CONCEPTUL DE POLITICA DE DEZVOLTARE REGIONALA

Introducere

Politica de dezvoltare regionala constituie un instrument important in cristalizarea identitatii europene. De aceea, problema atenuarii dezechilibrelor regionale si, in general, a sustinerii proceselor de dezvoltare regionala reapare in Europa, in ultimul timp, ca o preocupare majora atat in studiile de specialitate, cat si in analizele destinate fundamentarii masurilor de politica economica si sociala. Explicatiile interesului crescand pentru astfel de preocupari consta in mentinerea - uneori chiar agravarea - unor dezechilibre aparute in perioadele anterioare, sau o perceptie noua asupra acestora in actualul context economic, social si politic, in Europa Centrala si de Est, interesul actual pentru problemele regionale este determinat de necesitatea abordarii si rezolvarii in cadrul politicilor economice nationale a dificultatilor generate de procesele de restructurare si reforma, in cazul tarilor dezvoltate din vestul continentului, preocuparile in domeniul politicilor regionale s-au intensificat ca urmare a problemelor aparute in legatura cu procesele implicate de integrarea economica si politica.

Politica de dezvoltare regionala a Uniunii Europene isi are originea in diferentele de nivel ale veniturilor existente intre zone geografice distincte. Cele mai prospere zece regiuni ale UE sunt de trei ori mai bogate si investesc de trei ori mai mult in unitatile lor de productie decat cele mai sarace zece regiuni.

Aceasta problema s-a accentuat cu fiecare largire a Uniunii. Din 1988, aproape o treime din bugetul comunitar este dedicat sprijinirii zonelor mai putin avantajate, iar aceasta proportie tinde sa creasca.

Se cere facuta observatia ca sintagma 'politica de dezvoltare regionala' desemneaza un set de masuri cu caracter unitar din punctul de vedere al adresarii - in speta, catre zone distincte din punct de vedere geografic, fara referire asadar la apartenenta de o anume tara sau grup de tari. O asemenea perspectiva globala trebuie corelata cu incidentele asupra capacitatii concrete de a influenta mersul lucrurilor si, totodata, cu interesele reale in dezvoltarea regionala. Formularea elementelor concrete de politica economica tine cont, prin urmare, de prezenta unor obiective si principii adecvate caracterului regional al primitorului de sprijin financiar, in contextul globalizarii abordarii din punctul de vedere al donatorului. Daca avem in vedere aceste aspecte, in cadrul acestui segment al politicii comunitare intra mai multe componente: ajutorul acordat tarilor in curs de dezvoltare, sprijinul pentru dezvoltarea unor regiuni din tarile membre si asistenta acordata tarilor candidate.

Includerea relatiilor cu tarile candidate pe lista politicilor regionale ale Uniunii Europene este de data relativ recenta, mai precis de la reuniunea Consiliului Europei de la Copenhaga (21-22 iunie 1993). Cu aceasta ocazie, obiectivele programului PHARE au fost extinse de la acordarea de sprijin financiar pentru crearea si consolidarea institutiilor democratice (aflat in competenta Directoratului pentru Afaceri Externe), la suport pentru pregatirea aderarii la Uniunea Europeana. Acest din urma scop al alocarii de fonduri s-a accentuat in 1997 si 1999, prin adoptarea programului 'Agenda 2000', fiind prevazut ca din 2001, programul PHARE sa se concentreze prioritar asupra problemelor consolidarii cadrului institutional necesar in vederea aderarii.

Noutatea este semnificativa prin aceea ca o parte importanta din eforturile financiare ale integrarii este preluata chiar de catre Uniunea Europeana, iar procesul de aderare se desfasoara in doua etape distincte: prima, menita sa conduca la un nivel de dezvoltare necesar a fi realizat pentru inceperea negocierilor, iar urmatoarea, care respecta procedurile propriu-zise - negocierea conditiilor si documentelor de aderare, semnarea acestora etc. Pentru a accede in etapa finala, este necesar ca tarile candidate sa indeplineasca anumite cerinte cunoscute sub denumirea de 'criteriile de la Copenhaga'.

Reuniunea de la Copenhaga a introdus si un statut nou pentru tarile candidate la procesul de integrare europeana, care consacra un tip de relatii speciale intre Uniune si acestea, de la data reuniunii aparand in toate documentele oficiale denumirea de 'tari asociate'. Acestea beneficiaza de un tratament privilegiat in raporturile cu Uniunea, in acest cadru incluzand nu numai suportul financiar direct, ci si facilitati economice si comerciale. Durata acordarii acestor privilegii depinde de indeplinirea criteriilor pentru aderare, care au fost formulate astfel: 'Calitatea de membru implica faptul ca tara candidata a realizat stabilitatea institutiilor care garanteaza democratia, legislatia, drepturile omului si protectia minoritatilor, existenta si functionarea economiei de piata, si de asemenea capacitatea de a face fata presiunii competitiei si fortelor pietei in cadrul Uniunii. Calitatea de membru presupune abilitatea candidatului de a-si asuma obligatiile de membru, inclusiv adeziunea la scopurile uniunii politice, economice si monetare.

Capacitatea Uniunii de a absorbi noi membri, la momentul integrarii europene, este de asemenea un considerent important al realizarii intereselor atat ale tarii candidate, cat si ale Uniunii.

Consiliul European va continua sa urmareasca indeaproape progresele realizate de fiecare tara asociata in vederea indeplinirii conditiilor de acces in Uniune si va trage concluziile de rigoare.'

Concluziile Consiliului Europei vizeaza fiecare tara in parte, in mod individual si independent de celelalte, indiferent daca acestea fac sau nu parte din structuri sau tratate bi sau multilaterale. Acest principiu ramane valabil pentru toate candidaturile, fiind stipulat si in Tratatele de la Roma, precum si in cele de la Maastricht si Amsterdam.

In iulie 1997, Comisia Europeana a publicat 'Agenda 2000', un document important privind reformele politicilor Uniunii, precum si pentru strategia de aderare, impreuna cu opiniile acesteia privind aplicatiile fiecarei tari candidate la calitatea de membru al Uniunii. Comisia a precizat ca nici una din tarile asociate in vederea aderarii nu satisfac in intregime criteriile, identificand pentru fiecare din acestea domeniile in care este necesar un anume progres pentru a indeplini obligatiile de membru.

Totodata, documentul mentionat propune o 'strategie de preaderare', care cuprinde o noua abordare a problematicii, noi instrumente de realizare a sarcinilor decurgand din implementarea programelor corespunzatoare.

Principalul aspect al reformei politicii de preaderare se refera la faptul ca sprijinul Uniunii Europene pentru aderare este focalizat asupra problemelor identificate si negociate cu fiecare tara in parte, in context, toate formele de ajutor financiar (inclusiv PHARE) au fost puse impreuna, in acelasi cadru, denumit 'Parteneriat de Aderare'. Pentru fiecare tara candidata in parte exista un asemenea parteneriat, complementar unui Program National de Adoptare a Acquis-ului Comunitar (NPAA).

In urma adoptarii programului 'Agenda 2000', prin Reglementarea nr. 622 din martie 1998 a Consiliului Europei se stabileste cadrul legal al parteneriatului, prevazand incheierea de acorduri bilaterale Uniunea Europeana - tara candidata, care sa cuprinda intr-un cadru unitar:

. prioritatile, asa cum sunt definite in analiza situatiei fiecarei tari, asupra carora urmeaza sa se concentreze pregatirile in vederea aderarii, pentru indeplinirea criteriilor economice si politice, precum si a obligatiilor care incumba statutului de membru al Uniunii;

. resursele financiare necesare implementarii prioritatilor identificate.

In vederea realizarii acestui program, Consiliul Europei este imputernicit sa decida asupra principiilor, prioritatilor, obiectivelor intermediare si conditiilor cuprinse in fiecare Parteneriat de Aderare, care va fi discutat cu fiecare tara candidata in parte. Pana in prezent au fost semnate Parteneriate de Aderare cu toate cele 10 tari asociate.

Parteneriatul de Aderare Romania - Uniunea Europeana a fost semnat la 6 decembrie 1999, in baza deciziei Consiliului nr. 261 din 30 martie 1998, care stabileste principiile, prioritatile, obiectivele imediate si conditiile Parteneriatului de Aderare. Finantarea acestora este reglementata prin Memorandumul de finantare, negociat in anul 2000.

Instrumentele financiare ale strategiei de preaderare se concentreaza asupra fondurilor derulate prin programele Phare, ISPA (pentru investitii in sectorul de transporturi si mediul inconjurator) si SAPARD (pentru agricultura si dezvoltare rurala).

Preocuparile in domeniul politicilor regionale din Romania deriva din necesitatea sustinerii, inclusiv la nivel regional, a prioritatilor nationale definite in cadrul politicii economice globale, in acest context, consideram ca un studiu asupra politicii de dezvoltare regionala din tara noastra trebuie sa porneasca de la imperativele realizarii obiectivului strategic fundamental al perioadei actuale si in perspectiva pe termen mediu si lung, respectiv indeplinirea criteriilor de convergenta pentru aderarea la Uniunea Europeana.

Pornind de la acest obiectiv global, este necesar ca politicile regionale sa defineasca obiectivele specifice ale domeniului respectiv si sa analizeze integrarea acestora intr-un sistem coerent, pe de o parte cu obiectivele macroeconomice si cele specifice altor structuri (obiectivele sectoriale) si, pe de alta parte cu obiectivele traditionale ale politicilor regionale (atenuarea decalajelor' in dezvoltarea diferitelor structuri din spatiul national). Pe langa precizarea obiectivelor, politicile regionale trebuie sa defineasca si sa analizeze mijloacele de realizare a acestora si, evident, structurile institutionale capabile sa sustina asemenea evolutii.

2. Obiectivele politicii de dezvoltare regionala

2. Obiectivele politicii de dezvoltare regionala avute in vedere in statele membre ale Uniunii Europene

Obiectivele urmarite prin masurile de politica de dezvoltare regionala au in vedere evolutia unor variabile economice si sociale, legate in special de crestere economica, de piata muncii (in special de reducerea somajului), dezvoltare sociala, protectia mediului etc.

Tabelul 1

Obiectivele prioritare ale politicii de dezvoltare regionala a Uniunii Europeni si fondurile structurale utilizate, in perioada 1994 - 1999

Nota: FEDR = Fondul European de Dezvoltare Regionala;

FSE = Fondul Social European;

FEOGA = Fondul European de Orientare si Garantare a Agriculturii, Sectiunea Orientare;

IFOP = Instrumentul Financiar de Orientare a Pescuitului

Obiectivele "traditionale" ale politicii de dezvoltare regionala - reducerea disparitatilor regionale (teritoriale), realizarea unui echilibru intre nivelurile de dezvoltare economica si sociala a diferitelor zone de dezvoltare - au fost preluate si adaptate de catre fiecare tara membra a Uniunii Europene, in legislatia proprie referitoare la politica de dezvoltare regionala.

Schimbarile care au avut loc de-a lungul timpului in spatiul european, fie de natura integrarii de noi state in Uniunea Europeana, fie de natura aparitiei de noi regiuni slab dezvoltate sau in declin, fie, intr-un caz fericit, in care aplicarea politicii de dezvoltare regionala a dat rezultatele scontate, determinate de ridicarea nivelului de dezvoltare a unor regiuni care in trecut prezentau probleme, s-au produs si se pot produce pe trei axe principale. Axele vizeaza: realitatile specifice regiunii; cadrul interregional, national si international; conditiile conjuncturale.

Pentru a reduce sau stopa decalajele dintre nivelurile de dezvoltare, in perioada 1994-1999, Comisia europeana a definit sase obiective principale asupra carora trebuia concentrat ajutorul acordat din fondurile financiare comunitare. Dintre acestea, obiectivele 1, 2, 5b si 6 erau strict regionale, comparativ cu obiectivele 3 si 4 care nu erau considerate ca fiind regionale deoarece ele se aplicau peste tot in Comunitatea europeana (insumand in total aproape 10% din fondurile structurale).

Din tabelul 1 se poate observa ca obiectivele strict regionale (1, 2, 5b si 6) au primit, in perioada 1994-1999, cea mai mare parte din Fondurile Structurale ale Uniunii Europene.

Cele sapte obiective de orientare a politicii de dezvoltare regionala definite pentru perioada 1994-1999 s-au restrans, pentru perioada 2000-2006, la un numar de trei, deoarece noile reglementari precizeaza ca politica de dezvoltare regionala va fi concentrata pe patru niveluri de actiune. Aceste niveluri vizeaza, in principal aplicarea mult mai riguroasa a principiului concentrarii. Astfel, trebuie sa se realizeze:

concentrarea tematica asupra unui numar limitat de obiective prioritare;

concentrarea geografica asupra populatiei Uniunii Europene care va beneficia de sprijin pentru Obiectivele 1 si 2 (respectiv de la 51%, in perioada 1994-1999, la 35-40% in anul 2006);

concentrarea financiara asupra obiectivelor prioritare;

reducerea celor sase obiective doar la trei, respectiv:

► Obiectivul 1, care va urmari promovarea dezvoltarii si ajustarii structurale a regiunilor ramase in urma (cu un produs intern brut inferior cotei de 75% din media Uniunii Europene) si a regiunilor indepartate (fostul obiectiv 6). Acest obiectiv va fi finantat in proportie de 2/3 din fondurile structurale (astfel incat 20% din populatia Uniunii Europene sa beneficieze de acestea), fapt aratat si in tabelul 2. Prin urmare, se observa ca obiectivul 1 ramane in continuare considerat de Uniunea Europeana ca fiind cel care vizeaza in principal dezvoltarea regionala. Acest obiectiv va fi realizat prin intermediul fondurilor structurale (Fondul European de Dezvoltare Regionala, Fondul Social European, Fondul European de Orientare si Garantare a Agriculturii si Instrumentul Financiar de Orientare a Pescuitului).

► Obiectivul 2, care va urmari sprijinirea conversiei economice si sociale a zonelor cu dificultati structurale (restructurari, adaptare la un nou sistem de productie, la utilizarea unei noi tehnologii etc). Este cazul zonelor aflate in puternic declin industrial sau al celor in care economia zonei depinde de un singur sector (spre exemplu cel agricol). La realizarea acestui obiectiv vor conlucra trei dintre fondurile structurale (Fondul European de Dezvoltare Regionala, Fondul Social European si Instrumentul Financiar de Orientare a Pescuitului), astfel incat 18% din populatia Uniunii Europene sa beneficieze de aceasta finantare. De asemenea, distributia fondurilor va fi nuantata in functie de tipul activitatii predominante, respectiv: 10% pentru zonele industriale, 5% pentru zonele rurale, 2% pentru populatia urbana si 1% pentru sectorul pescuitului.

► Obiectivul 3, care va urmari sprijinirea adaptarii si modernizarii educatiei, instruirii si politicilor ramase in urma in domeniul ocuparii fortei de munca. La realizarea acestui obiectiv din categoria fondurilor structurale, singurul fond care va asigura finantarea este Fondul Social European. Totusi, la realizarea acestuia, eforturile la nivelul comunitar vor fi corelate cu strategiile nationale si cu interventiile la nivel regional.

Restrangerea obiectivelor de la sase la trei a venit ca o consecinta a reformei fondurilor structurale si de coeziune (ca urmare a masurilor concrete luate de Comisia europeana). Reforma din 1999 are in vedere profunde mutatii in planul realocarii fondurilor, redefinirii celor sase obiective si includerii treptate in politica regionala a tarilor candidate la integrarea in Uniunea Europeana. Principiile care au stat la baza acestei reforme sunt cel al concentrarii, simplificarii si clarificarii responsabilitatilor.

Tabelul 2

Obiectivele prioritare ale politicii de dezvoltare regionala a Uniunii Europene si fondurile structurale utilizate in perioada 200 - 2006

Sursa: Regulamentul Consiliului Europei Nr.1260/1999, Articolele 1-2.

Nota: FEDR = Fondul European de Dezvoltare Regionala; FSE = Fondul Social European;

FEOGA = Fondul European de Orientare si Garantare a Agriculturii, Sectiunea Orientare;

IFOP = Instrumentul Financiar de Orientare a Pescuitului.

Se urmareste cresterea eficientei fondurilor Uniunii Europene si extinderea utilizarii lor asupra noilor membri ai Uniunii Europene. Aceasta imbunatatire a utilizarii fondurilor se va realiza inclusiv prin simplificarea procedurilor de alocare a acestora. Astfel, are loc o divizare a competentelor intre statele beneficiare si Comisia europeana, aceasta urmand sa elaboreze doar linii directoare pentru programele comunitare regionale. Prin urmare, statele beneficiare vor avea o autonomie sporita in cuantificarea si utilizarea fondurilor de care vor beneficia. Totodata nu trebuie neglijat faptul ca, pentru imbunatatirea raportului cost/eficienta, s-au creat rezerve de pana la 10% in cadrul programelor comunitare, pentru multiplicarea procedurilor de control asupra modului de utilizare a fondurilor.

Aceasta abordare noua simplifica prioritatile de utilizare a fondurilor structurale. Astfel, prin reducerea numarului obiectivelor la trei, toate regiunile care au primit sprijin structural urmeaza sa intre intr-un proces de reevaluare, pentru a se vedea daca acestea se clasifica in continuare pentru statutul de beneficiar al ajutorului comunitar. Dupa ce vor fi analizate, regiunile care raman (sau cele care sunt nou venite) sunt avute in vedere in cadrul repartizarii fondurilor de la bugetul Uniunii Europene. Pentru realizarea acestor trei obiective, pe perioada 2000-2006, bugetul total alocat pentru politica regionala a Uniunii Europene se va ridica la 245 milioane euro (respectiv 46% din produsul intern brut al Uniunii Europene), distribuiti astfel: 184 milioane euro pentru fondurile structurale, 18 milioane euro pentru fondul de coeziune si 43 milioane euro prevazute spre alocare tarilor candidate.

Nu este suficient a incadra regiunile unei tari in cele trei obiective de dezvoltare regionala, prevazute la nivelul Comisiei europene, pentru a obtine asistenta financiara din partea Uniunii Europene, prin intermediul fondurilor structurale. Prin urmare, pentru a beneficia de un astfel de sprijin financiar, politica de dezvoltare regionala a fiecarui stat trebuie sa stipuleze si sa aplice cele cinci principii comunitare necesare realizarii unei dezvoltari economice armonioase la nivel regional.

l.2.2. Obiectivele politicii de dezvoltare regionala avute in vedere in statele din Europa centrala si de est candidate la Uniunea Europeana

Punerea in practica a politicii de dezvoltare regionala in tarile din Europa centrala si de est a fost impulsionata de presiunea exercitata de regiunile cele mai afectate de consecintele sociale ale restructurarii, de instabilitatea politica creata in vechile regiuni industriale sau in regiunile amenintate de somajul industrial, precum si de tranzitia la economia de piata si de cerintele rezultate din pregatirea aderarii la Uniunea Europeana.

In incercarea lor de a rezolva problema decalajelor in dezvoltarea economiilor nationale, autoritatile publice ale tarilor din Europa centrala si de est au preluat obiectivele politicii de dezvoltare aplicate in tarile membre ale Uniunii Europene si le-au adaptat in legislatia proprie, in functie de situatia economica si sociala a fiecareia.

Astfel, obiectivele politicii de dezvoltare regionala prevazute au pornit la inceput de la crearea cadrului administrativ-institutional necesar implementarii acestei politici, precum si concentarea asupra unui numar de zone cu probleme de dezvoltare. Dupa ce s-au creat institutiile cu responsabilitati in implementarea acestei politici, masurile pentru dezvoltarea economica vizeaza imbunatatirea activitatii in sectorul productiv si incurajarea restructurarii industriale, dezvoltarea resurselor umane si imbunatatirea infrastructurii de afaceri.

La realizarea acestor obiective vor conlucra fondurile de tip structural acordate de Uniunea Europeana (Programul PHARE, ISPA si SAPARD) si fonduri alocate de la bugetul de stat destinate dezvoltarii economice. Un asemenea fond s-a constituit si in Romania, fiind denumit Fondul National de Dezvoltare Regionala.

3. Principiile politicii de dezvoltare regionala

Reforma politicii de dezvoltare regionala introdusa in 1988 a stabilit cinci principii-cheie pentru a guverna alocarea si introducerea viitoarelor ajutoare destinate dezvoltarii regiunilor ramase in urma. Aceste principii sunt: concentrarea, programarea, parteneriatul, aditionalitatea si monitorizarea.

3. Principiul concentrarii

Concentrarea reprezinta un principiu central al reformei fondurilor structurale din 1998, in sensul ca el prezinta trei aspecte distincte, toate conducand la ideea ca fondurile politicii regionale trebuie concentrate asupra celor mai importante probleme in cele mai dezavantajate regiuni. Cele trei aspecte sunt: concentrarea asupra unui numar limitat de obiective, concentrarea geografica asupra anumitor zone eligibile si concentrarea financiara a resurselor disponibile.

  PRINCIPIILE POLITICII DE DEZVOLTARE REGIONALA

CONCENTRAREA

Programarea

Parteneriatul

Aditionalitatea

Monitorizarea

Figura 1: Principiile politicii de dezvoltare regionala

Primul aspect se refera la concentrarea geografica asupra unui numar limitat de obiective. Astfel, in perioada 1994-1999 s-au definit sase obiective principale asupra carora trebuia concentrat ajutorul. In timp ce obiectivele 1, 2, 5b si 6 erau de orientare regionala, ceea ce implica faptul ca ele presupuneau masuri limitate la anumite regiuni sau parti ale unor regiuni eligibile, obiectivele 3, 4 si 5a se refereau la probleme orizontale. Pentru perioada 2000-2006, aceste obiective s-au restrans la un numar de trei.

Al doilea aspect, concentrarea geografica asupra anumitor zone eligibile are in vedere repartizarea uniforma a unitatilor teritoriale, conform obiectivelor stabilite de Biroul de Statistica al Comisiei europene, EUROSTAT. EUROSTAT a alcatuit un nomenclator - NUTS - conform caruia fiecare stat membru este impartit in zone administrative din ce in ce mai mici. Astfel, s-a realizat un sistem ierarhic care acopera intregul teritoriu al unei tari la fiecare nivel NUTS, iar fiecare regiune NUTS reuneste toate unitatile unui nivel inferior.

Data fiind absenta unei legislatii comunitare care sa oficializeze infiintarea impartirii NUTS, acesta din urma se bazeaza, ca regula generala, pe numarul populatiei (asa cum se poate observa si din tabelul 3).

Tabelul 3.

Nivelurile NUTS si populatia regionala

La stabilirea impartirii NUTS, statele membre s-au confruntat cu o problema dificila, respectiv ele au fost puse in situatia de a opta fie pentru unitati administrative (care de regula constituie baza majoritatii statisticilor colectate la nivel regional si local), fie pentru unitati care pot fi considerate semnificative din punctul de vedere al activitatii economice, dar pentru care obtinerea datelor statistice este foarte greu de realizat. Majoritatea statelor beneficiare au ales unitatile administrative, tocmai din motivul culegerii datelor statistice.

Nivelurile NUTS sunt importante in stabilirea eligibilitatii regiunii pentru sprijinul din fondurile structurale, pentru cele trei obiective. Astfel:

► Articolul 3 al Regulamentului fondurilor structurale defineste principalul criteriu al eligibilitatii pentru incadrarea in obiectivul 1, respectiv: regiunile la nivelul NUTS II al caror produs intern brut pe locuitor (masurat la paritatea puterii de cumparare si calculat pe baza cifrelor Comunitatii pe ultimii trei ani) este mai mic de 75% din media Comunitatii. Pe langa regiunile care indeplinesc acest criteriu de baza, in obiectivul 1 s-au mai inclus si regiuni ale fostului obiectiv 6 si, de asemenea, sunt prevazute si aranjamente provizorii pentru regiunile acoperite de obiectivul 1 in 1999, dar care nu se mai califica pentru sprijin financiar in perioada 2000-2006. Prin urmare, ele beneficiaza de finantare in continuare;

Articolul 4 al Regulamentului fondurilor structurale stipuleaza un plafon al populatiei Uniunii Europene pe care trebuie sa o acopere obiectivul 2, in vederea concentrarii fondurilor in zonele cele mai grav afectate. Aceasta, deoarece obiectivul vizeaza sprijinirea zonelor care "sufera schimbari socio-economice in sectoarele industriale si ale serviciilor, zonelor rurale aflate in declin, zonelor urbane cu dificultati si zonelor dependente de pescuit aflate in criza". Astfel, sprijinul pentru obiectivul 2 nu va acoperi mai mult de 18% din populatia totala a Comunitatii. in cadrul acestui nivel, Comisia a stabilit plafoane ale populatiei pentru fiecare stat membru, asa cum se poate vedea din tabelul 4. in plus, pentru a asigura o contributie corecta a tuturor statelor membre la obtinerea unei mai mari concentrari, Regulamentul cuprinde un sistem de siguranta. Prin urmare, pentru fiecare stat membru, reducerea maxima a acoperirii populatiei nu va depasi o treime din acoperirea fostelor obiective 2 si 5b.

Regulamentul nu cuprinde nici un criteriu specific pentru obiectivul 3, care sprijina adaptarea si modernizarea politicilor si sistemelor de educatie, pregatire si incadrare in munca, deoarece acesta nu se considera ca are caracter regional si, ca urmare, nu i se aplica nici un criteriu de selectie geografica. Cu toate acestea, este bine de stiut ca regiunile care beneficiaza de sprijin financiar pentru obiectivul 1 nu pot beneficia si de asistenta financiara pentru obiectivul 3.

Al treilea aspect, concentrarea resurselor financiare disponibile, vizeaza alocarea cu precadere a fondurilor catre cele mai sarace dintre regiunile candidate. Pentru aceasta s-a stabilit ca 26,6% din populatia Uniunii Europene, care la sfarsitul anului 1994 se incadra in obiectivul 1, sa primeasca 70% din resursele Fondurilor Structurale disponibile pe perioada 1994-1999. Pentru perioada 2000-2006, cea mai mare parte a resurselor a fost alocata programelor obiectivului l (69,7%, inclusiv 4,3% pentru sprijinul provizoriu), aproximativ 11,5% s-au alocat pentru programele obiectivului 2 (inclusiv 1,4% pentru sprijinul provizoriu), iar alocatia pentru obiectivul 3 reprezinta 12,3% din resursele totale.

Tabelul 4.

Plafoane ale populatiei pentru Obiectivul 2

Sursa: Comisia Europeana (1999d) si Inforegio Newsletter Nr.65/iunie 1999

3.2. Principiul programarii

Principiul programarii poate influenta cel mai mult implementarea sprijinului acordat din fondurile structurale in diferitele state membre, deoarece Comisia se afla in contact direct, prin dezbateri intense, cu diferiti participanti reprezentand diferite niveluri guvernamentale din cadrul statelor beneficiare.

In ceea ce priveste acest principiu, se simte o anumita sensibilitate a Comisiei privind modul in care statele beneficiare aproba ideile si interesele acesteia in faza de programare. Astfel, in urma reformei fondurilor structurale din 1988, procedura de programare se compunea din trei etape: prezentarea de catre statul beneficiar a unui plan de dezvoltare pentru fiecare obiectiv; adoptarea unui Cadru de sprijin comunitar pentru fiecare obiectiv si adoptarea programelor operationale. Dupa 1993, s-a recurs la o procedura mai simpla, care cuprindea doua etape, si anume: prezentarea de catre statul beneficiar a unui plan de dezvoltare pentru fiecare obiectiv si adoptarea unui document unic de programare pentru fiecare obiectiv. Aceste doua etape s-au pastrat si dupa 1999, dar cu cateva modificari importante, in primul rand, Comisia trebuia sa publice, la cel mult o luna dupa adoptarea Regulamentului fondurilor structurale, reglementarile sale pentru perioada 2000-2006, care sa indice politicile relevante si aprobate ale Comunitatii in legatura cu obiectivele fondurilor structurale. In al doilea rand, statele beneficiare aveau obligatia sa isi pregateasca si sa isi prezinte planurile de dezvoltare pentru fiecare obiectiv pentru care au dreptul la sprijin.

Planurile de dezvoltare pregatite de fiecare tara trebuie sa contina o analiza a situatiei socio-economice actuale, sursele de finantare folosite, principalele rezultate obtinute in urma operatiunilor structurale anterioare, strategia de dezvoltare si obiectivele acesteia (obiective care trebuie sa fie cuantificate printr-o evaluare a impactului asteptat - spre exemplu numarul de locuri de munca create), precum si evaluarea impactului strategiei asupra mediului, in vederea unei dezvoltari durabile.

Pe langa evaluarea interna a planului inaintat de statul membru, Comisia solicita de obicei unor experti externi sa efectueze si o evaluare ex-ante. Pe baza planului de dezvoltare si a rezultatelor evaluarii, Comisia poarta negocieri cu statul beneficiar implicat. Aceste negocieri se incheie cu adoptarea unui Cadru de sprijin comunitar pentru fiecare obiectiv. Acest Cadru defineste obiectivele de dezvoltare, progresul care trebuie realizat, prioritatile asistentei Comisiei europene, procedurile de estimare, monitorizare si evaluare, formele de asistenta, planul orientativ de finantare, agenda operationala, impactul asupra mediului si respectarea altor politici ale Comunitatii europene.

Dupa ce Cadrul de sprijin comunitar a fost adoptat, pe baza acestuia, statele beneficiare trebuie sa prezinte programele operationale precum si o cerere de asistenta. Conform noului Regulament, Cadrul de sprijin comunitar si programele operationale vor fi, in principiu, negociate pentru toate programele obiectivului     Statul beneficiar trebuie sa prezinte un proiect al Documentului unic de programare numai daca este vorba despre un program pentru care sprijinul Uniunii Europene este redus sau nu depaseste substantial un anumit plafon (pentru statele membre plafonul este de 000 de milioane de euro). In cazul programelor obiectivelor 2 si 3, se negociaza documentele unice de programare, dar statele beneficiare pot opta pentru negocierea unui Cadru de sprijin comunitar.

Prin ultimul Regulament (1999) s-a introdus o noua etapa in procesul de planificare, care consta in programe-anexe care trebuie elaborate si predate de statele beneficiare. Aceste documente au menirea de a identifica aranjamentele detaliate realizate pentru implementarea strategiei si a prioritatilor asistentei. Mai exact, ele trebuie sa contina masuri de implementare a prioritatilor identificate in Cadrul de sprijin comunitar si in programele operationale, evaluarea ex-ante a masurilor cuantificate, indicatorii pentru monitorizare, definirea tipurilor de beneficiar final al masurilor si planul de finantare pentru fiecare masura. Prin urmare, se poate observa ca acest document este transmis catre Comisie numai in vederea informarii, Comisia nefiind obligata sa il aprobe.

In cele din urma, logica programarii poate fi descrisa ca un "arbore descendent". Aceasta deoarece programele sunt alcatuite conform unui obiectiv general care defineste perspectiva in care va fi realizata asistenta.

De asemenea, un aspect deloc de neglijat al acestui principiu este acela ca pregatirea planurilor de dezvoltare si adoptarea Cadrului de sprijin comunitar trebuie sa se faca intr-o perioada bine determinata de timp. Daca in perioada de programare precedenta negocierile au luat mult timp si s-au incheiat abia in toamna anului 1994 (fapt care a condus la o intarziere considerabila a implementarii in primii doi ani), pentru a reduce la minimum intarzierile de acest gen, statele beneficiare au inceput sa-si pregateasca noile planuri de dezvoltare si proiecte de programare cu mult timp inaintea adoptarii oficiale a reglementarilor respective.

3.3. Principiul parteneriatului

In ceea ce priveste principiul parteneriatului, Regulamentul prevede un parteneriat "intre Comisie, statul beneficiar, impreuna cu autoritatile si cu organismele desemnate de statul membru in contextul regulilor nationale si/sau practicilor sale curente", precum si alti actori sociali implicati in realizarea sau implementarea programelor de dezvoltare regionala. Acest principiu se aplica in toate etapele procesului fondurilor structurale.

Insasi Comisia sustine ca "parteneriatul cu autoritatile regionale este acum o practica raspandita si acceptata si functioneaza in general satisfacator". Astfel, in ultimul timp, principiul parteneriatului a dus la o mai mare implicare a autoritatilor regionale si locale in politica structurala a Uniunii Europene. Adesea, nivelurile inferioare au dezvoltat relatii cu institutiile de la Bruxelles, independent de autoritatile centrale din tarile lor. Acestea au inceput individual sau, in unele cazuri, colectiv, sa faca lobby la Bruxelles si in capitalele statelor europene. Impactul acestor forme de lobby au evoluat diferit. Astfel, in timp ce unii observatori au sustinut ca principiul parteneriatului a dus la o implicare sensibil mai puternica si o reala putere de influentare in procesul politic la nivel european, altii subliniaza influenta limitata a activitatilor de lobby ale diferitelor regiuni.

Cu toate acestea, se poate observa ca in toate statele s-a realizat o adaptare a structurilor administrative ale autoritatilor locale si regionale pentru a raspunde implicarii potentiale mai mari in afacerile europene. In legatura cu principiul parteneriatului, in urma unei analize facute pe baza structurii administrative a Marii Britanii, s-a ajuns la concluzia ca exista doua raspunsuri interne importante pentru politica de dezvoltare regionala aplicata in statele membre ale Uniunii Europene. Acestea se refera la aparitia unui "val de numiri de functionari europeni" si demararea unor demersuri colective ale autoritatilor pentru adoptarea asistentei regionale a Uniunii Europene. S-a putut observa implicarea mai multor departamente din autoritatile locale si regionale in dezvoltarea unor strategii si planuri de actiuni pentru dezvoltarea regionala.

Avand in vedere aceasta implicare tot mai mare a actorilor descentralizati, nevoia de canale de comunicare clare intre nivelurile implicate nu poate fi subestimata, mai ales ca decizia de repartizare a fondurilor este rezultatul dialogului Comisiei europene cu autoritatile nationale, regionale si locale.

3.4. Principiul aditionalitatii

Aditionalitatea este un principiu foarte vechi al fondurilor structurale, care are drept scop prevenirea folosirii acestor fonduri ca inlocuitor pentru schemele de ajutor national. Astfel, in privinta obiectivului 1, principiul este adaptat pentru a mentine cheltuielile publice structurale sau echivalente ale statelor beneficiare respective cel putin la acelasi nivel ca in perioada de programare precedenta. In ceea ce priveste obiectivele 2 si 3 luate impreuna, statele membre trebuie sa pastreze cel putin acelasi nivel al cheltuielilor pentru politica activa privind piata fortei de munca, la fel ca si in perioada de programare precedenta. Aceasta prevedere nu este chiar asa de stricta pe cat pare, pentru ca Regulamentul se refera si la exceptiile de la principiul aditionalitatii. Astfel, "se va tine cont de situatiile economice specifice , un nivel exceptional al efortului public structural sau al unui efort echivalent al statului si tendintele economice nationale".

Statele beneficiare au obligatia de a oferi Comisiei informatiile financiare necesare pentru a verifica daca acestea respecta principiul aditionalitatii. Conform noului Regulament (1999), aceasta verificare va avea loc cu trei ocazii: atunci cand statele beneficiare prezinta planurile de dezvoltare; o verificare intermediara; o verificare ex-post, pana la sfarsitul anului 2005.

In ultimii ani, rapoartele anuale privind fondurile structurale au evidentiat, cu cateva ocazii, dificultatile pe care le are Comisia in a asigura respectarea principiului aditionalitatii. Se pare ca statele beneficiare au ezitat sa prezinte datele relevante in forma corecta (structurate din punct de vedere geografic si temporal).

Parlamentul european a criticat frecvent nerespectarea principiului aditionalitatii si a cerut pentru perioada urmatoare "sa se considere includerea unei clauze de suspendare a ajutorului legata de respectarea principiului aditionalitatii". Totusi, aceasta clauza a ramas doar ca propunere.

De asemenea, in cadrul principiului aditionalitatii, reglementarile determina cotele minime si maxime ale cofinantarii pentru asistenta din fondurile structurale. Astfel, in cazul, regiunilor eligibile pentru obiectivul 1, cofinantarea comunitara nu poate depasi 75% din costurile totale ale proiectului. In cazuri exceptionale, contributia pentru regiunile incadrate in obiectivul 1 din cele patru state membre care beneficiaza si de fondul pentru coeziune se poate ridica la maximum 80% din costurile totale. De asemenea, contributia se poate ridica la maximum 85% din costurile totale pentru regiunile cele mai indepartate, precum si pentru insulele periferice ale Greciei.

In ceea ce priveste celelalte obiective, plafonul pentru sprijinul din fondurile structurale este stabilit la 50% din costurile totale, minimum 25% din cheltuielile publice eligibile fiind efectuate pentru aceasta masura. Aceste procente se aplica tuturor formelor de asistenta din fondurile structurale.

Cotele cofinantarii nu au fost modificate in noul Regulament. Totusi, noul Regulament stipuleaza o diferentiere a contributiei in unele cazuri speciale. In ceea ce priveste contributia la investitiile in infrastructura care genereaza venituri substantiale si in cazul investitiilor in firme, cotele cofinantarii pot fi diferite. Spre exemplu, in cazul investitiilor in firme, contributia nu trebuie sa depaseasca 35% din costurile eligibile totale in regiunile cuprinse in obiectivul l.

Prin urmare, prin intermediul principiului aditionalitatii, Comunitatea cere sa nu inlocuiasca fondurile nationale din actiunile pe care le-au introdus in alte actiuni. Astfel, ajutorul furnizat de Uniunea Europeana trebuie adaugat, in mod categoric, resurselor financiare existente si alocate in zona respectiva, aducand, astfel, fonduri suplimentare regiunilor.

3.5. Principiul monitorizarii

Monitorizarea este principiul care vizeaza efectuarea unei verificari regulate privind implementarea fizica si financiara progresiva si eficace a asistentei din fondurile structurale si impactul acesteia din punct de vedere al obiectivelor propuse. Cu alte cuvinte, principiul monitorizarii are in vedere o examinare a rezultatelor programelor (bunurile si serviciile produse de program) pentru beneficiarii vizati.

Ca o regula generala, se poate spune ca, indiferent de structura administrativa a statului beneficiar, comitetul de monitorizare nu trebuie sa se compuna numai din reprezentanti ai administratiei centrale, ci si din autoritatile regionale si/sau locale si din parteneri economici si sociali. De asemenea, spre deosebire de perioadele de programare precedente, cand Comisia facea parte din comitetul de monitorizare, acum aceasta va functiona doar ca observator. S-a constatat ca aceasta schimbare a fost introdusa in urma unei repartizari mai clare a sarcinilor intre statele beneficiare si Comisie, prin atribuirea implementarii si managementului curent al fondului catre statele beneficiare. Astfel, in timp ce in trecut era mai dificil pentru Comisie sa respinga modificarea Cadrului de sprijin comunitar, daca deja aprobase aceasta modificare in comitetul de monitorizare, in prezent, conform noilor prevederi, Comisia nu mai este legata de deciziile comitetului de monitorizare. Se pare ca aceasta "despartire" va conduce la o mai mare putere discretionara de a respinge modificarile Cadrului de sprijin comunitar sau de a solicita si alte schimbari.

In perioada 1994-1999 monitorizarea a impovarat considerabil statele beneficiare, deoarece aceasta implica colectarea si prezentarea de date cuprinzatoare si dificil de cuantificat privind implementarea sprijinului financiar acordat de Uniunea Europeana. Din acest punct de vedere, se poate observa ca noul Regulament (1999) prevede ca principiul monitorizarii sa fie privit in contextul eficacitatii fondurilor. Astfel, monitorizarea este chemata sa contribuie la o utilizare mai eficace a resurselor disponibile.

Regulamentul stipuleaza ca statele beneficiare trebuie sa desemneze fiecare o autoritate pentru fiecare program operational, care sa se ocupe de managementul asistentei. Aceasta autoritate manageriala "va fi responsabila pentru eficienta si corectitudinea managementului si implementarii". Astfel se poate observa ca, pentru urmatoarea perioada de programare, monitorizarea va deveni mult mai importanta decat inainte, considerandu-se ca aceste obligatii mult mai mari impuse statelor beneficiare compenseaza cresterea competentelor care le-au fost acordate in privinta managementului implementarii proiectelor.

Din practica, se constata ca rolul comitetelor de monitorizare difera destul de mult de la o tara la alta, variind de la "suplimentarea informatiilor privind cheltuielile reale ale unui program cu informatii minime privind consecintele acestor cheltuieli, pana la sisteme sofisticate care ii conditioneaza pe manageri, pentru obtinerea platilor ulterioare, sa ofere informatii detaliate privind rezultatele obtinute in realitate in urma platilor precedente".

Analizand cu atentie acest principiu se poate face o distinctie clara intre monitorizarea operationala si monitorizarea contextului general.

Astfel, pentru monitorizarea operationala, logica aplicata in faza programarii este inversata, incepand cu actiuni specifice si apoi facand trecerea la obiectivul global, realizarea actiunilor prin folosirea diferitelor mijloace si resurse. Acestea permit evaluarea calitatii sau performantei actiunii. Succesul sau esecul masurilor adoptate este evaluat, in primul rand, prin intermediul obiectivelor specifice, iar, in al doilea rand, cumularea impacturilor obiectivelor specifice ar trebui sa contribuie la impactul global al obiectivului general.

De asemenea, este necesar sa se creeze indicatori pentru a arata faza la care s-a ajuns in implementarea programului si tintele care trebuie atinse intr-un interval de timp bine precizat pentru operatiunea respectiva. Pe baza acestor indicatori se poate masura eficacitatea (rezultatele si impactul obtinute comparativ cu cele planificate) si eficienta (rezultatele si impactul obtinute comparativ cu costurile implicate).

In ceea ce priveste monitorizarea contextului general, prevederile standard ale Cadrului de sprijin comunitar si ale Documentului unic de programare pentru obiectivul 1 cer comitetului de monitorizare sa analizeze cu regularitate schimbarile de situatie in privinta dezechilibrelor regionale si diferentelor de dezvoltare. Ca urmare a numeroaselor intalniri ale Comisiei cu reprezentanti ai statelor beneficiare, s-a alcatuit o lista a indicatorilor esentiali ai "dezechilibrelor", spre a fi folosita de statele beneficiare, pentru a efectua o analiza cuantificata a situatiei in regiunea respectiva a obiectivului     Lista cuprinde indicatori ca: PIB-ul pe locuitor; transportul rutier, telecomunicatiile, energia; furnizarea apei; mediul; educatia/pregatirea; cercetarea si dezvoltarea tehnologica; industria/ serviciile; agricultura; turismul. Acesti indicatori sunt testati si foarte des folositi la nivel european, fapt care faciliteaza efectuarea de comparatii intre diferite state (membre si/sau candidate) in ceea ce priveste dezechilibrele regionale. In urma analizei pe baza indicatorilor, comitetul de monitorizare trebuie sa analizeze cu regularitate tendintele in contextul economico-social din statul care beneficiaza de finantare din Fondurile structurale.

Pe langa aceste doua componente ale principiului, consideram ca monitorizarea ar fi bine sa tina cont si de evaluarea programelor implementate.

Este foarte important sa se faca o distinctie clara intre monitorizare si evaluare. Astfel, monitorizarea examineaza prezentarea produsului programelor catre beneficiarii vizati, cu scopul cercetarii, atunci cand este necesar, al oricarei abateri de la obiectivele operationale. Cu alte cuvinte, monitorizarea este o modalitate de a arata ce se intampla. Evaluarea se realizeaza (in mod tipic) intr-un anumit moment din ciclul de viata al unui proiect si consta intr-un studiu aprofundat, intru-un fel de "investigatie". Astfel spus, evaluarea arata ce impact s-a obtinut, ceea ce s-a intamplat. Pe scurt, evaluarile trebuie sa se concentreze asupra eficientei costurilor programelor, luand in calcul toate cheltuielile facute catre cei care participa la realizarea obiectivului propus, prin intermediul programului contractat.

Se desprinde clar concluzia ca, din 1993 si pana in prezent, prin modificarile aduse in regulamentul fondurilor structurale, Comisia a urmarit sa defineasca clar cele cinci principii, dar sa le si aplice mult mai riguros.

Astfel, se acorda o importanta deosebita principiului concentrarii, incercand sa se delimiteze, cat mai clar si mai precis, care sunt regiunile care prezinta discrepante in dezvoltare si, de asemenea, care este cuantumul exact al sprijinului financiar care ar trebui alocat pentru a reduce aceste decalaje, intr-un interval cat mai scurt de timp. Principiul concentrarii implica conlucrarea intr-o masura mare cu principiul parteneriatului. Si din acest punct de vedere, Comisia agreeaza implicarea a tot mai multi actori sociali. Tot pentru a ajuta implementarea programelor operationale, Comisia cere sa se respecte principiul aditionalitatii, respectiv al cofinantarii. Rezulta clar ca sprijinul financiar acordat prin intermediul fondurilor structurale nu inlocuieste resursele financiare interne, ci le completeaza. Totodata, Comisia europeana nu doreste numai sa constate care este valoarea cu care statul beneficiar participa ia implementarea programeior de dezvoltare regionala, ci, din contra care este gradul in care administratia publica centrala, locala, regionala sau alti actori economici se implica in ridicarea nivelului de dezvoltare a regiunilor cu probleme economice.

Din cele cinci principii, se observa ca monitorizarea este cel prin care se urmareste modul in care s-au cheltuit fondurile acordate, si, impreuna cu evaluarile ex-ante, intermediare si ex-post poate ajuta la urmarirea corecta a rezultatelor si a impactului creat in urma programelor derulate, deoarece aceste analize stau la baza elaborarii urmatoarelor programe operationale.

Prin urmare, luarea in considerare a acestor cinci principii are menirea de a ajuta statele beneficiare sa-si clarifice prioritatile care trebuie abordate in strategiile de dezvoltare regionala.

In privinta statelor candidate la Uniunea Europeana care beneficiaza de sprijin financiar sub forma fondurilor de tip structural, acestea ar putea lua in considerare experienta statelor membre, dar nu sa copieze modul in care acestea au aplicat obiectivele de dezvoltare economica la politica lor regionala, deoarece fiecare stat dispune de conditii specifice (geografice, economice, sociale si politice) care difera de la tara la tara.

4. Problemele regionale si obiectivele politicii de dezvoltare regionala in statele    membre ale Uniunii Europene

Teoriile economice neo-clasice sugereaza ca disparitatile regionale exista doar temporar, iar eliminarea acestor discrepante s-ar putea realiza prin ajustari ale preturilor si salariilor, prin miscari legate atat de piata muncii, cat si de piata de capital, mecanismul pietei fiind cel care ar face posibila reducerea acestor diferente din activitatile economice. Succesul mecanismului de piata in eliminarea diferentelor regionale depinde in mod esential de conditia existentei competitiei preturilor si a costurilor de transport neglijabile si de mobilitatea totala a muncii si a capitalului. Daca aceste prerogative nu sunt indeplinite, atunci ar putea sa apara o concentrare a activitatii economice, a prosperitatii si a gradului de angajare a fortei de munca in anumite regiuni, iar in alte regiuni sa apara incetinirea dezvoltarii economice, somajul, scaderea nivelului de trai etc. Iata de ce, in cazul in care mecanismul pietei nu este controlat, se poate ajunge la un efect de spirala, in care regiunile dezvoltate prezinta cele mai favorabile conditii pentru agentii economici (infrastructura foarte dezvoltata, o concentrare de personal foarte calificat, sprijin disponibil pentru servicii etc), lasand la alegerea lor posibilitatea de a-si mari sau nu avantajul economic fata de regiunile slab dezvoltate. De regula, nici o regiune dezvoltata nu da inapoi in perspectiva dezvoltarii altei regiuni. Prin urmare, in zonele slab dezvoltate, autoritatile competente ar fi bine sa creeze, in mod necesar, conditii agentilor economici care au dovedit rezultate bune si care au posibilitatea sa reinvesteasca.

Procesul dinamic al crearii si largirii Uniunii Europene, implicand perspectiva unei piete unice si a monedei unice - euro - a condus la aparitia de discrepante intre nivelurile de dezvoltare dintre statele membre pe de o parte, si intre acestea si statele candidate, pe de alta parte. Rezolvarea acestei probleme a necesitat un raspuns la nivel supranational in asistarea procesului de modificari regionale la noile probleme economice si la imprejurarile care le-au creat.

Politica de dezvoltare regionala aplicata de tarile membre ale Uniunii Europene a favorizat dezvoltarea unei piete unice, creand o productivitate si o competitivitate intre agentii economici ai tarilor membre si regiunilor acestora. Totusi, problemele de dezvoltare economica care exista in interiorul pietei Uniunii Europene sunt analizate si monitorizate periodic de catre Comisia europeana. O problema considerabila o reprezinta si factorul "migrarii": desi exista posibilitatea fizica ca forta de munca sa se deplaseze dintr-un stat intr-altul, diferentierile care exista, legate de cultura, limba, mentalitate si nivelul de pregatire fac uneori destul de greu accesul cetatenilor unui stat pe piata muncii altui stat. De asemenea, s-a constatat ca, in privinta "migrarii", in Uniunea Europeana exista o acceptare redusa pentru acest fenomen, si aceasta din motive sociale, deoarece in zonele in care se inregistreaza o astfel de migrare (peste granita regionala sau nationala) apar, de regula, consecinte severe pentru dezvoltarea economica, prin pierderea celei mai bune, capabile si calificate forte de munca. Trecerea la o moneda unica in tot spatiul Uniunii Europene a creat o premisa favorabila pentru dezvoltarea regionala in toate tarile membre. Adoptarea unei singure monede a condus la simplificarea comertului dintre aceste tari, dar a si inlaturat unul din indicatorii-cheie ai echilibrului dintre statele membre (cursul de schimb valutar), care pana nu de mult reprezenta un important mecanism de reglare si compensare a diferentelor de competitivitate.

In cadrul Tratatului de la Maastricht (1993), aderarea sociala si economica a devenit una din cele trei mari prioritati ale Uniunii Europene, pe langa piata interna si moneda unica europeana. Aceasta a venit ca o recunoastere aditionala ca integrarea economica, pe de o parte, si eliminarea marilor dezechilibre regionale, pe de alta parte, reprezinta o componenta a aceluiasi proces. La aceasta concluzie s-a ajuns, spre exemplu, in Statele Unite ale Americii, unde o singura moneda si o piata deschisa de-a lungul a 51 de state este insotita de transferuri financiare automate la scara larga, care joaca un rol important in dezvoltarea economica.

Politicile de dezvoltare regionala aplicate de catre statele membre ale Uniunii Europene au in vedere ca miscarea pe scara larga a fortei de munca sa nu fie un mecanism major de schimbare; ajutorul sa fie concentrat pe regiuni si nu pe tari; atentia sa fie indreptata spre promovarea competitivitatii regionale, crearea de conditii pentru o crestere sustinuta in venit si pentru angajarea fortei de munca; mijloacele bugetare independente sa fie disponibile la nivelul comunitatii, completate de politicile macro si micro economice din statele membre.

Cu alte cuvinte, o politica de dezvoltare regionala independenta la nivelul Uniunii Europene este creata pentru a da posibilitatea regiunilor de a concura, in loc de a le slabi.

Se observa ca este insuficient a crea doar o zona libera de comert in Europa, fara a se tine cont de nivelul de dezvoltare al statelor europene, deoarece nici o zona economica nu poate fi construita pe un teritoriu care cuprinde regiuni dezvoltate si regiuni in declin. Cu alte cuvinte, crearea unei Europe fara frontiere a constituit si constituie in continuare unul din principale motive pentru ca in fiecare tara sa existe politici de dezvoltare regionala care sa tina cont si de procesul de aderare economica si sociala.

Promovarea unei politici de dezvoltare regionala ar putea sa tina cont si de existenta diversitatii intre caracteristicile geografice, economice si politice ale statelor membre din Uniunea Europeana. Pentru cea mai mare parte, conditiile naturale ale Uniunii Europene sunt favorabile, si totusi, populatia este distribuita inegal: densitati mici - 15 locuitori/Kmp, in Finlanda si 19 locuitori/Kmp, in Suedia; densitati medii - 192 locuitori/Kmp, in Italia si 224 locuitori/Kmp, in Germania; densitati mari - 370 locuitori/Kmp, in Olanda.

Tabelul 5

Integrarea europeana si politica de dezvoltare regionala promovata

de Uniunea Europeana, in perioada 1957 - 1999

Sursa: Frank Bollen, Ines Hartwing, Phedon Nicolaides, "Fondurile Structurale ale UE dincolo de Agenda 2000", Editura Economica, Bucuresti, 2001, p.30.

De asemenea, exista o diversitate economica considerabila intre statele membre ale Uniunii Europene, atat in termeni structurali ai activitatilor economice, cat si in termenii dezvoltarii. Spre exemplu, in Irlanda, Grecia, Portugalia si Spania, mai mult de 10% din forta de munca este angajata in agricultura (in Grecia, mai mult de 20%), in comparatie cu Belgia, Germania, Olanda si Marea Britanie, unde proportia este de sub 4%. De asemenea, populatia angajata in industrie variaza astfel: 20% in Olanda si 40% in Germania. Similar, doar 53%, din forta de munca este angajata in servicii, in Grecia, comparativ cu 71%, in Olanda. Nivelurile de somaj difera considerabil: 3,4% in Luxembourg, fata de 24,4% in Spania.

Aplicarea politicii de dezvoltare regionala la nivelul fiecarei tari membre a creat dispute in cercurile politice privind regionalizarea teritoriului, prioritatea alocarii de fonduri si a ramurilor economice care trebuie dezvoltate.

In tarile membre, venitul pe locuitor si somajul reprezinta o grija permanenta privind introducerea politicii de dezvoltare regionala avand ca scop redresarea dezechilibrelor economice. De asemenea, cercetarile releva faptul ca raspunsurile statelor membre la problemele regionale si la instrumentele politicii folosite sunt influentate de o varietate de factori, printre care natura si gravitatea problemei regionale, a sistemului intern administrativ si a aranjamentelor internationale. Totodata, o importanta majora o reprezinta si dimensiunea europeana, atat in termenii greutatii regionale in context european, cat si in termenii influentei politicilor Uniunii Europene asupra politicilor de dezvoltare regionala interne.

4. Probleme regionale specifice in statele membre ale Uniuaii Europene

Avand in vedere diversitatea conditiilor economice si geografice in cadrul Uniunii Europene, politicile regionale ale statelor membre au ridicat o varietate considerabila de probleme. Aceste probleme s-au conturat in jurul a trei tipuri de inegalitati: (1) deosebiri in angajare, in special niveluri ridicate de somaj rezultate din restructurarea industriala (probleme de slaba angajare au aparut si in regiunile intarziate, din punct de vedere al dezvoltarii); (2) deosebiri economice, exprimate in termenii contributiei regiunilor la produsul national brut si raportarea acestuia la structura activitatii economice; (3) probleme demografice si geografice, incluzand periferia si migrarea populatiei de la o regiune la alta, ca factori legati de conditii extreme climaterice si fizice.

Toate aceste aspecte au fost luate in seama de majoritatea statelor membre, dar ele au fost foarte diferit scoase in evidenta. Din acest punct de vedere, in cadrul Uniunii Europene, s-au identificat 4 mari grupe de tari: (1) cele mai putin dezvoltate tari ale Uniunii Europene: Grecia, Irlanda, Portugalia si Spania, asa numite tari aderente (in 1994); (2) tarile cu economie dualistica: Germania si Italia; (3) economiile tarilor nordice si continentale: Austria, Danemarca, Belgia, Olanda, Luxemburg, Franta si Marea Britanie si (4) economiile statelor nordice: Suedia si Finlanda.

Tarile mai putin dezvoltate ale Uniunii Europene

Tarile care au aderat mai recent la Uniunea Europeana sunt considerate mai putin dezvoltate fata de celelalte state membre, ele confruntandu-se cu problema introducerii unei politici de dezvoltare regionala in contextul economiilor nationale, care sa corespunda si prevederilor Comisiei europene referitoare la obiectivele orientative ale dezvoltarii economico-sociale echilibrate, in incercarea de a elabora o astfel de politica regionala, argumentele pentru incadrarea anumitor regiuni in obiectivele 1, 2 si 3 au fost greu de sustinut, deoarece capitala si alte zone relativ dezvoltate sunt, in mod realist, singurele parti ale tarii care ar putea concura pe plan international, cel putin pentru o perioada scurta de timp. Prin urmare, aceste tari au ales solutia cea mai usoara: adoptarea unei politici regionale care sa se concentreze pe sustinerea competitivitatii cel putin pentru un numar de zone ale fiecarei tari, in loc de a risipi putinele resurse pe intregul teritoriu. Totusi, dezvoltarea armonioasa a intregului teritoriu al Uniunii Europene implica o politica de dezvoltare regionala care sa opereze si in cadrul regiunilor intarziate sau aflate in declin. Acest fapt poate fi sustinut de aplicarea principiului egalitatii crearii conditiilor de trai tuturor locuitorilor tarii, fiind nedrept sa se abandoneze multe zone din tara si populatia acestora, din cauza presiunilor pietei. De asemenea, concentrarea sprijinului in regiunile deja dezvoltate ar putea cauza probleme legate de eficienta. Astfel, ascensiunile dezvoltarii pe termen lung ale regiunilor deja prospere pot duce atat Ia niveluri inegale de dezvoltare, la congestionarea problemelor deja existente in alte regiuni, la poluare, cat si la importante presiuni inflationiste, ca o consecinta a migratiei interregionale si a superconcentrarii activitatilor.

Aceste tensiuni intre nivelul national si diferentele de dezvoltare regionale se reflecta, in special, in obiectivele politicilor regionale ale Greciei, Irlandei si Portugaliei. De-a lungul timpului, toate aceste trei tari s-au confruntat cu un schimb important de prioritati si modificari in relatiile dintre dezvoltarea industriei nationale si politicile de dezvoltare regionala.

In Grecia, politicile de dezvoltare regionala si industriala adoptate au ca baza un singur cadru legislativ. Totusi, prioritatea acordata politicii de dezvoltare regionala, in comparatie cu politica industriei nationale, a scazut in ultima decada. Initial, scopul legislatiei era de a incuraja dezvoltarea industriala in afara Atenei si Salonic-ului. Proiectele de dezvoltare regionala promovate in aceste zone-se puteau califica pentru asistenta financiara din fondurile structurale numai daca intruneau anumite criterii legate de protectia mediului inconjurator sau investitii in noile tehnologii, altfel ajutorul regional nu era disponibil pentru regiunile Atena si Salonic. Aceasta abordare a dezvoltarii regionale a vizat incurajarea dezvoltarii industriale in acele parti ale tarii mai putin dezvoltate si decongestionarea aglomerarilor economice in zonele dezvoltate (Atena), prin investitii in protectia mediului inconjurator si proiecte de realocare. Totodata, proiectele de dezvoltare regionala axate pe sprijinirea cercetarii, dezvoltarea industriei nationale, dezvoltarea si acumularea de noi tehnologii raman valabile oriunde in tara.

Daca, initial, politica de dezvoltare regionala promovata in Grecia viza evitarea investirii in regiunile dezvoltate (in special in marile aglomerari urbane), cu timpul ea s-a erodat, lista exceptiilor de la regula generala, cum ca regiunea marilor orase nu se califica pentru ajutor regional, a fost extinsa progresiv. Astfel, cele mai recente schimbari in industria greceasca si in politica ei regionala, care au avut loc in 1994, au continuat tendinta de reintarire a asistentei disponibile in zona marilor orase, reducand astfel potentialele ajutoare financiare oferite regiunilor cu probleme. De asemenea, pe langa proiectele eligibile pentru obiectivele 1 si 2, legislatia a adaugat si proiecte de investitii mari menite sa imbunatateasca competitivitatea pe plan international a firmelor, care sunt situate tot in zona marilor orase. Prin urmare, politica de dezvoltare regionala aplicata de Grecia se axeaza tot pe dezvoltarea regiunilor care includ cele mai mari activitati economice productive, in detrimentul regiunilor slab dezvoltate. Aceasta situatie a fost rectificata o data cu intrarea in vigoare a Regulamentului fondurilor structurale, din 1999, si cu restructurarea drastica a principiului concentrarii.

In Irlanda, la inceputul anilor '20, obiectivul principal al politicii de dezvoltare regionala il reprezenta industrializarea tarii, conceptul de politica regionala confundandu-se cu cel de politica industriala. La inceputul anilor '50, guvernul irlandez a introdus stimulente industriale diferentiate regional, incercand sa rectifice aceste diferente aparute in cadrul economiei, ca urmare a cresterii somajului si a emigrarii pe scara larga a populatiei. In incercarea de a redresa economia, guvernul irlandez a apelat la o schimbare a politicii regionale bazata pe o strategie de export, necesitand o participare mai mare in economia internationala, sprijinita pe o politica industriala activa si cu accentuari reduse pe problemele inegalitatilor regionale. Aceasta abordare s-a situat in centrul politicii economice irlandeze, conducand (din anii '80) la o politica de dezvoltare regionala care urmarea cresterea economiei nationale prin promovarea industriei autohtone, cu capital irlandez. Dupa mai mult de un deceniu se pare ca aceasta politica promovata incepe sa aiba efect.

In Portugalia, politica de dezvoltare regionala are un profil mai ridicat decat in Grecia sau Irlanda si se distinge net de politica industriala nationala. Politica de dezvoltare regionala portugheza a fost substantial reformata dupa unele state membre ale Uniunii Europene, furnizandu-i-se asistenta pentru tot teritoriul tarii (favorizat fiind centrul). La sfarsitul anilor '80, a fost introdus un program special de dezvoltare fondat de Comunitatea Europeana pentru industria portugheza, si, de asemenea, au existat eforturi concentrate pentru a coordona si imbina politicile de dezvoltare.

In practica, se constata ca competitivitatea pachetului politicii de dezvoltare regionala era insuficienta in contextul sprijinului industrial finantat de Comunitatea Europeana, care era disponibil la nivel national. De asemenea, acordarea diferentiata a ajutorului era considerata inadecvata pentru a echilibra dezavantajele localizarii existente in interiorul tarii. Prin urmare, s-a ajuns la concluzia ca politica de dezvoltare regionala era condusa pe criteriile politicii industriale si nu pe obiective diferite ale dezvoltarii regionale. Acest lucru a dus la revizuirea politicilor industriale si regionale in Portugalia, lucru care a avut loc in 1992-1993.

Cel mai important aspect al reformei rezultate a fost separarea clara a politicilor industriale de cele regionale. Caracteristicile politicii de dezvoltare regionala reformatoare vizau incurajarea dezvoltarii indigene si extinderea pana acolo unde regiunile se puteau incadra in obiectivele definite de Comisia europeana. De asemenea, politica de dezvoltare regionala va lua in considerare in continuare politica industriala pentru a evita conflictele intre politici, dar asistenta este acordata in functie de nevoile si potentialul zonelor asistate financiar de Uniunea Europeana. Concentrarea asupra politicii regionale portugheze consta in incurajarea dezvoltarii locale a intreprinderilor mici si mijlocii in interiorul tarii.

Dilema care a cuprins toate aceste tari in operarea politicilor regionale o reprezinta conflictul inerent dintre competitivitatea industriala nationala si dezvoltarea regionala. Mai mult decat atat, dificultatile in rezolvarea acestui conflict sunt subliniate de cerintele criteriilor de convergenta de la Maastricht, respectiv situatia devine acuta atunci cand resursele sunt limitate, fortand guvernele sa aleaga intre diferite optiuni de politica. In cazul acestor tari, dilema consta in a alege intre suportul pentru industria indigena si atragerea investitiilor straine, ca principal obiectiv al politicii regionale.

Si in Spania predomina problemele dezvoltarii economice, dar in mod diferit de Grecia, Irlanda si Portugalia. In primul rand, Spania este o tara cu o suprafata mult mai mare si mai putin periferica din punct de vedere geografic decat celelalte. Acesti factori au contribuit la imaginea Spaniei ca o locatie atractiva pentru potentialii investitori externi. In al doilea rand, natura problemei regionale este mult mai diversa, Spania cuprinzand si zone cu probleme ale industriei grele (intalnite in tarile Europei de nord). In al treilea rand, tensiunea dintre eficienta argumentelor pentru politica regionala si presiunea crescatoare pentru o independenta intre actiuni mai mari, de la unele zone mai prospere, este intarita de nivelul de guvernamant si comunitatile autonome.

In acest sens, Constitutia prevede: autoritatile locale "vor promova conditiile favorabile unei distributii a venitului cat mai echitabila" , se vor garanta realizarea principiilor de solidaritate, statul va verifica stabilirea unui nivel de echilibru economic intre diferitele parti ale tarii, cat mai corect si cat mai avansat.

Din experienta "noilor" state membre reiese modul in care conditiile istorice, geografice, economice si politice au influentat in mod diferit evolutia dezvoltarii economiei in fiecare tara. Astfel, aceste state s-au axat pe o politica de dezvoltare regionala cu obiective prioritare in dezvoltarea industriei autohtone, cel mai adesea situata in regiunile care concentrau marile aglomerari urbane, abordand mai intai o crestere a competitivitatii economice pe plan international si apoi o armonizare a dezvoltarii economice pentru intreg teritoriul. Desi s-a crezut ca o astfel de politica va conduce la cresterea produsului intern brut, pentru fiecare tara in parte, ascensiunile dezvoltarii regiunilor deja prospere au condus la accentuarea decalajelor dintre diferitele niveluri de dezvoltare. Acest lucru se poate observa in Grecia si in Spania, care, in incercarea de a dezvolta mai mult marile aglomerari urbane, au ajuns sa fie eligibile pentru obiectivul 1 al Comunitatii europene, pe perioada 2000-2006, pentru aproape intreg teritoriul. In ceea ce priveste Irlanda si Portugalia, acestea au adoptat o politica de dezvoltare regionala axata pe dezvoltarea industriei autohtone (deci tot a marilor orase), prin incurajarea intreprinderilor mici si mijlocii. Desi in unele regiuni aceasta politica a dat rezultate, aceste tari continua sa se confrunte cu probleme mari, precum cresterea numarului de someri. Din acest motiv, si aceste doua tari continua sa beneficieze de asistenta din partea Uniunii Europene pentru intreg teritoriul.

Tarile cu economie dualistica

Tarile cu economie dualistica sunt Germania si Italia si se caracterizeaza prin diferente extreme in regiunile interne, fapt interesant, deoarece ele sunt cele mai "tinere" state ale Uniunii Europene.

Dualitatea economiilor nationale ale acestor doua state poate rezulta din faptul ca, in Italia, PIB/locuitor in regiunea cea mai saraca (Calabria) este de doar 46,7% din PIB/locuitor al celei mai bogate regiuni (Lombardia); sau, in Germania, unde diferentele sunt mai dramatice, PIB/locuitor in Thuringen este de sub 20%, fata de PIB/locuitor din Hamburg. intr-adevar, aceste regiuni reprezinta extremele Uniunii Europene, cu un PIB/locuitor de la 38%, la 196% din media Uniunii Europene, ele fiind cele mai sarace si cele mai bogate regiuni din Europa. Economia de piata a Germaniei si a Italiei a creat regiuni slab si foarte dezvoltate. Pe de alta parte, pentru redresarea economiei, ambele tari pun in practica politici regionale atat in zonele cu probleme, cat si in zonele prospere, Germania continuand sa asiste estul la reunificare, iar Italia renuntand recent la o politica concentrata exclusiv pe sud (politica Mezzogiorno).

In Italia, pana la inceputul anilor '90, politica de dezvoltare regionala italiana era sinonima cu politica Mezzogiorno, iar accentuarea dezvoltarii asupra partii de sud a tarii era reflectata de existenta unor politici de interventie speciala si in crearea de institutii pentru a le conduce. Astfel, aceasta politica de interventie s-a aplicat in Mezzogiorno peste politicile guvernamentale standard pentru industrie, mediu inconjurator etc, ea devenind in prezent subiectul unor dispute. Astfel, unii economisti sustin ca aceasta politica are un efect de substitutie important, comparativ cu politicile guvernamentale standard, in zone ca cele din partea de nord a tarii, unde politica industriala a fost concentrata. Cu toate acestea, incepand cu 1992, s-a ajuns la scoaterea interventiilor speciale si la introducerea politicilor pentru zonele de dezvoltare pe tot teritoriul tarii. Totusi, baza legala din 1992 nu este coerenta pentru politica regionala, ea nu contine o expresie clara a obiectivelor politicii, dar furnizeaza suplimentul financiar in zonele de dezvoltare din Italia. Prin urmare se poate observa ca politica de dezvoltare regionala are ca principal scop asigurarea unei asistente financiare prin intermediul fondurilor structurale ale Uniunii Europene.

In Germania, liniile de responsabilitate pentru politica de dezvoltare regionala sunt marcate clar, constitutia germana oferind responsabilitatea pentru o politica regionala, districtelor si landurilor. Rolul guvernelor federale este acela de a furniza un cadru potrivit pentru activitatea de restructurare si dezvoltare.

Obiectivul principal al politicii de dezvoltare regionala este asigurarea ca regiunile cu nivel scazut de dezvoltare vor lua parte in mod egal la dezvoltarea economica generala a tarii, avand in vedere reducerea dezavantajelor regionale. Astfel, dezvoltarea regionala este sustinuta de o politica de angajare si de crestere. Ratiunea din spatele pregatirii unei politici regionale active era ca schimbarea structurala poate afecta negativ dezvoltarea regionala intr-o masura in care regiunile nu vor putea, singure, sa depaseasca aceste gatuiri structurale. Din punct de vedere national economic, s-a considerat mult mai eficienta furnizarea de asistenta regionala pentru restructurarea acelor zone afectate in special de schimbarile structurale. Alternativele - crearea de locuri de munca in sectoarele neafectate de criza si imbunatatirea infrastructurii - regionale puteau usura crizele structurale si puteau conduce la crearea de preconditii mai bune pentru cresterea regionala viitoare.

Reunificarea Germaniei a creat noi orientari asupra politicii regionale si structurale. Transformarea economica (prin preluarea a 5 landuri de la Republica Democrata Germana) a necesitat o politica structurala atotcuprinzatoare. Conceptul acestui principiu se bazeaza pe trei aspecte principale: reconstructia si mentinerea unei industrii competitive; o politica activa a pietei de munca, pentru a trece peste golurile in timp intre stoparea vechilor si stabilirea noilor structuri; o politica regionala activa, pentru a imbunatati conditiile de viata si a crea noi locuri de munca competitive.

Din analizele efectuate, tari ca Germania si Italia, care prezinta discrepante clare in dezvoltarea lor economica, respectiv o parte din teritoriul tarii este mult mai dezvoltata, comparativ cu cealalta (motiv pentru care au fost denumite tari cu "economie dualista"), rezulta ca politica de dezvoltare regionala aplicata viza asigurarea asistentei financiare tuturor regiunilor de dezvoltare, dar axandu-se pe reducerea dezavantajelor regionale, pe restructurarea fortei de munca si pe cresterea conditiilor de viata.

Desi politica aplicata in tarile cu economie dualistica a inregistrat succese in armonizarea dezvoltarii economice pe intreg teritoriul, aceste state beneficiaza in continuare de o importanta asistenta financiara din partea Uniunii Europene. In perioada 2000-2006, din punct de vedere al sprijinului financiar acordat de Uniunea Europeana pentru regiunile considerate eligibile pentru obiectivele 1, 2 si 3, cele doua tari se situeaza pe locul II - aproape la egalitate - in ierarhia tarilor comunitare, asa cum reiese din tabelele 6 si 7, subcapitolul 6.

Economiile tarilor nordice si continentale

In acest grup de tari, problemele regionale tind sa cuprinda o gama mare si variata de disfunctionalitati. Cu toate acestea, problema comuna o reprezinta preocuparea pentru reducerea nivelului somajului care apare din restructurarea industriala si dezvoltarea pietei muncii, asociata cu piata tehnologica.

Referitor la politica de dezvoltare regionala, Franta prezinta un concept larg de "amenajare teritoriala", care cuprinde politici de dezvoltare. Noua legislatie franceza de dezvoltare regionala, din 1995, "de orientare pentru amenajarea teritoriului", descrie politica de dezvoltare regionala ca un factor care contribuie la unitatea si solidaritatea nationala si identifica doua obiective principale: asigurarea oportunitatii legale pe tot cuprinsul tarii, precum si crearea conditiilor de acces la stiinta; dobandirea unei dezvoltari nationale echilibrate.

Politica de dezvoltare regionala franceza tinde sa reduca diferentele in standardele de viata legate de situatia geografica si demografica, consecintele economice si de angajare. Astfel, politica de dezvoltare regionala a fost creata pentru a compensa dezavantajele regionale, prin reglarea nivelurilor de impozite si reducerea diferentelor in disponibilitatea resurselor pentru autoritatile locale. Mai mult decat atat, alte politici (de dezvoltare economica, sociala, culturala, sporturi, educatie, mediu inconjurator etc.) sunt chemate sa contribuie la obiectivele dezvoltarii regionale. Avand in vedere ca obiectivele regionale au o arie larga de cuprindere, legislatia franceza prevede o gama variata de instrumente de politica regionala (noi sau existente), extinzandu-se de la impozitele diferentiate pe afaceri, in functie de zona, la infrastructura si pregatirea serviciilor publice, precum si la masurile de stimulare a politicii regionale comune aproape tuturor tarilor membre ale Uniunii Europene.

In contrast cu situatia din Franta, politica de dezvoltare regionala din Marea Britanie este limitata, definita in termenii obiectivelor ei. Politica de dezvoltare regionala are in vedere reducerea pentru o perioada lunga de timp a diferentelor regionale in oportunitatile de angajare, punandu-se accent, de asemenea, si pe problema competitivitatii regionale. In acest sens, guvernul englez a accentuat ca politica industriala ar trebui privita ca o parte a abordarii guvernamentale privind politica de regenerare, care are un obiectiv de competitivitate explicit stabilit.

Luand in considerare obiectivele politicii, celelalte tari membre ale Uniunii Europene din categoria tarilor nordice si continentale, se impart in doua grupe: tarile federale (Austria si Belgia) si statele unitare (Danemarca, Olanda si Luxemburg).

In Austria, obiectivele clare ale politicii de dezvoltare regionala sunt dificil de izolat datorita impartirii competentei pe diferitele niveluri ale guvernului si organizatiilor. Cu toate acestea, se poate observa ca, in ceea ce priveste obiectivele de dezvoltare regionala, abordarea austriaca tinde mai mult spre conceptul francez de amenajare a teritoriului, decat spre punctul de vedere ingust al politicii regionale engleze, dar politica de dezvoltare are un profil politic relativ mic, iar deosebirile regionale nu sunt considerate importante. Astfel, conceptul de politica de dezvoltare regionala prevede ca nu trebuie acceptate doar subventiile pentru firme, ci si ajutorul pentru mediul afacerilor si factorii locali (transport, educatie, calitatea vietii). De asemenea, promovarea intreprinderilor trebuie sa prevaleze subventiile pentru investitii acordate zonelor cu probleme. Acest obiectiv vizeaza depasirea barierelor regionale ale informatiei si asistentei; crearea retelelor cooperative are, de asemenea, o importanta deosebita in dezvoltarea intreprinderilor. Totodata, asistenta pentru investitiile regionale trebuie sa aiba in vedere sprijinirea potentialului de dezvoltare locala, precum si atragerea de investitii straine.

Politica de dezvoltare regionala in Belgia intra in responsabilitatea guvernelor regionale ale Flandrei si Valloniei (exista o singura regiune eligibila pentru fostul obiectiv l). Politica de dezvoltare regionala belgiana se bazeaza pe legea cresterii economice din 1970, dar guvernele regionale sunt responsabile pentru implementarea politicii in jurisdictia lor. Aceasta inseamna ca, in practica, politica de dezvoltare regionala este indreptata spre diferentele existente la nivel regional, deoarece tot teritoriul Belgiei sufera in urma restructurarii industriale.

In restul statelor centralizate, politica de dezvoltare regionala are un profil si o prioritate mai mica decat in orice alta parte. Aceasta, datorita asocierii politicii regionale cu prosperitatea relativa a tarilor implicate, respectiv cu dimensiunea lor, geografica, mica si prin absenta diferentelor regionale severe.

In Danemarca, preocuparea, la nivel national, pentru somaj, a dus la abolirea, in 1991, a tuturor masurilor politicii de dezvoltare regionala, iar harta zonelor regionale a fost pastrata ca o masura de precautie pentru a permite acordarea sprijinului financiar pentru investitiile mari. Totusi, obiectivele politicii de dezvoltare regionala vizeaza identificarea punctelor tari si a oportunitatilor existente in regiunile mai putin dezvoltate.

Natura si obiectivele politicii de dezvoltare regionala in Luxemburg pornesc de la dimensiunea mica a economiei si de la faptul ca intreaga tara reprezinta, de fapt, o regiune de granita. Cu toate acestea, problema regionala este asociata, in principal, cu restructurarea industriei grele, desi exista zone afectate de declin agricol, in special in partea de nord, si, mai mult decat atat, frontierele tarii sunt inconjurate in totalitate de regiuni asistate financiar.

Politica de dezvoltare regionala din Olanda a fost largita in anii trecuti, preluand conceptul francez de amenajare a teritoriului. Baza actuala pentru politica regionala o reprezinta Memorandumul din 1995 referitor la politica economica spatiala (cunoscut in trecut ca Memorandumul politicii regionale). Preocuparea principala a politicii de dezvoltare regionala olandeze o reprezinta nordul tarii, avand in vedere progresul dezvoltarii economice realizat de regiunile centrale, care au fost desemnate anterior. De asemenea, partea sudica a tarii ramane desemnata ca regiune eligibila pentru obiectivul 1, acest lucru fiind justificat de regiunile vecine, care sunt asistate. Acesta este un exemplu in plus asupra efectului granitelor, ca si in cazul Luxemburgului.

Prin urmare, politica de dezvoltare regionala urmareste crearea de conditii fizice (de pregatire a infrastructurii) care sa sprijine cel mai mult reducerea somajului, principalul scop al politicii olandeze. In consecinta, memorandumul despre politica economica spatiala se concentreaza asupra pregatirii infrastructurii, concentrare care nu este necesara si in regiunile care beneficiaza de finantare din partea Uniunii Europene.

Experienta statelor nordice si continentale releva faptul ca folosirea unei politici regionale se bazeaza pe amenajarea teritoriului si pe realizarea de investitii pentru dezvoltarea mediului de afaceri. De asemenea, politicile regionale practicate erau obligate sa tina cont de acordarea subventiilor si atragerea investitiilor straine cu precadere in regiunile cu probleme. Cu alte cuvinte, aceste tari au avut in vedere acordarea de asistenta financiara tuturor regiunilor de dezvoltare (si in special celor cu probleme), astfel incat sa realizeze o dezvoltare uniforma a teritoriului.

Economiile statelor nordice

Extinderea Uniunii Europene, pentru a cuprinde doua dintre tarile nordice, a adus cu sine probleme de dezvoltare regionala de un tip si la o scara anterior necunoscute in Comunitatea Europeana. Aceasta ca urmare a faptului ca, atat Finlada, cat si Suedia dispun de zone vaste putin populate, cu un climat aspru si situate la mare distanta de principalele centre urbane, de pietele nationale si internationale. De asemenea, ambele tari au probleme cu somajul, care provine in mare parte din restructurarea industriei.

Obiectivele politicii de dezvoltare regionala din Finlanda tind sa varieze, in functie de climatul economic dominant. Astfel, nivelul ridicat al ratei somajului face ca politicile macroeconomice sa aiba prioritate in promovarea economiilor regionale. In prezent, politica de dezvoltare regionala din Finlanda vizeaza trei obiective principale, respectiv: dezvoltarea regionala echilibrata; promovarea activitatilor de dezvoltare independente in fiecare regiune si crearea de locuri de munca.

Pentru atingerea acestor obiective, legea finlandeza prevede ca politica de dezvoltare regionala trebuie sa se concentreze pe: imbunatatirea conditiilor de viata si disponibilitatea serviciilor de baza; reabilitarea si dezvoltarea infrastructurii necesare dezvoltarii regionale; renasterea structurilor de productie ale regiunilor, imbunatatirea conditiilor de existenta a firmelor si crearea de noi locuri de munca; reintarirea economiei regionale si a pregatirii populatiei.

Se poate observa deci ca, in Finlanda, politica de dezvoltare regionala are un loc important, legislatia cerand ca politicile de sector sa ia in considerare obiectivele dezvoltarii regionale. Mai mult decat atat, politica de dezvoltare regionala considera ca se va extinde mult peste masurile economice traditionale, tinzand spre industrializare si adaptare structurala, pentru a include dimensiunea spatiala a ajutorului social de stat.

In Suedia, incepand cu anii '50, politica de dezvoltare regionala a fost indreptata spre extinderea productiei industriale, pentru a ajuta zonele intarziate din punct de vedere economic, iar problemele zonelor periferice au fost motivate regional prin incercarea politicii regionale de a obtine un echilibru, prioritate avand regiunile periferice. Initiativele politicii de dezvoltare regionala, in acea perioada, au fost directionate in principal spre crearea de noi locuri de munca in fabricile din zonele desemnate, cu scopul de a contribui la o crestere economica impartita in mod egal.

In timp, politica de dezvoltare regionala suedeza a devenit mai ambitioasa, incorporand o concentrare pe conditiile sociale si pe problemele din mediul inconjurator. Astfel, in ultimii ani, politica de dezvoltare regionala suedeza a avut ca obiectiv crearea de regiuni care sa fie egale din punct de vedere economic, ecologic, social si industrial, obiectiv care a avut la baza egalitatea teritoriala pentru toate zonele. In prezent, se observa ca politica regionala suedeza a accentuat libertatea de alegere a indivizilor cu privire la tipul si locatia muncii, rezultand o concentratie speciala in zonele rurale, fapt care se armonizeaza cu nevoia de a mentine o crestere economica sustinuta si de a crea oportunitati egale pentru toate regiunile Suediei.

In statele cu economie nordica si continentala s-au aplicat politici de dezvoltare regionala axate pe reducerea somajului si pe promovarea diferitelor sectoare ale activitatii economice in mod independent in fiecare regiune in parte, pentru a se reduce efectul migrarii populatiei catre centrele urbane si a realiza o crestere economica repartizata in mod egal pe intreg teritoriul tarii. Politicile puse in practica de aceste state au condus la reducerea ratei somajului si la stoparea migrarii fortei de munca, dar aceste tari raman in continuare sa beneficieze de sprijin comunitar pentru ridicarea standardelor de viata, cresterea economica sustinuta si crearea de oportunitati egale pentru toate regiunile acestor tari.

4.2. Instrumente ale politicii regionale utilizate in cadrul Uniunii Europene

Politicile regionale ale statelor membre ale Uniunii Europene cuprind in mod traditional o gama larga de instrumente, a caror importanta variaza considerabil de la o tara la alta. In ultimii ani s-au identificat cinci tipuri de instrumente ale politicii regionale: (1) activitatile economice ale statului; (2) interventiile directe (pregatirea infrastructurii); (3) stimulente financiare pentru firme; (4) masuri soft pentru sprijinirea dezvoltarii, denumite masuri de compensare; (5) mijloace de constrangere pentru locatii sau controlul asupra lor in regiunile aglomerate.

Dintre toate aceste cinci tipuri de instrumente ale politicii de dezvoltare regionala, rolul mijloacelor de constrangere si al activitatilor economice ale statului s-au diminuat in mod semnificativ in ultimele doua decenii. Folosirea mijloacelor de constrangere s-a aplicat in Franta si Marea Britanie, dar a fost abandonata in anii '70 (in Franta, regulile referitoare la locatie s-au pastrat pana in prezent, dar sunt mai lejere). Importanta activitatilor economice ale statului s-a redus, odata cu reducerea proprietatii publice in multe activitati. Astfel, privatizarea, la scara larga, a activitatilor de productie a eliminat deciziile de investire a acelor intreprinderi din sfera de influenta a guvernului (doar in Italia locatia industriei de stat a ramas ca un instrument major al politicii regionale). De asemenea, un alt aspect al activitatii guvernamentale, care nu mai are rol de instrument al politicii regionale, il reprezinta mijlocirea publica, masurile privind aplicarea unor scheme de achizitionare publica preferentiala pentru ajutoare in zonele desemnate fiind excluse in majoritatea tarilor (doar in Germania si Marea Britanie se mai practica).

Celelalte trei tipuri de instrumente - interventiile directe (infrastructura), stimulentele financiare si masurile de compensare - joaca, in prezent, un rol important in cadrul politicilor regionale, in unele sau in majoritatea statelor membre.

Interventiile directe au in vedere participarea administratiei publice centrale si/sau locale la dezvoltarea unor elemente de infrastructura economica si sociala si parteneriatul public - privat pentru realizarea unor investitii, destinate in special dezvoltarii unor servicii de interes local.

Stimulentele financiare vizeaza prime si subventii pentru investitii, prime de transfer, acordarea unor imprumuturi in conditii mai avantajoase, acordarea unor facilitati pentru achizitionarea sau inchirierea terenurilor, scutirea de la plata taxelor vamale, scutirea sau reducerea unor taxe si impozite, acordarea de tratamente preferentiale in adjudecarea unor segmente ale pietei publice sau acordarea unor autorizatii speciale privind regimul de amortizare.

Masurile de compensare vizeaza eliminarea sau diminuarea unor costuri suplimentare generate de localizarea activitatilor intr-un anumit spatiu . In aceasta grupa de masuri se incadreaza ajutoarele acordate pentru reducerea cheltuielilor de exploatare, subventiile pentru cheltuielile cu mana de lucru, primele pentru fiecare loc de munca creat, subventiile pentru sustinerea unor masuri de protectie sociala, ajutoarele acordate pentru sprijinirea mobilitatii si a reincadrarii fortei de munca, ajutoarele pentru formarea profesionala a lucratorilor sau subventiile pentru transport si alte servicii publice.

Folosind cele patru grupe de tari definite anterior, rolul acestor trei instrumente poate fi definit astfel:

Concentrarea politicii de dezvoltare regionala in tarile mai putin dezvoltate ale Uniunii Europene tinde sa cuprinda masuri mai generale pentru mediul de desfasurare a afacerilor, incluzand si pregatirea fizica a infrastructurii. Aceasta abordare mai larga a politicii de dezvoltare regionala are la baza existenta multor regiuni cu probleme in dezvoltare si, din acest punct de vedere, aceste tari aplica aproape toate tipurile de instrumente regionale.

in tarile cu economie dualistica, abordarea politicii de dezvoltare regionala este in mod traditional, mai extinsa, ea concentrandu-se pe sprijinirea investitiilor regionale pentru consultanta, pregatire, capital uman, cercetare si dezvoltare.

► In ceea ce priveste statele nordice si continentale membre ale Uniunii Europene, exista o gama larga de practici cu privire la politicile adoptate. Astfel, in Franta, politica de dezvoltare regionala foloseste toate tipurile de instrumente ale politicii regionale, conceptul de amenajare teritoriala ocupand o mare parte a politicii de dezvoltare spatiala. In Olanda si Austria, politica de dezvoltare regionala a preluat modelul francez de amenajare teritoriala, dar nu au recurs la mijloacele de constragere din partea statului (la fel ca in Franta). In ceea ce priveste Marea Britanie si Belgia, in aceste tari, politica de dezvoltare regionala s-a axat pe investitii in regiunile slab dezvoltate.

► In tarile nordice, politica de dezvoltare regionala are in vedere masurile economice indreptate spre industrializare si adaptare structurala, pentru a include dimensiunea spatiala in ajutorul social de stat. Un aspect aparte al politicii de dezvoltare regionala in tarile nordice il constituie natura problemelor regionale (dezavantajele dinamice si geografice). Din acest punct de vedere exista o accentuare a formelor de sprijin in transport si al securitatii sociale, indreptat catre populatie.

5. Problemele regionale si obiectivele politicii de dezvoltare regionala in unele state din Europa centrala si de est.

Politica de dezvoltare regionala in tarile central si est europene a cunoscut, dupa 1990, modificari de conceptie si continut in contextul privind tranzitia la economia de piata si al cerintelor rezultate din pregatirea aderarii la Uniunea Europeana.

Realizarea punerii in practica a politicii de dezvoltare regionala a fost impulsionata de presiunea exercitata de regiunile cele mai afectate de consecintele sociale ale restructurarii, de instabilitatea politica creata in vechile regiuni industriale sau in regiunile amenintate de somajul industrial. Cu toate acestea, statele din Europa centrala si de est, in incercarea de a reduce decalajele dintre nivelurile de dezvoltare si in incercarea de a adopta o politica de dezvoltare regionala s-au gasit in fata mai multor alternative, respectiv: renuntarea la mostenirea socialista, trecerea de la centralizare la descentralizare si cheltuirea eficienta a resurselor disponibile pentru a realiza o productie eficienta.

5. Renuntarea la mostenirea socialista

De-a lungul istoriei, toate tarile Europei centrale si de est s-au situat la periferia economica a Europei. Doar Cehoslovacia a trecut printr-un nivel avansat de industrializare capitalista, incat Republica Ceha prezinta cele mai importante regiuni legate de una sau de doua axe economice europene principale.

Dupa cel de-al doilea razboi mondial, si-au facut aparitia, in spatiul socio-economic al Europei centrale si de est, principale schimbari spatiale, dintre care se pot distinge: introducerea conceptului de "mare", in marile orase, rezultand o schimbare importanta a structurilor lor economice si sociale, precum si limitarea dezvoltarii functiilor lor pentru servicii; crearea catorva centre industriale noi, bazate pe industria extractiva de materii prime (carbune, cupru, sulf, fler, uraniu) si/sau pe metalurgie si producerea de energie; industrializarea accelerata a zonelor rurale traditionale (cazuri legate de cresterea industriei grele sau miniere) a dus la aparitia si dezvoltarea oraselor medii si la cresterea de noi structuri socio-ocupationale in zonele respective, precum si la schimbarea pe scara larga a procesului muncii, deoarece sistemul urban nu mai putea sa intruneasca toate cerintele complexitatii industriale; colectivizarea agriculturii, schimbarea sistemului economic in zonele rurale si crearea de ferme mari in proprietatea statului sau a colectivitatii au eliminat traditionalul sistem de ferme (Polonia fiind singura exceptie in acest proces); dezvoltarea industrializarii a condus la limitarea resurselor pentru alte sectoare economice, aceasta avand ca rezultat afectarea infrastructurii (drumuri si telecomunicatii), ramanand, insa, in picioare sistemul de cale ferata, esentiala pentru transportul din industria grea, industria extractiva si a produselor agricole; deteriorarea dramatica a calitatii mediului inconjurator natural, datorita atitudinilor orientate spre dezvoltare si negarea totala a oricarui alt proces decat acela al cresterii cantitative.

Economiile tarilor socialiste (in special economiile lor regionale) erau in totalitate conduse de industrie, iar aceasta industrie era, in totalitate, subordonata tiparului celei de-a doua revolutii tehnologice. Numai Cehoslovacia a demonstrat metode spatiale mai mature, aceasta datorandu-se traditiilor lor mai vechi in ceea ce priveste civilizatia industriala.

Se poate observa ca, dupa 1990, tarile din Europa centrala si de est se aflau intr-un mare impas: fusesera industrializate fortat (majoritatea produselor ne mai fiind corespunzatoare si pe pietele vestice), schimburile comerciale se derulasera cu precadere intr-un spatiu "inchis", in special pe pietele din estul si centrul Europei. Astfel, ele au fost puse in situatia de a adopta politici de restructurare a activitatilor economice, bazate pe renuntarea la unele ramuri ale industriei care nu mai erau competitive, dar care au si generat un somaj ridicat. Noile politici trebuie sa concure la crearea de produse viabile si pe pietele vestice si, totodata, sa recalifice forta de munca, sa dezvolte agricultura, mediul rural si sectorul serviciilor (aproape inexistent - cu exceptia turismului, care era putin mai dezvoltat).

5.2. Renuntarea la centralizare si trecerea la descentralizare

Reformele care au schimbat tarile Europei centrale si de est, de la conducerea autoritara la un sistem democratic, au dus, paradoxal, la cresterea centralizarii Ia nivel teritorial.

Pana la inceputul anilor '90, organizarea teritoriala a statelor nu a prezentat o problema majora, dar, treptat diviziunea si lipsa unei autoritati la nivel regional a avut consecinte negative, fie sub forma politica, fie sub forma mentala, creandu-se astfel un gol intre centru si autoritatile locale. Aceasta situatie s-a datorat faptului ca, autoritatile regionale, ca reprezentanti ai guvernului central, nu cautau solutii locale pentru probleme lor, ci apelau direct la autoritatea centrala pentru ajutor sau pentru investitii externe. Rezultatul acestei neimplicari a condus la un proces de centralizare, de "inabusire" a oricarei initiative de a se baza pe fortele proprii, de a stimula folosirea de metode locale de dezvoltare regionala.

O data cu schimbarile politice intervenite dupa 1990, statele Europei centrale si de est au trecut de la socialism la capitalism, mai intai politic, urmand ca trecerea la economia de piata sa se realizeze si pe plan economic, prin descentralizarea competentelor intre autoritatea centrala si autoritatile locale (regionale). Astfel, fiecare stat in parte, in functie de trecutul istoric si economic a incercat sa adopte propria sa metoda de trecere la capitalism. Insa, se constata ca despartirea de trecut este foarte grea, si nu pentru faptul ca nu ar fi dorita, ci mai ales pentru amprenta pe care socialismul si-a lasat-o asupra economiei si mentalitatii populatiei fiecarui stat, in parte.

5.3. Cheltuirea resurselor disponibile: egalitate-eficienta

De-a lungul eforturilor sustinute pentru trecerea la economia de piata, se constata ca sunt greu de restructurat marile industrii in declin. Totodata, procesul de polarizare la care au fost supuse aceste tari in perioada socialista, manifestat in toate domeniile - intre indivizi, fabrici, sectoare si unitati spatiale, a condus la impartirea statelor din Europa centrala si de est in regiuni in declin, cu rate ridicate ale somajului si regiuni care manifesta o oarecare continuitate in dezvoltarea lor.

In aceste conditii, s-a pus intrebarea daca, in acest proces trebuie sa se implice politica de dezvoltare regionala, deoarece interventia acesteia era considerata necesara in cazurile unde era clar ca regiunile nu vor fi capabile sa faca fata noilor incercari ale economiei deschise de piata. Raspunsul la aceasta intrebare a fost afirmativ, dar a aparut alta intrebare, referitoare la originea resurselor necesare si selectarea cheltuielilor care trebuie sa fie micsorate. La aceasta intrebare raspunsul a fost nuantat in functie de prioritatile acordate echitatii si eficientei in dezvoltarea regionala.

Spre exemplu, in Romania, se constata ca reglementarile privind dezvoltarea regionala au condus la delimitarea a 35 de zone defavorizate. Finantarea dezvoltarii acestor zone se realizeaza prin intermediul resurselor proprii existente in regiune, la care se adauga participarea statului prin facilitatile fiscale acordate potentialilor investitori, prin intermediul fondurilor alocate de la bugetul statului (Fondul National de Dezvoltare Regionala) si prin intermediul fondurilor de tip structural acordate Romaniei de catre Uniunea Europeana (PHARE, ISPA si SAP ARD).

Astfel, tarile post-socialiste trebuie sa faca eforturi imense de investitii pentru a moderniza economiile lor si a le face mai competitive pe piata globala. In acest sens, guvernele ar putea sa incurajeze plasarea capitalului acolo unde eficienta poate fi mai mare, sau sa caute sa egalizeze nivelul de dezvoltare al regiunilor intarziate.

Apropierea nivelurilor de dezvoltare intre regiuni este necesara pentru asigurarea potentialului economic al acestora, respectiv a unor conditii cat mai apropiate pentru participarea agentilor economici in mediul concurential.

5.4. Noi factori al dezvoltarii regionale

In timpul transformarii postsocialiste, abilitatea regiunilor de a se adapta la noile conditii economice a avut in vedere urmatoarele masuri majore in ceea ce priveste diferenta spatiala: (1) diversificarea structurii economice (cu cat structura economica este mai diversificata, cu atat economia regionala se adapteaza mai repede). Aceasta include, printre altele, nivelul si diferentierea pregatirii fortei de munca si a modernizarii mijloacelor fixe. Astfel, cu cat este mai diversificata structura economica, cu atat populatia este calificata in mai multe domenii, iar nivelul dezvoltarii tehnologice este mai avansat; (2) nivelul general al dezvoltarii socio-economice. Aceasta masura actioneaza pe doua planuri: reducerea discriminarii zonelor rurale (mai putin dezvoltate) fata de orase si reducerea discriminarii zonelor estice ale tarii (mai putin dezvoltate) fata de zonele vestice. De asemenea, masura are in vedere si gama oportunitatilor in angajare; (3) distanta fata de sursele de capital si de inovatie. Aceasta masura are in vedere mai multi factori, printre care: apropierea fata de un aeroport international, apropierea fata de granita vestica si apropierea fata de centrele urbane. In acest context, capitalul nu se refera exclusiv la "capital strain", ci la sursele autohtone de finantare, cu toate ca rolul capitalului strain (si al noilor tehnologii) prezinta o importanta cruciala pentru dezvoltarea generala a economiilor Europei centrale si de est.

In mod clar, exista si alte masuri care formeaza abilitatea regionala de a se transforma; este vorba de structura agricola, densitatea companiilor din orase, caderea industriilor, vulnerabilitatea fata de declinul pietelor estice, tensiuni etnice, calitatea mediului inconjurator etc. Totusi, cele trei masuri majore, redate mai sus, par a fi de o importanta majora in evaluarea sanselor regiunilor specifice de a iesi din dificultatile lor (deseori accidentale) si, de asemenea, in rolul lor (potential) in cadrul procesului de transformare a economiilor Europei centrale si de est.

6. Sursele de finantare ale obiectivelor politicii de dezvoltare regionala

Imbunatatirea legaturilor economice si sociale reprezinta un obiectiv comun al tuturor politicilor Uniunii Europene si completeaza politicile economice si structurale ale propriilor state membre. Instrumentele majore ale politicii sunt indreptate, in special, spre reducerea diferentelor. In acest sens, la nivelul Uniunii Europene s-au creat patru fonduri structurale, un fond de coeziune si fonduri de tip structural:

► Fondul European de Dezvoltare Regionala (FEDR), creat in 1975, vizeaza sa consolideze potentialul economic al regiunilor asistate, sa sustina ajustarea structurala si sa contribuie la promovarea cresterii utilizarii durabile a fortei de munca. Acest fond sustine initiativa productiva, proiectele de infrastructura si actiunile de dezvoltare a potentialului economic propriu al regiunilor, prin intermediul unei cofi-nantari a programelor operationale, a unui ajutor pentru marile proiecte, a subventiilor globale, a unei asistente tehnice si a studiilor pregatitoare;

Fondul Social European (FSE), creat in 1958 prin Tratatul de la Roma, dar reformat in 1988, are ca principal obiectiv combaterea somajului de lunga durata si ameliorarea capacitatii tinerilor de a obtine locuri de munca. Din 1993, acest fond a sprijinit incurajarea adaptarii la mutatiile industriale, contribuind la finantarea formarii profesionale si a masurilor de sustinere a utilizarii fortei de munca, ca si a celor de ameliorare a sistemului educativ;

Fondul European de Orientare si Garantare pentru Agricultura (FEOGA), creat in 1962 prin Politica Agricola Comuna, are ca obiectiv incurajarea ajustarii structurale in agricultura, pe seama masurilor modernizarii productiei si dezvoltarii regiunilor rurale (sectia orientare);

Instrumentul Financiar de Orientare a Pescuitului (IFOP), creat in 1984 pentru a inlocui diferitele instrumente financiare separate, aflate in vigoare din 1976, serveste la adaptarea structurilor din acest sector;

Fondul de Coeziune (FC), creat de Tratatul de la Maastricht, in 1993, are in vedere investitiile in infrastructura din transporturi si protectia/imbunatatirea mediului inconjurator in statele membre cele mai sarace (care prezinta sub 90% media PIB/locuitor din Uniunea Europeana). Acest fond asigura o finantare de pana la 80% din costurile proiectelor (restul finantarii fiind asigurate de catre statele participante);

Fondurile de tip structural urmeaza aceeasi metoda de implementare ca si fondurile structurale, cu deosebirea ca acestea se acorda tarilor candidate la aderarea in Uniunea Europeana. Aceste fonduri cuprind Programele PHARE, ISPA si SAPARD.

Alte instrumente financiare accesibile pentru dezvoltarea regionala: imprumuturi sau garantii acordate de Banca Europeana de Investitii, ca sprijin financiar pentru tarile in tranzitie, in special pentru proiecte de infrastructura, care pot fi combinate cu alocatii de la alte fonduri; alte instrumente financiare comunitare menite sa acorde anumite facilitati pentru dezvoltarea intreprinderilor mici si mijlocii; alte instrumente financiare care se aloca programelor de dezvoltare integrata.

Importanta fondurilor structurale a crescut vizibil in bugetul total al Uniunii Europene. Pana in anul 1999, fondurile structurale si fondul de coeziune au avut un buget anual de peste 30 miliarde ECU, sau aproape 36% din bugetul Comunitatii, si al doilea ca marime, dupa agricultura, cu 46%. Fondul European de Dezvoltare Regionala si-a adjudecat aproape 50%, Fondul Social European 30% si Fondul European de Orientare si Garantare a Agriculturii 20%. in perioada 1994-1999 s-au inregistrat cresteri suplimentare in ceea ce priveste resursele acestor fonduri, ajungand la un total de 155 miliarde ECU.

In tabelul 6 se prezinta repartizarea resurselor din fondurile structuralei pe obiective, cumulat in perioada 1994-1999.

In ceea ce priveste alocarea fondurilor structurale, in perioada 1994-1999, pe cele sapte obiective de dezvoltare regionala si pe cele 15 state membre, din tabel se poate observa ca, din punct de vedere al fondurilor alocate, obiectivul 1 detine ponderea cea mai mare, aproape 2/3 din totalul acestora (respectiv 68%), in timp ce obiectivul 6 detine cea mai mica pondere (5%).

Referitor la alocarea fondurilor structurale pe obiectivul 1, se poate observa ca Spania a primit aproape 28% din totalul alocat pentru acest obiectiv, urmata indeaproape de Italia, Germania, Grecia si Portugalia (cu ponderi intre 14,5% si 15,8%). Procentajul destul de mare alocat acestor tari pentru dezvoltarea regionala era de asteptat, avand in vedere ca acestea sunt state cu economii mai sarace ale Uniunii Europene (unele fiind "nou" venite) sau state cu economii "dualiste" (Germania si Italia). De remarcat ca state ca Danemarca, Luxemburg, Finlanda si Suedia nu au beneficiat in aceasta perioada de finantari din fondurile structurale pentru obiectivul 1, deoarece ele au fost sustinute pentru celelalte obiective.

Obiectivul 2, care viza transformarea regiunilor grav afectate de declinul industrial, acesta a fost finantat cu 11,1% din totalul fondurilor structurale, iar ponderile cele mai mari le-au fost repartizate Frantei (24,7%) si Marii Britanii (29,8%), fiind considerate cele mai afectate de recesiune. Acestea au fost urmate indeaproape de Spania (15,7%), Danemarca (10,2%) si Italia (9,5%). Se observa ca in aceasta perioada, Uniunea Europeana, pentru acest obiectiv nu a alocat nimic din cuantumul fondurilor structurale pentru Grecia, Irlanda si Portugalia.

Obiectivul 3, care viza combaterea somajului, a fost sustinut cu 9,4% din fondurile structurale, iar din totalul acestora, statele care au beneficiat cel mai mult au fost tot cele care cuprindeau regiuni incadrate in obiectivul 2. Este vorba de: Marea Britanie, careia i-au fost alocate 26,1%; Franta, careia i-au fost alocate 19,8%; urmate de Danemarca (13%), Spania (11,4%) si Italia (10,2%). De asemenea, si in acest caz, Grecia, Irlanda si Portugalia nu au beneficiat de finantari din fondurile structurale pentru acest obiectiv.

Obiectivul 4, referitor la facilitarea adaptarii muncitorilor de ambele sexe la schimbarile industriale, acesta a fost sustinut cel mai putin de catre Uniunea Europeana, alocand fonduri structurale in proportie 1,6%. Totusi, de aceste fonduri au beneficiat, cel mai mult Franta (28,5%), Italia (17,8%) si Spania (16,4%). Ca si in cazul primelor trei obiective, pentru acest obiectiv nu au beneficiat de sprijin financiar Grecia, Irlanda si Portugalia, la care s-a alaturat si Marea Britanie (care a beneficiat insa de fonduri substantiale pentru obiectivul 3).

Obiectivele 5a si 5b, care vizeaza dezvoltarea rurala s-au bucurat, impreuna de o finantare de 9,4% din totalul fondurilor structurale. In cadrul acestora, Franta a beneficiat cel mai mult (32,1%), urmata indeaproape de Danemarca (18,25%), Italia (13,2%) si Spania (8,5%). La fel ca la obiectivele 2, 3 si 4, n-au beneficiat de finantari din aceste fonduri Grecia, Irlanda si Portugalia.

Tabelul 7

Fondurile structurale pe obiective si state membre, in perioada

Nota: 1*, 2*, 3* = finantare din fondurile structurale; IFOP* = Instrumentul Financiar de Orientare a Pescuitului acordat in afara obiectivului 1; 1**= Programe speciale pentru regiunile suedeze si irlandeze; 1*** si 2*** = regiuni ale fostului obiectiv 1 (declarate in perioada 1994 - 1999) care inca mai beneficiaza de fonduri structurale, dar care vor fi retrase treptate pana la 31 decembrie 2005 sau, in unele cazuri, pana la 31 decembrie 2006; 3*= finantari din fonduri structurale; T*= total sprijin provizoriu si TG = total general.

In ceea ce priveste obiectivul 6, care vizeaza promovarea si ajustarea structurala a regiunilor cu o densitate a populatiei extrem de redusa, acesta se adreseaza Finlandei si Suediei, care, de fapt, sunt si singurele care au beneficiat de finantari din fondurile structurale ale Uniunii Europene pentru acest obiectiv. Astfel, din cei 697 de milioane ECU destinati acestui obiectiv, Finlanda a primit 450 milioane ECU (64,56%), restul (247 milioane ECU) fiind alocati Suediei (35,44%).

Prin urmare, in perioada 1994-1999, din cele 138.201 milioane ECU fonduri structurale destinate finantarii obiectivelor de dezvoltare regionala, rezulta ca Spania (una dintre noile tari membre) a primit cel mai mare sprijin (de 22,9%), urmata de Italia si Germania, cu ponderi de aproximativ 14%. De cel mai mic sprijin au beneficiat Danemarca si Luxemburg (cu ponderi de 0,5% si respectiv 0,1%).

In ceea ce priveste alocarea fondurilor structurale, in perioada 2000-2006, pe cele trei obiective de dezvoltare regionala si pe cele 15 state membre am constatat ca obiectivul 1 detine ponderea cea mai mare, din punct de vedere al fondurilor alocate (aproape 2/3 din totalul acestora, respectiv 74,1%). De asemenea, trebuie remarcat ca, pe langa cele trei obiective ale dezvoltarii regionale, in aceasta perioada, Uniunea Europeana aloca o parte din fondurile structurale si pentru unele programe destinate anumitor regiuni irlandeze si suedeze sau anumitor programe, cum ar fi cele finantate din Instrumentul Financiar de Orientare a Pescuitului, care se gasesc in afara sferei de actiune a obiectivului

Referitor la alocarea fondurilor structurale pe obiectivul 1, care in esenta ramane neschimbat, se poate observa ca Spania a primit aproape 28% din totalul alocat pentru acest obiectiv, urmata indeaproape de Italia, Grecia si Germania, cu ponderi intre 16,3% si 14,7%. De remarcat ca state ca Danemarca si Luxemburg nu au beneficiat in aceasta perioada de finantari din fondurile structurale pentru obiectivul 1, nici de finantari pentru foste regiuni ale obiectivului 1, deoarece ele au fost sustinute pentru celelalte obiective. Tot in cadrul obiectivului 1, din cele 135.954 milioane Euro alocate pentru perioada 2000-2006, 0,62% reprezinta sprijin acordat pentru programe speciale care vizeaza regiunile irlandeze si suedeze (fostul obiectiv 6), de care, bineinteles, au beneficiat in proportii diferite Suedia (41,2%), Irlanda (11,8%) si, cel mai mult, Marea Britanie (47%), care nu beneficiase de nici un fel de finantare din fondurile structurale pentru obiectivul 6, in perioada 1994-1999. In privinta sprijinului acordat in continuare pentru regiuni ale fostului obiectiv 1, de acesta au beneficiat in mare parte Portugalia (34,5%), Irlanda (21,1%) si Marea Britanie (13,9%). Nu au beneficiat de sprijin pentru fostele regiuni ale obiectivului 1 urmatoarele state: Danemarca, Grecia, Luxemburg, Austria, Finlanda si Suedia (acestea din urma beneficiind de sprijin pentru programele speciale mentionate mai sus).

Obiectivul 2, care acum vizeaza sprijinirea transformarii economice si sociale a zonelor care se confrunta cu dificultati structurale (care de fapt reprezinta o restructurare a obiectivelor 2, 3, 5a si 5b), a fost finantat in total cu 12,2% din totalul fondurilor structurale (din care 12,2% pentru regiuni ale fostului obiectiv 1), iar ponderile cele mai mari le-au fost repartizate tot Frantei (27,1%), si Marii Britanii (20,9%), fiind considerate in continuare cele mai afectate de recesiune. Acestea au fost urmate indeaproape de Danemarca (15,6%), Spania (11,8%) si Italia (11,2%). Se poate observa ca nici in aceasta perioada, Uniunea Europeana nu a alocat nimic pentru acest obiectiv, din cuantumul fondurilor structurale pentru Grecia, Irlanda si Portugalia. In privinta sprijinului acordat in continuare regiunilor fostului obiectiv 1, acesta a fost alocat in mare parte Marii Britanii (26%), Frantei (22,5%) si Danemarcei (19,33%).

Obiectivul 3, care acum are in vedere sprijinirea adaptarii si modernizarii politicilor si sistemelor de educatie, pregatire si incadrare in munca (reprezentand o mare parte a fostelor obiective 3 si 4), a fost sustinut cu 13,1% din fondurile structurale, mai mult decat alocarea pentru obiectivul 2. Din totalul acestei alocari, statele care au beneficiat cel mai mult au fost: Danemarca (19,1%), Franta (19,1%) si Italia (15,7%). De asemenea, si in acest caz, Grecia, Irlanda si Portugalia nu au beneficiat de finantari din fondurile structurale pentru acest obiectiv.

In ceea ce priveste sumele alocate prin intermediul Instrumentului Financiar de Orientare a Pescuitului in afara obiectivului 1, putem observa ca din cei 1106 milioane Euro, cel mai mult a primit Franta (20,3%) si Spania (18,1%).

Prin urmare, din cele 138.201 milioane ECU fonduri structurale destinate finantarii obiectivelor de dezvoltare regionala, in perioada 1994-1999, constatam ca Spania (una dintre noile tari membre) a primit cel mai mare sprijin (de 22,9%), urmata de Italia si Germania (cu ponderi de aproximativ 14%). De cel mai mic sprijin a beneficiat Danemarca si Luxemburg (cu ponderi de 0,5% si 0,1%).

In concluzie, facand o comparatie intre fondurile structurale destinate finantarii obiectivelor de dezvoltare regionala in statele membre ale Uniunii Europene, in perioada 1994-2006, avand la baza tabelele 6 si 7, putem constata ca Spania este tara care a beneficiat si beneficiaza de cele mai mari sume. La polul opus se situeaza Danemarca, Suedia si Luxemburg, care au beneficiat de 0,1- 0,4% din totalul fondurilor structurale pentru dezvoltare regionala. De asemenea, se poate observa ca obiectivul 1 al politicii de dezvoltare regionala a fost intotdeauna cel mai puternic sustinut financiar, beneficiind in perioada 1994-1999 de 68% din totalul fondurilor structurale, iar pentru perioada 2000-2004 planificandu-se o alocare de peste 74% din total. Acest lucru scoate in evidenta faptul ca promovarea dezvoltarii si ajustarii structurale a regiunilor subdezvoltate continua sa se situeze printre prioritatile politicii de dezvoltare economica a tarilor membre ale Uniunii Europene.

Asa cum am precizat si in paragrafele precedente, atat fondurile structurale, cat si fondul de coeziune sunt destinate tarilor membre ale Uniunii Europene; tarile aderente beneficiaza de fonduri de tip structural.

Aceste fonduri vor fi alocate in urma unor proiecte de dezvoltare regionala, care, pentru a fi mai eficiente, trebuie sa porneasca de la o analiza socio-economica a zonei/regiunii, de la strategii si propuneri de finantare (respectiv cat la suta din valoarea proiectelor respective va fi acoperita din fonduri structurale si cat la suta va fi acoperita din resurse proprii), de la durata de aplicare, si, nu in ultimul rand, de la ceea ce s-a considerat ca este cel mai important - efectul realizat din punctul de vedere al ridicarii nivelului de dezvoltare in zonele/regiunile respective, prin implementarea acestor proiecte.

In privinta tarilor candidate, principalele fonduri de tip structural destinate ajutorarii acestora sunt PHARE, ISPA (destinat dezvoltarii infrastructurii transporturilor si protectiei mediului inconjurator) si SAPARD (destinat restructurarii agriculturii si dezvoltarii mediului rural). Dintre cele trei fonduri, cel care prezinta o importanta mai mare este PHARE. Acest fond acopera in prezent 13 tari din Europa centrala si de est.

In perioada 1994-1999, prin intermediul PHARE s-au alocat 6,7 miliarde euro, avand la baza 15 sectoare de dezvoltare. Dintre acestea cele mai importante au fost: infrastructura (care viza energia, transportul si telecomunicatiile); dezvoltarea sectorului privat si asistenta pentru afaceri; educatia, formarea profesionala si cercetarea; protectia mediului si restructurarea agriculturii.

Pentru perioada 2000-2006, bugetul PHARE alocat s-a marit la 10 miliarde euro, iar prioritatile pentru aceasta perioada sunt: cresterea si dezvoltarea infrastructurii institutionale; sustinerea investitiilor; dezvoltarea resurselor umane; sustinerea turismului.

Referitor la principiile finantarii, repartizarea cheltuielilor politicii structurale din interiorul statelor membre se face de catre Comunitate, dar aceste cheltuieli nu sunt finantate 100% din fondurile structurale. Cota maxima de interventie a acestor fonduri este in general de 75% in regiunile din obiectivul 1 si de 50% in alte parti. O cota de 85% este alocata in cazuri exceptionale in cele mai sarace tari membre. O contributie de la statele membre demonstreaza ca masurile finantate prezinta prioritati reale de cheltuiala pentru ele si sunt corect executate.

Regulile fondurilor cer ca alocatiile Comunitatii Europene sa aiba impact aditional. Cu alte cuvinte, acestea nu trebuie sa rezulte din capacitatea statelor membre de a face economii in propriile planuri de cheltuieli, ci trebuie sa conduca la eforturile extra de dezvoltare. Aceasta regula de cofinantare trebuie sa fie aplicata tinand cont de conditiile macroeconomice in fiecare stat membru si de eforturile private de a reduce deficitele bugetare excesive.

Fondul de coeziune difera de fondurile structurale, el fiind creat in mod special pentru a usura povara cheltuielilor publice ale investitilor structurale necesare in tarile membre cele mai sarace (in 1994 - Grecia, Portugalia, Irlanda si Spania). Prin urmare, fondul de coeziune va ajuta tarile membre mai sarace sa-si indeplineasca scopul, respectiv sa reduca deficitul bugetar national, aceasta fiind si una din preconditiile de participare la moneda unica europeana. In acest caz, cota de interventie a fondului de coeziune este de 80-85% si nu exista nici o regula de cofinantare.

Alocatiile Comunitatii permit nivelurilor de investitii sa creasca in regiunile asistate, dar au, de asemenea, un efect realocativ al tiparelor de cheltuieli, respectiv respectarea principiului aditionalitatii, ceea ce inseamna ca o anumita prioritate trebuie acordata masurilor structurale din bugetele statelor membre, daca vor sa beneficieze de alocatiile comunitatii.

Prioritatile pentru asistenta Comunitatii sunt negociate in parteneriate intre Comisie si statele membre, pe baza ultimelor planuri multianuale. Programele mult mai detaliate (pe 3-6 ani) sunt aprobate pe baza propunerilor primite, de jos in sus. Pentru regiunile din obiectivul 1, programele cauta sa stabileasca o balanta cat mai apropiata de investitiile din infrastructurile de baza (transport, telecomunicatii, apa si energie), investitii productive (in special pentru intreprinderile mici si mijlocii) si investitii in capital uman (educatie si pregatire). Proiectele sunt aprobate in Comitetele de management descentralizate.

In cadrul statelor membre, parteneriatul implica autoritatile locale si regionale care depind de structurile administrative din fiecare stat. Sunt, de asemenea, implicati si partenerii non-guvernamentali. Din punctul de vedere al Comisiei, descentralizarea in planificare si executie contribuie, in general, la eficienta masurilor structurale: mareste transparenta actiunilor de cofinantare a Uniunii Europene; raspunde mai bine la prioritati locale si exploateaza sprijinul local pentru a le duce la bun sfarsit. Aceasta nu inseamna desigur ca, planuri nationale, organizate si aflate in desfasurare, nu-si au locul aici.

Comisia europeana poate lua initiativa, intr-o proportie limitata a fondurilor, in cazuri referitoare la cooperarea peste granita in scheme de dezvoltare, care nu sunt prezentate in planuri nationale sau in cazuri unde apare o nevoie speciala pentru un efort suplimentar, spre exemplu promovarea diversificarii fortei de munca in zonele care se confrunta cu masive pierderi de slujbe in anumite sectoare. Crearea programelor ramane totusi un proces esential.

In acelasi timp, se constata ca Uniunea Europeana cauta sa furnizeze o apropiere cat mai corecta a planificarii la un nivel european mai larg, pe de o parte, prin eforturi de a furniza informatii si analize pentru planificatorii regionali si nationali, si, pe de alta parte prin eforturi de a promova o dezvoltare mai echilibrata in teritoriu, ca intreg. Preocuparile in acest domeniu vizeaza, in special, o dezvoltare mult mai rationala a structurii urbane a Uniunii Europene, a mediului inconjurator si o abordare mult mai coordonata pentru planificare si privatizare a retelei transeuropene in transport, energie si telecomunicatii.

De-a lungul timpului, in vederea reducerii disparitatii regionale si a reducerii somajului, fondurile structurale furnizeaza, de asemenea, o oportunitate de a aduce o importanta contributie la solidaritatea in alte regiuni ale Uniunii Europene: solidaritatea cu viitoarele generatii prin imbunatatirea mediului inconjurator, precum si promovarea egalitatii intre sexe.

O conditie fundamentala a finantarii fondurilor structurale este aceea ca toate masurile sa respecte legea Comunitatii, precum si legea mediului inconjurator. Este vorba in special de evaluarile impactului asupra mediului inconjurator, unde sunt cerute anumite tipuri de proiecte si reguli speciale, care se aplica in zonele desemnate de interes deosebit sau prezinta o importanta speciala referitoare la mediul inconjurator. Totusi, aceste zone trebuie sa respecte regulile de aplicare a ajutorului primit de la fondurile structurale.