INSTITUTII SI ACTORI POLITICI

Institutii si actori politici

(Partea I)

Ierarhizarile actuale ale sistemelor democratice, in functie de mecanismele constitutionale si instrumentele care reglementeaza raporturile dintre puterea legislativa si cea executiva, recunosc existenta a doua mari categorii de organizari politice: prezidentiale (exemplu clasic SUA) si parlamentare (ex. Marea Britanie). In 1980, Maurice Duverger a descris un al treilea tip de ,,regim politic", numit semi-prezidential, caracteristic celei de-a cincea Republici Franceze (din 1958 pana astazi[1]). Sunt insa destul de putine statele care corespund in intregime unui anumit tip de sistem politic .

Indiferent de tipul de sistem politic in discutie, toate organismele care iau parte la decizia politica sunt institutii politice. Sunt astfel considerate institutii politice: institutiile guvernamentale formale; structurile constitutionale si juridice; organizatiile administrative. Cunoasterea institutiilor politice si administrative a devenit in aceasta etapa de dezvoltare a analizei politice indispensabila pentru intelegerea modului de functionare a puterilor publice specifice fiecarui stat si pentru cunoasterea in profunzime a modului de functionare a sistemului de relatii internationale.

Institutiile politice pot avea un rol determinant atat in realizarea bunastarii sociale a statelor, cat si in consolidarea pacii la nivel international, existenta lor, desi necesara, nefiind insa si suficienta pentru realizarea acestor obiective (Reich-ul celor o mie de ani invocat de regimul nazist; "viitorul luminos" proclamat a se realiza in fosta URSS sunt exemple[3] ce dovedesc ca intentiile declarate nu au intotdeauna o acoperire practica, singurul exemplu de societate pasnica instituita prin intermediul unor institutii politice solide fiind cel al Romei antice, exemplu care nu s-a mai repetat ulterior, toate incercarile de a institui un asemenea sistem societal si politic ducand la doar la tensiuni si conflicte ). Un corolar al acestor situatii il reprezinta teoria lui Francis Fukuyama (inceputul anilor 1990) concentrata in sintagma "sfarsitul istoriei si ultimul om", teorie conform careia diseminarea modelului democratic (atingerea, asadar, a unei finalitati politice si sociale) ar fi fost posibila prin realizarea unui dialog international ce va permite evitarea conflictelor. In acest context sintagmei "sfarsitul istoriei" ii este oferit sensul unui sfarsit al conflictelor si, in paralel, al unei "impliniri" a procesului istoric in generalitatea sa, in timp ce expresia "ultimul om" se considera ca sugereaza desavarsirea, incheierea procesului dezvoltarii umane.

Din punct de vedere formal, la nivelul national (al statelor) institutiile sunt constituite din ansamblul unitatilor administrative ale acestuia, aflate in serviciul cetatenilor, dar din punct de vedere informal institutiile pot fi constituite si din cutumele statului respectiv. La nivel national institutiile pot sa difere, ca numar, calitate si atributii, de la un stat la altul, dar in linii generale obiectivele acestora sunt (atat practic cat si la nivel declarativ) aceleasi[5], vizand bunastarea si ordinea sociala permanente. In ceea ce priveste institutiile politice nationale, acestea sunt supuse in prezent la numeroase presiuni (redimensionare; democratie locala; descentralizare), institutiile uniforme, centralizate si rigide fiind considerate greu adaptabile la problemele si situatiile diferite existente in plan local.

In linii generale, la nivel intern, institutiile statului sunt: executivul, legislativul si juridicul.

Executivul reprezinta cabinetul sau guvernul condus de catre primul-ministru, premierul, cancelarul sau presedintele consiliului de ministri (denumiri folosite pentru seful guvernului in regimurile parlamentare), sau presedinte in cele prezidentiale. In cadrul sistemelor parlamentare, executivul raspunde politic in fata parlamentului, in timp ce in sistemele prezidentiale, executivul (presedintele) raspunde politic doar in fata natiunii, avand un mandat fix, a carui durata este precizata in textul constitutional.

In cadrul regimurilor parlamentare, seful executivului (primul-ministru) este desemnat prin votul membrilor parlamentului, in timp ce in regimurile prezidentiale seful executivului (presedintele) este ales prin vot universal.

Parlamentarismul este asociat guvernelor (cabinete) colegiale, bazate pe decizie colectiva, fiecare membru al guvernului bucurandu-se de increderea parlamentului, in multe cazuri investirea unui guvern fiind rezultatul unei coalitii in care ministrii reprezinta diferite forte politice. Desi simplu la nivelul prezentarii, sistemul parlamentar nu a reusit sa se impuna cu succes decat in Marea Britanie, Germania si SUA (cu diferente intre ele), desi aplicarea lui a fost incercata in multe zone ale lumii (statele sud-americane fiind cel mai pertient exemplu). Aplicarea parlamentarismului implica in mod necesar existenta unei societati cu o cultura politica solida si cu traditie democratica, deoarece acest tip de sistem politic implica un grad destul de ridicat de instabilitate a executivului (care raspunde in fata legislativului - cazul Italiei fiind unul dintre cele mai relevante pentru Europa).

Comparativ cu parlamentarismul, caracteristica prezidentialismului o reprezinta existenta cabinetelor cu decizie necolegiala, unipersonala (Ex. SUA, unde membrii executivului, ai administratiei prezidentiale, sunt un fel de consilieri ai presedintelui pe probleme specifice, decizia politica apartinand insa exclusiv presedintelui). Desi asociat adesea autoritarismului, sistemul prezidential prezinta si el o serie de avantaje, printre care o mai mare stabilitate a executivului (avantajoasa indeosebi daca administratia este performanta, nu si daca este vorba despre o administratie slab performanta - societatea, care a ales, fiiind nevoita sa o suporte pana l aepuizarea mandatului - sau despre un sistem autoritar de guvernare). Dezavantajul major al prezidentialismului este relevat indeosebi de situatiile de criza, indeosebi atunci cand acestea se incheie cu demisia presedintelui (Nixon; Clinton; suspendarea lui Basescu).

Caracteristici ale sistemelor parlamentare si prezidentiale:

-in cadrul sistemelor prezidentiale nici o persoana nu apartine simultan puterii legislative si celei executive (SUA reprezinta modelul specific al acestui tip de separatie), in timp ce sistemele parlamentare permit acest lucru (cel mai paradoxal exemplu este cel al Marii Britanii, unde toti membrii cabinetului sunt parlamentari);

-in regimurile parlamentare seful executivului (premierul) poate decide dizolvarea legislativului (ca element de echilibru la dreptul parlamentului de a demite guvernul prin motiune de cenzura), in timp ce in regimurile prezidentiale presedintele nu poate dizolva parlamentul (si nici parlamentul nu poate demite un presedinte ales democratic);

-in cadrul regimurilor parlamentare se face distinctie intre seful statului (functie simbolica, de reprezentare) si seful guvernului (care detine adevarata putere executiva), in timp ce in regimurile prezidentiale se considera ca presedintele (seful statului) este in acelasi timp si seful guvernului.

-separatia puterilor (ca raport de limitare a atributiilor executivului si legislativului) in cadrul sistemelor prezidentiale este mai rigida decat in cele parlamentare (desi exista si o exceptie, cea americana relevata de principiul check and balance). In cadrul regimurilor parlamentare principiul separarii puterilor este invocat la nivel constitutional, dar sistemul politic parlamentar are o structura care impune executivului si legislativului o permanenta interdependenta si astfel determinare la colaborare continua (colaborare ce se poate insa incheia, in cazuri extreme, fie cu demiterea executivului, fie cu dizolvarea legislativului).

Alegerea intre cele doua sisteme politice este una destul de dificila, din mai multe motive:

-alegerea directa, prin vot universal a presedintelui, reprezinta unul dintre atributele esentiale ale democratiei, dar in perioada contemporana, a dominatiei mediatice, electorii pot fi foarte usor supusi unui aflux de imagini false asupra candidatilor, imagini fabricate in mod artificial pentru a raspunde (in mod fals) anumitor necesitati existente la un moment dat in cadrul unei societati, conferind astfel votului exprimat un foarte mare grad de subiectivitate (avandu-si fundamentul atat in tehnicile de manipulare cat si in notorietatea si charisma - reala sau fabricata - a candidatului).

-votul acordat unei anumite doctrine si platforme politice (liberala, conservatoare, social-democrata, laburista, socialista, ecologista etc.) confera o directionare clara si de durata executivului, succesul actiunilor acestora insemnand si ramanerea la guvernare (in caz contrar pierzand increderea parlamentului si - posibil - si puterea).

Avand in vedere aceste premise devine evident ca orice tip de sistem politic poate fi un succes sau un esec in functie de mai multi factori, mai mult sau mai putin cuantificabili (calitatile si defectele celor implicati in procesul decizional; viziunea politica de ansamblu; ansamblul factorilor externi). Orice tip de sistem politic are atat puncte tari cat si puncte slabe, atat virtuti si puncte vulnerabile, obtinerea perfomantelor fiind conditionata de modelul cultural si politic al societatii in cadrul careia acestea evolueaza.

Diversele evenimente si evolutii din cadrul statelor au dus la crearea unui regim politic intermediar intre parlamentarism si prezidentialism il reprezinta semi-prezidentialismul, o combinatie intre alegera presedintelui prin vot universal, specifica prezidentialismului american, si existenta raspunderii guvernului in fata parlamentului, preluata de la modelul parlamentar britanic. Rezultatul il constituie un executiv dual, compus din presedintele republicii si guvernul condus de un prim-ministru. Intrebarea care se ridica in cazul sistemelor semi-prezidentiale se refera la identitatea sefului real al guvernului: acesta este presedintele sau primul-ministru? Exemplele practice sunt oferite de situatiile existente in state precum Austria, Islanda, Portugalia sau Irlanda, unde presedintii sunt slabi desi sunt alesi prin vot popular, respectivele regimuri politice functionand mai degraba ca sisteme parlamentare obisnuite. In cazul Frantei insa situatia difera de o maniera consistenta, fiind dependenta, in general, de personalitatea presedintelui (Ch. de Gaulle fiind cel mai elocvent exemplu) sau de incetatenirea unei traditii privind puterile nelimitate ale sefului statului (Rusia, Turcia, unele tari din Europa Centrala si de Est). Anumiti analisti politici vorbesc despre o putere constitutionala conferita presedintelui, si de o putere reala, decurgand din practica politica dintr-un anumit stat.

In ceea ce priveste Romania, influenta institutiei prezidentiale a fost diferita incepand din 1989: la inceputul anilor 1990 Romania prezenta caracteristicile unei republici prezidentiale; la sfarsitul anilor 1990, sub presedintia lui Emil Constantinescu, influenta presedintelui s-a diminuat, acest proces continuand si la inceputul anilor 2000 (desi Romania se va afla tot sub presedintia lui I. Iliescu, ca si pana in 1996), pentru ca dupa 2004 sa se incerce o restabilire a situatiei de catre presedintele Basescu. Situatia Romaniei, specifica unei democratii aflata intr-un proces de consolidare, dovedeste faptul ca factori care determina regimul politic difera in functie de un anumit context politico-economico-social dat.

Bibliografie

Avram, Cezar, Regimuri politice comparate, Craiova, Editura MJM, 2002.

Frigioiu, Nicolae, Imaginea publica a liderilor si a institutiilor politice, Buucresti, Comunicare.ro, 2004.

Naumescu, Valentin, Sisteme politice comparate: elemente de baza, Cluj-Napoca, Casa Cartii de Stiinta, 2003.

Institutii si actori politici

(Partea II)

Actorii (decidentii) de politica externa din cadrul statelor