Planul Schuman - o idee noua pentru Europa secolului XXI

Europenii nu au cunoscut ragazul necesar care trebuia parcurs odata cu terminarea celui de al doilea razboi mondial, iar amenintarea celui de-al III - lea razboi mondial nu a intarziat sa se profileze. La 24 aprilie 1947, esecul conferintei de la Moscova privind problematica germana, convingea Occidentul ca Uniunea Sovietica, partener in lupta contra nazismului, avea sa devina un pericol iminent pentru democratiile occidentale. Crearea Kominter-nului in octombrie 1947 a coalizat toate tarile, iar "lovitura de la Praga" din 25 februarie 1948 a asigurat comunistilor dominarea Cehoslovaciei; ulterior blocada de la Berlin din iunie 1948, a dus la divizarea Germaniei in doua state, fapt care a marit tensiunea dintre cele 2 parti ale Europei. Europa Occidentala a semnat un tratat cu Statele Unite, Pactul Atlantic iar raspunsul Europei Rasaritene a fost punerea bazelor unei securitati colective.

Statutul Republicii Federale a Germaniei, care isi dirija propria politica interna dupa promulgarea legii fundamentale din 23 mai 1949, a accentuat rivalitatile Est - Vest. Statele Unite sustineau accelerarea cresterii economice a unei tari aflate in inima continentului deja divizat. La Washington, se ridicau voci care cerea reinarmarea vechilor puteri europene. Diplomatia franceza se afla intr-o mare dilema: ori ceda presiunii americane si, in ciuda opiniei sale publice, consimtea reconstituirea puterii germane pe Ruhr si Sarre, ori isi mentinea o pozitie rigida cu principalul sau aliat, fapt ce a adus la un impas al relatiilor cu guvernul de la Bonn.

Planul Schuman, un raspuns adaptat problemelor de dupa cel de-al doilea razboi

In primavara anului 1950 Robert Schuman, ministrul francez de afaceri    externe, om de mare incredere pentru americani si britanici, propunea reintegrarea Germaniei Federale in concertul statelor occidentale. Reuniunea celor trei guverne a fost programata la 10 mai 1950, Franta asumandu-si responsabilitatile pentru acest eveniment. Blocajelor politice li se adaugau si dificultatile economice, datorate, in special, crizei de subproductie. Cererea de otel a scazut, implicit si pretul, ceea ce dadea impresia ca producatorii traditionali existenti intre cele doua razboaie trebuiau sa-si reconstituie un nou cartel cu scopul de a limita concurenta. In plina faza de reconstructie, economiile tarile Europei Occidentale nu-si puteau permite sa lase industriile de baza la latitudinea speculatiei sau crimei organizate. Pentru a dezlega acest amalgam de dificultati in fata caruia diplomatia traditionala parea depasita de evenimente, Robert Schuman a recurs la geniul inventiv al unui om inca necunoscut de marele public, dar care detinea o experienta exceptionala de-a lungul unei lungi si bogate cariere internationale, Jean Monnet, care fusese numit de Charles de Gaulle in 1945 comisar francez pentru modernizare, in scopul asigurarii redresarii economice a tarii. De altfel, Monnet a fost unul dintre oamenii cei mai influenti din Europa occidentala, deoarece inca de la primul razboi mondial el a organizat structurile de aprovizionare in comun cu fortele aliate. Secretar general adjunct al societatii natiunilor, bancherul Statelor Unite in Europa Orientala si in China, Jean Monnet a fost unul dintre consilierii ascultati de presedintele Roosvelt si artizanul "Victory Program" care a asigurat superioritatea militara a Statelor Unite asupra fortelor Axei. Fara un mandat politic, acest om pragmatic sfatuia si guvernele tarilor Europei Occidentale. Ministrul francez al Afacerilor Externe, Robert Schuman, incredintase comisarului sau preocuparile sale privind Germania, fiind obsedat de a face totul pentru ca un razboi intre doua natiuni sa fie pentru totdeauna imposibil. Jean Monnet care s-a impus cu mica sa echipa de specialisti, a reflectat asupra acestei probleme, principala sa grija fiind politica internationala, deoarece a estimat ca razboiul rece s-a nascut din competitia intre cele doua mari parti ale Europei. Jean Monet observase ca diferitele tentative de conciliere a celor 2 parti ale Europei nu aveau succes, dupa ce congresul organizat de catre Miscarea Europeana de la ?Haye din anul 1948 facea solemn apel solemn pentru unirea continentului ii propunea relectii asupra unei initiative de cunoscut international al carui scop era 0000?.

Organizatia Europeana de Cooperare Economica(OECD)[1], creata in anul 1948 nu avea decat atributii de coordonare si nu putea impiedica redresarea economica a tarilor europene in cadrul national. Institutia Consiliului Europei creat la 5 mai 1949 arata ca, guvernele nu erau dispuse sa-si amputeze prerogativele. Ansamblul consultativ nu avea decat puteri deliberative, fiecare dintre rezolutiile sale trebuiau aprobate cu o majoritate de doua treimi si puteau fi blocate de votul Consiliului de Ministri.

Jean Monnet a fost convins ca, era iluzoriu sa-si creeze dintr-o data un edificiu complet institutional, fara a declansa rezistente din partea statelor care considerau ca intreaga initiativa era sortita esecului . Conducatorii statelor nu aveau inca maturitate pentru a consimti transferurile masive de suveranitate iar susceptibilitatile nationale erau inca vii dupa sfarsit recent al    razboiului. Pentru a reusi trebuiau sa se limiteze atat la anumite obiective stabilite pentru domenii precise, cu o mare contributie psihologica, ca si pe un mecanism de decizii in comun cu noi competente.

Jean Monet, impreuna cu colaboratorii sai apropiati au redactat in ultimele zile ale lunii aprilie 1950 o nota succinta in care expuneau motivele si dispozitiile unei propuneri ce bulversa toate schemele clasice diplomatice. Jean Monnet, fara a proceda la traditionalele consultari dupa serviciile prestate in ministere, avea grija ca aceasta munca sa fie facuta cu mare discretie, in scopul ocolirii inevitabilelor obiectii sau a unor contrapropuneri care ar fi alterat caracterul evolutiilor revolutionare, ca si beneficiul cu efect surpriza.

Documentele confidentiale i-au fost inmanate lui Bernard Clapier, Jean Monnet stiind ca decizia ministrului putea sa modifice cursul evenimentelor. La intoarcerea dintr-un week-end din regiunea sa Loraine, Robert Schuman isi anunta colaboratorii: "am citit acest proiect; ma ocup eu de treaba asta", initiativa fiind de domeniul responsabilitatilor politice. In timp ce ministrul francez isi apara propunerea in dimineata zilei de 9 mai, in fata colegilor sai din guvern, un emisar al cabinetului sau ii comunica cancelarului Adenauer "un proiect", pe care acesta l-a aprobat imediat, deoarece atingea un obiectiv major, dublul acord al guvernelor francez si german. Robert Schuman si-a facut apoi publica declaratia asupra acestui proiect, intr-o conferinta de presa care a durat timp de 16 ore, tinuta in salonul Orologiului din Ministerul de Externe al Frantei. Acest program a fost precedat de cateva fraze introductive: "Nu mai este vorba de cuvinte spuse in van, ci de un act indraznet constitutiv. Franta a actionat si consecintele pot fi imense. Speram ca ele vor fi. A actionat in mod esential pentru pace. Pentru ca pacea sa se intample cu adevarat trebuie mai intai sa existe o Europa. Cinci ani aproape zi de zi dupa capitularea Germaniei, Franta a indeplinit primul act decisiv al constructiei Europei asociind la aceasta Germania. Conditiile Europene trebuie sa fie pe de-a-ntregul transformate. Aceasta transformare va face posibile alte actiuni imposibile pana in aceasta zi. Europa ce se va naste din asta, va fi o Europa puternica, unita si sarmanta. O Europa unde nivelul de viata va creste datorita unirii productiilor si extinderii pietelor care vor determina scaderea preturilor" .

In acest moment tonul unirii a fost dat. Nu era vorba de un nou aranjament tehnic supus unui targ de negociatori. Franta intindea mana Germaniei propunandu-i sa se asocieze ca parteneri egali in sanul unei noi entitati, mai intai insarcinata sa administreze in comun carbunele si otelul din cele doua tari dar sa puna si prima piatra a federatiei europene (anexa A).

Declaratia care a animat spiritele a formulat si cateva principii definitorii:

Europa nu se va face dintr-o data, ci prin realizari concrete. Trebuie mai intai sa se stabileasca "solidaritati de fapte".

Opozitia seculara dintre Franta si Germania trebuie eliminata; propunerea trebuie sa atinga in principal aceste doua tari, dar ea este deschisa pentru toate celelalte natiuni europene care le impartasesc obiectivele.

Actiunea imediata trebuie sa duca pana la un punct "limitat dar decisiv", iar productia franco-germana a carbunelui si otelului, va trebui plasata sub Inalta Autoritate Comuna.

Fuziunea acestor interese economice va contribui la cresterea nivelului de trai si la asigurarea unei stabilitati economice

Deciziile Inaltei Autoritati Comune vor uni si tarile care vor adera. Aceasta va fi compusa astfel, din personalitati independente pe o baza paritara iar deciziile sale vor fi executorii.

Pentru ca initiativa franceza, devenita franco-germana sa aiba toate sansele de a deveni realitate, trebuia actionat rapid. Franta convoaca la 20 iunie 1950 la Paris o conferinta interguvernamentala sub presedintia lui Jean Monnet. Cele trei tari din Benelux si Italia au raspuns la apel si au participat la masa negocierilor unde Monnet a precizat spiritul discursurilor care urmau sa inceapa: "Noi suntem aici pentru a indeplini o fapta comuna, nu pentru a negocia avantaje, dar pentru a ne cauta propriile avantaje intr-un avantajul comun. Se va intampla doar daca vom elimina din discursurile noastre toate sentimentele particulare pentru ca astfel sa se poata gasi o noua solutie. In masura in care noi, reuniti aici, ne vom schimba metodele, starea de spirit a tuturor europenilor se va schimba din aproape in aproape, cu totul?">

Discutiile au permis, de la inceput, evolutia edificiului international avut in vedere. Independenta si puterile Inaltei Autoritati nu au fost puse in discutie, pentru ca acestea constituiau punctul central a propunerii. La cererea Tarilor de Jos s-a infiintat un Consiliu de Ministri format din reprezentantii tuturor statelor. Formarea unui plen parlamentar si a unei Curti de justitie vor completa elementele care au stat la baza structurii sistemului institutional al actualei UE.

Negociatorii nu au pierdut niciodata din vedere ca au un mandat politic pentru a constitui o organizatie total noua care are anumite obiective si utilizeaza metode specifice. Esential era ca aceasta institutie sa nu se deprecieze pe parcursul crearii si sa ofere propriilor organisme interguvernamentale clasice urmatoarele obiective:

unanimitate exigenta in luarea deciziilor;

contributii financiare nationale;

supunerea executivului reprezentantilor statelor nationale la deciziile uniunii.

La 18 aprilie 1951, tratatul Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului (CECO) a fost semnat si ratificat de cele 6 state semnatare. Astfel la 10 august 1952, Inalta Autoritate prezidata de Jean Monnet s-a putut instala la Luxemburg.