PRODUCTIA CAPITALISTA SI PROBLEMA MONOPOLULUI

PRODUCTIA CAPITALISTA SI PROBLEMA MONOPOLULUI

Capitolele anterioare au demonstrat ca nu poate fi formulat nici un argument economic, si nici unul moral in favoarea socialismului. Socialismul este, din perspectiva economica si morala, inferior capitalismului. Ultimul capitol a aratat de ce socialismul este, cu toate aceste, un sistem social viabil, si a analizat caracteristicile socio-psihologice ale statului -institutia care intruchipeaza socialismul. Existenta, stabilitatea si cresterea sa sunt fondate pe agresiune si pe sprijinul public pe statul reuseste sa-l provoace pentru agresiunea sa. Dar el obtine acest lucru, in primul rand, printr-o politica de discriminare populara; adica o politica de mituire a unor oameni, prin acordarea de favoruri, pentru sprijinirea exploatarii continue a altora; iar in al doilea rand, printr-o politica a participarii populare la elaborarea politicilor, adica prin coruperea publicului si prin convingerea lui sa joace jocul agresiunii, acordand potentialilor detinatori de putere oportunitatea consolidata de a-si pune in aplicare schemele lor specifice de exploatare cu prilejul uneia dintre modificarile viitoare ale politicilor.

Ne vom reintoarce acum la economie, si vom analiza functionarea unui sistem capitalist de productie -o economie de piata- ca alternativa la socialism, rotunjind astfel constructiv argumentul impotriva socialismului. In vreme ce capitolul final va fi dedicat problemei modului in care capitalismul rezolva problema productiei asa-numitelor 'bunuri publice', capitolul de fata va explica ceea ce putem numi functionarea normala a productiei capitaliste si o va pune in contrast cu functionarea normala a unui sistem al productiei sociale sau de stat. Vom trece apoi la ceea ce se crede in general a fi o problema speciala, despre care se pretinde ca ar arata o deficienta economica specifica intr-un sistem de productie pur capitalist: asa-numita problema a productiei monopoliste.

Ignorand pentru moment problemele speciale ale productiei monopoliste si ale productiei de bunuri publice, vom oferi trei motive structurale pentru care capitalismul este superior din punct de vedere economic in comparatie cu alternativa socialista. In primul rand, doar capitalismul poate aloca rational (adica in functie de evaluarile consumatorilor) mijloacele de productie; in al doilea rand, doar capitalismul ne poate asigura ca, date fiind calitatea oamenilor si alocarea resurselor, calitatea bunurilor produse va atinge nivelul optim, judecat din nou din perspectiva evaluarilor consumatorilor; iar in al treilea rand, presupunand alocarea factorilor de productie si calitatea produselor ca date, si judecand din nou din perspectiva evaluarilor consumatorilor, doar un sistem al pietei poate sa garanteze faptul ca valoarea factorilor de productie va fi eficient conservata in timp. [1]

Atata vreme cat produce pentru piata, adica in vederea schimbului cu alti oameni sau alte firme, si supusa fiind regulii non-agresiunii impotriva proprietarilor naturali, fiecare firma obisnuita isi va folosi resursele pentru productia unor astfel de bunuri, si in acele cantitati care, prin anticipatie, promit un beneficiu din vanzari care sa depaseasca cu cat mai mult costurile presupuse de utilizarea resurselor. Daca beneficiul nu ar depasi costurile, atunci firma si-ar folosi resursele pentru producerea acelor bunuri in alte cantitati sau pentru producerea altor bunuri. Si fiecare asemenea firma trebuie sa decida in mod repetat daca o alocare sau o utilizare data a mijloacelor sale de productie ar trebui sau nu sa fie mentinuta sau daca, datorita unei modificari a cererii sau anticiparii unei astfel de modificari, este nevoie de o realocare a lor pentru alte utilizari. Intrebarea daca resursele au fost sau nu utilizate astfel incat sa produca maximum de valoare (maximum de profit), sau daca o realocare data ar fi cea mai economica, poate, desigur, sa primeasca un raspuns, intr-un viitor mai mult sau mai putin indepartat, in orice sistem economic ori social imaginabil, deoarece este intotdeauna nevoie de timp pentru a produce un bun si a-l aduce pe piata. Totusi, iar acest lucru este unul decisiv, exista pentru fiecare firma un criteriu obiectiv pentru a decide masura in care deciziile sale alocationale anterioare au fost sau nu corecte. Contabilitatea ne informeaza -si in principiu oricine doreste acest lucru poate sa verifice aceste informatii- daca o alocare data a factorilor de productie este sau nu economic rationala, si in ce masura, nu doar pentru firma in intregul ei, ci si pentru fiecare din subunitatile acesteia, atata vreme cat exista preturi de piata pentru factorii de productie utilizati. Cum criteriul profitului si pierderilor este un criteriu ex post, si trebuie cu necesitate sa fie astfel in orice sistem de productie datorita factorului timp implicat in productie, nu poate fi de nici un ajutor pentru a decide ex ante alocarile viitoare. Cu toate acestea, din punctul de vedere al consumatorilor, procesul alocarii si realocarii resurselor poate fi conceput ca rational, deoarece orice decizie alocationala este testata constant prin criteriul profitului si al pierderilor. Orice firma care nu satisface acest criteriu este condamnata, intr-o perspectiva mai apropiata sau mai indepartata, sa se micsoreze sau chiar sa fie eliminata total de pe piata, si doar acele afaceri care reusesc sa satisfaca criteriul profitului si al pierderilor pot ramane pe piata si, eventual, pot sa creasca si sa prospere. Fara indoiala, institutionalizarea acestui criteriu nu ne asigura (asa cum nici un alt criteriu nu ne-ar putea vreodata asigura) ca fiecare decizie particulara a firmei se va dovedi, in termenii evaluarilor consumatorilor, rationala. Totusi, prin eliminarea celor cu o slaba capacitate anticipativa si prin intarirea pozitiei celor care reusesc constant anticipari corecte, ea ne asigura ca schimbarile structurale ale intregului sistem de productie, care au loc in timp, pot fi descrise ca miscari constante inspre o utilizare mai rationala a resurselor si ca un proces nesfarsit de directionare si redirectionare a factorilor de productie din domeniile de productie mai putin profitabile inspre cele care au, pentru consumator, o mai mare valoare. [2]

Situatia se schimba in intregime odata cu intrarea in scena a statului, iar rationalitatea este inlocuita, din punctul de vedere al consumatorului (pentru care, sa ne amintim, are loc productia) cu arbitrariul. Fiind diferit de firmele obisnuite prin aceea ca i se permite sa obtina venituri prin mijloace non-contractuale, statul nu este fortat sa evite pierderile daca doreste sa supravietuiasca, asa cum trebuie sa faca restul producatorilor. Mai curand, pentru ca ii este permis sa stabileasca impozite si reglementari, statul este in pozitia de a determina unilateral daca sa subventioneze sau nu, in ce masura, si pentru ce perioada de timp, propriile activitati productive. De asemenea, statul poate decide unilateral ce competitor potential poate sa concureze cu el. In esenta, aceasta inseamna ca statul devine independent de criteriul cost-profit. Dar daca nu mai este fortat sa testeze continuu prin acest criteriu diferitele utilizari pe care le da resurselor, adica daca nu mai este nevoit sa-si reajusteze cu succes alocarile resurselor la schimbarile in cererea consumatorilor pentru a supravietui ca producator, atunci succesiunea deciziilor alocative in intregul ei poate fi privit ca un proces decizional arbitrar, irational. Nu mai exista, pur si simplu, un mecanism de selectie care sa elimine acele 'mutatii' alocative care ignora constant, sau prezinta o nepotrivire fata de cererea consumatorilor. [3] A spune ca procesul alocarii resurselor devine arbitrar in absenta functionarii eficiente a criteriului profitului si pierderilor nu inseamna ca deciziile care trebuie sa fie, intr-un fel sau altul, luate, nu sunt supuse nici unei constrangeri, ci sunt pur intamplatoare. Nu sunt, si fiecare astfel de decizie infrunta anumite constrangeri impuse celui care o ia. Daca, de exemplu, alocarea factorilor de productie este decisa democratic, atunci este evident ca ea trebuie sa faca apel la majoritate. Dar, fie ca o decizie este supusa unor astfel de constrangeri sau este luata in mod autocratic, respectand starea opiniei publice asa cum este ea vazuta de autocrat, ea este totusi arbitrara din punctul de vedere al consumatorilor care cumpara sau nu cumpara, voluntar, produsul in cauza. [4] Astfel, alocarea resurselor in aceste conditii, oricare ar fi ea si oricum s-ar modifica in timp, presupune o utilizare risipitoare a unor mijloace rare. Eliberat de necesitatea de a obtine profituri pentru a supravietui ca institutie deservindu-i pe consumatori, statul inlocuieste in mod necesar rationalitatea cu haosul alocational. M. Rothbard rezuma precis problema, dupa cum urmeaza:

Cum poate el (guvernul, statul) sa stie daca e cazul sa construiasca drumul A sau drumul B, daca sa investeasca intr-un drum sau intr-o scoala -de fapt, cat de mult sa cheltuiasca pentru fiecare din activitatile sale? Nu exista un mod rational de a aloca fondurile, si nici macar de a decide ce fonduri sa aloce. Atunci cand exista o criza de profesori, de sali de clasa, de politisti sau de strazi, guvernamantul si sustinatorii sai au un singur raspuns: mai multi bani. De ce acest raspuns nu este niciodata dat pe piata libera? Motivul este ca banii trebuie sa fie retrasi din alte utilizari in investitii sau in consumiar aceasta retragere trebuie sa fie justificata. Aceasta justificare este data de testul profitului si al pierderii: indicatia ca sunt satisfacute cele mai urgente nevoi ale consumatorilor. Daca o firma sau un produs realizeaza profituri mari pentru proprietari, iar aceste profituri este de asteptat sa continue, vor fi investiti bani suplimentari; daca nu, si daca apar pierderi, vor fi retrasi bani din acea industrie. Testul profitului si al pierderii serveste ca un ghid critic pentru directionarea fluxului de servicii productive. Nu exista un astfel de test la dispozitia guvernamantului, care nu are nici o modalitate rationala de a decide cat de multi bani sa cheltuiasca, fie in total, fie intr-un domeniu de productie specific. Cu cat cheltuieste mai mult, cu atat mai multe servicii poate sa ofere -dar unde sa se opreasca? [5]

In afara alocarii defectuoase a factorilor de productie, ce rezulta din decizia de a acorda statului dreptul special de a apropria venituri in mod non-contractual, productia de stat implica o reducere a calitatii bunurilor produse, oricare ar fi ele. Din nou, o firma obisnuita, orientata inspre profit, poate sa-si mentina dimensiunile sau chiar sa creasca doar daca isi poate vinde produsele la un astfel de pret si intr-o astfel de cantitate care sa-i permita cel putin sa-si recupereze costurile de productie. De vreme ce cererea pentru bunurile sau serviciile produse depinde fie de calitatea lor relativa, fie de pret -acesta fiind unul dintre multele criterii ale calitatii- asa cum sunt percepute ele de consumatori, producatorii trebuie sa se preocupe constant de 'calitatea perceputa a produsului' sau de 'cat de ieftin este produsul'. O firma este dependenta, pentru continuarea existentei sale, doar de achizitiile voluntare ale consumatorilor, deci nu exista pentru o firma capitalista nici un standard de calitate definit arbitrar (inclusiv asa-numitele standarde stiintifice sau tehnologice de calitate) de catre un pretins expert sau comitet de experti. Pentru ea, nu exista decat calitatea asa cum este perceputa de consumatori. Inca o data, acest criteriu nu garanteaza inexistenta unor produse sau servicii de slaba calitate sau prea scumpe oferite pe piata, deoarece productia necesita timp, iar testul vanzarilor vine abia dupa ce produsele au aparut pe piata. Iar lucrurile trebuie sa stea asa in orice sistem al producerii de bunuri. Cu toate acestea, faptul ca fiecare firma capitalista trebuie sa se supuna acestui test si sa-l treaca pentru a evita eliminarea sa de pe piata garanteaza o pozitie suverana pentru consumatori si pentru evaluarile lor. Doar daca calitatea produselor este constant imbunatatita si ajustata la gusturile consumatorilor, poate o firma sa supravietuiasca si sa prospere.

Povestea se schimba imediat ce statul se implica in producerea de bunuri. Odata ce beneficiile viitoare devin independente de vanzari care sa acopere costurile -asa cum stau in mod tipic lucrurile atunci cand statul produce un bun- nu mai exista nici un motiv pentru care un astfel de producator sa fie preocupat de calitatea produsului, in acelasi mod in care ar trebui sa fie preocupata o institutie dependenta de vanzari. Daca venitul viitor al producatorului poate fi asigurat, indiferent daca produsele sau serviciile oferite isi merita sau nu banii (din perspectiva evaluarilor consumatorilor), de ce sa faca acesta eforturi speciale pentru a imbunatati ceva? Mai precis, chiar daca presupunem ca angajatii statului ca intreprindere productiva cu dreptul de a impozita si de a reglementa unilateral competitivitatea potentialilor sai rivali sunt, in medie, la fel de interesati sau de dezinteresati de munca lor ca si cei care lucreaza intr-o firma dependenta de profituri [6] si, in plus, ca ambele grupuri de angajati si de muncitori sunt in medie la fel de interesate sau de dezinteresate de cresterea sau scaderea propriilor venituri, calitatea produselor, masurata in termenii cererii consumatorilor si relevata de cantitatea cumparata, trebuie totusi sa fie mai slaba intr-o intreprindere de stat decat intr-o firma privata, deoarece venitul angajatilor de stat ar fi mult mai putin dependent de calitatea produselor. In consecinta, ei vor tinde sa dedice relativ mai putine eforturi pentru a produce produse de calitate, si mai mult timp si efort vor fi dedicate pentru a face ceea ce lor, dar nu in mod necesar si consumatorilor, le-ar placea sa se intample. [7] Numai daca cei ce lucreaza la stat ar fi supraoameni sau ingeri, in timp ce toti ceilalti ar fi oameni obisnuiti, inferiori lor, ar putea rezultatul fi unul diferit. Dar acelasi rezultat, adica o inferioritate a calitatii bunurilor produse de stat, ar fi obtinut si daca rasa umana in general ar suferi cumva o imbunatatire: daca ar lucra intr-o intreprindere de stat, pana si ingerii ar produce bunuri de o mai slaba calitate decat cele produse de colegii lor ingeri care ar lucra in firmele private, daca munca ar presupune pentru ei fie si cele mai mici costuri.

In fine, in afara faptului ca doar un sistem al pietei poate asigura o alocare rationala a resurselor rare, si ca doar firmele capitaliste pot garanta o productie despre a carei calitate sa se poata spune ca este una optima, exista si un al treilea motiv structural pentru superioritatea economica, chiar pentru eficienta de nedepasit a unui sistem de productie capitalist. Numai prin operatiile fortelor pietei este posibila utilizarea eficienta a resurselor in timp, in orice alocare data, adica este posibila evitarea suprautilizarii si a subutilizarii resurselor. Aceasta problema a fost deja discutata in cap.3, cu referire la socialismul in stil rus. Care sunt constrangerile institutionale asupra deciziilor unei firme orientate catre profit, in privinta gradului de exploatare sau de conservare a resurselor sale in domeniul de productie in care sunt ele utilizate? Evident, proprietarul unei astfel de firme ar ar fi si proprietarul factorilor de productie sau al resurselor, la fel ca si al produselor pentru a caror productie sunt ele utilizate. Astfel, venitul sau (cuvant folosit aici intr-un sens mai larg) consta din doua parti: venitul obtinut din vanzarea produselor, dupa scaderea diverselor costuri de operare; si valoarea factorilor de productie, care poate fi transpusa in venit curent, daca proprietarul s-ar decide sa-i vanda. Institutionalizarea unui sistem capitalist -o ordine sociala bazata pe proprietatea privata- implica astfel stabilirea unei structuri a initiativei in care oamenii ar incerca sa-si maximizeze venitul, in privinta ambelor componente. Ce inseamna acest lucru? [8] Fiecare act de productie afecteaza evident ambele dimensiuni mentionate ale venitului. Pe de alta parte, atata vreme cat factorii de productie nu sunt nelimitati, adica atata vreme cat ei sunt bunuri rare, si nu libere, fiecare act de productie implica o deterioare a valorii factorilor de productie. Presupunand ca exista proprietate privata, se produce o situatie in care fiecare firma incearca in mod constant sa nu permita costurilor marginale de productie (adica scaderii valorii factorilor de productie ce rezulta din utilizarea lor) sa devina mai mari decat beneficiile marginale, si in care exista, cu ajutorul contabilitatii, un instrument de verificare a succesului sau esecului unor astfel de incercari. Daca un producator nu ar reusi sa-si indeplineasca obiectivul si daca scaderea valorii capitalului ar fi mai mare decat cresterea venitului obtinut din vanzari, atunci venitul total (in sensul larg al termenului) al proprietarului s-ar reduce. Astfel, proprietatea privata este un instrument institutional pentru prevenirea supraexploatarii capitalului sau, daca aceasta se intampla, pentru pedepsirea, prin pierderi de venit, a proprietarului care a permis sa se intample. Acest lucru face posibil ca valorile produse sa fie mai mari decat cele pierdute in timpul productiei. In special, proprietatea privata este o institutie prin care este stabilita o initiativa de a ajusta eficient gradul de conservare sau de consum al unei cantitati date de capital dintr-un domeniu specific de productie la schimbarile anticipate ale pretului. Daca, de exemplu, pretul viitor al petrolului ar fi de asteptat sa creasca deasupra nivelului curent, atunci valoarea capitalului utilizat pentru productia de petrol ar creste imediat, la fel ca si costul marginal presupus de productia unitatii marginale de produs. Astfel, firma ar fi imediat imboldita sa reduca productia si sa sporeasca in concordanta gradul de conservare, deoarece utilitatea marginala a produsului pe piata prezenta se afla inca la un nivel nemodificat. Pe de alta parte, daca ar fi de asteptat ca preturile viitoare ale petrolului sa scada sub nivelul prezent, rezultatul ar fi o scadere imediata a valorii capitalului si a costurilor marginale, iar firma ar incepe imediat sa-si utilizeze mai intens capitalul disponibil, deoarece preturile pe piata prezenta ar fi inca relativ mai mari. Si, fara indoiala, ambele reactii sunt exact cele dezirabile din punctul de vedere al consumatorilor.

Daca este comparat modul de functionare al unui sistem capitalist de productie cu situatia institutionalizata ori de cate ori statul ia in grija sa mijloacele de productie, vom vedea ca exista diferente izbitoare. Acest lucru este adevarat mai ales daca statul este o democratie parlamentara moderna. In acest caz, managerii unei firme pot avea dreptul de a primi benficiile obtinute din vanzari (dupa scaderea costurilor de operare) dar, cel mai important lucru, ei nu au dreptul de a-si apropria privat sumele provenite dintr-o posibila vanzare a factorilor de productie. In acest context, initiativa de a folosi economic in timp un capital dat este drastic redusa. De ce? Deoarece daca cineva are dreptul de a-si apropria privat venitul din vanzarea productiei, dar nu are dreptul de a-si apropria castigurile sau pierderile in valoarea capitalului, care rezulta dintr-un grad dat de utilizare a capitalului, atunci structura institutionalizata a initiativei nu este aceea de a maximiza venitul total -adica avutia sociala totala in termenii evaluarilor consumatorilor- ci mai curand aceea de a maximiza venitul obtinut din vanzari pe seama unor pierderi in valoarea capitalului. De ce, de exemplu, ar trebui un functionar guvernamental sa reduca gradul de exploatare al unei cantitati date de capital si sa treaca la o politica de conservare atunci cand se asteapta ca preturile bunurilor produse sa creasca in viitor? Evident, avantajul unei astfel de politici de conservare (valoarea sporita a capitalului ce rezulta de aici) nu poate fi exploatat privat. Pe de alta parte, prin adoptarea unei astfel de politici, venitul sau din vanzari ar scadea, ceea ce nu s-ar intampla daca ar renunta la conservare. Pe scurt, a conserva capitalul ar insemna a avea toate dezavantajele si nici un avantaj. Prin urmare, daca managerii de stat nu sunt supra-oameni, ci fiinte umane preocupate de propriile avantaje, trebuie sa tragem concluzia ca suprautilizarea capitalului existent si scaderea nivelului de viata al consumatorilor sunt consecinte necesare ale oricarei productii de stat, in comparatie cu situatia existenta in capitalism.

Este destul de sigur ca, in acest punct, cineva ar putea argumenta ca, desi nu se indoieste de ceea ce s-a spus pana acum, lucrurile ar sta de fapt diferit, iar deficientele unui sistem pur al pietei libere ar iesi la lumina imediat ce s-ar examina cazul special al productiei monopoliste. Iar productia monopolista va aparea cu necesitate in capitalism, cel putin pe termen lung. Nu doar criticii marxisti, ci si economistii ortodocsi formuleaza adesea acest pretins contra-argument. [9] Ca raspuns la aceasta teza, vom formula patru obiectii. In primul rand, experienta istorica arata ca, contrar tezei criticilor, nu exista o tendinta de largire a monopolurilor intr-un sistem neingradit al pietei. In plus, exista temeiuri teoretice pentru a ne indoi ca o astfel de tendinta ar deveni vreodata dominanta pe o piata libera. In al treilea rand, chiar daca ar avea loc, dintr-un motiv sau altul, un astfel de proces al monopolizarii crescande, el ar fi inofensiv din punctul de vedere al consumatorilor, cu conditia ca intrarea libera pe piata sa fie intr-adevar asigurata. Iar in al patrulea rand, conceptul de preturi de monopol ca distincte de si in contrast cu preturile concurentiale este, intr-o economie capitalista, iluzoriu.

In ceea ce priveste dovezile istorice, daca teza criticilor capitalismului ar fi adevarata, ar trebui sa ne asteptam la o tendinta mai pronuntata de monopolizare intr-un capitalism de tip laissez-faire relativ mai liber, mai neingradit si mai putin reglementat decat intr-un sistem relativ mai strict reglementat al capitalismului 'bunastarii' sau al capitalismului 'social'. Totusi, istoria ne ofera dovezi exact pentru rezultatul contrar. Exista un acord general privitor la evaluarea perioadei istorice dintre 1867 si primul razboi mondial ca fiind o perioada relativ mai capitalista a istoriei Statelor Unite, si a perioadei ulterioare ca fiind, comparativ, una a inmultirii reglementarilor economice si a cresterii legislatiei privitoare la asistenta oferita de stat. Totusi, la o analiza comparativa, vom vedea nu doar ca in prima perioada evolutia inspre monopolizare si concentrarea afacerilor a fost mai putin pregnanta, ci si ca s-a putut observa tot atunci o tendinta constanta de crestere a severitatii concurentei si de scadere aproape continua a preturilor. [10] Iar aceasta tendinta a fost stopata si inversata doar atunci cand, in decursul timpului, sistemul pietei a devenit din ce in ce mai obstructionat si a fost distrus de interventia statului. Monopolizarea crescanda s-a instalat doar atunci cand oamenii de afaceri importanti au reusit sa convinga guvernul sa intervina in sistemul dur al concurentei si sa adopte o legislatie regulativa, impunand un sistem al concurentei 'ordonate' pentru a proteja marile firme existente de competitia ucigatoare care se nastea in jurul lor. [11] G. Kolko, un teoretician de stanga si deci un martor cu siguranta de incredere, cel putin pentru criticii de stanga, isi rezuma cerecetarile asupra problemei dupa cum urmeaza:

A existat in timpul acestei (prime) perioade o tendinta dominanta de crestere a concurentei. Concurenta era inacceptabila pentru multi oameni de afaceri si lideri financiari importanti, iar miscarea de concentrare a fost in mare masura o reflexie a incercarilor nereusite ale marilor firme de a aduce sub control tendinte irezistibilePe masura ce apareau noi competitori, iar puterea economica se difuza in randurile unei natiuni in expansiune, a devenit evident pentru multi oameni de afaceri importanti ca doar guvernul central ar putea (controla si stabiliza) economiaCa o ironie, contrar consensului istoricilor, nu existenta monopolurilor a cauzat interventia guvernului in economie, ci lipsa lor. [12]

Aceste concluzii, care se afla in clara contradictie cu multe dintre opiniile comune asupra subiectului, sunt sustinute, in plus, de consideratii teoretice. [13] Monopolizarea inseamna ca un anumit factor de productie este retras din sfera pietei. Nu exista comert cu acel factor, ci proprietarul lui se angajeaza tocmai in restrangerea comertului. Daca lucrurile stau asa, atunci nu exista preturi de piata pentru factorul de productie monopolizat. Dar daca nu exista un pret de piata pentru el, atunci proprietarul lui nu mai poate evalua costurile monetare presupuse de retragerea de pe piata si de utilizarea acelui factor intr-un mod oarecare. Cu alte cuvinte, proprietarul nu-si mai poate calcula profiturile si nu se mai poate asigura, fie si doar ex post facto, ca obtine intr-adevar cele mai mari profituri posibile din investitiile sale. Astfel, presupunand ca antreprenorul este cu adevarat interesat in a realiza cel mai mare profit posibil (lucru pe care, fara indoiala, criticii il asuma intotdeauna), el ar trebui sa ofere continuu pe piata factorii de productie monopolizati, pentru a fi sigur ca ii utilizeaza in cel mai profitabil mod si ca nu exista o alta utilizare mai profitabila, care sa faca mai profitabila vanzarea factorilor decat pastrarea lor. Se pare, deci, ca am ajunge la rezultatul paradoxal ca monopolistul, pentru a-si maximiza profiturile, trebuie sa aiba un interes permanent de a renunta la pozitia sa de proprietar al factorului de productie retras de pe piata si, in schimb, sa-i doreasca includerea in sfera pietei.

Mai mult, cu fiecare act suplimentar de monopolizare, problema proprietarului factorilor de productie monopolizati -aceea ca, datorita imposibilitatii calculului economic, nu se mai poate asigura ca acei factori sunt intr-adevar utilizati in cel mai profitabil mod- devine tot mai acuta. Lucrurile stau asa, in special, pentru ca trebuie sa facem asumptia realista ca monopolistul nu doar ca nu este omniscient, ci si ca cunoasterea sa privitoare la bunurile si serviciile concurente viitoare disponibile pentru consumatori pe piete viitoare devine tot mai limitata pe masura ce procesul de monopolizare avanseaza. Pe masura ce factorii de productie sunt retrasi de pe piata, si pe masura ce se largeste cercul consumatorilor deserviti de bunurile produse cu acesti factori, devine tot mai putin probabil ca monopolistul, incapabil sa mai utilizeze calculul economic, sa mai poata stapani toate informatiile relevante necesare pentru a detecta cea mai profitabila utilizare a factorilor sai de productie. Devine, in schimb, mai probabil ca, in cursul unui astfel de proces de monopolizare, alti oameni sau alte grupuri de oameni sa perceapa, data fiind dorinta lor de a realiza profituri angajandu-se in productie, moduri mai profitabile de a utiliza factorii monopolizati. [14] Nu neaparat pentru ca ei ar fi antreprenori mai buni, ci pur si simplu pentru ca ei ocupa pozitii diferite in timp si spatiu, devenind astfel tot mai constienti de oportunitatile antreprenoriale a caror detectare devine tot mai dificila si mai costisitoare pentru monopolist, cu fiecare nou pas pe calea monopolizarii. De aceea, probabilitatea ca monopolistul sa fie convins sa-si vanda factorii de productie altor producatori -nota bene: cu scopul de a-si spori astfel profiturile- creste cu fiecare pas suplimentar catre monopolizare. [15]

Sa presupunem insa ca se intampla totusi, dintr-un motiv sau altul, ceea ce experienta istorica, la fel ca si teoria, dovedeste ca este improbabil sa se intample. Si sa presupunem direct cazul cel mai extrem care poate fi imaginat: cel in care exista o singura firma, un super-monopolist, ca sa spunem asa, care ofera toate bunurile si serviciile disponibile pe piata, si care este unicul cumparator de forta de munca. Ce implica aceasta stare de lucruri cu privire la satisfacerea consumatorilor presupunand, desigur, ca super-monopolistul si-a castigat si mentinut pozitia fara a face apel la utilizarea agresiunii? In primul rand, acest lucru inseamna, evident, ca nimeni nu poate avea nici o revendicare valida impotriva proprietarului acestei firme; ea ii apartine in intregime si in mod legitim. In al doilea rand, inseamna ca nu exista nici o limitare a dreptului cuiva de a boicota orice schimb posibil. Nimeni nu este obligat sa munceasca pentru monopolist sau sa cumpere ceva de la el, si fiecare poate face orice doreste cu castigurile pe care le-a obtinut din munca. Le poate consuma sau le poate economisi, le poate folosi pentru scopuri productive sau non-productive, sau se poate asocia cu altii pentru a-si uni fondurile pentru orice afacere comuna. Dar, daca lucrurile stau asa, atunci existenta monopolurilor nu ne-ar permite sa spunem decat atat: este clar ca monopolistul in cauza nu a vazut nici o posibilitate de a-si spori venitul vanzandu-si mijloacele de productie, sau o parte dintre ele, caci altfel ar fi facut-o. Si nimeni altcineva nu a sesizat vreo sansa de a-si spori venitul licitand pentru factorii de productie ai monopolistului sau devenind la randul sau un capitalist economisind, transformand avutia privata folosita non-productiv in capital productiv sau unindu-si fortele cu ale altora, caci altfel ar fi facut-o. Dar atunci, daca nimeni nu a sesizat, vreo sansa de a-si spori venitul fara a face apel la agresiune, ar fi evident gresit sa vezi ceva in neregula la un astfel de super-monopol. Daca el ar lua fiinta intr-adevar in cadrul creat de o economie de piata, acest lucru nu ar dovedi decat ca super-monopolistul a oferit intr-adevar consumatorilor bunurile si serviciile cele mai intens dorite, in cel mai eficient mod.

Ramane insa problema preturilor de monopol. [16] Nu implica oare un pret de monopol o oferta suboptimala de bunuri pentru consumatori, si nu constituie acest lucru o exceptie importanta de la functionarea in general economic superioara a capitalismului? Intr-un fel, la aceasta intrebare s-a raspuns deja prin explicatia de mai sus ca nici chiar un super-monopolist, daca apare prin functionarea pietei, nu poate fi considerat ca daunator pentru consumatori. Dar, in orice caz, teoria care pretinde ca preturile de monopol sunt categoric diferite de preturile concurentiale a fost prezentata intr-un limbaj diferit, tehnic, si prin urmare merita un tratament special. Rezultatul acestei analize, cu nimic surprinzator acum, nu face decat sa intareasca ceea ce am spus deja: monopolul nu constituie o problema speciala care ne oblige sa amendam regula generala ca o economie de piata este cu necesitate mai eficienta decat orice sistem socialist sau etatist. Care este definitia 'preturilor de monopol' si, prin contrast, a 'preturilor concurentiale', conform ortodoxiei economice (care, in aceasta problema, include si asa-numita scoala austriaca de economie, reprezentata de L. v. Mises)? Definitia care urmeaza este una tipica:

Monopolul este o preconditie pentru aparitia preturilor de monopol, dar nu este singura preconditie. Este necesara indeplinirea unei conditii suplimentare, mai precis a unei forme anume a curbei cererii. Simpla existenta a monopolului nu inseamna nimic in aceasta privinta. Editorul unei carti cu copyright este un monopolist. Dar el ar putea sa nu reuseasca sa vanda nici macar un singur exemplar, oricat de mic ar fi pretul cerut. Nu orice pret la care un monopolist vinde o marfa monopolizata este un pret de monopol. Preturile de monopol sunt doar acele preturi la care este mai avantajos pentru monopolist sa restranga cantitatea totala ce urmeaza a fi vanduta, decat sa-si extinda vanzarile pana la limita pe care ar permite-o o piata concurentiala. [17]

Oricat de plauzibila ar parea aceasta distinctie, vom argumenta ca nici producatorul insusi, nici vreun observator neutru nu ar putea vreodata sa decida daca preturile obtinute in realitate pe piata sunt preturi de monopol sau concurentiale, pe baza criteriului 'ofertei restranse sau extinse' oferit prin definitia de mai sus. Pentru a intelege acest lucru, sa presupunem ca exista un monopolist, in sensul de 'unic producator al unui bun dat'. Intrebarea daca un bun dat este diferit sau identic cu alte bunuri produse de alte firme nu este una la care se poate raspunde ex ante pe baza unor analize comparative ale acestor bunuri in termenii proprietatilor lor fizice sau chimice, ci la care trebuie intotdeauna sa se raspunda ex post facto, pe baza tratamentului si evaluarilor diferite sau identice pe care le primesc aceste bunuri din partea cumparatorilor pe piete viitoare. Astfel, fiecare producator, indiferent ce ar produce, poate fi considerat, in momentul luarii deciziilor, un monopolist potential in acest sens al termenului. Care este,atunci, decizia pe care el, la fel ca si toti ceilalti producatori, trebuie sa o ia? El trebuie sa decida cat de mult sa produca din bunul in cauza, pentru a-si maximiza venitul monetar (consideratiile privind alte venituri, non-monetare, considerandu-se a fi date). Pentru a putea face acest lucru, el trebuie sa anticipeze care va fi forma curbei cererii pentru produsul in cauza, atunci cand acesta va ajunge pe piata, si trebuie sa ia in considerare diferitele costuri de productie aferente producerii unor cantitati diferite din acel bun. Pasul urmator va fi sa stabileasca cantitatea pe care o va produce la acel punct in care beneficiile obtinute din vanzari, adica cantitatea de bunuri produsa inmultita cu pretul unei unitati de bun, din care se scad costurile de productie implicate de producerea acelei cantitati, vor fi maxime. Sa presupunem ca se intampla acest lucru si ca se intampla de asemenea ca monopolistul sa aiba dreptate in privinta curbei viitoare a cererii, prin aceea ca intreaga cantitate de pe piata va fi vanduta la pretul cerut. Acum, se pune intrebarea daca acest pret este unul concurential sau unul de monopol. Asa cum a aratat M.N. Rothbard in analiza sa deschizatoare de drumuri dar indelung neglijata a problemei monopolurilor, nu avem cum sa stim acest lucru. A fost cantitatea de bunuri produsa 'restransa' pentru a profita de cererea inelastica si deci a fost vorba despre un pret de monopol, sau pretul obtinut a fost unul concurential stabilit pentru a vinde o cantitate de bunuri extinsa 'pana la punctul pe care l-ar permite o piata concurentiala'? Nu avem nici un mod de a decide. [18] In mod clar, fiecare producator va incerca intotdeauna sa fixeze cantitatea produsa la nivelul deasupra caruia cererea ar deveni elastica, iar beneficiile sale ar fi mai mici datorita preturilor reduse. El se angajeaza astfel in practici restrictive. In acelasi timp, pe baza estimarilor sale privitoare la forma curbelor viitoare ale cererii, fiecare producator va incerca intotdeauna sa-si extinda productia pana la punctul in care costul marginal de productie (costul de oportunitate al non-producerii unei unitati dintr-un bun alternativ cu ajutorul factorilor rari de productie blocati in procesul producerii unei noi unitati din x) va egala pretul unei unitati din x pe care se asteapta sa-l obtina la nivelul respectiv al ofertei. Atat restrangerea, cat si expansiunea, sunt parte a maximizarii profitului si a formarii preturilor de piata, si nici unul dintre aceste doua aspecte nu poate fi separat de celalat pentru a opera o distinctie valida intre actiunea monopolista si cea concurentiala.

Sa presupunem acum ca, la urmatorul punct de luare a deciziilor, monopolistul decide sa reduca cantitatea de bunuri produsa de la un nivel mai inalt la unul mai jos, si sa presupunem ca el reuseste intr-adevar sa-si asigure astfel beneficii mai mari decat anterior. Nu ar fi acesta un exemplu clar de pret de monopol? Iarasi, raspunsul trebuie sa fie negativ. De data aceasta, motivul va fi imposibilitatea de a distinge intre aceasta 'restrictie' realocativa si o realocare 'normala' care sa tina cont de schimbarile in structura cererii. Orice eveniment care poate fi interpretat intr-un fel poate fi interpretat si in celalalt, si nu exista nici un mijloc de a decide deoarece, inca o data, cele doua sunt in esenta doua aspecte ale unuia si aceluiasi lucru: ale actiunii, ale alegerii. Acelasi rezultat, adica o restrangere a ofertei, insotita nu de preturi mai mari, ci de preturi suficient de mari pentru a spori benficiul total obtinut din vanzari, ar fi obtinut daca monopolistul care, de exemplu, produce un sortiment unic de mere se confunta cu cresterea cererii pentru merele sale (o forma ascendenta a curbei cererii) si simultan cu o crestere chiar mai pronuntata a cererii de portocale (o panta ascendenta chiar mai abrupta a curbei cererii). n aceasta situatie, de asemenea, el ar obtine beneficii mai mari reducand cantitatea de mere, deoarece intre timp pretul de piata anterior pentru merele sale a devenit unul subconcurential. Iar daca doreste sa-si maximizeze profiturile, in loc sa-si extinda pur si simplu productia de mere pana la limita pe care ar permite-o cererea sporita, ar trebui sa utilizeze acum pentru productia de portocale o parte dintre factorii de productie pe care-i folosise pentru a produce mere, deoarece intre timp au aparut schimbari in sistemul preturilor relative. Ce se intampla insa daca monopolistul care-si restrange productia de mere nu se angajeaza in productia de portocale cu factorii acum disponibili, ci pur si simplu nu face nimic cu acestia? Din nou, acest lucru ar indica faptul ca, in afara cresterii cererii pentru mere, intre timp a avut loc o crestere chiar mai mare a cererii pentru un alt bun -pentru timpul liber (mai precis, a cererii pentru timp liber din partea monopolistului, care este la randul sau un consumator). Explicatia ofertei restranse de mere poate fi gasita in modificarea pretului relativ al timpului liber (in locul pretului portocalelor) in comparatie cu cel al altor bunuri.

Nici din perspectiva monopolistului insusi, nici din cea a unui observator neutru, nu se poate distinge conceptual o actiune restrictiva de o realocare normala care urmeaza schimbarilor anticipate in structura cererii. Intotdeauna cand monopolistul se angajeaza in activitati restrictive urmate de cresterea preturilor, el trebuie prin definitie sa utilizeze factorii de productie disponibilizati pentru un scop considerat mai valoros, ceea ce inseamna ca se adapteaza la schimbarile in cererea relativa. Dupa cum rezuma M.N. Rothbard:

Nu putem utiliza 'restrangerea productiei' ca test pentru pretul de monopol in contrast cu cel concurential. Trecerea de la un pret sub-concurential la unul concurential implica de asemenea o restrangere a productiei acelui bun insotita, desigur, de o crestere a productiei in alte domenii, cu ajutorul factorilor disponibilizati. Nu exista nici un mod de a distinge o astfel de restrangere si expansiunea corelata de pretinsa situatie a 'pretului de monopol'. Daca restrangerea este insotita de cresterea timpului liber al proprietarului factorului munca, mai curand decat de cresterea productiei unui alt bun de pe piata, este totusi vorba despre cresterea cererii pentru un bun de consum -timpul liber. Nu exista nici un mod de a determina daca 'restrangerea' a avut ca rezultat un pret 'de monopol' sau unul 'concurential', sau in ce masura a fost implicat motivul cresterii timpului liber. A defini pretul de monopol ca pret obtinut prin vanzarea unei cantitati mai mici dintr-un produs la un pret mai mare este prin urmare fara sens, de vreme ce aceeasi definitie se aplica atat pretului 'concurential' cat si celui 'subconcurential'. [19]

Analiza problemei monopolului, deci, nu ne ofera nici un temei pentru a modifica descrierea facuta mai sus modului normal de functionare al unei economii a pietei pure si superioritatii sale fata de orice sistem de productie socialist sau etatist. Nu doar ca este extrem de improbabil, empiric si teoretic, sa aiba loc un proces de monopolizare ci, chiar daca ar avea loc, ar fi inovensiv din punctul de vedere al consumatorilor. In cadrul creat de un sistem al pietei, pretul de monopol nu poate fi distins de o crestere normala de pret rezultata din cresterea cererii si din modificarea preturilor realtive. Iar cum fiecare actiune restrictiva este simultan una de extindere, a spune ca o restrangere a productiei intr-un domeniu, insotita de o crestere a venitului total, implica o alocare defectuoasa a factorilor de productie si exploatarea consumatorilor, este pur si simplu un non-sens. Neintelegerea prezenta intr-un astfel de rationament a fost evidentiata cu acuratete in urmatorul pasaj, dintr-o lucrare tarzie a lui L. v. Mises, in care el respinge implicit propria sa pozitie ortodoxa asupra problemei preturilor de monopol, citata mai sus. El spune:

Un antreprenor care are la dispozitie 100 de unitati de capital foloseste, de exemplu, 50 de unitati pentru a produce p si 50 de unitati pentru a produce q. Daca ambele domenii sunt profitabile, este straniu sa-l condamnam ca nu a folosit mai mult, sa spunem 75 de unitati, pentru a produce p. El ar putea sa creasca productia de p doar reducand corespunzator productia lui q. Dar am putea gasi acelasi nod si in papura productiei lui q. Daca cineva il condamna pe antreprenor ca nu a produs mai mult p, trebuie sa-l condamne si pentru a nu fi produs mai mult q. Ceea ce inseamna ca antreprenorul este condamnat pentru existenta unei raritati a factorilor de productie si pentru faptul ca pamantul nu este tara unde curge lapte si miere. [20]

Nu exista o problema a monopolului ca problema speciala pentru a carei rezolvare este ceruta actiunea statului. [21] De fapt, doar atunci cand intra statul in scena se naste o problema reala, neiluzorie, a monopolului si a preturilor de monopol. Statul este singura organizatie ale carei preturi si practici de afaceri pot fi conceptual distinse de alte preturi si practici, si ale carei preturi si practici pot fi numite 'prea mari' si 'exploatatoare' intr-un mod complet obiectiv, non-arbitrar. Acestea sunt preturi si practici pe care consumatorii nu sunt dispusi sa le plateasca si sa le accepte voluntar, ci care le sunt impuse prin amenintari cu recurgerea la violenta. Si doar pentru o institutie atat de privilegiata cum este statul este normal sa ne asteptam si la un proces permanent de crestere a monopolizarii si concentrarii. Prin comparatie cu toate celelalte intreprinderi, care sunt supuse controlului consumatorilor care le cumpara sau nu, voluntar, produsele, intreprinderea 'stat' este o organizatie care ii poate impozita pe oameni fara a avea nevoie de acceptul lor, si care poate impune reglementari asupra utilizarii pe care o dau oamenii proprietatii lor, fara a avea nevoie de consimtamantul acestora pentru a o face. Acest lucru confera evident statului, in comparatie cu alte institutii, un enorm avantaj in competitia pentru resurse rare. Daca presupunem doar ca reprezentatii statului sunt la fel de motivati de profit ca si oricine altcineva, rezulta din aceasta pozitie privilegiata ca organizatia 'stat' trebuie sa prezinte o tendinta relativ mai pronuntata de crestere decat orice alta organizatie. Intr-adevar, desi nu exista dovezi pentru teza ca un sistem de piata ar provoca o tendinta de crestere monopolista, teza ca un sistem etatist ar face acest lucru este sustinuta de ample dovezi istorice.

[1] Asupra acestui punct, cf. de asemenea cap. 3 mai sus si cap.10 mai jos.

[2] Despre functia profitului si a pierderii, cf. L.v. Mises, Human Action, Chicago, 1966, cap.15; si 'Profit and Loss' in Planning for Freedom, South Holland,1974; M.N.Rothbard, Man, Economy and State, Los Angeles, 1970, cap.8.

[3] Despre economia guvernamantului, cf. in special M.N.Rothbard, Power and Market, Kansas City, 1977, cap.5.

[4] In ceea ce priveste controlul democratic al alocarilor, diferitele sale deficiente au devenit destul de evidente. De exemplu, J. Buchanan si R. Wagner (The Consequences of Mr. Keynes, London, 1978, p.19) scriu: 'Concurenta pe piata este continua; la fiecare produs cumparat, cumparatorul poate alege intre vanzatori aflati in concurenta. Concurenta politica este intermitenta; in general, consecintele unei decizii dureaza pentru un numar determinat de ani. Concurenta pe piata permite mai multor competitori sa supravietuiasca simultanCompetitia politica are un rezultat de tip'totul sau nimic'In conditiile concurentei pe piata, cumparatorul poate avea in mod rezonabil o certitudune cu privire la ceea ce cumpara. In conditiile concurentei politice, cumparatorul cumpara de fapt serviciile unui agent pe care nu-l poate controlaMai mult, pentru ca politicianul trebuie sa-si asigure cooperarea unei majoritati de politicieni, sensul votului dat unui politician este mai putin clar decat al 'votului' pentru o firma privata.' (Asupra acestui punct, cf. de asemenea J. Buchanan, 'Individual Choice in Voting and the Market', in Fiscal Theory and Political Economy, Chapel Hill, 1962; pentru un tratament mai general al problemei, vezi J. Buchanan si G. Tullock, The Calculus of Consent, Ann Arbor, 1962.)

Ceea ce s-a trecut de obicei cu vederea, totusi -in special de catre cei care incearca sa faca o virtute din faptul ca democratia da fiecaruia o putere de vot egala, pe cand suveranitatea consumatorului permite 'voturi' inegale- este deficienta cea mai importanta: aceea ca intr-un sistem al suveranitatii consumatorului oamenii pot avea voturi inegale dar, in orce caz, ei isi exercita controlul exclusiv asupra acelor lucruri pe care le-au dobandit prin apropriere originara sau prin contract, si prin urmare sunt obligati sa se comporte moral. Intr-o democratie a productiei, se presupune ca fiecare ar avea ceva de spus in privinta unor lucruri pe care nu le-a dobandit astfel, si prin urmare are interesul nu doar de a crea instabilitate legala, cu toate efectele sale negative asupra formarii capitalului, ci, mai mult, de a actiona imoral. Asupra acestui punct, cf. de asemenea L.v. Mises, Socialism, Indianapolis, 1981, cap.31; de asemenea cf. cap.8 de mai sus.

[5] M.N. Rothbard, Power and Market, Kansas City, 1977, p.176

[6] Aceasta este, fara indoiala, o asumptie foarte generoasa, deoarece este aproape cert ca asa-zisul sector public de productie atrage dintru inceput un tip diferit de persoane si se mandreste cu un numar neobisnuit de mare de angajati ineficienti, lenesi si incompetenti.

[7] Cf. L.v. Mises, Bureaucracy, New Haven, 1944; Rothbard, Power and Market, Kansas City, 1977, pp.172 s.u.; si For A New Liberty, New York, 1978, cap.10; de asemenea M. si R., The Tiranny of the Status Quo, New York, 1984, pp.34-51.

[8] Pentru ceea ce urmeaza, cf. L.v. Mises, Human Action, Chicago, 1966, cap.23.6; M.N. Rothbard, Man, Economy and State, Los Angeles, 1970, cap.7, in special 7, 4-6; 'Conservation in the Free Market', in Egalitarianism As A Revolt Against Nature, Washington, 1974; si For A New Liberty, New York, 1978, cap.13.

[9] Pentru aceasta si pentru ce urmeaza, cf. L.v. Mises, Socialism, Indianapolis, 1981, 3.2

[10] J.W. McGuire (Business and Society, New York, 1963, pp.38-39), spune astfel: 'Din 1865 pana in 1897, preturile an de an in scadere au facut dificila planificarea viitorului de catre oamenii de afaceri. In multe domenii, noile legaturi feroviare au avut ca rezultat nationalizarea pietei la est de Mississippi, si chiar micile firme din orasele mici au fost obligate sa concureze cu alte firme, adesea mai mari, din alte locuri. Pe scurt, era o epoca minunata pentru consumatori si inspaimantatoare pentru producatori, mai cu seama deoarece concurenta devenea din ce in ce mai severa.'

[11] Asupra acestui punct, cf. G. Kolko, The Triumph of Conservatism, Chicago, 1967; si Railroads and Regulations, Princeton, 1965; J. Weinstein, The Corporate Ideal in the Liberal State, Boston, 1968; M.N. Rothbard si R. Radosh (eds), A New History of Leviathan, New York, 1972.

[12] G. Kolko, The Triumph of Conservatism, Chicago, 1967, pp.4-5; cf. de asemenea cercetarilor lui M. Olson, The Logic of Collective Action, Cambridge, 1965, in masura in care organizatiile de masa (in special sindicatele) nu sunt nici ele fenomene de piata, ci isi datoreaza existenta actiunii legislative.

[13] Pentru ceea ce urmeaza, cf. L.v. Mises, Socialism, Indianapolis, 1981, 3.2; si Human Action, Chicago, 1966, cap.25-26; M.N. Rothbard, Man, Economy and State, Los Angeles, 1970, pp.544 s.u.; pp.585 s.u.; si 'Ludwig von Mises and Economic Calculation under Socialism', in L. Moss (ed.), The Economics of Ludwig von Mises, Kansas City, 1976, pp.75-76.

[14] Cf. F.A. Hayek, Individualism and Economic Order, Chicago, 1948, in special cap.9; I. Kirzner, Competition and Entrepreneurship, Chicago, 1973.

[15] In privinta marilor proprietati, in special asupra pamantului, Mises observa ca ele sun create si mentinute de forte din afara pietei; de violenta coercitiva si de un sistem legal aplicat de stat care scoate in afara legii sau ingreuneaza vinderea pamantului. 'Niciunde si nicicand nu au luat fiinta marile proprietati asupra pamantului prin functionarea fortelor economice ale pietei. Fondate pe violenta, ele au fost mentinute numai prin violenta. Imediat ce latifundiile sunt atrase in sfera tranzactiilor de pe piata, ele incep sa se sfarame, pana cand in cele din urma dispar cu totulCa este greu chiar si azi sa fie mentinute latifundiile intr-o economie de piata, este demonstrat de incercarile de a crea institutii legislative de cum ar fi 'Fideikomiss' si institutii legale corelate cum ar fi 'mostenirea prin substitutie' in AngliaNicicand nu a fost proprietatea asupra mijloacelor de productie mai puternic concentrata decat in timpul lui Pliniu, atunci cand jumatate din provincia Africa era detinuta de sase oameni, sau decat in perioada merovingiana, atunci cand biserica poseda cea mai mare parte a pamantului francez. Si nicaieri in lume nu este marea proprietate asupra pamantului mai putin prezenta decat in America de Nord capitalista.' (Socialism, Indianapolis, 1981, pp.325-326).

[16] Pentru ceea ce urmeaza, cf. M.N. Rothbard, Man, Economy and State, Los Angeles, 1970, cap.10, in special pp. 586 s.u.; de asemenea W. Block, 'Austrian Monopoly Theory. A Critique', in Journal of Libertarian Studies, 1977

[17] L.v. Mises, Human Action, Chicago, 1966, p.359; cf. de asemenea oricarui manual curent, cum ar fi P. Samuelson, Economics, New York, 1976, p.500.

[18] Cf. M.N. Rothbard, Man, Economy and State, Los Angeles, 1970, cap.10, in special pp.604-614.

[19] M.N. Rothbard, Man, Economy and State, Los Angeles, 1970, p.607

[20] L.v. Mises, 'Profit and Loss', in Planning for Freedom, South Holland, 1974, p.116.

[21] De fapt, din punct de vedere istoric, politica guvernamentala anti-trust a fost exclusiv o practica de a oferi concurentilor cu mai putin succes instrumentele legale de a stanjeni operatiile rivalilor cu mai mult succes. Pentru o reunire impresionanta de studii de caz asupra acestei probleme, cf. D. Armentano, Antitrust and Monopoly, New York, 1982; de asemenea Y. Brozen, Is Government the Source of Monopoly? And Other Essays, San Francisco, 1980.