MEMORIE SI IDEOLOGIE POLITICA

MEMORIE SI IDEOLOGIE POLITICA

1. LUMEA ROMANA SI ISTORIOGRAFIA BARBARA

In lipsa unei formule mai potrivite, sintagma de 'lume romana' este folosita pentru a desemna o realitate de loc omogena, care nu mai corespunde celei clasice, in care exista o suprapunere perfecta intre civilizatie si romanitate, iar barbaria se gasea in exteriorul lumii romane. Pentru autorii de limba greaca, lumea romana e o componenta a propriei identitati, la diferite nivele pe care le vom analiza ulterior, dar pentru istoricii latini de care ne ocupam, aceasta a inceput sa desemneze alteritatea. Romanii mai sunt maiores[1] doar pentru Iordanes, in mod paradoxal deci doar pentru autorul care isi afirma cel mai hotarat originea barbara. E adevarat ca formula folosita de Iordanes pare a fi o preluare literala din textul lui Cassiodor, dar aceasta nu exclude afirmarea de catre istoricul got a constiintei apartenentei prin cultura la o traditie stralucitoare. Pentru ceilalti autori, chiar pentru descendentii din familii aristocratice romane, cum erau Grigore din Tours sau Isidor din Sevilla, lumea romana reprezinta alteritatea in functie de care ei construiesc identitatea barbara a 'poporului ales' de care se simt atasati.

Distantarea si, uneori, chiar aversiunea fata de aceasta lume se manifesta in grade diferite, in functie de spatiul si timpul in care sunt plasate evenimentele la care fac apel istoricii, si in functie de domeniile de interes ale fiecarui autor: etnic, politic, religios, cultural. Astfel, pentru a raspunde la intrebarea 'ce este lumea romana?', trebuie sa facem in permanenta apel la spatiu si timp, pentru a sublinia mutatiile produse in conceperea aceastei realitati altadata mult mai clar definite.

Din punct de vedere spatial, asa cum am aratat si in capitolul anterior, in operele autorilor de limba latina, din lumea romana fac parte Roma si Italia, cu vechea semnificatie de leagan al puterii imperiale, Constantinopolul si partea orientala pe cale sa se grecizeze, diferite orase si foste provincii, localizate mai ales in Occident, altfel spus, aceasta se identifica in mare masura cu imperiul din perioada maximei sale intinderi. Autorii occidentali ne prezinta insa un imperiu profund regionalizat, a carui provincializare, inceputa inca din vremea crizei secolului al III-lea, a continuat si s-a amplificat, favorizand la nivel local intelegerile cu barbarii[2]. Astfel, fiecare autor de limba latina, indiferent de tipul de istorie pe care o scrie, regaseste mai pregnant elemente componente ale lumii romane la nivel local decat avand in vedere ansamblul fostului imperiu.

Pentru Iordanes, lumea romana s-a contractat oarecum, o data cu instalarea barbarilor in Occident, si se margineste nu atat la Italia, unde evenimentele cuprinse intre venirea lui Odoacru la putere in 476 si victoria lui Teodoric sunt digna nostri temporis respublica tragydiae[3], cat la Constantinopol si partea orientala. El face distinctia clara intre Imperiul roman de apus, Hesperium romanae gentis imperium, care s-a prabusit odata cu depunerea lui Romulus Augustulus[4] si partea rasariteana, reprezentata de principele oriental pe care testamentul lui Teodoric le cere gotilor sa-l respecte[5]. Paradoxal, chiar Italia, vechea inima a imperiului, iese din lumea romana in momentul in care, ca punct final al migratiei, devine patria pentru goti[6], chiar daca aceasta e o patrie constituita in cea mai buna traditie romana, pornind de la componente definite in maniera romana.

La Grigore din Tours, din punct de vedere spatial, din lumea romana fac parte doar Galia, mai ales natalul sau Auvergne, si Imperiul de rasarit. Italia se afla intr-o situatie ambigua, intrucat cunostintele sale de istorie romana sunt destul de mari pentru a sti ca ea a fost punctul de pornire a expansiunii romane, dar nu accepta recucerirea acesteia de romanii epocii sale, adica de bizantini. In momentul in care imparatul Iustinian reuseste reinstaurarea stapanirii Constantinopolului asupra Italiei, autorul pare sa-si exprime regretul, ca si cum ar fi vorba de o uzurpare, nu din simpatie pentru gotii pe care ii uraste, ci pentru ca bizantinii au luat cu forta un teritoriu pe care il vizau si francii[7].

Pentru Isidor, exista doua repere care jaloneaza din punct de vedere spatial lumea romana: Roma de aur, capul popoarelor, si Spania, regina provinciilor[8]. Aceasta formulare arata clar, ca din punctul de vedere al sau si al epocii sale, Imperiul nu se mai prezinta ca un tot omogen, ci ca o suma de regiuni - provinciile - intre care locul central nu mai este ocupat de Italia, ci de Spania, indicand astfel dimensiunile atinse de procesul de regionalizare despre care vorbeam mai sus. Galia pastreaza si ea unele marci ale fostei autoritati romane, decazuta insa la nivelul unor potentati locali rivali, precum Agripinus si Egidius[9]. Fragmentarea puterii imperiale la nivel local este dovedita si de posibilitatea, care i se pare autorului absolut naturala, ca invitatia gotilor de a veni in Spania sa le fie adresata acestora de un patriciu precum Constantius.

Cum am mai aratat, pentru Beda, lumea romana si-a transferat semnificatiile asupra bisericii catolice, iar Roma a concentrat in ea simbolurile intregului Imperiu. Britania mai poarta inca amprentele unui trecut roman semnificativ, care ies la iveala in contemporaneitatea autorului, in ziduri, nume de orase ori biserici. Pe continent exista inca Imperiul oriental, important insa nu pentru ca e roman, ci pentru ca e condus de imparati prea credinciosi.

Paul Diaconul considera romanitatea drept o caracteristica a Italiei, fara sa para a fi constient ca aceasta ar mai putea fi regasita si in alte regiuni. Celelalte regate occidentale sunt barbare, iar Imperiul de la Constantinopol e grec, capitala acestuia e situata in Grecia, unde vrea sa se refugieze ducele Godschalk de Benevent[10].

Acestea fiind in mare caracteristicile reprezentarilor spatiale ale romanitatii pe care am dorit sa le amintim aici, in afara de ceea ce am spus deja in capitolul precedent, este necesar sa ne aplecam acum si asupra celor temporale. Nici in ceea ce priveste plasarea in timp a romanitatii nu exista o viziune comuna a autorilor occidentali, intre ei existand, dupa cum era si normal, o serie de diferente. Fiecare dintre ei are o viziune asupra timpului care e departe de a fi simpla si lineara si, atunci cand e vorba de romanitate, ei se misca intre doua paliere temporale, corespunzatoare trecutului si prezentului. Felul in care autorii se raporteaza la un palier temporal sau la altul influenteaza si modul in care ei nuanteaza relatia romanitate - barbarie. Unul singur pare a fi punctul in care se intalnesc toti autorii occidentali, pentru care romanitatea cu atributiile ei traditionale, care o fac echivalenta cu civilizatia, este situata in trecut. Intr-un timp de mult revolut este plasat Imperiul ce a supus puterii sale intreaga lume care conteaza, si tot atunci au trait adevaratii romani, poporul exemplar care a stapanit tot universul si popoarele lui.

La Isidor, sintagma 'Roma de aur, capul popoarelor' este singura recunoastere clara, desi intr-o maniera metaforica, a fortei si maretiei Imperiului de odinioara. Metafora nuptiala folosita in Laus Spaniae acorda Imperiului rolul activ fata de Spania, mireasa pasiva si fertila, menita insa sa infloreasca si sa rodeasca cu adevarat in urma altui mariaj, cel cu gotii. Capacitatea de expansiune si forta deosebita sunt doar sugerate astfel, prin conturarea unei imagini masculine pentru Roma, fata de cea feminina rezervata Spaniei. Este la fel de clar insa ca autorul se refera la un trecut indepartat, care nu a creat nici un fel de drepturi pe care Roma sa le poata afirma fata de Spania.

Iordanes recunoaste maretia si puterea romanilor de demult, dar niciodata la modul absolut, ci puse mereu in relatie cu forta gotilor, care au meritul de a fi rezistat acestui teribil angrenaj reprezentat de Imperiu, mentinandu-si independenta[11]. Chiar apartinand trecutului, puterea romanilor a fost in permanenta sprijinita de goti, care i-au ajutat pe stapanii lumii mereu sa invinga in lupte, intr-o colaborare parca predestinata[12]. Acestei insotiri militare ce marcheaza intreaga istorie comuna a gotilor si romanilor, accentuata cu deosebire in timpul lui Teodosie[13], ii corespunde casatoria finala dintre Matasuntha si Germanus, care ar fi, dupa Goffart, incheierea fireasca a unei povesti de iubire cu happy-end, reprezentata de structura Geticii[14]. Rezulta deci ca de fapt Iordanes nu confera o pozitie deosebita romanilor nici in perioada maximei straluciri a istoriei lor, in care ii plaseaza pe o pozitie de cvasi-egalitate cu gotii. Egalitatea dintre cele doua popoare reiese clar din felul in care autorul reda intentiile lui Attila, care ar fi vrut sa-i supuna si pe unii si pe altii intrucat erau primele doua popoare din lume, si care, neputand sa-i invinga, a hotarat sa-i dezbine[15].

Dincolo de afirmarea formala si traditionala a preeminentei romane fata de neamurile barbare intre care se numara si gotii, putem identifica insa si atitudini din care reiese parerea personala a lui Iordanes ori cel putin mesajul pe care acesta dorea sa-l transmita cititorului. Astfel, prin felul in care nareaza evenimentele, in batalia de la Campus Mauriacus romanii sunt pusi pe planul al doilea, ca un fel de auxiliar al gotilor. In enumerarea pe care o face neamurilor participante la aceasta cumplita inclestare, mai intai sunt pomeniti gotii si apoi romanii: Gothi Romanisque[16]; in naratiunea luptei propriu zise, in fata ies mereu gotii, nu romanii. Dupa incheierea bataliei, romanii dau intr-adevar dovada de unul din talentele care lor le este caracteristic in cea mai mare masura, cel diplomatic. Aetius reuseste sa se debaraseze repede de aliatul got considerat prea periculos, trimitandu-l acasa pe Theodorid prin sugerarea unei posibile uzurpari din partea rudelor acestuia. Ca atare, Iordanes pare destul de suparat pentru felul in care romanii ar fi confiscat o victorie care se cuvenea de drept gotilor[17].

De fapt, la o privire mai atenta, romanii despre care vorbeste Iordanes se dovedesc a nu fi cu nimic deosebiti de barbarii cu care se pot oricand amesteca, precum acei soldati, care, nemultumiti pentru ca au fost concediati in vremea lui Decius, se aliaza cu barbarii de la nord de Dunare si trec fluviul pustiind alaturi de acestia provinciile sudice[18].

Totusi, chiar daca Iordanes pare uneori sa faca tot posibilul pentru a-i mai cobori pe romani de pe un piedestal pe care ii asezase o intreaga traditie, si el trebuie sa le recunoasca superioritatea in anumite momente. Astfel, forta lor militara ramane redutabila si inspira teama gotilor atunci cand este pusa cum trebuie in valoare, ca de exemplu prin reorganizarea armatei de catre Teodosie19]. Afirmarea cea mai clara a respectului inspirat de puterea imperiala este insa prezentarea reactiei lui Athanaric, aflat in vizita la Constantinopol, care in fata maretiei celor vazute exclama uluit ca imparatul trebuie sa fie un zeu pe pamant20]. In aceste conditii, intelegem de ce o victorie militara impotriva lor cantareste atat de mult, incat sa conduca la zeificarea invingatorilor, ca in cazul celor care l-au biruit pe Fuscus[21]. Bineinteles, pentru autor conta prea putin ca era vorba de o victorie a dacilor si nu a gotilor, iar din nefericire, noi nu putem sa fim foarte siguri ca sefii daci ar fi fost cu adevarat venerati ca niste zei dupa aceasta victorie.

Foarte sugestiva pentru discutia noastra ni se pare si maniera in care se face selectia acelor personaje din trecutul roman pe care autorul le considera demne de consemnat. Din perioada mai veche a istoriei Romei, personajul cu adevarat important care apare in Getica este Caesar, considerat, ca in toata traditia cronicareasca, drept adevaratul intemeietor al imperiului[22], simbol necontestat al puterii romane. Pe de alta parte, in raport cu realitatea titlurilor acordate, Octavian este totusi primus Augustorum[23]. Dincolo de rolul sau cu adevarat important in extinderea Imperiului, care face explicabila ponderea sa in opera lui Iordanes, ni se pare evident ca atentia care ii este data se datoreaza contactelor acestuia cu getii, identici, daca mai e nevoie s-o spunem, in conceptia autorului, cu gotii. Iordanes avea cunostinta despre intentia declarata a lui Caesar de a-i supune pe daci, si o si consemneaza, lasand totusi sa se creada ca netranspunerea sa in practica s-a datorat nu mortii timpurii a generalului roman, ci fortei nebiruite a gotilor. De altfel, Iordanes rastalmaceste traditia istorica antica din care aveam cunostinta doar despre intentia lui Caesar de a se lupta cu getii, transformand aceasta dorinta intr-o realitate si afirmand ca marele intemeietor al imperiului ar fi fost chiar biruit de geti. Ramane totusi interesant faptul ca Iordanes afirma ca gotii, adica getii, ar fi participat la lupta de la Farsala in randurile armatei lui Pompei, eveniment despre care noi nu stim din vreo alta sursa istorica, daca nu punem in randul acestora epopeea lui Lucan, Farsalia. Lucrul este perfect explicabil in lumina celor discutate pana acum, si nu e nevoie sa presupunem ca prezenta getilor in celebra batalie a fost chiar reala. In fond noi nu cunoastem decat intentia lui Burebista de a participa, asa cum ne lasa sa intelegem decretul in cinstea lui Acornion. Insistam totusi asupra acestui episod intrucat informatia referitoare la o lupta a getilor cu Caesar apare si la Isidor, care se pare ca nu a cunoscut Getica si ca atare a preluat totul din alta parte. Nu ne putem pronunta asupra presupusei surse comune, nu afirmam nici chiar ca trupe trimise de Burebista ar fi luptat cu adevarat de partea lui Pompei, banuim doar ca in secolul VI exista o anumita traditie despre conflictul care ar fi avut loc intre geti si Caesar.

Un alt personaj care se bucura de atentie din partea lui Iordanes este Maximin Tracul, a carui cariera e povestita pe larg, cu o evidenta satisfactie, urmand relatarea lui Simmachus, nu din vreo importanta deosebita a imparatului totusi nu prea semnificativ, ci deoarece istoricul antic ii atribuia o origine gotica[24]. In acest caz, e evident ca pe Iordanes nu il intereseaza rolul personajului in istoria romana, ci legatura sa cu gotii, intrucat, marturiseste singur, aceasta il ajuta sa demonstreze ca din randul gotilor s-au ridicat inclusiv ocupanti ai functiei imperiale.

Un personaj cu o importanta istorica reala, corespunzatoare ponderii care i se atribuie in opera lui Iordanes este Teodosie, la randul sau insa semnificativ datorita relatiilor sale privilegiate cu gotii, care desi inspaimantati de reorganizarea armatei si cresterea capacitatii de lupta a acesteia, reusesc sa-si pastreze in vremea sa independenta[25]. Iubitor al gotilor, Teodosie este in mod evident unul din preferatii lui Iordanes. Domitian este la randul sau amintit datorita legaturii cu evenimentele in care sunt implicati cei ce lupta cu getii, Oppius Sabinus si Fuscus[26], iar Traian, in mod paradoxal, isi datoreaza prezenta in Getica doar datorita unei anecdote conform careia ar fi dat Marcianopolisului numele surorii sale Marcia. De fapt nu e un paradox real, caci imparatul care a avut intr-adevar contacte sustinute cu getii este si cel ce le-a distrus statul, lucru pe care Iordanes nu se simte obligat sa-l consemneze. In schimb Gallus si Volusianus, personaje in fond obscure, de remarcat poate doar pentru faptul ca sunt numiti 'regi', urmand probabil Historia Augusta, beneficiaza de atentie si chiar simpatie pentru ca au incheiat un tratat cu gotii[27]. Incepand cu epoca lui Diocletian, in Getica sunt amintiti aproape toti imparatii, cu o mentiune speciala pentru Constantin, care se remarca reusind sa-i pastreze pe goti ca federati[28].

In fond, criteriile acestei selectii operate de istoricul got sunt destul de clare, in opera sa, care este nu o istorie romana ci una a gotilor, patrund acei imparati care pot trece prin grila reprezentata de faptul de a fi avut anumite legaturi cu acest popor. Pe de alta parte, felul in care sunt selectate evenimentele si sunt tratati imparatii demonstreaza ceea ce de altfel putea fi deja banuit: traind in epoca recuceririi lui Iustinian, Iordanes nu sesizeaza fractura (sau mai bine spus evolutia survenita) intre trecutul roman si prezentul pe cale de a deveni altceva. Contemporanii sai de la Constantinopol sunt romani, si nimic in opera sa nu indica faptul ca ar fi fost constient sau afectat de avansul elenismului. Dimpotriva, ceea ce el subliniaza in mod constant, urmandu-l probabil pe Cassiodor, este continuitatea neintrerupta[29].

Totusi, Iordanes se numara printre putinii autori antici care au dat anului 476 acea semnificatie de sfarsit al Imperiului, ce avea sa-i fie impusa de istoriografia moderna. El spune textual ca Imperiul roman de Apus a pierit o data cu Augustulus[30]. Catastrofa este reprezentata in acest caz de groaza pe care Odoacru o inspira romanilor, informatie pe care noi insa putem s-o banuim ca avand scopul sa puna in lumina ceea ce va urma. In opozitie cu aceasta ruptura, trecerea Romei si a Italiei sub stapanirea gotilor nu are in ea nimic dramatic, cum are de exemplu episodul in care se povesteste cucerirea Spaniei de catre vandali, alani

si suevi, intrucat aceasta instapanire a gotilor trebuie sa para ca inscriindu-se intr-o continuitate naturala.

Populatia romanizata apare rareori la Iordanes; pentru el Occidentul cuprinde doar romani in sens politic si barbari, definiti in acelasi sens. Cand aceasta populatie este totusi prezenta, ea nu poarta un nume etnic, pentru ca nu se simte nevoia de a fi altfel individualizata decat prin aspectul sau politic; ea este caracterizata mai ales de lipsa virtutilor militare, precum acea plebe inbelle ce locuieste in Spania[31].

Ceea ce e foarte clar este faptul ca, pentru Iordanes, sistemul roman

si-a pastrat calitatea de model pe care gotii incearca sa-l urmeze. De aceea, pentru ei este importanta integrarea in lumea romana, care se face la nivelul intregului neam pe etape: totul incepe cu educatia, realizata intr-o maniera greco-romana, prin intermediul influentei lui Deceneu32]. Se poate citi in povestea civilizarii gotilor-geti la insistentele unui consilier regal deosebit fie o parabola despre translatio studii din lumea greco-romana in cea barbara, fie o pledoarie pro domo a lui Cassiodor, sfetnic si prieten al lui Teodoric[33], dornic sa realizeze prin intermediul acestuia o singulara sinteza romano-barbara. La nivel politic, gotii se integreaza fiind federati mai intai, apoi chiar 'locuitori', incolae in Panonia in vremea lui Constantin[34]. Pentru sefi, integrarea trece prin diferitele functii si titluri mai mult sau mai putin onorifice acordate de imparat, prin care se incearca atragerea lor de partea imperiului. Teodoric, ca sa ne oprim la cel mai cunoscut si sugestiv exemplu, este crescut la Constantinopol, unde invata secretele guvernarii romane, pe care urma sa le si transpuna in practica la sosirea sa in Italia, si unde este facut consul ordinarius, cea mai de seama glorie in lume, dupa cum ne asigura Iordanes [35]. Etapa romana a existentei sale, si nu guvernarea Italiei se dovedeste deci a fi fost, pentru autorul nostru, punctul cel mai inalt al carierei regelui ostrogot36]. Iordanes nu-i da lui Teodoric titlul de rex gentium, caruia in cazul lui Odoacru ii conferise o rezonanta peiorativa[37], ci il numeste cu un titlu ambiguu, Gothorum Romanorumque regnator38], dar care sugereaza

intr-un fel esenta guvernarii lui Teodoric. Trimis al imparatului de la Constantinopol si rege al neamului sau, Tedoric incearca sa impace cele doua tendinte in mod traditional de naturi diferite, conducand in maniera romana peste goti si romani.

Respectul fata de traditiile imperiale se manifesta in deferenta cu care Teodoric trateaza senatul si poporul roman, recomandand aceeasi atitudine si urmasilor sai; de asemenea, in grija cu care, spre deosebire de alti autori ai epocii, Iordanes distinge intre vocabularul imperial si cel referitor la regalitatea ostrogota. Statul lui Teodoric este doar regnum, nu imperium, desi autorul le calificase astfel stapanirea la inceputurile epopeei lor europene; Teodoric insusi nu este desemnat cu titlul de princeps [39]. Pastrand distinctia in planul terminologiei, Iordanes ne arata felul in care modelul roman este preluat prin intermediul unor elemente ale ideologiei imperiale. Am vorbit deja de respectul formal pentru senatul si poporul roman, pastrat conform recomandarii imparatului Zenon; teologia victoriei este o tema reluata referitor la Teodoric, deoarece acesta, precum Iustinian, duce doar razboaie drepte, in care divinitatea ii confera biruinta: ex iusta parte pugnabat, victor efficitur[40].

Tot modelului imperial i se conformeaza opozitia legitimitate-uzurpare, care apare frecvent in legatura cu regatele barbare pe care le prezinta. Attila, aflat in conflict cu regele vizigot Teodoric, este tiranul orgolios care dorea sa supuna lumea intreaga; Athiulphus, competitor suev, se comporta fata de regele legitim Teodoric al II-lea tyrannica elatione superbiens[41]. Odoacru este tiranul pe care Teodoric trebuie sa-l invinga in numele autoritatii legitime cu care este investit de imparatul de la Constantinopol, asa cum Iustinian trebuie sa iasa victorios in fata tiranului Gelimer. Se poate astfel afirma ca imparatul si regele ostrogot sunt doi suverani plasati pe acelasi plan ideologic, domnind unul in Orient iar celalalt in Italia, care pentru Iordanes semnifica de fapt aproape intreg Occidentul[42].

De altfel, pentru un autor ca Iordanes, convins profund de eternitatea si universalitatea imperiului, respublica trebuia sa supravietuiasca, daca nu in planul real, cel putin in spiritul oamenilor[43], sau in planul simbolic, imaginarie, prin intermediul modelelor propuse barbarilor si adoptate de acestia[44]. Getica incepe, sa ne amintim, cu un cuvant inainte in care se aduce un omagiu imparatului roman care a pus capat a 2000 de ani de istorie gotica si se termina cu o exaltare a aceluiasi imparat, victor gentium, care prin reusita recuceririi a reintrat in posesia tuturor prerogativelor suveranitatii universale. La Iordanes, in pofida valorii si vitejiei gotilor, care tocmai datorita influentei operei sale aveau sa fie revendicati drept stramosi de numeroase popoare europene moderne[45], lumea romana avea totusi ultimul cuvant.

Grigore din Tours face o distinctie mai clara intre romanii din trecut si cei care ii sunt contemporani, fie ca e vorba de populatia romanizata a Galiei, fie de acei romani in sens politic de la Constantinopol. In ceea ce priveste trecutul, Imperiul roman este unul dintre imperiile biblice, intrat in atentia sa o data cu regele Silvius, care domneste in timpul lui Solomon; il mai aminteste pe Servius, contemporan cu captivitatea babilonica a iudeilor[46]. Precizarile cronologice fac mai mult decat sa plaseze aceste domnii in timp; ele sugereaza ca de fapt ceea ce-l intereseaza pe autor este istoria biblica, din care se extrage o trama temporala cu care trebuie sa se sincronizeze toate celelalte istorii. Astfel prezentati, romanii pierd locul privilegiat pe care il ocupau in istoria de tip clasic, devenind o gens printre altele, lipsiti de autonomie tocmai pentru ca istoria iudeilor ofera reperele pentru propria lor istorie. Ca orice cronicar, Grigore din Tours ignora perioada Republicii[47], ale carei institutii erau greu de inteles pentru un om al Bisericii familiarizat cu singura forma de guvernamant amintita de Biblie, si anume monarhia. Este astfel usor de inteles de ce, dupa lacuna reprezentata de lipsa istoriei Republicii, Imperiul roman in reintra in atentie odata cu Caesar, primul imparat, qui tutius (sic) imperii obtinuit monarchiam, urmat imediat de Octavian, al carui mare merit este de altfel intemeierea orasului Lyon in Gallia[48]. Imparatii care urmeaza se incadreaza strict intr-o paradigma conform careia singurele lucruri care intereseaza sunt reprezentate de relatia lor cu crestinismul. Tiberius apare in cronica pentru ca in timpul lui au loc Patimile si distrugerea templului din Ierusalim; Claudiu intra in istorie pentru ca in vremea lui actioneaza Petru la Roma, iar Nero este marele peresecutor, cel care ii martirizeaza pe Petru si Pavel[49]. Imparatii care se succed apoi nu il intereseaza absolut de loc in calitate de razboinici, de mari cuceritori (unii dintre ei), ci doar datorita relatiei pe care au avut-o cu crestinismul. De exemplu, din domniile lui Domitian, Traian sau Hadrian (care in conceptia lui este succesorul direct al lui Domitian, dovada a lipsei de preocupare pentru cronologia altui spatiu in afara celui biblic) el nu retine decat persecutarea crestinilor[50]. Intr-o oarecare masura modificata, autorul nu face decat sa preia si sa utilizeze tema veche a mortii persecutorilor[51]. De altfel, primul razboi in care sunt amestecati romanii este in opera lui cel cu gotii din 378[52].

Epoca lui Constantin se bucura de o atentie mai sustinuta datorita pacii religioase pe care acesta o impune; dar la concurenta cu acest eveniment atat de plin de semnificatii pentru crestinism se afla consemnarea asasinarii la porunca sa a fiului sau Crispus si a sotiei sale Fausta. Alte evenimente, carora, prin felul in care le consemneaza pare sa le acorde egala importanta, sunt gasirea sfintei Cruci, redactarea cronicii lui Eusebiu, activitatea lui Ieronim[53], ceea ce face si din Constantin mai degraba un reper cronologic pentru evenimente considerate definitorii (dar nu pentru istoria romana, ci pentru cea crestina) decat un personaj real. Constantiu al II-lea isi gaseste locul in cronica deoarece in timpul lui se desfasoara etapa din Galia a existentei Sfantului Martin[54]. Aceasta ne indica, daca mai era nevoie, ca autorul opereaza cu doua principale criterii de selectie a faptelor si personajelor din istoria romana: sa poata fi puse in legatura cu istoria iudeilor sau cu cea crestina, ori sa aiba vreo legatura cu Galia si mai ales cu Clermontul, acea 'patrie mica' in sensul ciceronian, de care Grigore se simte atat de atasat. Roma insasi este prezenta in cronica sa nu atat in calitate de capitala a Imperiului, cat ca locul de origine al unei sfinte importante a acelei perioade, Cuvioasa Melania romana[55].

Pe baza celor spuse pana acum se poate afirma fara teama ca istoria Romei ocupa un loc nesemnificativ in cronica lui Grigore. Faptul ca imediat dupa afirmarea regalitatii france autorul incepe sa dateze evenimentele dupa domnia regilor franci si nu dupa cea a imparatilor, cum cerea traditia istoriografiei latine, poate fi interpretat in aceeasi directie. Alegerea unui sistem cronologic nu are doar o insemnatate stiintifica, ci demonstreaza centrul de interes al operei, in jurul caruia se organizeaza faptele selectate. Eliminand Roma (sau Constantinopolul in calitatea sa de noua, si in plan politic singura Roma) ca punct de reper pentru datarea faptelor, Grigore afirma cu claritate ca pentru lumea sa ceea ce conteaza se afla in spatiul galic.

Populatia romanizata a epocii sale este mai ales cea din Galia, dar si din Africa ori Spania. Din Galia, cel mai frecvent apar locuitorii din Clermontul natal al autorului, mai ales personaje din elita. Este vorba in special de episcopi, recrutati din familiile senatoriale de vaza, confirmand impresia recrutarii aristocratice a clerului inalt din Galia[56]. Inaltele personaje manifesta uneori mari greutati in a parasi cele lumesti si modul de viata cu care fusesera obisnuite, precum Urbinus, convertit dintr-o familie senatoriala, care dupa ce devine episcop de Clermont isi reprimeste inapoi sotia pe care o trimisese, asa cum ii cerea noul statut, intr-o manastire[57]. De asemenea, cu elemente tinand de viata sa domestica, este amintit cazul lui Injuriosus, tot dintr-o familie senatoriala din Clermont, care acceptand sa traiasca in castitate langa sotie, va savarsi dupa moarte o serie de miracole[58]. Observam ca in tipul acesta

de anecdote cu vadita intentie moralizatoare, descendenta romana a personajelor nu pare sa aiba de fapt nici o semnificatie. Daca autorul aminteste calitatea acestora de membri ai aristocratiei senatoriale, ceea ce conteaza este nu originea lor romana, ci calitatea de membri ai elitei, element constitutiv mult mai important pentru identitatea lor si implicit pentru cea a lui Grigore decat calitatea de romani.

Aceeasi este situatia locuitorilor din Africa, amintiti in cronica sa pentru ca au fost persecutati de vandali datorita credintei lor niceene; la fel, in Spania exista martiri din nobilimea senatoriala, precum tanara ex nobilitate senatoria care refuza botezul arian[59]. Intotdeauna de origine nobila, personajele lui Grigore au totusi ca esenta a identitatii pe care autorul le-o atribuie crestinismul, fac parte dintre acei christianorum populi care conteaza in opozitie cu arienii[60]. De fapt, putem sa intuim ca unul sau altul din personajele cronicii apartin romanitatii mai degraba datorita calificativelor de tip geografic pe care autorul le foloseste pentru a-i identifica. Ei apar cu nume derivate din denumirile vechilor provincii imperiale[61] sau din cele ale oraselor lor; astfel, mama lui Aetius este Itala, nobilis et locuplex femina[62], intrunind si calitatea de membra a romanitatii si cea de aristocrata, situatia in mod evident preferata de Grigore. De asemenea, locuitorii din Tours sunt Toronici, in lupta cu cei din Poitiers, Pectavi, pentru moastele Sfantului Martin[63]. Locuitorii romanici mai pot fi desemnati ca populus-populi, cu sau fara un calificativ geografic, prin care sa ni se indice orasul; astfel, locuitorii din Tours pot fi numiti populus Toronorum, in vreme ce aceia din Orleans pot aparea simplu ca populi[64]. Folosirea acestui tip de plural ar putea suscita anumite discutii, daca ipoteza lui Suzanne Teillet ar fi corecta. Aceasta sustine ca fata de perioada republicii, cand populus, in sens abstract, evoca intreaga colectivitate romana, pluralul populi, folosit din vremea principatului, desemneaza popoarele componente ale imperiului in raport cu principele. De la acest sens, populi a ajuns sa fie de fapt un sinonim pentru gentes, aplicabil astfel barbarilor[65]. Ceea ce ne conduce la ideea ca, daca episcopul din Tours ar folosi populi intr-un astfel de sens, populatia romanizata a Galiei n-ar fi foarte deosebita de alte neamuri barbare. In ceea ce ne priveste, ne intrebam daca afirmatia potrivit careia populatia romanizata si-a ales un rex in persoana lui Egidius, caz pe care il vom analiza in detaliu mai jos, nu corespunde unei astfel de pierderi a sensului diferentei intre organizarea politica de tip roman si cea a neamurilor barbare.

Romani in sens politic, locuitori ai vechiului imperiu, sunt cei care ii inving pe franci la sfarsitul secolului al V-lea, in padurea Carbonaria din Ardeni66]. Din felul in care este narat acest episod reiese ca pentru acel moment romanii reprezinta modelul de organizare si conducere politica, Grigore regretand faptul ca francii nu au decat duci, regii lipsind sau nefind consemnati de istorie. In acelasi sens este folosit numele de romani pentru cei infranti de Chlogio la Cambrai, ca intr-un fel de necesara revansa pentru esecul din prima confruntare67]. Ca si la Isidor mai tarziu, si ca de altfel aidoma unei intregi traditii, termenul romanus incepe sa-l desemneze tot mai clar pe soldatul in slujba imperiului. Astfel, autorul ne spune ca romanii si francii, condusi de comitele Paulus, lupta impotriva gotilor, sau mai aflam ca la un moment dat romanii lupta cu saxonii68].

Pentru aceasta perioada de timp, sunt deci destul de clare diferentele pe care autorul le face intre romanus, termen folosit in sensul politic mai sus amintit, desemnandu-i pe soldatii imperiali sau facand trimitere la ceea ce tine de organizarea imperiala si populus, cu sau fara calificativ teritorial, prin care trebuie sa intelegem populatia romanizata, de confesiune niceeana si de limba latina, care traieste in special in Galia. In general, nici unul dintre personajele sale individuale nu sunt caracterizate in primul rand prin calitatea de roman. Foarte interesanta este in acest sens caracterizarea pe care i-o face lui Avitus unus ex senatoribus et - valde manifestum est - cives Arvernum, cum Romanum ambisset imperium[69]. Aici se vede foarte bine ierarhia existenta la Grigore intre diferitele acceptii ale romanitatii: conteaza in primul rand aspectul social, al apartenentei personajului la clasa nobilimii senatoriale; urmeaza apoi identitatea locala, de cetatean al Clermontului, importanta pentru Grigore datorita patriotismului sau teritorial; in sfarsit, romanitatea in sens politic este sugerata prin ocuparea de catre Avitus a tronului Imperiului roman. Avitus fusese ultimul imparat ridicat din Galia pe tronul roman (urmatorul avea sa fie abia Carol cel Mare), ceea ce a condus la amplificarea importantei acestuia de catre autorul nostru[70]. Observam ca romanus este calificativul pentru imperiu, si nu-l caracterizeaza in vreun fel pe Avitus, care are deci in viziunea lui Grigore doua fundamente esentiale ale propriei identitati: calitatea de aristocrat si cea de arvern. Ne plasam astfel, laolalta cu Grigore, in lumea post romana, care mosteneste caracterul Imperiului roman tarziu care devenise un mozaic de diferite mici identitati, definite in primul rand pe plan local[71]. Desi autorul afirma intotdeauna forta unificatoare a elementului religios, care se adauga apartenentei etnice pentru a defini reprezentantii aceste lumi post romane, si in cazul lui avem exemple de redefinire a identitatilor in teritoriu. In ajunul campaniei de la Vouill, Grigore afirma ca populatia catolica (si noi stim ca pentru el termenul de catolic si cel de roman incepeau sa se suprapuna) ardea de nerabdare sa-i aiba pe franci drept stapani[72]. Dar tot el arata cum in timpul luptei cu Alaric al II-lea, un detasament format din indigeni, condus de Apollinaris, fiul lui Sidonius Apollinaris, a luptat de partea gotilor[73]. La asediul Saragosei, populatia romanizata din interior nu se simte solidara cu francii catolici ci cu stapanii goti arieni[74]. Autorul accentuase deci un pic cam mult reactia pozitiva a populatiei romanizate in fata unor potentiali stapani de aceeasi credinta[75]. Se pare deci ca pentru aceasta populatie romanizata si catolica din Galia si din Spania, ceea ce conta era solidaritatea locala, identitatea care avea ca esenta nu atat elemente etnice si religioase, cat interesele de ordin politic.

Pe de alta parte, distinctia intre ceea ce e roman si ceea ce e barbar, chiar in planul politic, este greu de facut uneori. Cazul lui Egidius si al fiului sau Siagrius este revelator in aceasta privinta. Egidius, magister militum trimis de imperiu (res publica, spune foarte clar Grigore) in Galia este ales rege de catre franci[76], fapt tulburator care poate ilustra confuzia reala existenta in acel moment in acea lume dezorganizata de invazii si uzurpari. Pentru cititorul modern, uimitoare in acest caz n-ar fi atat alegerea unui functionar roman ca rege de catre franci, pentru care in cele din urma regalitatea este singura forma de guvernamant pe care o pot accepta pentru ei insisi; ceea ce ridica semne de intrebare este consimtamantul generalului roman fata de o astfel de titulatura, cunoscand profunda aversiune existenta in randurile romanilor pentru titlul de rege. Explicatia paradoxului consta probabil in faptul ca ultimele secole ale Imperiului ce evolua in directia unei monarhii orientale atenuasera aceasta rezerva, nascuta si cultivata in perioada republicana, fata de titlul regal. Departe de a mai fi rezervat doar barbarilor, acesta pare sa se bucure de o anumita recunoastere institutionala in imperiu[77]. Acceptatea titlului de rege ca unul caracteristic ierarhiei oficiale romane ar putea explica si stupefianta, pentru multi istorici, caracterizare facuta lui Siagrius, pe care Grigore il numeste romanorum rex[78]. Poate ca autorul, care traia in ambianta curtilor regale france de la sfarsitul secolului al VI-lea si era obisnuit cu regalitatea, sa fi proiectat asupra sfarsitului de secol V realitati care ii erau lui contemporane. Se poate insa la fel de bine ca romanii din zona Soissons chiar sa-l fi numit pe Siagrius rege, in conditiile in care acceptau influenta barbara in destule domenii. In fond, in aproximativ aceeasi perioada de timp, Odoacru intemeiase un regat 'roman' in Italia, pentru a raspunde cererilor ostasilor sai[79]. Ceea ce pare insa sa se desprinda destul de clar din acest episod, dincolo de realitatea care a stat la baza afirmatiilor lui Grigore, este faptul ca autorul nostru ii considera pe galo-romani o gens printre altele, avand acelasi tip de organizare politica precum barbarii din vecinatate, si anume regalitatea, si nemaipastrand nimic din ceea ce ii deosebea in plan politic de acesti barbari. Oricum, se pare ca dupa episodul cuceririi regatului de la Soissons nu se mai vorbeste despre romani in Galia[80]. In lumina discutiilor de pana acum, este evident ca nu e vorba de acea disparitie fizica, exterminare pe care incepand cu cronicile din secolele VII-X si cel putin pana in secolul al XIX-lea a acceptat-o ca realitate o parte a istoriografiei franceze[81], ci de disparitia unui tip de organizare politica autonoma82]. Episodul citat are deci intr-un fel valoare de mit fondator, urmarind sa explice tranzitia de la o stapanire romana puternica la o regalitate franca si mai puternica83]. Cu aceasta pierdere a numelui in urma distrugerii statului, schimbare de identitate frecvent consemnata de autorii vremii si uneori gresit inteleasa de istoricii moderni, urmeaza sa ne mai intalnim si in alte cazuri.

Trebuie totusi sa amintim si o utilizare a termenului de romani

intr-un sens mai special atunci cand ni se spune ca burgunzii primesc de la regele lor legi mai blande, care sa nu-i oprime pe romani[84]. E clar ca aici nu este vorba de soldati romani; putem sa ne gandim la un inteles politic si juridic al termenului, asa cum de altfel si aparea el in codurile de legi barbare, dar poate fi vorba si de un sens etnic.

Reprezentantii romanitatii politice care apar ulterior in cronica sa sunt numiti in mod foarte direct greci. Din acest punct de vedere este graitoare chemarea adresata de Hermenegild 'grecilor'[85], singurii reprezentanti autentici ai imperiului. Respectat, sursa de legitimitate pentru regatul barbar, dupa cum demonstreaza episodul codicilului de consulat, imparatul nu este totusi recunoscut ca stapan de drept. Cei ce intra in relatii prea stranse cu Constantinopolul sunt suspecti de tradare, precum Gontran Boson, acuzat ca a introdus un om strain in Galia si a vrut sa o supuna dominatiei imparatului.

Modelul imperial ramane totusi o sursa de legitimitate evidenta pentru regalitatea franca. Nu insistam acum asupra episodului primirii de catre Clovis a codicilului de consulat de la Anastasius, a carui semnificatie ni se pare a fi cea a afirmarii unui anumit tip de legatura intre Imperiu si regatul franc pe cale de consolidare. Modelului imperial al triumfului pare sa i se conformeze procesiunea in care Clovis strabate orasul, impartind bani de aur de provenienta bizantina in aclamatiile multimii. Cea mai sugestiva dovada a fortei modelului imperial ni se pare totusi utilizarea vocabularului puterii, de certa inspiratie imperiala. Daca titlul oficial al regilor franci este cel de rex, in opera lui Grigore din Tours suveranii sunt numiti adesea princeps, si chiar dominus, chiar daca indirect, de catre personaje carora Grigore le atribuie folosirea acestui apelativ[86]. Puterea regala este desemnata in vechea maniera romana, ca dominium, potestas, potentia, iar scopul guvernarii mai pare inca sa fie utilitas publica, desi uneori aceasta e confundata cu utilitas regis[87]. Calificative ale titulaturii imperiale sunt de asemenea folosite de Grigore pentru a-i desemna pe regii franci: gloriosissimus, piissimus, inclitus[88]. Este vorba deci de o regalitate imaginata dupa modelul roman si crestin, avand drept surse traditia Imperiului crestinat, marcat profund de o amprenta religioasa prin intermediul Vechiului Testament. Ca va fi insemnat sau nu constiinta inlocuirii Imperiului de catre noile regalitati 'nationale', dupa cum crede Werner[89], folosirea acestor apelative de tip imperial pentru toti regii din regatele barbare credem ca indica de o maniera foarte clara care este sursa modelului politic utilizat in acestea. Atunci insa cand modelul caruia vor sa se conformeze regii franci este unul de sorginte romana pagana, precum preocuparea pentru oferirea jocurilor de circ perntru populatie sau dorinta de a poza in Philosophus coronatus, ca in cazul lui Chilperic, constatam o lipsa de intelegere din partea autorului pentru modelul imperial. Aceasta ar fi dovada in plus pentru necesitatea absoluta a medierii crestine si a filtrului reprezentat de traditia biblica pentru a permite receptarea si aplicarea unui model de tip imperial.

La Isidor din Sevilla, lumea romana este mai putin o prezenta reala, cat una simbolica. Din acest punct de vedere, Roma aurea, caput gentium semnifica in acelasi timp Orasul Etern, leagan al maretiei Imperiului, cat si Imperiul ca atare, intr-o exprimare metonimica desprinsa din traditia clasica. In calitatea sa de oras concret, Roma nu apare prea frecvent in paginile istoriei episcopului sevillan. Prezenta ei este mai semnificativa cu ocazia jafului (moderat, tine sa reaminteasca autorul) la care este supusa de gotii lui Alaric in 410[90]. Vechea capitala ramane caracterizata prin maretie, dignitas, care ii este restaurata de Teodoric, intr-o simbolica preluare a atitudinilor caracteristice evergetismului imperial. Aici Teodoric este facut rege din porunca imparatului Zenon[91], afirmatie extrem de interesanta, care arunca o alta lumina asupra modului de a concepe regalitatea intr-un Imperiu considerat chiar de oficialii sai ca o federatie de regate. Vom reveni mai tarziu asupra acestui aspect; ceea ce merita retinut acum este felul in care Isidor reflecta raportarea diferita a conducerii imperiale de la Constantinopol la regalitatea barbara. Daca afirmatia sa corespunde realitatii si nu e o simpla transpunere, ca la Grigore din Tours, in cazul discutat anterior, al lui Siagrius, a unor situatii din prezentul autorului, putem trage concluzia ca in aceasta perioada, pentru Constantinopol, titlul de rege are o semnificatie institutionalizata, incadrata in structurile administrative ale imperiului[92].

Raporturile dintre romani si barbari, asa cum fusesera ele stabilite de o intreaga traditie anterioara, sunt inversate la Isidor in favoarea gotilor, care depasesc in valoare tot ceea ce in mod obisnuit era atasat ideii de Roma. Virtus Romulea este pusa in opozitie cu Gothorum florentissima gens[93], care in cele din urma o si depaseste, marcand astfel, in mod simbolic, inversarea valorilor. Despre aceeasi punere in discutie si rasturnare a valorilor se poate vorbi atunci cand Isidor spune ca Roma s-a supus jugului getic si a servit gotilor ca o slujnica (famula)[94].

[1] Iordanes, Getica, XIII, 116.

[2] P. Amory, People and Identity., p. 33.

[3] Iordanes, Romana, 388.

[4] Idem, Getica, XLVI, 243.

[5] Ibidem, XIX, 304.

[6] S. Teillet, Des Goths., p. 310.

[7] Gregorius Turonensis, op. cit., IV, 9.

[8] Isidorus Hispalensis, Laus Spaniae, 1-4.

[9] Idem, Historia Gothorum, 33.

[10] Palulus Diaconus, op. cit., VI, 57.

[11] Iordanes, Getica, XI, 68.

[12] Ibidem, XXI, 111.

[13] Ibidem, XXIX, 146.

[14] W. Goffart, The Narrators., p.68.

[15] Iordanes, Getica, XXXIV, 181; XXXVI, 185.

[16] Ibidem, XL, 123.

[17] Ibidem, XLI, 216.

[18] Ibidem, XVI, 99.

[19] Ibidem, XXVII, 139.

[20] Ibidem, XXVII, 142.

[21] Ibidem, XII, 78.

[22] Ibidem, XI, 68.

[23] Ibidem, XLVI, 243.

[24] Ibidem, XV, 88.

[25] Ibidem, XI, 68.

[26] Ibidem, XIII, 76-77.

[27] Ibidem, XIX, 106.

[28] Ibidem, XXI, 112.

[29] Arnaldo Momigliano, Cassiodorus and Italian Culture of His Time, 'Proceedings of British Academy', 41, 1955, p. 207-245.

[30] Iordanes, Getica, XLVII, 243.

[31] Ibidem, XXXI, 163.

[32] Ibidem, XI, 67-72..

[33] Zoe Petre, A propos des sources de Jordanes, Getica 39-41 et 67-72, in Etudes d'historiographie sous la direction de Lucian Boia, Bucarest, 1985, p. 49.

[34] Iordanes, Getica, XXII, 115.

[35] Ibidem, LVII, 292.; LVII, 289.

[36] W. Goffart, The Narrators, p. 67.

[37] S. Teillet, Des Goths., p. 321.

[38] Iordanes, op. cit., LVII, 295.

[39] Ibidem, LVII, 291.

[40] Ibidem, XLIV, 232.

[41] Ibidem, XXXVI, 189; XLIV, 233.

[42] S. Teillet, op. cit., p. 324.

[43] R. Folz, L'ide d'Empire., p. 11.

[44] M. Reydellet, La Royaut., p. 292.

[45] J. Svennung, Zur Geschichte der Goticismus, Stockholm, 1967, passim.

[46] Gregorius Turonensis, op. cit., I, 17.

[47] H. Gelzer, Sextus Iulius Africanus und die Byzantinische Chronographie, Leipzig, 1898, vol. I, p. 85 sqv.

[48] Gregorius Turonensis, op. cit., I, 18.

[49] Ibidem, I, 20; 23; 25.

[50] Ibidem, I, 26-28.

[51] S. Teillet, op. cit., p. 393.

[52] Gregorius Turonensis, op. cit., I, 41.

[53] Ibidem, I, 36.

[54] Ibidem, I, 39.

[55] Ibidem, I, 40.

[56] P. Brown, L'Essor du christianisme occidental, p. 167.

[57] Gregorius Turonensis, op. cit., I, 44.

[58]Ibidem, I, 47.

[59]Ibidem, II, 2.

[60] Ibidem, II, 3.

[61] E. Ewig, Volkstum und Volkbewusstsein im Frankenreich des 7. Jahrhunderts, in 'Settimane di Studio del Centro Italiano di Studi sull'alto Medioevo', V, 1957, p. 609.

[62] Gregorius Turonensis, op. cit., I, 44.

[63] Ibidem, I, 50.

[64] Ibidem, II, 1; 7.

[65] S. Teillet, Des Goths., p. 35-36.

[66] Gregorius Turonensis, op. cit., II, 9.

[67] Ibidem.

[68] Ibidem, II, 18-19.

[69] Ibidem, II, 11.

[70] R. Van Dam, The Pirenne thesis and fifth-century Gaul, in Fifth-century Gaul: a crisis of identity?, eds. J. Drinkwater, H. Elton, Cambridge, 1992, p. 329.

[71] P. Amory, People and Identity., p. 5.

[72] Gregorius Turonensis, op. cit., II, 23.

[73] Ibidem, II, 37.

[74] Ibidem, III, 29.

[75] John Moorhead, Gregory of Tours on the Arian Kingdoms, 'Studi medievali', 3a serie, XXXVI, fasc. II, 1995, p. 908.

[76] Ibidem, II, 12.

[77] A se vedea in acest sens demonstratia facuta de Marc Reydellet in La royaut dans la littrature latine., passim.

[78] Gregorius Turonensis, op. cit., II, 27.

[79] K. F. Werner, La 'conqute franque' de la Gaule, in Clovis chez les historiens, ed. Olivier Guyotjeanin, Paris, 1996.

[80] S. Teillet, op. cit., p. 385.

[81] K. F. Werner, Les origines, Paris, Fayard, 1992, p. 32-33.

[82] E. Ewig, Volkstum und Volkbewustssein im Frankenreich des 7. Jahrhunderts, 'Settimane.', V, 1957, p. 638 sqv.

[83] K. F. Werner, La 'conqute franque' de la Gaule., p. 36.

[84] Gregorius Turonensis, op. cit., II, 33.

[85] Ibidem, VI, XLIII.

[86] Ibidem, IV, 26; IV, 39; III, 18; 7, 14; IV, 42.

[87] M. Reydellet, op. cit., p. 396-397.

[88] Gregorius Turonensis, op. cit., III, 18; VI, 45; IX, 20.

[89] K. F. Werner, Les principauts peripheriques dans le monde franc du VIIIe sicle, 'Settimani', XX, p. 486.

[90] Isidorus Hispalensis, Historia Gothorum, 39.

[91] Ibidem..

[92] M. Reydellet, La Royaut., p. 24.

[93] Isidorus Hispalensis, op. cit., 22-24.

[94] Ibidem, 67.