"ORTODOXISMUL POLITIC": PERICOL SAU FANTASMA?

"ORTODOXISMUL POLITIC": PERICOL SAU FANTASMA?

Atunci cind Societatea Academica din Romania mi-a facut onoarea de a-mi propune sa sustin o conferinta pe tema ortodoxismului politic, am avut o prima reactie negativa. Ea se baza pe sentimentul spontan ca obiectul conferintei nu ar putea fi delimitat decit cu pretul unor deplasari semantice si al unor inter-pretari istorice mai mult sau mai putin abuzive. Ulterior, cind am reluat ideea in circumstante mai calme, am ajuns insa la concluzia ca aparenta neintelegere initiala poate fi tratata nu doar ca inadecvare formala, ci si ca lapsus revelator de mentalitati. Daca un grup academic interesat de stadiul actual al principalelor doctrine politice a inscris pe lista sa de asteptari capitolul "ortodoxismului politic", rezulta ca tema respectiva implica anumite presupozitii de care trebuie sa tinem seama, indiferent de motivatiile lor subiacente. Prima dintre presupo-zitiile acestui artefact politologic include afirmatia potrivit careia Biserica ortodoxa a adoptat cindva si ar fi gata sa reamorseze o linie politica proprie, cu ajutorul careia sa-si atinga mai lesne obiectivele naturale si supranaturale. O a doua presupozitie ar fi aceea ca, in anumite perioade, Biserica ortodoxa cedeaza tentatiei de a-si folosi impactul pastoral pentru realizarea unor scopuri definite in afara ierarhiei de drept divin. In primul caz, Bisericii ortodoxe i se atribuie strategia unui partid dornic sa modeleze societatea prin preluarea puterii. In cel de-al doilea caz, se presupune ca Biserica ortodoxa este suficient de labila pentru ca discursul ei sa poata fi instrumentalizat politic, in conditii de benevolat sau de manipulare insidioasa. Mi-ar fi comod sa spun ca ambele presupozitii sint false, in masura in care monteaza un proces de intentie bazat pe generalizarea unor antecedente istorice singulare. Ar trebui atunci sa va asigur ca atit vremel-nica simpatie a ierarhiei interbelice fata de Miscarea Legionara, cit si complici-tatea difuza dintre Sinodul postbelic si Partidul Comunist nu au fost decit niste eclipse irelevante in durata lunga a crestinismului rasaritean. In ipoteza ca v-ati declara sedusi de asemenea justificari, am reusi sa obtinem un consens apologetic dincolo de care prelungirea dezbaterii s-ar dovedi inutila. Cred insa ca o atare eventualitate nu ne-ar putea consola, din cel putin doua motive. Primul motiv este acela ca nu putem valida sau invalida presupozitiile amintite inainte de a examina relatia dintre teologia ortodoxa si sfera practica a politicii. Al doilea motiv priveste urgenta de a raspunde la intrebarea daca Ortodoxia post-comunista poate, are dreptul sau trebuie sa-si asume o functie politica definita ca atare.

Cu voia dumneavoastra, voi incepe prin a examina teologia politica a Noului Testament, privit ca autoritate revelata si ca sursa de legitimare a oricarei ortopraxii. E limpede ca nu putem patrunde cu adevarat in hatisul exegezelor biblice acumulate pina astazi. Fiecare verset evanghelic pregnant din unghiul utilizarilor sale posterioare a facut obiectul unui travaliu hermeneutic imposibil de rezumat in limitele prezentei expuneri. Iata de ce voi aminti aici numai faptul ca intreaga invatatura christica referitoare la actiunea politica a Bisericii se concentreaza asupra conceptului de Imparatie a Lui Dumnezeu. Fraza-cheie ramine cea din Evanghelia dupa Matei 3,1 si 4,17: .Pocaiti-va, caci s-a apropiat imparatia cerurilor.. Va atrag atentia ca autorul sacru foloseste termenul grecesc basileia, care desemneaza simultan .domnia. ca exercitiu al puterii, .regali-tatea. ca statut eminent si .imparatia. ca spatiu autocratic. Observam imediat ca proclamarea iminentei instaurari a Imparatiei Lui Dumnezeu este asumata de catre Ioan Botezatorul si reluata de catre Iisus Hristos, cu presupusa intentie de a dezvalui unitatea mistica dintre cele doua Testamente. Chiar si dupa prabusirea dinastiei davidice, in 587, iudaismul precrestin continua sa conceapa suverani-tatea lui Iahve asupra lui Israel ca pe un preludiu al timpurilor mesianice in care Dumnezeu isi va extinde dominatia asupra tuturor popoarelor. Mutatia produsa de chemarea lui Ioan Botezatorul si, mai apoi, a lui Iisus Hristos insusi consta in faptul ca termenul basileia isi pierde conotatiile functionale, primind in schimb o semnificatie substantiala. Gratie acestei schimbari de regim, conceptul teologic de basileia capata o pondere politica pe deplin transparenta intr-o serie de versete care trateaza .imparatia lui Dumnezeu. ca pe o stare actuala. In capitolul 15 din Epistola I catre Corinteni ni se propune urmatorul paradox: Hristos este pantokratorul chemat sa distruga suveranitatile concurente si sa renunte apoi la propria suveranitate, pe care o inchina Tatalui ca semn ca Istoria a luat sfirsit. Exegetii formuleaza si aici pareri diferite: adeptii asa-numitei .eshatologii realizate. afirma ca Hristos se comporta ca si cum Imparatia ar fi fost deja prezenta in propria Lui persoana. Partizanii asa-numitei .eshatologii consecutive. invoca insa textul din Matei 6, 10, unde acel .vie imparatia Ta. denota proiectul, fara a-i asocia termene precise. Jocul dintre .deja. si .nu inca. este reluat de parabolele Imparatiei din Matei 13, 1-52, unde metafora grauntelui de mustar consolideaza raportul dialectic dintre persoana lui Hristos ca germene al Bisericii si prezenta Bisericii ca figura a eonului eshatologic. Oricum, ambiguitatea textelor sinoptice pare a fi transata de sfintul apostol Ioan, in Evanghelie, caruia Hristos ii declara limpede ca .Imparatia Mea nu este din lumea aceasta. (18, 36). Hristos coboara in lume prin Intrupare si ramine in lume prin Euharistie, care este saminta Veacului viitor. Altfel spus, Logosul se umanizeaza, dar nu pentru a diviniza istoria, ci pentru a-i conferi un sens extra-mundan. Asa cum deducem din crezul niceo-constantinopolitan, cronica lumii nu este decit antecamera Imparatiei lui Dumnezeu, .care nu va avea sfirsit..

Trebuie sa admitem ca doctrina biblica a suferit in timp multiple deformari ideologice. Putem spune ca respectivele deformari au fost imperceptibile in perioada paleocrestina, cind echivalenta dintre lex orandi si lex credendi s-a conservat, in pofida si uneori datorita paginismului ambiant. Imixtiunea intere-selor politice a devenit vizibila si problematica abia in crestinismul post--constantinian, cind privilegiile acordate Bisericii s-au dovedit a fi niste cadouri otravite. Incepind cu secolul IV, Biserica a reactionat fata de intoxicatia ideolo-gica, dovedind o laudabila vehementa, dar si o deplorabila incapacitate de a mentine echilibrul dintre centru si periferii. Practic vorbind, toate incercarile de a recupera fervoarea originara au avut un efect centrifugal, decompensat prin autoritarism si platit cu pretul mediocritatii spirituale. Ca acest schimb intre prestigiul institutional si adevarul harismatic a primit cea mai curenta expresie in coliziunea dintre sacerdotiu si profetism, e de domeniul evidentei. Din pacate, conflictul acesta, in principiu fertil, nu a putut fi durabil interiorizat. De la Reforma protestanta incoace, el a fost chiar anexat de catre ginditorii necrestini, care au uzurpat functia profetica inainte de o folosi ca arma anticlericala si ca instrument al desacralizarii. Sa ne mai mire atunci faptul ca, in toata epoca moderna, Revelatia a fost adesea privita ca interpretare pseudo-stiintifica a unor realitati politice justificate post factum? Sa ne mai aratam surprinderea fata de frecventa cu care persoane straine de crestinism au pretentia de a judeca actiunile crestinilor?

Tot mai numerosi agnostici influentati de relativismul sceptic al lumii contem-porane continua sa exploateze derivele trecutului ca pe tot atitea argumente ale opiniei ca religia lui Hristos se reduce la un conglomerat de idei metafizice lipsite de relief existential. Aceste temperamente voltairiene ajung aproape sa respinga dreptul Bisericii ortodoxe de a-si livra mesajul in termenii Revelatiei, prescriindu-i un aggiornamento care ar urma sa inocenteze ratacirile ideologice ale crestinismului prin intermediul unui contra-discurs nu mai putin ideologizat. Procedeul acesta porneste de la premisa ca daca Biserica a iesit cindva in afara sistemului ei de referinta, ea trebuie sa ramina intotdeauna in afara acelui sistem. Biserica nu are insa nevoie de indulgenta judecatorilor sai necrestini, nu numai pentru ca nimic nu le poate dovedi superioritatea morala, ci si pentru ca dimensiunea etica este departe de a epuiza misterul dreptei credinte. E suficient sa privim lucrurile din interiorul Bisericii pentru a ne face o cu totul alta imagine despre legaturile dintre teologia ortodoxa si politica. Mentionez ca prin expresia .teologie ortodoxa. nu inteleg un corpus doctrinar atemporal, ci mai degraba acel ansamblu de dogme si canoane gratie caruia traditia patristica a sintetizat Revelatia biblica si pe care crestinismul post-patristic l-a mostenit si adaptat in acord sau in dezacord cu evolutia morala si epistemologica a socie-tatilor moderne. Daca lasam deoparte clivajele confesionale, particularismele liturgice si decupajele regionale care asigura extrema diversitate a crestinismului de la sfirsitul secolului XX, descoperim ca toti crestinii impartasesc un stil de viata ale carui componente nu s-au schimbat esential din epoca apostolica pina astazi. Printre componentele acestui stil de viata propovaduit de Iisus Hristos si practicat de catre toti urmasii Sai autentici, se afla, bineinteles, aptitudinea de a face dreptate prin libertatea sacrificiului de sine. Iata cel mai mic numitor comun al conduitei crestine in cetatile omenesti. Si iata de ce crestinii demni de acest nume sint toti acei oameni capabili sa gestioneze, cu orice risc, tensiunea dintre loialitatea civila si refuzul net al oricarei forme de idolatrii politice. Loialitatea fata de Stat ca realitate subalterna si trecatoare nu se poate concilia cu fidelitatea fata de Dumnezeu ca realitate suprema si vesnica decit cu pretul jertfei de sine. Evident, numarul crestinilor care accepta martiriul a fost si va fi infim. Important aici nu este insa .numarul.. Ceea ce conteaza realmente este valorizarea sacrificiului ca unica piedica eficienta in calea oricarui totalitarism orizontal. Paul Evdokimov avea dreptate atunci cind scria ca .prin jocul impreju-rarilor istorice, Biserica poate fi in inima unui popor, pentru a-i exprima constiinta, asa cum poate foarte bine sa fie respinsa pina la periferia vietii nationale () Totusi, Biserica are prin ea insasi o misiune teocratic-spirituala, la care nu poate renunta fara sa-si tradeze propria natura (). (cf. Ortodoxia, Bucuresti, E.I.B., 1996, p. 329). Ortodoxia ca stil de viata apostolic nu se poate modifica sub presiunea avatarurilor istorico-seculare.

Cu alte cuvinte, trebuie sa facem distinctia dintre conditia ortodoxa ca situatie antropologica ideala si ramificatiile confesionale specifice crestinismului real. Simbioza Stat-Biserica la care s-a ajuns in perioada bizantina, cearta pentru investitura din vremea catolicismului medieval, disputa dintre Biserici si ideologiile totalitare ale cezarilor moderni, obstinatia Bisericilor crestine traditionale de a accentua mai degraba datoriile decit drepturile omului, toate aceste experiente dramatice ilustreaza efortul crestinilor de a apara .Ortodoxia perena., independent de monopolurile confesionale si de vanitatile omenesti. Crestinul care observa .dreapta credinta. stie ca politica priveste toate aspectele vietii sociale, dar afirma ca viata umana nu se poate reduce la politica. El stie, de asemenea, ca Evanghelia nu este .neutra. si ca "scandalul Crucii" va dura pina la sfirsitul veacurilor, chiar daca efectele sale secundare dezlantuie toti demonii.

Pusa astfel, exigenta despre care va vorbesc demonstreaza indirect faptul ca politizarea Ortodoxiei este o infractiune spirituala de gravitatea ereziei. Va invit sa meditati asupra observatiei ca .ismele. specifice Bisericilor apusene, fie ele catolice sau protestante, au oferit acestor Biserici o alternativa deloc atraga-toare: sobornicitatea transformata in .catolicism. a generat birocratizarea misterului in cadrul administratiei vaticane, tot asa cum fetisizarea Scripturilor in lumea anglo-saxona a determinat etatizarea protestantismului. Pontiful romano--catolic a devenit sef de stat, iar regii protestanti au sfirsit prin a deveni capi ai Bisericii. Spre deosebire de surorile ei occidentale, si mai cu seama in conditiile geopolitice create dupa disparitia Imperiului Bizantin, Biserica ortodoxa a fost scutita de patologiile politice analizate adineaori. Asta nu inseamna ca ea a reintrat in fericita penumbra a catacombelor pentru a se feri de ispitele seculare. Biserica ortodoxa a avut pur si simplu de infruntat alte ispite, dintre care cea mai durabila a fost aceea a etnocentrismului mesianic. In Rasaritul post-bizantin, republica monahala de la Athos nu a putut niciodata rivaliza cu Vaticanul. Pe de alta parte, nici un monarh pravoslavnic . cu exceptia tarilor . nu a mai cunoscut, dupa 1453, puterea bazileilor din vechiul Constantinopol. Decadenta ideii imperiale si dezmembrarea factuala a stravechii pentarhii bizantine au fost atunci contracarate prin supralicitarea nationala a conceptului de autocefalie. Biserica ortodoxa s-a divizat dupa criterii etnice si mai apoi national-statale. A aparut astfel tentatia de a reduce proiectul panortodox la un mozaic de natiuni cu structuri ecleziastice autonome. Pentru a rezista islamizarii, Bisericile ortodoxe au acceptat logica tribala a balcanismului, pe care au ajustat-o ecleziologic prin identificarea cu idealul national predicat de patriotii masoni ai secolului XIX. E drept ca Enciclica patriarhilor rasariteni emisa in 1848, ca si repudierea oficiala a filetismului (aceasta este denumirea tehnica a .nationalismului ecleziastic.) nu au avut ecoul scontat in rindul unor populatii aservite, care puneau apartenenta la un neam mai presus de apartenenta la aria dreptei credinte. E drept, de asemenea, ca pina in ziua de astazi, coabitarea diferitelor comunitati ortodoxe la muntele Athos sau la Institutul Saint-Serge din Paris se bazeaza tot pe criterii etnice, dupa modelul colegiilor nationale din Sorbona medievala. Combaterea turcocratiei a mobilizat mult mai multe energii decit apararea identitatii ortodoxe in fata Islamului, iar Bisericile post-bizantine au fost cel mai adesea obligate sa valideze starea de fapt.

Consider totusi nedrept sa condamnam de plano aceste optiuni eminamente pragmatice. Bisericile ortodoxe si-au diluat vrind-nevrind vocatia ecumenica, dar au contribuit efectiv si laudabil la emanciparea statala a sirbilor, a romanilor, a grecilor sau a bulgarilor, adica a tuturor acelor neamuri care imbatrinisera la periferia Bizantului fara a cunoaste un destin istoric pe masura modelului adoptat. Militind pentru independenta popoarelor amintite, Biserica ortodoxa a reusit sa prezerve nu numai drepturile religioase ale natiunilor din Balcani, ci si vitalitatea comunitatilor crestine din Orientul Apropiat. Prin patosul subversiv al predicilor cu substrat national, prin produsele editoriale creatoare de solida-ritati, prin transfigurarea miscarilor taranesti gratie carora feluritele discriminari s-au putut atenua, dar si prin exemplul unor inalti prelati care, asemenea mitropolitului Andrei Saguna, au stiut sa desfida aroganta cancelariilor opre-soare, Biserica ortodoxa si-a facut din plin datoria, reusind sa salveze vieti, demnitati si valori patrimoniale dramatic periclitate. Ar fi stupid sa culpabilizam Biserica ortodoxa pentru o atitudine pe care Europa veacului trecut o incuraja, doar pentru ca Europa actuala socoteste ca, intre timp, acea atitudine s-a demodat. Acest tip de incriminare retroactiva desemneaza imediat tapii ispasitori, dar nu propune, din pacate, nici o solutie.

In ce ma priveste, recunosc faptul ca discursul etnocentric al Bisericii ortodoxe romane nu se poate armoniza cu imaginarul suprastatal al retoricilor euro-federative. Biserica noastra este acuzata ca doreste sa intirzie integrarea europeana a Romaniei, in timp ce prejudecata potrivit careia Ortodoxia este intrinsec ostila liberalismului capata o raspindire tot mai ingrijoratoare. Intransi-genta Bisericii in privinta minoritatilor sexuale si severitatea ei fata de ofensiva prozelitismului sectar sint interpretate ca dovezi de .fundamentalism. si de "xenofobie". Exponentii societatii civile se intrec in a-i reprosa Bisericii ortodoxe atitudinea .nedemocratica., dar uita ca dreptul Bisericii de a-si prezerva identi-tatea dogmatica reprezinta prima consecinta a libertatii religioase pe care democratia insasi este chemata sa o apere.

Mi se pare ca exploatarea anti-ortodoxa a dizarmoniei dintre Biserica si societatea civila este reprobabila atita vreme cit nu analizam, cu bune intentii, cauzele fenomenului in discutie. O analiza cit de sumara ne-ar dovedi ca limbajul .nationalist. cultivat in anumite medii ortodoxe nu este virful de lance al unui program teocratic, macar pentru ca o adevarata teocratie presupune constituirea unui imperiu actualmente inexistent si virtualmente irealizabil. In realitate, asa-numitul .nationalism. ecleziastic are cauze complet straine de ambitia unui presupus totalitarism ortodox. M-as opri acum asupra a numai doua dintre ele. Prima cauza tradeaza dorinta Bisericii ortodoxe de a-si mentine statutul de .Biserica nationala., adica acele privilegii pe care Statul roman de dupa 1918 i le-a oferit ca recompensa pentru contributia ei la realizarea Romaniei Mari. Biserica ortodoxa considera ca preeminenta de care se bucura are o baza cutumiara si statistica suficient de puternica pentru ca eventuala ei dizolvare sa reprezinte o grava imprudenta politica. Le revine deci politicienilor (ca si celorlalti lideri de opinie) sarcina de a impaca revendicarile legitime ale Bisericii ortodoxe cu exigenta legislativa a pluralismului religios. Prelungirea retoricii .nationaliste. isi gaseste o a doua cauza in inertia mentalitatilor favorizate de vechiul regim. Dupa cum se stie, partidul comunist a incercat si uneori a reusit sa transforme Biserica intr-o cutie de rezonanta a propriilor interese. Pina in 1965, Biserica a fost, de pilda, obligata sa amplifice imaginea .protectoare. a Uniunii Sovietice, pe fondul sperantei ca rusofobia populatiei romanesti s-ar fi putut estompa gratie afinitatilor inter-ortodoxe. Din 1965, cind Partidul Comunist Roman a inceput sa simuleze .disidenta. fata de Moscova, Biserica ortodoxa s-a refugiat in protocronism atit pentru a-si corecta deriva .slavofila. din anii .50, cit si pentru a satisface noile directive. Este de la sine inteles ca sacralizarea factica a sentimentului national a afectat deopotriva credibilitatea Bisericii si interesele efective ale societatii romanesti. Dupa 1989 s-au stabilit noi conve-niente silnice intre Biserica ortodoxa si .noua. clasa politica. Multa lume a ramas cu impresia ca mediatizarea formala a vietii religioase, exaltarea dema-gogica a memoriei celor ucisi in Decembrie si canonizarea relativ pripita a unor sfinti romani au avut o regie ideologica suparator de transparenta. Au circulat rumori insistente cu privire la legaturile periculoase dintre anumite cercuri ortodoxe si mediile politice extremiste. S-a revenit, mai ales in provincie, la standardele fostelor pastorale .ceausizate. si s-a apasat enorm pe identitatea dintre romanism si Ortodoxie, desi scena noastra publica nu mai beneficiaza de prezenta harismatica a unui Nae Ionescu si nici de auditoriul caruia i se adresa Nae Ionescu in anii .30. Toate aceste .anacronisme lucrative. ii preocupa nu numai pe gardienii civili ai .deschiderii. sociale, ci si pe teologii insisi, care sint purtatorii autorizati ai responsabilitatii fata de imaginea Bisericii ortodoxe. Regretatul John Meyendorff a rezumat poate cel mai bine situatia atunci cind a scris: .Nationalismul, aceasta boala care a facut ravagii in Europa rasariteana a secolelor XIX-XX e foarte greu de surmontat pe plan ecleziastic: se ajunge adesea la a considera Biserica un atribut al natiunii, un simplu instrument destinat sa pastreze limba si obiceiurile populare. () Totusi, epoca istorica pe care o traim se insarcineaza ea insasi sa separe absolutul de relativ, Biserica de Stat, pe Hristos de natiune. Ea obliga lumea ortodoxa sa aleaga intre traditiile omenesti si Revelatie, sa nu pastreze decit ceea ce constituie esenta mesajului crestin. (cf. Biserica ortodoxa ieri si azi, Editura Anastasia, Bucuresti, 1996, p. 120).

Sper ca toate cele spuse aici au avut cel putin darul de a va demonstra ca problema ortodoxismului politic nu decurge din constitutia dogmatica a Bisericii ortodoxe, ci din persistenta unor reziduuri ideologice dizolvabile in timp. Personal, sint convins ca Biserica noastra ar sluji mult mai eficient interesul national daca si-ar actualiza discursul teologic in asa fel incit politizarea vietii religioase sa devina improbabila. Ea are de acum obligatia de a intelege socie-tatea moderna fara a idolatriaza modernitatea, datoria de a servi Romania fara a-si trada vocatia ecumenica, dar si dreptul de a ne certa in numele lui Iisus Hristos, ori de cite ori excesele noastre de inteligenta ne determina sa judecam lumea dintr-o perspectiva strict omeneasca.