au zadarnicit raporturile UE-Rusia in colaborarea din zonele tehnice. Pentru implementarea spatiului comun economic, cele doua parti au stabilit o serie de dialoguri la nivel de experti. Sunt stabilite prin foile de parcurs mai degraba reguli de procedura si mai putin progrese reale.

Ca o concluzie, se poate aprecia ca este prea devreme ca cele patru spatii comune de cooperare sa fie declarate ca fiind un esec. Chiar in cele mai bune circumstante, UE-27 si Rusia vor parcurge cel putin 20 de ani pentru crearea mijloacelor "spatiilor comune". Totusi, aspectele pozitive ale constructiei nu trebuie total ignorat: pentru UE este benefic deoarece stabileste cadrul pentru viitoarea cooperare cu Rusia; este benefic si pentru Rusia in formularea reformelor in conformitate cu foaia de parcurs. Dincolo de acest acord general privind "spatiile comune", intre UE-27 si Rusia exista putine puncte de acord. Incercarea UE de a influenta dezvoltarea interna a Rusiei prin livrarea de sfaturi sau chiar prin diferite stimulente nu a fost incununata de succes. Rusia a perceput UE ca un actor arogant si bagaret. De aceea, UE s-a plans de absenta cooperarii din partea Rusiei afirmandu-si ingrijorarea privind eroziunea standardelor democratice. Astfel de ingrijorari sunt alimentate de diferentele de mentalitate dintre cele doua parti. Diferenta de mentalitate este de natura istorica si nu ideologica. Elitele rusesti au parasit sec. al XX-lea pentru a se intoarce in sec. al XIX-lea[23]. Modelul la care se raporteaza este al conducerii despotice din vremea tarilor, al puterii supreme absolute, insotite de o birocratie corupta si incompetenta si o societate civila debila. Aceasta tendinta este in binom cu tendinta de evolutie spre capitalism si deschidere. Contradictiile interne fac din problematica interna prioritatea numarul unu a Rusiei.

Alaturi de continuarea cresterii economice sustenabile, de diversificarea economiei dincolo de petrol si gaze, de stimularea investitiilor si inovatiilor, se simte nevoia modernizarii sistemului de guvernare. Mai ales ca se impune ca sistemul de guvernare si societatea civila sa gestioneze efectele demografiei negative. La randul sau, UE-27, dupa 20 de ani de schimbari rapide, integrari si largiri succesive trebuie sa isi reevalueze regulile de compozitie, politicile si rolul pe care doreste sa il joace in lume.

La sfarsitul anului 2008, geopolitica Rusiei a fost si este influentata, in continut si finalitate, de anumiti factori:

traditia; fostul sau statut imperial si de superputere a lumii moderne si contemporane; nostalgiile dominatiei;

amenintarile la adresa securitatii nationale prin extinderea NATO spre Est si politica evidenta de "indiguire" practicata cu tenacitate de SUA;

disolutia fostei URSS si punerea Federatiei Ruse (succesoarea legitima) in situatia de face fata singura sau in coalitie cu alte foste state sovietice sau din alte zone ale lumii unor provocari diverse: economice, culturale, militare, energetice sau etnice;

accentuarea rivalitatilor pentru suprematie in spatiul eurasatic, miza geopolitica a noului mileniu;

oportunitatea valorificarii avantajoase a statutului de mare detinator si producator de resurse energetice in contextul accentuarii crizei hidrocarburilor pe piata mondiala, necesitatea apararii lor in fata unor incercari de forta din afara (SUA si UE);

prezenta activa a noii generatii de geopoliticieni autohtoni nostalgici, adepti ai panslavismului, ortodoxismului si eurasismului.

3. Relatia Rusia-China. O interrelationare de contrabalansare in plan economic a influentei SUA si Japoniei in Asia

China a devenit o putere economica pe plan regional si international. Actualmente, China este considerata a patra putere economica in lume si in urmatorii ani s-ar putea situa pe locul trei in clasamentul de competitivitate economica.

Conform estimarilor preliminare ale Biroului National de Statistica al Chinei, in 2006 produsul intern brut a constituit 7 trilioane dolari, inregistrand o crestere economica cu 10,7% anual, reprezentand cea mai rapida ascensiune din ultimul deceniu. Economia chineza a crescut cu doar 9% in 2008 si cu 13% in 2007. Banca Mondiala estimeaza ca produsul intern brut al Chinei va creste cu 6,5% in 2009 si cu 7,5% in anul urmator[24].

Miracolul Chinez se datoreaza in mare parte investitiilor in dezvoltarea marilor intreprinderi din zonele populate de minoritati nationale, fapt ce duce la dezvoltarea economiei locale. Potrivit statisticilor, in prezent, in regiunile populate de nationalitati minoritare s-au afirmat o serie de firme mari si mijlocii cu care isi valorifica avantajele si o puternica concurenta pe plan intern si international, printre care circa o suta de intreprinderi din regiunile autonome, Mongolia Interioara, Tibet, Xinjiang, Guangxi si Ningxia sunt cotate la bursa. Acestea sunt intreprinderi ce folosesc tehnologii avansate, de manufactura traditionala si de fabricare a produselor specifice nationale, imbracaminte, obiecte artizanale si de alimentatie.

Pe de alta parte, China investeste foarte mult in infrastructra, inovatii tehnologice si in sectorul energetic. De exemplu, China are o piata de telefoane mobile estimata cu peste 300 milioane de clienti, mai mult decat populatia SUA. Legatura dintre cele din urma doua sectoare fiind una vizibila si durabila exprimata prin cautarea surselor alternative energetice pentru o populatie estimata la 2 miliarde de locuitori. Iar investitiile impunatoare in armata si in ingineria spatiala determina practic statutul ei politic pe arena internationala.

In China sunt valorificate peste 54 miliarde dolari investitii straine. Totodata, rezervele valutare ale Chinei, cele mai mari la nivel mondial, au crescut in ultimul trimestru al anului 2006 cu 78,4 miliarde de dolari, la 1.066,3 miliarde de dolari, potrivit bancii centrale chineze. Banca Centrala Chineza a avut o crestere a produsului intern brut cu 9,8% in 2007, astfel depasind indicele produsului intern brut al Marii Britaniei si Germaniei.

In 2006 investitiile intreprinderilor chinezesti au ajuns sa fie peste 70 miliarde de dolari in mai mult de 160 de state, marcind o crestere semnificativa cu 30% fata de anul precedent. Aceste investitii vizeaza in special operatii de export, retele de desfacere, transport transoceanic, proiectare si cercetare. Astfel China s-a clasat de la locul 17 in 2005 la locul 13 in lume in 2006 la capitolul investitiilor in strainatate. Potrivit statisticilor, excedentul contului curent din 2008 realizat de China a fost de circa 440 de miliarde de dolari, cu o crestere de aproape de 20% comparativ cu anul precedent. Ritmul de crestere a coborat cu 27 de procente fata de anul precedent. In ultimii ani rezervele de valute ale Chinei au crescut cu repeziciune. Acestea s-au apropiat pana la sfarsitul anului 2008 de 2000 de miliarde de dolari[25].

La inceputul secolului XXI s-au produs schimbari strategice pe harta energetica a lumii. La orizontul diplomatiei energetice au aparut China, India, Iranul si UE largita, care intampina dificultati mari in politica lor energetica, fiind dependente de resursele energetice si de politica externa a tarilor vecine. China depinde de politica energetica a Rusiei. India depinde de politica Iranului cu privire la gazcoductul Iran-Pakistan-India, investitie estimata la 7,4 miliarde dolari. Iranul depinde de pozitia Rusiei in contextul mai larg al situatiei din Orientul Mijlociu. UE depinde de gazul si infrastructurile rusesti la moment.

Geopolitica energetica a Chinei se dezvolta in dependenta de pozitiile marilor puteri din regiune, care, intr-un fel sau altul, formeaza o balanta de forte impreuna cu China. Prin urmare, este vorba de Rusia si Arabia Saudita, care sunt puteri de influenta in Asia (in cazul Rusiei in Eurasia) si importanta lor politica in regiune este axata pe mentinerea resurselor energetice. Eventual acestora li se pot adera Iran si India, dar deocamdata acestea reprezinta parteneri strategici economici atat pentru China, cat si pentru Rusia si SUA. Cazul relatiei Iran-SUA nu se include in acest context.

Alianta energetica dintre Rusia si China se explica printr-un moderat temperament politic al Moscovei de a monitoriza politicile frontaliere, astfel incat acestea sa fie preponderent deschise negocierilor pentru conducte de gaze rusesti, care eventual pot fi trasate spre India si Coreea de Nord. Rusia recent a declarat ca va oferi ajutor energetic Coreii de Nord echivalent cu un milion de tone de petrol si in acelasi timp va anula datoria Coreii de Nord fata de Rusia. Acordul de sapte puncte semnat dintre Rusia, China, Japonia, SUA si cele doua Corei, prevede asistenta energetica rusa in schimbul scoaterii din functiune a reactorului nuclear. Astfel, daca Coreea de Nord va respecta acest acord, ea va primi ajutorul energetic promis de rusi. Pozitia SUA in chestiunea data tine de denuclearizarea Coreii de Nord, servind drept exemplu pentru Iran. Iar Japonia s-a declarat nedumerita fata de pasivitatea guvernului de la Beijing in solutionarea problemei cetatenilor niponi rapiti, ceea ce reprezinta o conditie a guvernului de la Tokyo pentru Phenian, daca acela are nevoie ca sa-i fie acordat ajutor.

Rusia in alianta economica cu China formeaza o semnificativa contrabalansare Statelor Unite si Japoniei in Asia[26]. Japonia cauta noi piete comerciale si Asia reprezinta un avantaj de exceptie, luand in consideratie atat rezervele energetice cat si forta ieftina de munca pentru intreprinderile japoneze care, nu este exclus, se vor extinde pe tot continentul asiatic in umatorul deceniu. Pozitia geografica a Chinei este una deosebita, marginandu-se cu unii din principalii actori ai politicii energetice de azi si maine ca Mongolia la Nord, cu Rusia la Nord si Nord Vest, avand la Nord si o fasie strategic importanta ca un coridor format intre Kazahstan (la Nord Est) si Mongolia (potentiar energetic in Asia), la Sud-Est cu India si la Est cu Coreea de Nord. Verosimil ca centrul de atractie economica din aceasta regiune pentru urmatorul deceniu sa devina China .

4. Relatia Rusia-SUA. Spre o deschidere asteptata, cu inflexiuni de vigilenta sporita

De la venirea la putere a lui Putin, din 2000, Rusia si-a revenit gradual economic. Cresterea economica in ultimii ani a fost de 7%, activitatea bursiera in continua ascensiune, conditiile de viata s-au imbunatatit vizibil (veniturile populatiei s-au dublat din 2000), Rusia este pe locul trei in lume in termeni de rezerve monetare (peste 300 de miliarde de dolari). Rusia se afla printre primele 10 economii ale lumii, investitiile straine directe ajungand la 31 de miliarde de dolari anul trecut, fata de 15 miliarde anul precedent. Nu mai avem de-a face cu Rusia care implora imprumuturi, ci cu Rusia care si-a platit datoria externa si selecteaza si conditioneaza investitorii in domeniile strategice. Pe acest fundament, in discursul anual din Adunarea Federala, din aprilie 2008, Administratia Rusa a definit drept prioritate a planului strategic national asigurarea unui rol mai influent al Rusiei in afacerile globale. Persista insa problemele demografice si disparitatile de dezvoltare.

Cum a avut loc revigorarea Rusiei? Multi analisti converg in a aseza la baza acesteia consolidarea administratiei publice centrale si locale, acaparata de fostii nomenclaturisti si membri ai serviciilor secrete care au preluat apoi controlul politic si economic, detronandu-i pe oligarhii din reteaua de solidaritate din jurul familiei Eltan. Acestia ar fi construit un "capitalism birocratic", prin privatizarea informala a statului. Intr-un articol din Current History, Lilia Sevtova afirma ca "regimul politic rus poate fi descris drept un regim birocratic-autoritar, care are la baza rasturnarea dominatiei oligarhilor din epoca Eltan si redistribuirea puterii politice si economice birocratiei. Conducerea este exercitata, in genere, dar nu in situatie de monopol, totusi, de asa-numitii "siloviki", fosti membri ai serviciilor secrete."[28]

Un studiu al Centrului pentru Studierea Elitelor din Moscova asupra unui numar de 1.016 persoane cu functii politice de decizie in regimul Putin a relevat ca 26% dintre acestia au facut parte din KGB sau din serviciile secrete succesoare. Putin insusi a fost ofiter KGB si apoi sef al serviciului, ca si Andropov. Directoarea Centrului sustine ca analizarea mai amanuntita a biografiilor celor chestionati indica faptul ca 78% dintre acestia sunt ex-KGB-isti. Totusi, acesta nu reprezinta un exceptionalism rus, alte studii relevand o situatie similara in Europa de Est (Ungaria, Polonia), unde nomenclatura comunista si-a reconvertit pozitiile dominante in noul regim. Fara doar si poate, un studiu similar in Romania ar indica o situatie nu departe de aceeasi constatare de reproducere a elitelor. Tot asa cum politica, in multe democratii noi, se afla sub semnul tentatiei monopolului puterii si distribuirii de avantaje clientilor, al charismei personalitatilor si al patronajului partidelor care inteleg primordial politica drept retorica si instrument de anihilare a oponentilor.

Revigorarea economica s-a reflectat imediat in politica externa. Rusia joaca un rol major in Asia Centrala, Caucaz, Iran, Coreea de Nord, Siria, teritoriile palestiniene, Kosovo si in conflictele inghetate din zona sa de proximitate[29]. Inchistarii interne si extinderii controlului asupra centrilor independenti sau concurenti ai birocratiei i-a corespuns in mod reflex, si pe fondul dilatarii visteriei din veniturile energetice, in urma cresterii pretului petrolului, o politica externa ofensiva, de remarcare a teritoriului si recucerire a influentei zonei din "vecinatatea imediata", dar si de reafirmare a rolului mondial, in special in Asia, Orientul Apropiat si Europa de Est.

Mentalitatea reziduala de mare putere s-a manifestat in politicile energetice de santaj si in episoadele de flexare a muschilor politici si economici, in timpul episoadelor recente de riposta la adresa Ucrainei, Moldovei, Georgiei sau Estoniei.

In relatia cu Europa, Rusia isi joaca cartea Kosovo cu abilitate. Rusia stie, dupa cum observa Dmitri Trenin intr-un articol recent din The Washington Quarterly, sa exploateze slabiciunile decurgand din viziunile distincte ale membrilor UE, preferand sa trateze separat cu membrii UE cu care are relatii bune, precum Germania, Franta, Italia, Spania, Grecia si Portugalia, decat sa trateze cu Bruxelles-ul.

In privinta Asiei Centrale, un exemplu despre cum stie Rusia sa manevreze cunoasterea regiunii este felul in care a reusit sa profite de pe urma incidentului de la Andijan. In timp ce Moscova nu a obiectat fata de inabusirea miscarii de la Andijan, SUA si UE au criticat "masacrul fortelor antiguvernamentale" din mai 2005, ceea ce a alarmat regimul autoritar din Uzbekistan, aflat intre dilema temerii fata de reintrarea sub controlul rus si riscurile cooperarii cu Occidentul care le predica lectia democratiei si a drepturilor omului. Rezultatul a fost semnarea, in iulie 2005, a unei declaratii a Organizatiei de Cooperare Shanghai, din care fac parte, pe langa Rusia si China, si Uzbekistanul, Kazahstanul, Kirgizstanul si Tadjikistanul, a unei initiative a Moscovei de retragere a bazelor militare americane din Asia Centrala. Infiintarea Organizatiei de Cooperare de la Shanghai are drept scop asigurarea stabilitatii si securitatii regionale in Asia, si nu agresiunea indreptata impotriva unei anumite tari. Crearea organizatiei s-a declinat in favoarea stabilirii noului sistem international de securitate. Ca urmare, baza militara      americana din Uzbekistan a fost inchisa.

Nu in ultimul rand, Rusia priveste cu atentie la testele la care este supusa marea superputere mondiala a momentului in Irak. Toynbee, Spengler si alti istorici ai marilor civilizatii au demonstrat ca multe imperii au intrat in declin prin angajarea in eforturi militare ce le excedau capacitatile, prin declin economic subsecvent, si, pe plan simbolic, prin pierderea superioritatii morale. Razboiul din Irak nu numai ca absoarbe resurse uriase financiare si umane, dar a zdruncinat pentru o buna parte a lumii increderea in superioritatea militara si morala a puterii americane. Beijingul si Moscova asteapta acutizarea unor fragilitati ale SUA. O noua greseala de politica externa, de pilda, o aventura esuata in Iran, ar putea crea altor puteri emergente senzatia ca SUA ar putea intra in declin, sporindu-si pretentiile de influenta proportional cu perceptia vulnerabilitatii americane.

Presedintele american Barak Obama, la vizita efectuata in Rusia in iulie 2009, a invocat o cursa a inarmarii nucleare in Orientul Mijlociu, daca Iranul se va dota cu bomba atomica in "poate cea mai volatila parte a lumii". El a citat activitatile nucleare nord-coreene si a subliniat "amenintarea extraordinara" pe care o reprezinta riscul ca actori nestatali, precum organizatiile teroriste, sa obtina arme nucleare. De asemenea, Obama a mentionat necesitatea de a veghea la neproliferarea materialului nuclear si de a produce un nou Tratat de neproliferare revigorat.

"Prin urmare, am sugerat un summit mondial privind siguranta nucleara pe care intentionam sa il gazduim anul viitor si am discutat cu presedintele Medvedev despre posibilitatea mare ca Rusia sa gazduiasca un summit ulterior, in cursul caruia vom reuni toate tarile planetei pentru a progresa in aceasta problema esentiala", a precizat Obama[30]. Presedintele american Barack Obama a precizat ca SUA "asteapta sa vada cum vor evolua lucrurile in Iran" si a precizat ca legitimitatea alegerilor prezidentiale "ridica intrebari" .

Obama a cerut Teheranului "sa guverneze prin consens, nu prin forta", vorbind despre violentele din manifestatiile din Iran, soldate cu cel putin 17 morti. Presedintele Mahmoud Ahmadinejad a fost declarat invingator in alegerile prezidentiale din Iran din iunie 2009, dar fostul premier Mir Hossein Moussavi a protestat fata de neregulile care ar fi marcat derularea scrutinului. Declansarea represiunii in Iran, materializata in interventia violenta a politiei impotriva protestatarilor pro-reformisti, in arestarea a zeci de persoane si lideri ai opozitiei si inasprirea cenzurii a starnit ampla ingrijorare in occident. In reactie la confirmarea oficiala a realegerii in functie a presedintelui tarii, Mahmud Ahmadinejad, validata de liderul suprem al tarii, ayatolahul Kamenei, in Iran au izbucnit cele mai intense tulburari de la victoria revolutiei islamice, acum 30 de ani incoace.

In urma validarii oficiale a rezultatului alegerilor prezidentiale iraniene, rezultat salutat in lumea araba de organizatiile extremiste sponsorizate de Iran, s-au spulberat mai toate sperantele occidentale. Vestul nadajduise in sansa amorsarii unui dialog fructuos intre puterile apusene si regimul de la Teheran, pe tema programului nuclear al fundamentalistilor islamici iranieni. Propunerea acestui dialog, derulat ani la rand, fara efect, la initiativa puterilor europene, fusese recent reiterata de presedintele SUA, Barack Obama. Seful Casei Albe ii intinsese mana  regimului iranian, cerand Teheranului sa-si "desclesteze pumnul".

Totodata, proportiile protestelor antiguvernamentale si mai cu seama reactia foarte violenta a regimului iranian impotriva opozitiei, care contesta in continuare rezultatul oficial al votului, anunta o posibila destabilizare profunda a Iranului. In aceste conditii se va pune cu o noua acuitate problema pericolului reprezentat de ambitiile nucleare ale islamistilor siiti de la Teheran. Iar aceasta, desi inca inaintea alegerilor era clar ca programul nuclear iranian nu depinde de prerogativele prezidentiale, ci de ale liderului suprem, ayatolahul Kamenei, nefiind defel probabila anularea lui de catre un eventual nou presedinte. La urma urmei, principalul contracandidat al lui Ahmadinejad, Mir-Hossein Mousavi, sustinuse ideea unei politici a destinderii intre Iran si occident, dar nu se pronuntase catusi de putin impotriva programului de imbogatire a uraniului promovat in mod accelerat de regimul iranian.

Conducerea de la Teheran a continuat in ultima vreme nu doar sa-si extinda operatiunile de imbogatire a uraniului, procedura necesara fabricarii de arme nucleare, ci si sa ingradeasca accesul Agentiei Internationale pentru Energie Atomica de la Viena la instalatiile atomice iraniene.  Exista probabilitatea ca  presedintele iranian sa conditioneze in continuare un dialog cu vestul cerand prealabila anulare a sanctiunilor internationale impuse de Consiliul de Securitate ONU in urma nerespectarii de catre Teheran a revendicarilor organizatiei mondiale.  Ceea ce nu inseamna in mod necesar ca Ahmadinejad va respinge  formal oferta de negocieri a SUA. In schimb, analistii prevad ca va incerca in continuare sa traga de timp, asa cum a facut-o in ultimul deceniu, in tratativele purtate in sase, cu participarea Germaniei si a celor cinci state cu drept de veto in Consiliul de Securitate.

Ultimul raport al AIEA reliefa, la inceputul lunii iunie ca Iranul si-a sporit, din martie, cu 25 la suta capacitatea de imbogatire a uraniului. E posibil ca Teheranul sa intre foarte curand in posesia unei cantitati suficiente de material fisionabil in vederea fabricarii unei prime ogive nucleare.  Ceea ce, in mod cert, va intensifica temerile israeliene si va amplifica eforturile statului evreu de a elimina riscul strategic iranian, complicand incercarea SUA de a dezamorsa pe cale diplomatica litigiul aparut pe marginea ambitiilor nucleare iraniene. Nu in ultimul rand, mentinerea la carma a lui Ahmadinejad va potenta si alarma din statele arabe sunite, care se tem de extinderea hegemoniei regionale a siitilor iranieni.

Rusia, ca succesor al Uniunii Sovietice, trebuie sa isi asume responsabilitatea pentru politicile de deportari, exterminari, pentru gulaguri si campania de rusificare si deznationalizare a tarilor ocupate de sovietici. Mai recent, ceea ce a ignorat Putin sa le spuna istoricilor rusi, este centralizarea puterii politice la Kremlin si dominatia legislativului si judiciarului, nationalizarea ascunsa a Iukos sau santajul fata de marile companii occidentale, care sunt amenintate, sub pretextul suspendarii licentelor pentru nerespectarea mediului, ca nu mai pot opera pe piata rusa daca nu vand din actiuni companiilor ruse controlate de stat.

Daca Rusia nu trebuie ignorata, ea nu trebuie tratata cu ingaduinta, atata timp cat reinvie practici ale trecutului recent, si incearca santajarea tarilor vecine. Orice derapaj antidemocratic rus trebuie semnalat si sanctionat de UE si SUA.

Rusiei nu ii trebuie lasata nici impresia ca poate reinstitui un imperiu cvasi-democratic la frontierele Uniunii Europene, dar nici nu trebuie pierdut din vedere ca destinul Rusiei nu este in Asia, ci aproape de Europa, de care o leaga istoria, cultura si relatiile economice, mai mult decat China, pe care o percepe ca un rival in Extremul Orient. Nu in ultimul rand, relatiile interpersonale pot ancora Rusia mai puternic de Europa, profitand de forta de atractie si proximitatea geografica si culturala de UE.

5. Relatia SUA-China. O interconditionare reciproca, cu acceptarea rolului secund pentru China

Cunoscutul analist politic, Henry Kissinger vorbea in 1994 despre o noua ordine mondiala, una post Razboi Rece, unde SUA nu putea nici sa se retraga din lume nici sa o domine. Dupa colapsul URSS, Statele Unite s-au lovit cu o lume ex-sovietic cu nuante de gandire marxist-leninist care trebuia sa fie modificata intr-o forma rapida si eficienta.

Suprematia SUA devine categorica pentru Rusia si China, care incearca sa schimbe actuala configuratie a sistemului international si sa detina un mai mare control in explorarea spatiului cosmic si in politica nucleara. Spre urmare, Rusia califica R.P. Chineza drept partener militar si strategic in spatiul Euroasiatic si are de ce, caci China a luat masuri serioase in modernizarea marinei si performantei sectorului militar, iar excedentul balantei comerciale a Chinei pentru primele sase luni ale anului 2006 au atins cote maxime, circa 60 miliarde de dolari americani.

In Asia Centrala, China si Rusia au format "Shanghai Cooperation Organization" (SCO) impreuna cu republicile ex-sovietice din zona, bogate in resurse energetice - concurand astfel ambitiile expansioniste ale SUA din regiune. In centrul "SCO" stau rezervele uriase de petrol si gaze naturale ale Rusiei si enorma forta de munca foarte ieftina a Chinei. Nici China, nici Rusia nu doresc, desigur, o confruntare directa cu Statele Unite. Scopul organizatiei "SCO" - la care s-a alaturat recent Iranul si India - este o cooperare economica in stare sa concureze dominatia SUA intr-o regiune a lumii atat de importanta energetic si strategic.

Ofensiva chineza nu se bazeaza, insa, numai pe sprijinul Rusiei. Strategia Beijingului este mult mai complexa. Si mai ambitioasa. O directie foarte importanta o constituie dezvoltarea relatiilor cu Africa. In ultimii zece ani (intre 1998 si 2008), schimburile comerciale dintre China si tarile continentului negru au crescut de 10 ori, de la 3 la 30 de miliarde de dolari. Iar in 2009 ar putea atinge 100 de miliarde de dolari - a prognozat presedintele Hu Jintao, cu ocazia summit-ului "China-Africa", desfasurat la Beijing[33].

Washingtonul a exercitat presiuni asupra Beijingului, in februarie, pentru ca CNOOC - compania petroliera de stat a Chinei - sa renunte la o investitie de 16 miliarde de dolari facuta in compania de gaz "Iran's North Pars". O alta firma chineza - CNPC - isi anuntase deja intentia de a investi 3,6 miliarde de dolari la aceeasi "Iran's North Pars". Ca raspuns la presiunile americane, Beijingul a declarat ca Statele Unite nu au dreptul sa se opuna unei cooperari normale, intre state independente si suverane. Acesta este doar unul dintre exemplele multiple ale unui fapt indiscutabil: investitiile chineze din Orientul Mijlociu, Africa sau America Latina ingrijoreaza Washingtonul. O alta directie strategica a Beijingului - extrem de ingrijoratoare pentru Statele Unite - vizeaza penetrarea economica a Americii Latine.

Washingtonul nu a privit cu ochi buni vizita efectuata in China de presedintele Venezuelei - tara care este al cincilea mare exportator de petrol din lume. Vizita incheiata prin semnarea unor acorduri bilaterale extrem de avantajoase pentru ambele parti. Venezuela s-a angajat sa creasca exportul de petrol catre China, de la 155.000 de barili pe zi, la 500.000 pana in 2009, si la 1.000.000 de barili pe zi pana in 201 In schimb, China a promis oficialitatilor de la Caracas un substantial ajutor economic si lansarea primului satelit venezuelean.

Aceste date demonstreaza ambitiile globale ale Chinei, despre care multi analisti considera ca va prelua, in jurul anului 2020, rolul de lider mondial de la Statele Unite. Spre deosebire de Statele Unite, China nu pune conditii politice atunci cand imprumuta sau investeste intr-o tara din lumea a treia. Sub deviza presedintelui Hu Jintao "ascensiunea pasnica", China a devenit practic - mai ales in ultimii zece ani - o noua sursa de finantare, alternativa, pentru tarile in curs de dezvoltare. China ofera miliarde de dolari in ajutoare si imprumuturi, fara conditii politice, vizand doar obiective strategice pe termen lung.

Lipsa conditionarii politice a atras ca un magnet lideri din tarile acuzate de SUA de "lipsa de democratie" sau "autoritarism", tari unde Washingtonul cere de multa vreme o "schimbare de regim". Adica, aducerea la putere a unor lideri favorabili intereselor americane. Washingtonul a atacat frecvent Beijingul pe aceasta tema, declarand ca acesta ar sustine "regimurile corupte" din Lumea a Treia. Astfel, SUA au denuntat sprijinul Chinei pentru tari ca Venezuela, Zimbabwe, Sudan, fata de care Washingtonul nu-si poate impune pretentiile. SUA au luat si alte masuri cu caracter strategic, fata de ascensiunea fulminanta a Chinei in arena internationala. Astfel, Administratia Bush a incheiat un acord de cooperare nucleara cu India si incurajeaza acum New Delhi sa actioneze impotriva Beijingului.

Washingtonul sustine si Australia in escaladarea interventiilor militare din tarile Pacificului de Sud, pentru a rasturna unele regimuri care au inclinat prea mult spre China si investigatiile chineze. In plus, Administratia Bush a      incurajat activ Japonia sa joace un rol mult mai agresiv in spatiul Asiei de Nord-Est, contra Coreei de Nord si Chinei.

James Kynge, veteranul pe probleme chinezesti al prestigioasei publicatii "Financial Times", este autorul unei noi carti: "China Shakes the World: the Rise of a Hungry Nation" ("China zguduie lumea: ascensiunea unei natiuni flamande"). Kynge afirma ca ascensiunea Chinei din ultimii 20 de ani seamana foarte bine cu cea a Statelor Unite de la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului XX.

Mariajul dintre infrastructura moderna si vasta piata a muncii ieftine au transformat China in "noul centru industrial al lumii" - asa cum era odinioara SUA. Marele stat asiatic a investit masiv in cercetare si in industria high tech. In prezent, China ocupa locul cinci in topul mondial al patentelor si brevetelor privind noile tehnologii. Beijingul investeste si in invatamant. In fiecare an, China produce mai multi absolventi de facultate decat SUA. Si are deja vreo 200 de milioane de cetateni care vorbesc la perfectie limba engleza, scrie James Kynge, de la "Financial Times".

Pe termen mediu si lung, China se poate dovedi pentru SUA un adversar geostrategic mult mai puternic decat isi imagineaza unii. Economia chineza este o oglinda care reflecta factorii ce au stat in spatele remarcabilului succes al economiei americane in ultimii 25 de ani. Dupa cum s-a aratat anterior, China nu are un sector financiar modern, privat. SUA au cel mai avansat sistem financiar din lume, care ofera o gama uneori naucitoare, dar foarte atractiva, de instrumente de depunere. Simbioza dintre sectorul financiar al SUA si economia americana reala a fost intarita de o reducere drastica a nivelului si a volatilitatii ratei inflatiei, schimbare conceputa dupa 1980 de Sistemul Federal de Rezerve condus de Paul Volcker si sustinuta de Alan Greenspan. Simultan, liberalizarea a sporit capacitatea sistemului financiar american de a adopta masuri inovatoare.

O moneda slaba favorizeaza exporturile chinezesti, care inunda pietele occidentale si descurajeaza importurile. In plus, in acest mod, Beijingul a putut acumula rezerve valutare de peste 850 miliarde dolari, situandu-se pe primul loc in lume din acest punct de vedere. Comentatorii apreciaza ca, din moment ce nu este dispus sa schimbe politica monetara a Chinei, Hu Jintao va incerca macar sa-i mai imbuneze pe americani prin semnarea unor contracte de peste 15 miliarde dolari cu diverse firme. Responsabilii chinezi sunt interesati, in mod special, de afaceri in domenii de varf, cum ar fi electronica, energia si telecomunicatiile, astfel ca delegatia sosita de la Beijing are programate intalniri cu managerii unor companii precum General Electrics, Flexotronics sau Motorola.

Earth Policy Institute[35] a anuntat ca SUA au fost depasite de China in consumul de otel, carbune, carne si grane. O competitie pentru resurse, un razboi economic e mai probabil decat o confruntare militara intre SUA si China. Cele doua tari concureaza deja acerb pentru petrolul mondial. China produce 3,3 milioane de barili de petrol pe zi, jumatate din cat consuma in prezent. Iar nevoile Chinei cresc pe masura ce economia sa se dilata. O economie in crestere are nevoie de energie.

Modernizarea Chinei si coeziunea sa interna depind de gasirea de noi resurse de petrol si gaze. China secondeaza deja SUA, fiind al doilea consumator de petrol din lume. Cele 20 de milioane de masini din China vor ajunge, in 2020, 120 de milioane, pe masura ce mai multi chinezi o sa aiba putere de cumparare si vor renunta la traditionalele biciclete. Chiar si asa, vor fi departe de cele 230 de milioane de masini din SUA, in 2001, care consuma 21 de milioane de barili de petrol pe zi. Aceasta la o populatie de aproape patru ori mai mica decat a Chinei. Nu numai China si SUA au nevoie de mai mult petrol. India si alte economii in expansiune impartasesc setea de energie. Anumiti analisti prevad deja decaderea SUA si triumful Chinei. Unii dintre ei s-au grabit sa anunte ca, dupa dominatia Europei asupra lumii incepand din secolul al XVII-lea si cea a Americii incepand din secolul al XX-lea, asistam la urmatoarea mare schimbare de paradigma mondiala prin mutarea centrului de putere in Asia, cu exponentii China, India si Japonia. SUA nu par sa fie pregatite sau animate de dorinta de a preda stafeta Chinei. In topul celor 500 de mari companii din lume, doar 15 sunt chinezesti, marea majoritate fiind americane si europene. In ciuda globalizarii, SUA sunt in continuare cel mai mare producator mondial, acoperindu-si in proportie de 75% propriile nevoi de consum.

Alte tari si zone ale lumii pot prelua locul Chinei, daca vor reusi sa produca mai ieftin si calitativ mai bine. India are in regiunea Bangalore un al doilea Silicon Valley, unde sunt localizate toate marile companii care produc si ofera servicii in domeniul tehnologiei de varf. Arnold Toynbee, in studiul sau comparativ asupra a 26 de civilizatii care au marcat istoria omenirii, surprinde cauzele care au dus la geneza, cresterea si decaderea marilor imperii si civilizatii dominante de-a lungul istoriei. Suntem avertizati ca o sursa a ridicarii puterilor dominante in lume, dar si a declinului lor, a fost dobandirea sau, respectiv, pierderea coeziunii sociale interne si a unei creativitati si vitalitati deosebite.

SUA inca nu par sa duca lipsa de acestea, in timp ce China nu poate pretinde ca sta foarte bine la toate aceste capitole. Totusi, deficitul bugetar al SUA si prezenta peste hotare a 500.000 de militari americani avertizeaza asupra disiparii resurselor, extinderii si ambitiilor nemasurate, cauze care au condus la prabusirea altor mari puteri.

6. Relatia UE-China. Actori ai unui joc precaut al ratiunii, evidentei si necesitatii de cooperare

China a suscitat extrem de multa atentie in ultimii ani in calitate de tara ce reprezinta o potentiala amenintare. Dar este aceasta amenintare atat de mare precum pare sau este mai mult o exagerare. A nu se trage insa concluzii pripite; ultimele doua decenii stau marturie ca guvernul de la Beijing poate fi acuzat de orice, numai de lipsa de viziune strategica nu. Iar unele din recentele sale politici interne si externe sunt graitoare pentru incercarea vizibila de minimizare a vulnerabilitatilor (interne) si contracare a potentialelor amenintari (externe). In plan intern, bunaoara, noile reglementari adoptate in 2005-2006 sunt indubitabil mai liberale fata de minoritatile religioase. In plus - supriza posibil de inteles corect numai in contextul intern - un amendament constitutional adoptat in 2004 stipuleaza ca "statul respecta si protejeaza drepturile omului". Raportul final publicat de catre agentia americana guvernamentala NIC (National Intelligence Council) privind tendintele globale cu orizont in anul 2025 si evolutiile atat probabile cat si certe ale societatii umane in ansamblul ei, stau la baza strategiei economice si militare a Statelor Unite pe termen lung si analizeaza cauzele si efectele care vor conduce la o noua ordine mondiala.

Raportul analizeaza tendintele demografice, economice, politice, militare, ecologice dar si reorientarea consumului de resurse si bunuri si stresul socio-economic care va creste datorita concurentei din ce in ce mai mari pe resursele non-regenerabile.  Este luata in calcul si actuala criza financiara si efectul acesteia de catalizator al schimbarilor preconizate. Noii jucatori vor face regulile, iar Vestul trebuie sa se adapteze.

Criza economica din 2008 nu are un impact deosebit asupra tendintelor de interconectare si interdependenta a economiilor nationale, iar proiectia in viitorul apropiat ne infatiseaza noi mecanisme de corectii si control. Fondurile monetare ca FMI vor fi tot mai vehement criticate si este foarte probabil ca puterile economice emergente, Rusia, China, India sau Brazilia sa impuna acceptarea de noi reguli al caror scop va fi reevaluarea economiilor nationale si a potentialelor regionale. Totusi, se pune problema de o noua tranzitie in acest proces, similar procesului de globalizare de la inceputul secolului trecut, cand intr-o prima faza a acestui proces a intervenit razboiul si recesiunea din 1929-1933 care au stopat intr-o anumita masura, pentru 20 de ani, globalizarea. Noua criza mondiala, dar si orientarea multipolara a puterii globale vor duce la o anumita birocratizare a deciziilor in ceea ce priveste fluxul capitalurilor si liberarizarea pietelor. Totusi aceste piedici sunt predictibile a fi pe termen scurt, presiunea socio-economica impunand de facto un consens intre marile puteri.

De asemenea, se va accentua concentrarea puterii economice in cele 3 mari aliante economice, America de Nord (SUA, Canada si Mexic - NAFTA), Europa (EU) si Asia (ASEAN-5 + China) si se vor crea premisele transformarii acestor federatii economice in aliante militare si mai mult ca sigur dupa 2025 vom avea o contrapondere serioasa la NATO.

O confruntare directa intre puterile emergente si Vest este improbabila. Vestul va reprezenta si in viitor principala piata de desfacere pentru economia Chinei si sursa principala de bunastare, iar o confruntare directa va eroda intreg edificiul economic al tarii.  Totusi, mitul superioritatii Vestului va fi spulberat. Vestul nu va mai putea sa ia decizii unilateral si este de presupus ca multe decizii ale sale vor fi contestate, conflictele diplomatice fiind tot mai dese. Iar una din aceste noi reguli se va adresa schimbarii si reformarii Natiunilor Unite, organizatie contestata de China care nu vede in ONU decat un critic vehement si enervant al sistemului politic chinez, un fel de claxon zgomotos la care Occidentul apeleaza cand doreste.

Si totusi, valorile sociale ale Vestului vor fi preluate de Orient si adaptate. Societatea umana din 2025 va fi cu mult mai bine informata decat in prezent. Internetul va face imposibila folosirea propagandei in sensul ei clasic. Chiar si China va fi nevoita sa liberalizeze accesul la internet ca o necesitate in competitia informationala. Mentinerea actualei cenzuri este imposibila in conditiile cresterii clasei de mijloc si dorintei acestei clase de a avea acces la resursele informationale internationale. In plus, accesul la informatie este o conditie obligatorie pentru ambitiile Chinei in ceea ce priveste dezvoltarea unei economii competitive din punct de vedere tehnologic si implementarii inaltelor tehnologii. Ori o societate mai bine informata este in esenta o societate mai liberala in gandire si valori, lucru care va intra in conflict cu doctrina comunista chineza.

Este vorba despre TRANSNATIONALE, despre uriase holdinguri corporatiste care incep sa prinda radacini sub efectul de catalizator al crizei economice din 2008. Deja asistam la achizitii uriase, care transced granitele nationale si care se vor consolida in viitorul apropiat. Aceste transnationale vor eclipsa bugetele nationale ale majoritatii tarilor si vor avea suficiente resurse financiare pentru a-si impune propriile viziuni.

In afara de India, toate celelalte economii emergente, China, Rusia si tarile din Golf nu sunt democratice, iar politicile lor economice trateaza uniform sectorul public si privat, si nici nu o vor face altfel, urmand un model propriu de capitalism diferit de cel liberal occidental. Acest capitalism de stat se va consolida si va concura in eficienta cu modelul occidental, fiind cert faptul ca tot mai multe state vor adera la acest nou model. Vestul nu va avea un foarte mare spatiu de manevra, fiind nevoit sa-si sprijine sectorul privat, a carei eficienta productiva, desi superioara concurentului oriental, va fi eclipsata de subventiile si interventiile statului capitalist.

Masurile protectioniste vor viza in ceea mai mare masura restrangerea accesului bunurilor de consum produse in China, lucru care va tensiona si mai mult relatiile dintre cele doua ideologii. In plus, capitalismul occidental foloseste mai eficient capitalul, investind mult mai mult si mai bine in inovatie si retehnologizare, principalele instrumente in cresterea eficientei, si nu vorbim doar de eficienta productiei sau productivitate, ci mai ales, pe viitor, vorbim de cresterea "eficientei ecologice", eficienta pe care Vestul mizeaza. In concluzie, in 2025 aceste doua ideologii vor fi cele care vor genera 95% din produsul mondial brut. In consecinta, majoritatea economiilor emergente sau consolidate, vor fi expuse la efectele competitiei pe piata mondiala energetica, fiind nevoite sa-si reorienteze politicile externe in favorizarea statelor care au resurse mari de hidrocarburi, compromisul si santajul devenind sinonime.