Ocuparea fortei de munca si statul bunastarii

Ocuparea fortei de munca si statul bunastarii

Concepte

Politica sociala

Statul bunastarii

Decomodificarea

Cetatenie sociala

Incluziune sociala

Saracie

Capcana saraciei

Obiectivul general al capitolului

Sa realizeze o analiza a relatiei dintre ocuparea fortei de munca si statul bunastarii

Obiectivele specifice

Sa realizeze o succinta analiza istorica a evolutiei relatiei dintre ocuparea fortei de munca si statul bunastarii

Sa realizeze o introducere in teoriile cu privire la politicile sociale si statul bunastarii

Sa prezinte provocarile actuale cu care se confrunta statul bunastarii

Aparitia statului bunastarii

In ultimele doua secole si jumatate au avut loc schimbari majore in plan economic, prin trecerea de la o societate agricola la una industriala, pentru ca in ultimele decenii, sa asistam la aparitia a ceea ce Daniel Bell (1973) numea societatea postindustriala. Aceste schimbari au fost asociate cu profunde transformari in plan demografic, politic si cultural, schimbari care nu puteau sa nu-si puna amprenta asupra muncii si conditiilor de viata ale muncitorilor si familiilor lor. Aparitia fabricii, mai intai in Anglia, urmata de celelalte tari occidentale, a dus la dezvoltarea unei noi clase sociale, proletariatul. Extinderea muncii salariate a atras populatia din mediul rural in mediul urban, avand consecinte importante in structura si modul de dobandire a bunastarii familiei. Dezradacinata din structurile traditionale rurale, familiile membrilor clasei proletare se confrunta cu un ridicat risc al saraciei, fapt ce a dus la aparitia suburbiilor cu concentrari ale populatiei sarace nevoita sa lucreze in conditii grele pe salarii mici. Saracia, aglomerarea urbana si dezradacinarea au dus la cresterea comportamentului devinat (cersit, vagabondaj, furt), perceput in Anglia mijlocului de secol XIX ca fiind o mare problema sociala ce necesita masuri ferme. In acest sens, in anul 1834 a fost elaborata in Anglia Legea Saraciei (Poor Low Amendament Act), care priveste persoanele sarace ca fiind vinovate de starea in care se afla: lenea, consumul de alcool, comportamentul agresiv erau considerate singurele cauze ale saraciei[1]. Aceasta abordare, specifica pentru liberalismul economic al acelor vremuri, trebuie asociata cu importanta alocata muncii de religie. In Anglia perioadei victoriene exista o cruciada pentru munca sau pentru ceea ce s-a numit "evanghelia muncii" (Gospel of Work), fiind binecuvantat cel care avea un loc de munca (Grint, 1991/1998, 16). Adriano Tilgher (1962, 20-21) afirma ca secolul XIX poate fi considerat epoca de aur a muncii, cand filosofii si liderii politici asociau munca cu progresul uman material, intelectual si spiritual. Keith Grint (1991/1998, 17) subliniaza totusi ca aceasta etica a muncii era asociata clasei de mijloc, pentru aristocratie munca nefiind o datorie (daca trebuia sa muncesti, nu faceai parte din aristocratie), iar pentru clasa muncitoare reprezinta mai degraba o necesitate decat o datorie. Voi insista mai mult asupra relatiei dintre munca si religie cand voi face o analiza a sociologiei muncii la Max Weber. Aici trebuie doar subliniat contextul cultural si politic in care au loc primele masuri sociale in istoria moderna a lumii occidentale.

Aparitia muncii salariale produce o noua serie de vulnerabilitati. Lipsa capacitatii de munca din cauza bolilor, accidentelor de munca sau varstei inainte, respectiv somajul, cauzat nu de dezinteresul pentru munca, ci de evolutia economica a unei societati, sunt asociate cu un risc ridicat al saraciei. Necesitatea eliminarii acestor riscuri, intensificarea miscarii sindicale, cat si dorinta de a detine controlul asupra muncitorilor intr-o Germanie proaspat unificata au dus la construirea, de catre cancelarul Bismark (1871-1890), a sistemelor de asigurari sociale. Gøsta Esping-Andersen (1990/1997, 24) afirma ca introducere sistemelor de asigurari sociale de catre Bismarck in Germania si von Taffe in monarhia austro-ungara a fost o decizie politica cu cel putin doua consecinte in privinta stratificarii sociale:

A consolidat distinctia dintre categoriile socioprofesionale, prin elaborarea unor legi care au acordat drepturi si obligatii diferite pentru clase sau grupuri sociale diferite;

A legat individul mai degraba de autoritatea centrala a monarhiei decat de sistemele de asigurari ocupationale. Aceasta legislatie cu privire la munca si asigurari sociale i-a determinat pe unii autori sa afirme ca, pentru Bismarck, "muncitorii erau ca niste soldati intr-o economie care functiona ca o armata" (Esping-Andersen, 1990/1997, 40).

Dreptul la vot si la libera asociere impreuna cu intensificarea miscarilor muncitoresti au dus la schimbari importante in societatea capitalista a secolului XIX. "Din spectator si sustinator al regulilor economie de piata, fapt ce evident favoriza segmentul prosper al societatii, statul este fortat sa-si dezvolte functiile in sprijinul segmentelor semnificative electoral" (Zamfir si Zamfir coord., 1995, 51).

Pentru T. H. Marshall asigurarea de catre stat a drepturilor sociale face parte dintr-un proces istoric mai indelungat care a inceput in secolul XVIII cu aparitia drepturilor civile, si a continuat in secolul XIX cu drepturile politice, urmand ca in secolul XX (mai ales dupa Al Doilea Razboi Mondial) cetatenii sa se bucure si de drepturi sociale (Marshall, 1950. 10-11). Cetatenia sociala accorda drepturi si libertati civile, politice si sociale, care corespund "conceptului de membru deplin al societatii" (Marshall, 1950. 8). Egalitatea intre drepturile cetatenesti nu trebuie asociata cu egalitatea economica:

Contractul modern presupune o intelegere intre oameni care sunt liberi si egali in status, dar nu in mod obligatoriu si in putere. Diferenta de statut, asociat cu clasa, functia si familia [specifica societatii feudale], a fost inlocuita de statutul uniform al cetateniei, care ofera mijloacele egalitatii in care structura inegalitatii poate fi construita. (Marshall, 1950. 34)

In istoria politicilor sociale, un loc important l-a avut raportul lordului Beveridge cu privire la securitatea sociala, raport prezentat in 1942 in fata parlamentului englez.

Planul pentru Securitatea Sociala este construit sa asigure, prin intermediul unui sistem universal de securitate sociala, faptul ca fiecare individ in functie de conditiile de munca si contributiile din veniturile sale, va avea un venit suficient pentru o viata sanatoasa pentru el si familia sa, un venit care sa-l ajute sa se mentina deasupra unui prag al saraciei (above Want), cand el nu poate muncii sau castiga bani din alte surse. (Beveridge, 1944/1960, 17)

Cu privire la acest raport, trebuie subliniate cel putin trei lucruri. In primul rand, acest raport apare in timpul unui razboi care a produs probleme sociale grave, cum ar fi: lipsa locuintelor, cresterea numarului de orfani, vaduve, persoane cu handicap. Toate acestea necesitau masuri politice bazate pe solidaritatea sociala care, pe de o parte, urmau sa diminueze efectele negative ale celei mai mari conflagratii mondiale, iar pe de alta parte, incurajau soldatii si familiile lor sa sustina razboiului. Al doilea lucru care trebuie subliniat despre acest raport este faptul ca bunastarea muncitorului si a familiei lui era asigurata de participarea la piata muncii, pierderea locului de munca din cauza somajului sau a incapacitatii de munca fiind acoperite de sistemele de asigurari sociale. Trebuie subliniat, de asemenea, faptul ca acest raport vorbea despre muncitorii barbati care asigurau bunastarea familiei prin participarea lor la piata muncii sau prin beneficiile obtinute in urma contributiilor la sistemele de asigurari sociale. De aici, critica feminista adusa raportului Beveridge ca priveste femeia ca gospodina (housewife) si nu ca o persoana egala in drepturi cu barbatul pe piata muncii.

In contextul boom-ului economic de dupa cel de-Al Doilea Razboi Mondial, al somajului scazut si a ratei ocuparii ridicate, respectiv, a amenintarii comuniste, statul bunastarii occidental si-a putut permite asigurarea unor beneficii sociale generoase. In anii 1970, criza petrolului a produs o criza a economiilor occidentale cu impact negativ in planul ocuparii fortei de munca. Cresterea somajului a creat o presiune imensa asupra sistemelor de asigurari sociale, fapt ce i-a determinat pe unii autori sa afirme ca asistam la o criza a statului bunastarii. Cercetatorii cu valorile de stanga au afirmat ca asistam nu la o criza, ci la maturizarea statului bunastarii, cercetatorii cu valorile de dreapta (neo-conservatori) au adus critici statului bunastarii care a ajuns sa reprezinte o povara pentru dezvoltarea economica si prosperitatea sociala, iar marxistii au sustinut faptul ca statul bunastarii nu poate sa ascunda incompatibilitatea intre valorile socialiste si sistemul valoric individualist orientat spre profit al capitalismului (Mishra, 1993/1996, 20-23).

Criza economica, imbatranirea populatiei si competitia economica intr-o lume globala au creat si creeaza probleme legate de sustenabilitatea financiara a statelor bunastarii. Se vorbeste tot mai mult de cresterea ratei ocuparii, de individualizarea sistemelor de pensii sau de modernizarea sistemelor de protectie sociala care sa duca la sustenabilitatea lor financiara. In acest context, Anthony Giddens (1998/2001), marele sociolog englez si fost consilier al primului ministru al Marii Britanii Toni Blair, propune o a treia cale, care sa adapteze social-democratia unei lumi care s-a schimbat. Plecand de la ideea ca social-democratia si neo-liberalismul au evoluat in sistemul bipolar si sunt marcate de circumstantele originilor sale, Giddens propune inlocuirea statului bunastarii cu o societate a bunastarii, care combina avantajele economice oferite de piata libera, unde cetateanul este responsabil pentru bunastarea sa, cu investitia in capitalul uman si avand credinta ca un loc important in dezvoltarea sociala si incluziunea sociala il va avea comunitatea locala (Giddens, 1998/2001).

Clarificari conceptuale   

In aceasta scurta prezentare a evolutiei sistemelor de protectie sociala a lumii occidentale, am facut apel la o serie de concepte care, desi sunt des folosite de catre specialisti (sociologi, economisti, politologi etc.), oameni politici, gazetari etc., exista dificultati cand se pune problema definirii lor. Intr-o conferinta sustinuta in 1955, Richard Titmuss (1958/1976, 40-41) subliniaza confuzia Ministerului Finantelor din Anglia cu privire la ceea ce sunt sau nu cheltuielile pentru serviciile sociale. Catalin Zamfir si Elena Zamfir (1995, 22) definesc politica sociala ca fiind "interventia statului in configurarea proceselor sociale caracteristice unei anumite colectivitati, in scopul modificarii lor intr-o directie considerata de catre actorii politici a fi dezirabila". Politica sociala este deci o interventie a statului care gestioneaza anumite mecanisme de distribuire si redistribuire in vederea realizarii bunastarii colective, inteleasa nu ca o stare de bogatie, ci ca beneficierea de bunuri si servicii considerate normale pentru colectivitatea respectiva. Relativitatea la conditiile economice, culturale, politice si la expectatiile unei anumite colectivitati exista si in definirea saraciei si excluziunii sociale. Astfel, putem vorbi de saracie relativa cand nu sunt indeplinite conditiile mine de trai specifice unei colectivitati, si de saracie absoluta cand lipsesc mijloacele necesare subzistentei umane. Chiar daca prin conceptul de "saracie absoluta" nu se face legatura cu standardele de viata ale comunitatii, Organizatia Internationala a Muncii (OIM) adauga la necesitatile fizice fundamentale si necesitatile culturale fundamentale: educatia, securitatea, timpul liber si recreerea (Zamfir si Zamfir, 1995, 59). In ciuda pretentiei de universalitate a standardelor cu privire la saracia absoluta, utilizarea conceptului de "necesitate culturala fundamentala" da o nota relativa inclusiv acestui concept, criticat adesea pentru ignorarea relativitatii nevoilor umane.

Excluziunea sociala este un nou concept cu importante implicatii ideologice ce tinde sa inlocuiasca la nivelul Uniunii Europene conceptul de saracie (Preda, 2002, 97). Berghman (1997), conform unui document al OCDE (1998, 23), afirma ca "excluziunea sociala rezulta din esecul urmatoarelor sisteme: 1) sistemul democratic si juridic care favorizeaza integrarea cetatenilor; 2) piata muncii care favorizeaza integrarea economica; 3) sistemul protectiei sociale care favorizeaza integrarea sociala; 4) familiei si colectivitatii". Observam ca definirea excluziunii sociale se apropie foarte mult de conceptul de "cetateanie sociala" a lui T. H. Marshall. Cetateanul inclus social in Uniunea Europeana este similar "cetateanului" prezentat de Marshall care, prin cele trei elemente ale sale: civil, politic si social, este "membru deplin al societatii". Plecand de la aceste afirmatii, putem spune ca orice persoana saraca este exclusa social, dar pot exista si persoane cu nivel ridicat al bunastarii care sa fie excluse social. De exemplu, o persoana care nu este saraca, dar care nu are acces la viata culturala a comunitatii datorita apartenentei acesteia la o anumita etnie, biserica sau din cauza orientarii sale sexuale poate fi exclusa social. Putem spune ca excluziunea sociala este un concept dinamic care implica nu doar efortul individului de a se implica activ in viata economica, politica si culturala a comunitatii, ci si o atitudine nondiscriminatorie sau chiar incluziva a comunitatii fata de membrii sai. In afara celor care sunt exclusi de la viata comunitatii (de exemplu, cei discriminati) sau a celor care nu se pot include in viata comunitatii (de exemplu, cei saraci) exista si o categorie a celor care nu vor sa se implice in viata comunitatii. Anthony Giddens (1998/2001) da exemplul persoanelor bogate care locuiesc in afara localitatii si care nu sunt interesate sau nu vor sa se implice in problemele comunitatii. Apoi, ce se intampla cu grupurile din minoritatea rroma care migreaza inauntrul tarii sau in Uniunea Europeana, respectiv, cu acele grupuri ale aceleiasi minoritati care au ca traditie casatoria (neformalizata) intre persoane ale caror varsta se afla uneori mult sub varsta minima stabilita de lege? In acest caz, incluziunea sociala presupune si renuntarea la traditii, fapt ce vine in contradictie cu principul libertatii minoritatilor de a-si pastra trasaturile culturale. Iata ca, daca in cazul saraciei sunt probleme legate de definirea si masurarea ei in contextul relativitatii nevoilor umane, in cazul incluziunii sociale problemele legate de relatia individ comunitate ridica si intrebari de natura politica, culturala sau interetnica.

Subliniind ambiguitatea conceptului de "stat al bunastarii" si criticele aduse lui din diverse perspective ideologie, Marian Preda (2002, 18) il defineste ca "statul capitalist (in special occidental) de dupa ce de-al Doilea Razboi Mondial, care s-a constituit intr-o modalitate specifica de guvernare pe baza consensului social, prin imbinarea eficientei sistemului economiei de piata cu solidaritatea sociala si umanismul politicilor sociale redistributive". O definitie similara a statului bunastarii este data de Tony Fitzpatrick (2001, 14), care insista asupra functiilor statului bunastarii: "Statul bunastarii este un sistem al actiunii colective care faciliteaza productia si distribuirea de bunuri publice, generale sau obtinute prin merit (public, lumpy and merit goods), pentru a creste volumul bunastarii sociale". Putem spune ca statul bunastarii, ca si constructie a ultimelor decenii, are ca scop producerea bunastarii sociale prin intermediul politicilor sociale.

Tipologii ale statului bunastarii

Desi specialistii in politici sociale sustin ca putem vorbi de tot atatea modele de state ale bunastarii pe cate state ale bunastarii exista, plecand de la diverse criterii de clasificare, acestia au grupat statele bunastarii (occidentale) in tipuri sau in regimuri de sate ale bunastarii.

Richard Titmuss (1974) face distinctia intre "modelul rezidual", bazat pe performanta economica si "modelul redistributiv institutional" ale politicilor sociale. In primul model, bunastarea are ca sursa piata privata si familia, statul intervenind pe baza testarii mijloacelor doar in cazul celor care se afla sub un prag minim al saraciei. Acest tip de politica sociala este asociat cu stigmatizarea, dependenta de beneficiile oferite de asistenta sociala sunt o dovada a esecului persoanei de a-si optiune mijloacele de subzistenta pe piata (in primul rand pe piata muncii) si prin sprijinul familiei. In cadrul celui de-al doilea model, caruia Titmuss ii acorda un spatiu mai restrans, beneficiile sociale depind de performanta muncii si de productivitate. Acest model corespunde, asa cum vom vedea, tipului de bunastare ocupationala.

In cadrul modelului redistributiv institutional beneficiile sociale sunt universale, fara a fi asociate cu stigmatizarea: "scopul este de a face servicii disponibile si accesibile pentru intreaga populatie, in asa fel incat sa nu implice utilizatorii in pierderea umilitoare a statusului, demnitatii sau respectului de sine. Trebuie sa nu existe nici un sens al inferioritatii, pauperismului, rusinii sau stigmatului in folosirea unui serviciu public; nici o atribuire ca cineva a fost sau a devenit o "povara publica" (Titmuss, 1968, 129).

Gøsta Esping-Anderson (1990/1997, 2) vorbeste despre "regimuri de sate ale bunastarii" (welfare sate regims) pentru ca, spune el, conceptul de "stat al bunastarii" este prea legat de politicile sociale de ameliorare, in conditiile in care statele contemporane sunt interesate si de influenta asupra locurilor de munca si a structurii sociale in general. Esping-Andersen afirma ca exista trei regimuri de state ale bunastarii: liberal, corporatist si socialist, care corespund celor trei modele de sate ale bunastarii prezentate de Titmuss.

Astfel, in cazul regimului liberal beneficiile sociale sunt limitate si asociate cu stigmatizarea, iar bunastarea este incurajata sa fie obtinuta pe piata muncii. In obtinerea bunastarii, daca in cazul regimului liberal, cea mai importanta este piata, in cazul regimului corporatist cel mai important lucru este apartenenta la o categorie socioprofesionala. De aceea, corporatismul nu lupta impotriva stratificarii sociale, ci, din contra, el sustine pastrarea inegalitatii, drepturile sociale depind de clasa sociala sau statusul socioprofesional pe care il ai (Esping-Andersen, 1990/1997, 27). In regimul corporatist, sistemul complex al asigurarilor sociale ofera beneficii conform categoriei profesionale, exclude accesul sotiilor nelucratoare la aceste beneficii, dar ofera beneficii familiale care sa incurajeze natalitatea.

Regimul bunastarii socialist se caracterizeaza printr-o politica care incurajeaza ocuparea totala a fortei de munca, ofera beneficii universale si asigura un grad ridicat de decomodificare. Prin "decomodificare" Esping-Andersen (1990/1997, 35-37) intelege diminuarea calitatii fortei de munca ca marfa pe piata muncii. Plecand de la teoriile lui Karl Marx si Karl Polanyi, Esping-Andersen subliniaza faptul ca decomodificarea nu presupune eradicarea muncii ca marfa, ci se refera la faptul ca datorita politicilor sociale individul sau familia se poate bucura de un standard minim de viata independent de participarea pe piata muncii. Gradul de decomodificare depinde de regimul de stat al bunastarii. Cel mai scazut grad de decomodificare exista in tarile liberale (SUA, Canada, Australia, Marea Britanie), urmeaza regimul corporatist (Germania, Austria, Franta, Italia), pentru ca gradul cel mai ridicat de decomodificare sa-l gasim in tarile socialiste (Suedia, Finlanda, Norvegia).

O clasificare a statelor bunastarii care are ca punct de plecare dilema daca Europa sociala se va realiza "de sus in jos", ca in cazul Germaniei din timpul lui Bismarck, sau "de jos in sus", ca in SUA, este realizata de Stephan Leibfried. El adauga la celor trei regimuri de state ale bunastarii din clasificarea lui Esping-Anderson, un al patrulea, pe cel latin (Latin Rim), care poate fi gasit in Spania, Portugalia, sudul Italiei si Grecia. In aceste tari, spune Leibfried, in ciuda promisiunilor generoase care mai degraba corespund modelului socialist, exista o presiune ridicata pentru intrarea pe piata muncii similara tarilor anglo-saxone. In tarile specifice modelului latin se pune accent pe agricultura si economia de subzistenta, nu exista traditie in lupta pentru eliminarea somajului si ocuparea totala, in special pentru femei (Leibfried, 1993/1996, 141-142).

In privinta relatiei cu piata muncii, sunt aduse critici atat statului bunastarii minimalist (rezidual), cat si statului bunastarii universal (institutional). Una dintre critici este ca transferul social, fie el universalist sau bazat pe testarea mijloacelor, imparte natiunea intre cei activi pe piata (in primul rand pe piata muncii) si cei dependenti de ajutorul social, fapt ce creeaza o "capcana a saraciei": persoanele dependente de transferul social nu mai sunt motivate sa iasa din starea de saracie prin angajarea pe piata muncii. Statul bunastarii universal este criticat pentru fiscalitatea sa ridicata necesara pentru sustinerea unor transferuri sociale generoase. In conditiile competitiei economice globale, fiscalitatea ridicata din statele cu un regim al bunastarii universal poate sa determine capitalul sa migreze in statele cu fiscalitate mai scazuta (state ale bunastarii reziduale), iar aceasta are drept consecinta cresterea somajului in primul tip de state si a ratei de ocupare in al doilea tip. Un contraargument, este adus de Catalin Zamfir si Elena Zamfir (1995, 388), care afirma ca aplicarea teoriei neomonetariste de reducerea fiscalitatii nu a reusit sa scada rata somajului si sa creasca economia conform asteptarilor. In aceeasi perspectiva se plaseaza si Esping-Andersen (1990/1997, 20), care afirma ca, in timpul guvernarii neo-conservatoare a lui Teacher din Marea Britanie, cheltuielile sociale au crescut din cauza somajului ridicat. In consecinta, cheltuielile sociale reduse pe anumite programe se pot datora politicii statului bunastarii de realizare a ocuparii totale. Argumente pentru o piata flexibila a fortei de munca specifica statului bunastarii rezidual sunt aduse de catre George J. Borjas (1996/2005, 512-515), care la intrebarea de ce Europa are un somaj ridicat comparativ cu SUA, aduce mai multe argumente care tin de fiscalitate, respectiv de drepturile si indatoririle angajatilor si angajatorilor. In primul rand, in statele europene rata de inlocuire a salariului de catre indemnizatia de somaj este mult mai mare decat in SUA. De exemplu, rata de inlocuire pentru primul an de somaj este de 79% in Franta, 66% in Germania, 81% in Suedia si de 34% in SUA. Pentru cel de-al doilea an de somaj, diferenta este si mai mare: 63% in Franta si Germania, 76% in Suedia si doar de 9% in SUA. O alta explicatie pentru existenta unei rate a somajului mai ridicata in Europa comparativ cu SUA sunt drepturile lucratorilor mai generoase in Europa, care fac dificila concedierea de catre angajatori si costurile concedierii mai ridicate, corespunzand ratei inalte de inlocuire a salariului de catre indemnizatia de somaj. Alte cauze pentru somajului ridicat din Europa sunt taxele ridicate pe salarii, restrictiile din anumite tari cu privire la salariul minim si sindicalizarea muncitorilor care nu sprijina competitia pe piata muncii. Toate acestea, spune Borjas, sunt argumente care demotiveaza firmele sa angajeze noi muncitori sau sa-i reangajeze pe cei care au fost concediati altfel decat in conditii economice favorabile de lunga durata (Borjas, 1996/2005, 514).

In final, putem conchide faptul ca nu exista un tip ideal de stat al bunastarii[2]. Argumentele pro si contra pentru o anumita politica sociala pot fi de ordin ideologic, economic sau cultural. Evenimentele istorice (Al Doilea Razboi Mondial, Razboiul Rece, caderea comunismului, conflictele armate din Orientul Mijlociu etc.), evolutiile macroeconomice (boom-ul economic de dupa Al Doilea Razboi Mondial, criza economica declansata de criza petrolului, caderea urmata de relansarea economica din fostele tari socialiste din Europa), globalizarea (constructia UE este o piesa in acest puzzle complex), schimbarile demografice (scaderea natalitatii si cresterea sperantei de viata, care au ca efect imbatranirea populatiei) si schimbarile de natura valorica (preocuparile pentru calitatea vietii, ecologism, discriminarea de gen, neincrederea in parlament, partidele politice si guvernarea centrala) au fost si sunt provocari aduse statului bunastarii in general, si politicilor cu privire la ocuparea fortei de munca in particular. Calitatea, cantitatea si intensitatea ocuparii, drepturile si indatoririle muncitorilor sunt prinse in aceasta structura complexa in care statul bunastarii are functia de decomodificare a fortei de munca.

Intrebari recapitulative

Cine a introdus pentru prima data sistemele de asigurari sociale si cu ce consecinte asupra stratificarii sociale?

In ce context a avut loc dezvoltarea statului bunastarii si care au fost cauzele crizei sale?

Care este legatura dintre conceptul de "cetatenie sociala" si cel de "stat al bunastarii"?

Care este diferenta intre saracie si incluziune sociala?

Ce efecte are globalizarea asupra gradului de decomodificare a muncii?

Care este explicatia data de George J. Borjas pentru rata somajului mai ridicata din Europa comparativ cu SUA?

Bibliografie

Borjas, George J. [1996] (2005). Labor Economics. New York: McGraw-Hill, pp. 512-515.

Espig-Andersen, Gosta. [1990](1997). The Three Worlds of Welfare Capitalism. Cambridge: Polity Press, pp. 9-54.

Giddens, Anthony. [1998](2001). A treia cale. Renasterea social-democratiei. Iasi: Editura Polirom.    

Titmuss, Richard. (1974). Social Policy. An Introduction. Londra: George Allen &Unwin Ltd.

Zamfir, Elena si Zamfir, Catalin (coord.). (1995). Politici sociale. Romania in context european, Bucuresti: Editura Alternative, pp. 22-24, 57-76, 378-398.