GENEZA SI EVOLUTIA DOCTRINELOR POLITICE (I)

GENEZA SI EVOLUTIA DOCTRINELOR POLITICE (I)

Sunt configurate mai multe modalitati de abordare, in perspectiva istorica, a doctrinelor politice. Doua dintre acestea sunt mai uzitate: prima analizeaza doctrinele in succesiunea lor, cu obiectivul evidentierii influentei pe care o exercita asupraepocii/epocilor istorice si contributiei ce o aduc la intelegerearealitatilor politice ale perioadei/perioadelor la care este raportata; a doua le integreaza in sistemele de gandire ale timpului pentru a da conturul demersurilor spiritului uman in devenirea lui istorica. In perspectiva obiectivelor noastre, prima dintre acestea este preferabila.

1. Doctrina liberala germineaza si se dezvolta ca expresie a noiiclase in formare- burghezia, care trebuie sa argumenteze teoretic necesitatea schimbarii socio-politice, sa convinga indivizii si grupurilesociale de temeiurile viziunii sale politice si sa ofere solutii credibile pentru a pune in miscare "mecanismele" schimbarii. Sursele sale teoretice se identifica in gandirea omului politic si filosofului englezJohn Locke (1632-1704), in unele puncte programatice ale revolutiei engleze din veacul al XVII-lea (inspirate din scrierile lui Locke) si in reflectiile politice ale unor ganditori si oameni politici din veacul al XVIII-lea si inceputul celui urmator (Montesquieu, A. Smith, Th. Malthus, B. Constant, D. Ricardo, John S. Mill).

Pana la inceputul veacului al XIX-lea, noile idei si conceptii politice, care combat monarhia absolutista, sustinand un regimmonarhic constitutional, in care sa functioneze separarea puterilor in stat si sa se asigure protejarea vietii, libertatii si proprietatii indivizilor, nu au o nominatie proprie, care sa le confere o identitate distincta in peisajul gandirii politice. Din 1800, cand o componenta a Cortesurilor (legislativului spaniol) se autodefineste ca fiind liberala (Liberales),grupare care are un rol important in initierea unor reforme cu pregnant caracter burghez, iar o parte a ei (liberalii moderati) detine pentru scurta vreme puterea (august 1822 - septembrie 1823), doctrina se impune relativ rapid cu aceasta denumire. Franta, Anglia si apoi altestate europene "importa" de la spanioli denumirea si o impun in spatiile politice nationale, inclusiv prin constituirea unor formatiuni politice de esenta si cu titulatura liberala.

Doctrina liberala isi imbogateste considerabil patrimoniul ideatic si teoretic in secolul al XIX-lea, concomitent cu expansiunea sa in noi spatii geo-politice. Unele evenimente istorice (revolutiile americana si franceza) confera liberalismului un caracter revolutionar. Noua constructie sociala, pe care o concep ganditorii liberali, proclama libertatea individului drept principiu fundamental de organizare si functionare a societatii. Individul poate gandi si actiona liber intr-o societate democrata, fara a leza insa interesele si libertatea altor indivizi. Este liber sa-si exprime in public propriile opinii, fie oral, fie in scris; este liber sa se asocieze si sa desfasoare activitate politica; nu are restrictii in promovarea propriilor interese economice, intrucat sistemul ii garanteaza si apara proprietatea, sustine libera concurenta si circulatie (a capitalului, marfurilor si mainii de lucru). Statul este cel care ii garanteaza libertatile si drepturile de care se bucura (inclusiv de natura confesionala si etnica) impotriva pericolelor interne sau externe. Suprematia legii, separatia puterilor in stat si guvernareareprezentativa confera libertatii individului siguranta perpetuarii si deopotriva a largirii terenului ei de manifestare.

Paradoxal, doctrina liberala care proclama libertatea individuala o restrictioneaza in practica politica prin mentinerea sistemului de vot cenzitar. Teama ca largirea cadrului de manifestare politica a "cetateanului" - prototipul uman al noii societati in consolidare - poate afecta ordinea si stabilitatea este motivul esential al retinerilor in materie de sistem electoral. Este, deci, o contradictie intre principiilesi tezele pe care le proclama cu privire la libertatea individului si demersul practic in viata politica, contradictie care generaza aparitia unor tendinte si orientari noi in campul liberalismului.

In secolul al XIX-lea doctrina liberala dobandeste un caracter tot mai eterogen. Impotriva individualismului, ca principiu intangibil si suveran si a proclamarii proprietatii private, ca valoare suprema a societatii burgheze(sustinute teoretic indeosebi de B. Constant, in Franta si J. Benthon, in Anglia), iau pozitie o seama de ganditori care genereaza importante deplasari in zona liberala. De liberalismul clasic se detaseaza liberalismul neoclasic (statul trebuie sa aiba un rol si mai redus) si diverse variante ale neoliberalismului, aparute in perioada interbelica (ca raspuns la accedereala putere a bolsevismului si/sau a unor formatiuni de esenta socialista si social-democrata). Doctrina neoliberala atribuie un mai mare rol statului, inclusiv in probleme economice si sociale si acuza liberalismul clasic de lipsa de fermitate in actiunea politica de impiedicare a accederii partidelor de stanga la putere.

Tipuri de neoliberalism:

- neoliberalism conservator(Philippe Benton: renuntarea la protectia sociala a statului - providenta si a redistribuirii veniturilor, intoarcerea la politica "realista" liberala);

- neoliberalismul social(Valery Giscard D'Estaing: statul isi justifica existenta prin functia de corectare a exceselor individualismului si puterii private).

2. Doctrina conservatoare isi are originile in atitudinea politica a aristocratiei feudale, de la sfarsitul veacului al XVIII-lea si inceputul celui urmator, care reprezinta ideile revolutiilor burgheze, indeosebiale celei franceze din 1789. "Reflectii asupra revolutiei din Franta" - lucrarea-pamflet a englezului Edmund Burke, tiparita la un an dupa evenimentele revolutionare de la Paris, deschide seria criticilor ideilor revolutionare liberale in care se inscriu Joseph de Maistre, Louis de Bonald, Friederich von Gentz, Karl Ludwig von Holler s.a. Conceptiile acestora, precum si ale altor autori, configureaza, cu timpul, un set de teze si principii ce formeaza doctrina conservatoare, a carei esenta consta in urmatoarele: "ordinea naturala", traditiile si continuitatea trebuie aparate cu prioritate intr-o societate in careputerea este bazata pe forta si dominatie autoritara; "organismul social" este superior oricarei individualitati, motiv pentru care individul trebuie sa se supuna fortei puterii si ordinii ierarhice statornicita de aceasta; proprietatea privata are un rol primordial in generarea libertatii individuale si apararea ordinii si stabilitatii sociale; reformele si nu revolutia este calea ce conduce la schimbari "organice"; valoarea libertatii individuale nu este absoluta, ci este supusa unei alte valori etc.

Doctrina conservatoare, ca si liberalismul politic, are o dinamica proprie sub raportul continutului teoretic, cadrului de manifestare si influentei pe care o exercita in societate. Ca reflex al aparitiei fascismului, reprezentantii conservatorismului, in anii '20-'30, se opun societatii de masa, acuzand-o ca excesele democratice au favorizat aparitia fascismului si instalarea lui la putere in Italia,Germania, Spania si in alte tari. Ceva mai tarziu, prin anii '29 -'33, in S.U.A. se dezvolta un nou conservatorism, care este cunoscut sub denumirea de neoconservatorism si care are "cicluri" evolutive ce se relationeaza societatii industrializate.

Critica neoconservatoare in perioada interbelica este indreptata spre liberalism care, sustin teoreticienii conservatori, ar fi alunecat spre totalitarism. De aici, argumentarea necesitatii ca societatea sa fie reorientata spre valorile liberale ale secolului al XIX-lea. Reprezentantii acestui curent acuza pe liberali ca sunt vinovati de esecul in fata comunismului si socialismului, care ar fi condus la asa numita "contractie" a Occidentului.

Alti teoreticieni neoconservatori revendica revenirea la sursele de inspiratie originare ale conservatorismului (Burke), care afirmau, la vremea respectiva, credinta intr-o lege divina ce conduce societatea si constiinta umana; preferinta pentru sistemele politice traditionale si divizarea societatii in clase etc.

Dupa refluxuri teoretice, urmate de caderi libere ale influentei politice, neoconservatorismul revigoreaza incepand cu anii '70 aisecolului trecut. Resurectia neoconservatoare este, intr-un fel, favorizata si de recrudescenta doctrinara neoliberala precum si de virulenta criticismului practicat de "noua stanga". Erijandu-se in aparator al valorilor Occidentului, neoconservatorismul ultimelor decenii ale veacului trecut incearca sa se plaseze la confluenta cu liberalismul, promovand o politica ce are accente reformatoare, dar limitate si puse in subordinea ideii de ordine si autoritate. Noii conservatori incearca, de asemenea, o reconciliere intre traditie si modernism, intre autoritarism si democratie etc.

Conservatorismul actual are infatisare doctrinara si evidentiaza o varietate relativ intinsa, fiecare dintre variante avand valori si influente politice distincte: conservatorismul traditional, conservatorismul individualist, neoconservatorismul si dreaptareligioasa (ultima varianta aparuta imediat dupa al doilea razboi mondial este orientata impotriva "comunismului ateist" si se dezvolta considerabil dupa 1970 in S.U.A. proclamand drept obiectiv esential reintoarcerea la moralitate in sfera puterii si in societate).

3. Doctrina socialista, asemanator doctrinelor liberala si conservatoare, are origini ce se plaseaza in epoca destramarii feudalismului si debuturilor capitalismului si e incarcata de contradictii (revizuiri si reconstructii teoretice succesive, urmate de aparitia, fie in cadrul doctrinei, fie in afara ei, a unor noi variante care conduc sau nu la disidente).

Teoria socialista clasica este precedata de socialismul utopic, care reprezinta un ansamblu de conceptii politice cautand sa dea raspuns la problemele sociale, economice, politice care apar si se dezvolta in contextul agoniei feudalismului, imaginand un mod nou de organizare si conducere a societatii ale carui fundamente le reprezentau libertatea si "lipsa exploatarii". Conceptul de socialism utopic este introdus de Thomas Morus (1478 -1535) in lucrarea Utopia si dezvoltat in secolele XVII -XVIII de Campanella, Malby, Babeuf s.a. o data cu edificarea unui set de conceptii, teze si principiice ii confera un cadru teoretic reprezentativ si ale carei proiectii se substantializeaza prin contributiile lui Saint-Simon, Fourier si Owen. Ultimii trei socialisti utopici, dar si Dezamy, Cabet s.a., care critica virulent realitatile noului edificiu social in constructie - capitalismul, sunt si precursorii unei variante noi a socialismului, marxismul sau socialismul revolutionar, indeosebi prin definirea unor trasaturi esentiale ale unei prezumtive societati a viitorului (desfiintarea proprietatii private si inlocuirea ei cu proprietatea colectivist - etatista, planificarea dezvoltarii economice, lichidarea deosebirilor dintre sat si oras, obligativitatea muncii si un nou sistem de repartitie a produsuluisocial, desfiintarea claselor s.a.m.d.). Socialismul revolutionar (denumit si comunism sau socialism stiintific) a fost pregatit de o pleiada de teoreticieni si inchegat intr-o formula coerenta, sistematica si expresiva de catre Karl Marx si Friderich Engels.

Deosebirile esentiale dintre socialismul utopic si socialismul revolutionar constau in formularea obiectivelor finaliste ale doctrinei: in timp ce prima varianta doctrinara aprecia socialismul drept un produs al ratiunii sau ideal moral, a doua formula, fara echivoc, cerinta "obiectiva" a schimbarii sociale pe calea revolutiei pentru eliminarea capitalismului si edificarea unei noi societati, societatea socialista.

Socialismul revolutionar este o constructie teoretica realizata prindecuparea unor idei si teze din economia politica engleza (ideea valorii - munca), filosofia clasica germana si socialismul utopic francez, care se transfera pe terenul actiunii politice prin incitarea muncitorimii (proletariatului) la "lupta de clasa" pentru cucerirea puterii politice (prin revolutie socialista), instituirea dictaturii si construirea oranduirii socialiste si comuniste. In felul acesta, lupta de clasa, revolutia socialista si dictatura proletariatului (exercitata prin organisme statale) reprezinta suportulteoretic esential al noii doctrine si totodata mijloacele politice care sunt preconizate pentru aplanarea conflictului dintre muncitorime (in calitate de masa salariala) si burghezie (in postura de beneficiar al plus-valoriirezultata din productie).

Integrat in doctrina socialist-revolutionara, materialismul istoric are ca obiect de studiu societatea, legile generale si fortele motrice ale dezvoltarii istorice, inclusiv evolutia acestuia sub raport politic. Teoria politica in viziunea socialismului revolutionar trebuie orientata spre cercetarea esentei si interactiunii politicului cu structura socio-economica a societatii si, deopotriva, revizuita in relatie cu unele concepte noi (suprastructura politica) sau reformulate (putere politica, partid, stat, dictatura, democratie, libertate, egalitate etc.)

La sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul celui urmator, doctrina socialista se scizioneaza mai intai in socialismul reformist, apoi in bolsevism, care au evolutii paralele si distincte.

Socialismul reformist pledeaza pentru inlocuirea actiunii revolutionare prin reforme partiale, esalonate in timp si realizate intrun cadru democratic, prin efortul partidelor socialiste si/sau socialdemocrate, care se pot conjuga cu demersurile unor partide democrate, respectandu-se legalitatea si conditiile reclamate de functionarea statului de drept.

Bolsevismul, definit artificial drept marxism-leninismul epocii contemporane, se dezvolta la inceput in interiorul doctrinei socialist-revolutionare (marxiste), dupa care, in conditiile izbucnirii primului razboi mondial, se desprinde de matca, afirmandu-se ca doctrina si ideologie distincte.

Doctrina si mai ales actiunea politica a bolsevicilor (datorate, inprincipal, lui Vladimir Ilici Lenin) provoaca o vreme confuzii in mass-media si serioase precipitari in formatiunile politice de esenta socialista si social-democrata, indeosebi in perioada interbelica. Apar nuante interpretative ale doctrinei socialist-revolutionare, unele care tind si reusesc in final sa genereze un curent de gandire intermediar intre fondul originar socialist (exprimat in plan politic de partide social-democrate si socialiste) si doctrina bolsevica: socialismul radical (care respinge mijloacele si metodele de lupta ale "socialismului clasic" si a celui reformist si recomanda actiuni in forta, asa cum preconizeaza bolsevicii).

Ideologia si doctrina social-democrata, dupa al doilea razboi mondial, se caracterizeaza prin respingerea comunismului si prinreadaptarea progresiva la noile faze evolutive ale umanitatii, una dintre acestea si cea mai semnificativa, care are loc incepand cu ultimul deceniu al secolului trecut, o constituie abandonarea ideilor marxiste si recurgerea, intr-o maniera tot mai explicita, la imprumuturi teoretice din corpusul doctrinar liberal (neoliberalismul). "Cea de a treia cale", in versiune doctrinara social-democrata, presupune, in plan economic, o sinteza intre actiunea libera a economiei de piata si interventionismul statului (fara excese insa si intr-o formula rationala),iar in plan politic, promovarea, in continuare, a democratiei si a valorilor ei, indispensabile in demersurile politice ale socialistilor si social-democratilor.