Politica agricola a Uniunii Europene

Politica agricola a Uniunii Europene

Agricultura Europei este de tip intensiv, in cea mai mare parte. Europa dispune de un fond funciar important, respectiv, peste 300 mil.ha, din care, 200 mil. In spatiul ex-sovietic, si de o insemnata suprafata amenajata pentru irigatii - 16,5 mil.ha, din care 4,6 mil.ha in Rusia. Populatia ocupata in agricultura a scazut treptat si a ajuns la valori foarte mici, rezultat in principal, al mecanizarii majoritatii lucrarilor: Belgia 1,5% din totalul populatiei ocupate, Marea Britanie 1%, Germania 2,2%, Olanda 3,4%, Franta 4,1%; in tarile Europei centrale si de est situatia se prezinta altfel: Grecia 17,8%, Polonia 18,2%, Ucraina 21,7%, Romania 37,5%, Albania 50%, etc. Europa are, in general, productii medii la hectar superioare mediei mondiale, cu exceptia porumbului si foarte aproape la culturile de ovaz, orz, grau, mei, etc. Productivitatea muncii in agricultura, atat in productia vegetala cat si in zoztehnie, este mult superioara mediei mondiale, in unele situatii fiind chiar de peste 10 ori mai mare (Olanda, Danemarca, Elvetia, Germania, etc.).   

Mediul fizico-geografic al Europei in general, al Uniunii Europene in particular, nivelul de dezvoltare economica si sociala atins in tarile ves-europene precum si o serie de factori de natura politica au creat conditiile demersului european unic, pe traseul componentelor esentiale ale dezvolarii societatii si individului; agricultura si politica comuna s-a integrat la un nivel mai inalt si intr-un timp mai scurt fata de alte componente. Momentul de referinta in formarea Pietei Comune Agricole l-a reprezentat Conferinta de la Stressa - Italia din iulie 1958, aici stabilindu-se strategia crearii si dezvoltarii Pietei Agricole Comune si a politicii agricole comunitare.

Daca la inceput au fost stabilite reguli de concurenta, preturi minime, reglementari financiare, mai tarziu, prin alte programe comunitare au fost incluse un numar tot mai mare de produse, astazi, politica agricola comuna, aplicandu-se la produse care reprezinta 90% din productia comunitatii.

Obiectivele Pietei Agricole Comune stipulate in Tratatul de la Roma erau

v     Cresterea productivitatii in agricultura prin modernizarea exploatatiilor agricole

v     Stabilizarea pietelor si implicit a preturilor

v     Garantarea disponibilitatilor de produse agricole in mod ritmic

v     Asigurarea unor preturi rezonabile pentru consumatorii din CEE

v     Asigurarea unui standard de viata echitabil populatiei agricole

Motivatiile Pietei Agricole Comune au fost

-Structura agricola - tarile membre aveau un potential scazut de terenuri agricole, in care exista un numar de ferme mici, populatia ocupata in agricultura avand o pondere mare, productia agricola avand o contributie mare la formarea PIB

-Cumul de motive, unele de factura sociala sau economico-sociala:

Optimizarea structurii fermelor pentru a putea contribui la eficientizarea productiei agricole

Inlaturarea saraciei rurale

Atenuarea somajului din mediul urban - in anii '70 acesta devenise o problema pentru vestul Europei

Mentinerea specificului rural si impulsionarea turismului in zonele agricole

Principiile Pietei Agricole Comune

1.crearea si mentinerea unei singure piete si a unor preturi comune

2.respectarea notiunii de preferinta comunitara in comertul intracomunitar produsele circuland liber iar cele extracomunitare fiind suprataxate

3.solidaritatea financiara - participarea comuna a statelor membre la constituirea resurselor financiare si la ansamblul cheltuielilor din cadrul PAC

Instrumentele de realizare a Pietei Agricole Comune - asociate cu doua tipuri de fonduri financiare:

a.organizatii comune de piata bazate, in principal, pe preturi administrate si subventii directe

b.protectia pietei interne prin taxe vamale la import, taxe variabile de prelevare, preturi minime de import, licente

c.subventii la export in vederea stimularii exporturilor pe piata mondiala

d.perfectionarea structurilor de comercializare, programe speciale pentru anumite zone, transferuri de venit, politici de conservare, reglementari fitosanitare, standarde de calitate si etichetare, o unitate monetara proprie.

Timp de 30 de ani, principalul instrument al politicii agricole comune a fost sistemul de sustinere a preturilor agricole.

Mecanismele Pietei Agricole Comune

In perioada 1962-1972 s-a aplicat sistemul de sustinere a preturilor pe piata, avand trei instrumente de baza

taxele de prelevare la import - prin acestea, producatorii externi fiind obligati sa vanda in interiorul Comunitatii Europene la preturi ce depaseau nivelul pretului -limita din comunitate. In acest fel, comunitatea era aparata de fluctuatiile preturilor de pe piata internationala.

restituirile la export - de asemenea variabile, in functie de preturile de pe piata internationala.

sistemul preturilor interne format din: pretul indicativ, de orientare - fixat la nivelul pretului de vanzare cu ridicata dezirabil pentru producatori, in conditii normale de piata; pretul de interventie - pretul minim garantat producatorilor agricoli pentru fiecare produs; pretul-limita (prag) - format din pretul indicativ la care se adaugau cheltuielile de desfacere, transport, stocare.

In perioada 1973-1983 datorita aderarii la CEE a inca trei state (in afara celor sase) Marea Britanie, Irlanda, Danemarca si a faptului ca Marea Britanie era tara mare importatoare de produse agricole si alimentare, aceasta si-a exercitat influenta in sensul diminuarii sustinerii agriculturii prin preturi. Largirea CEE a modificat situatia agriculturii comunitare - suprafata productiva s-a majorat sensibil, numarul de ferme a crescut cu doar 15%, marimea medie a fermelor a crescut cu 30%. De asemenea, influenta CEE pe piata mondiala a produselor agricole si alimentare si puterea sa de negociere au crescut mult.

Perioada 1983-1992 s-a caracterizat prin evolutii semnificative ale procesului de integrare

-largirea Comunitatii si implicit a suprafetei agricole, in aceasta perioada aderand inca 3 state: Grecia, Spania, Portugalia.

-crearea Pietei Unice Europene si elaborarea Actului Unic European ale carui amendamente prevedeau: extinderea procedurii votului majoritar si limitarea aplicarii principiului unanimitatii, al dreptului de veto; adoptarea conceptului de coeziune economica si sociala in vederea crearii de noi raporturi intre statele si regiunile bogate si cele sarace, pentru sprijinirea celor din urma si atenuarea decalajelor economice si sociale; principiul subsidiaritatii (descentralizare) - in sensul ca orice hotarare care se poate lua si trebuie luata la nivel national si regional nu mai trebuie luata si la nivel european.

-Tratatul de la Maastricht - marcand trecerea la Uniunea Economica si Monetara si la constituirea Uniunii Europene - 7 februarie 1992. In domeniul agriculturii aceasta perioada a fost considerata ca perioada de criza pentru politica comuna agricola datorita: cresterii excedentelor la principalele produse vegetale si animale; actiunilor necoordonate pentru descurajarea surplusurilor de productie; cresterii rapide a costurilor bugetare, determinate de cresterea achizitiilor de interventie pentru rezolvarea excedentelor de productie si subventionarea exporturilor.

Masurile luate de CEE in vederea cresterii costurilor bugetare si excedentelor au fost

Taxele de co-responsabilitate impuse producatorilor la comercializarea unor produse - zahar, lapte, cereale.

Garantarea preturilor-limita stabilite la o serie de produse cereale, oleaginoase, unele fructe

Stimularea consumului intern - facuta pentru multe produse prin subventii la consumator sau prin campanii de comercializare.

In anul 1992 s-a realizat asa-numita reforma Mac Sharry care a avut, printre altele, ca obiective

Schimbarea instrumentelor de sustinere a agriculturii preturile administrate, fixe, au fost reduse acordarea de plati compensatorii directe fermierilor platile compensatorii determinate in functie de productia medie la ha introducerea de noi masuri de control sau limitare a productiei agricole; plata compensatiilor directe la fermieri, dependenta de tipul de cultura, randamentul mediu regional, suprafata efectiva.

Schimbari in sectorul culturilor arabile: reducerea treptata, cu 1/3, a pretului de interventie la cereale; eliminarea pretului de sustinere pentru oleaginoase si culturi proteice; compensarea reducerii preturilor prin plati directe la fermieri.

Schimbari in sectorul zootehnic: reducerea cu 15% a pretului de interventie pentru carnea de vita; compensarea reducerii preturilor prin plati compensatorii directe la fermieri; pentru bovine masculi intre 10 si 23 luni si vaci doici platile erau limitate la nivelul detinatorului si la nivel regional; reducerea plafonului de achizitii de interventie.

Alte masuri: acoperirea, prin programele statelor membre, a 50% din costurile bugetare ale PAC; un pachet de masuri agroecologice in vederea utilizarii mijloacelor de productie extensive si folosirii terenurilor pentru protectia resurselor naturale si petrecerea timpului liber; sprijinirea investitiilor forestiere in vederea impaduririi si compensarea pierderilor de venit de pana la 20 de ani; forme de compensare pentru pensionare inainte de termen.

Impactul procesului de reforma lansat in anul 1992, in esenta, s-a concretizat in: eforturile financiare ale Uniunii Europene pentru politica comuna agricola au ramas mari; veniturile in agricultura au crescut in toate tarile comunitare; evolutia generala a veniturilor pe producator a fost pozitiva; reducerea sprijinului acordat preturilor si introducerea platilor directe au constituit un avantaj pentru consumatorii din tarile UE; un accent mare s-a pus pe dimensiunea ecologica a agriculturii; a continuat preocuparea pentru integrarea politicii structurale din sectorul agricol in contextul larg, economic si social al zonelor rurale.

In ultima parte a anilor 90, domeniile centrale acoperite de politica comuna agricola au fost

Evolutia pietei

Managementul mecanismelor de sprijin

Implicatiile complexe ale agriculturii in plan economic, social si politic

Pietele agricole trebuiau sa se adapteze procesului de globalizare economica iar reforma PAC trebuia sa pregateasca si sa ridice competitivitatea agriculturii comunitare pentru a face fata concurentei de pe plan international. Utilizarea instrumentelor de sprijinire a agriculturii trebuiau reanalizate de autoritatile comunitare. In conditiile diminuarii ponderii agriculturii in PIB si constrangerilor bugetare cu care se confrunta unele tari membre, cheltuielile alocate de UE pentru agricultura trebuie sa fie deplin justificate, eficiente din punct de vedere economic si acceptate pe plan social.

Pe plan extern, in perspectiva largirii UE, implicatiile majore pe care aderarea tarilor central si est-europene le vor avea asupra bugetului comunitar si respectarii angajamentelor UE in cadrul OMC, sunt de prima importanta; de asemenea, trebuie avute in vedere limitele stabilite in cadrul OMC pentru utilizarea instrumentelor de sprijinire a productiei si exportului de produse agricole in definirea obiectivelor specifice si masurilor politicii agricole comune.

In anul 2000 Consiliul European de la Berlin a propus o agenda specifica dezvoltarii agriculturii in perioada 2000-2006, ale carei directii de actiune principale au fost:

Pretul de interventie pentru cereale - redus cu 15% in doua etape, in cursul sezoanelor de comercializare

Interventii in sectorul carnii de bovine in directia reducerii pretului de interventie

Reforma din sectorul laptelui si al produselor lactate - majorarea cotelor la lapte in toate tarile membre cu 1,5% in 3 etape, incepand din 2005-2006 si reducerea preturilor de interventie pentru unt si lapte degresat cu 15%

In sectorul vinului, distilarile preventive si obligatorii ale vinurilor de masa urmau sa fie inlocuite cu distilarea in favoarea pietei alcoolului alimentar, avand ca obiectiv sustinerea pietei vinului.

In anul 2003 la Reuniunea Consiliului pe Agricultura si Pescuit s-au luat o serie de masuri, cum ar fi:

Eliminarea sau decuplarea legaturii dintre productie si platile directe care urmau sa fie inlocuite cu un ajutor unic pe ferma, independent de volumul si structura productiei

Respectarea obligatorie a anumitor standarde de catre fermieri - de mediu, securitate alimentara, sanatate a plantelor si animalelor

Suplimentarea resurselor pentru dezvoltarea rurala prin modulare - transfer de resurse financiare dinspre masurile de piata spre masurile de dezvoltare rurala

Stabilizarea cheltuielilor agricole prin mentinerea disciplinei financiare

Revizuirea politicii de piata la cereale, orez, culturi energetice, furaje, lactate indeosebi pe calea reducerii pretului de interventie sau a ajutoarelor

Consolidarea si intarirea dezvoltarii rurale prin masuri vizand calitatea produselor, indeplinirea standardelor prioritare, cresterea bunastarii animalelor, sprijinirea instalarii tinerilor fermieri, implementarea directivelor Natura 2000, suportul pentru investitii in impadurire.

Dificultatile privind integrarea agriculturii tarilor recent intrate in UE in Piata Agricola Comuna   

Una dintre dificultatile principale legate de ultimele valuri de integrare o reprezinta diferentele mari intre preturile principalelor produse agricole din cele mai multe dintre tarile candidate si preturile ridicate de pe piata comunitara. De exemplu, pentru noile membre agricultura are o pondere de 9% in PIB in timp ce in UE aceasta este de 2,4%; ponderea populatiei din sectorul agricol in total populatie activa este de 22% fata de numai 5,3% in UE.

In cadrul financiar adoptat pentru perioada 2000-2006, Comisia Europeana a propus un instrument agricol de preaderare - SAPARD - Programul Special de Aderare pentru Agricultura si Dezvoltare Rurala - care a oferit anual 520 milioane euro celor 10 tari central si est-europene pentru a le ajuta sa-si pregateasca sectoarele agricole si rurale pentru aderarea la UE, mai ales prin imbunatatirea structurilor agricole. Printre masurile din cadrul acestui program se numara:

investitii in structura agricola;

imbunatatirea comercializarii produselor agricole si piscicole;

imbunatatirea controalelor de calitate, veterinare si fitosanitare;

promovarea practicilor agricole care nu dauneaza mediului;

diversificarea activitatilor economice din zonele rurale;

dezvoltarea infrastructurii rurale;

managementul resurselor de apa;

infiintarea unor servicii de management agricol;

crearea de organizatii ale producatorilor;

imbunatatirea si reparcelarea terenurilor agricole;

stabilirea si actualizarea cadastrelor rurale;

imbunatatirea instruirii profesionale;

imbunatatirea silviculturii si prelucrarea, comercializarea produselor forestiere;

finantarea asistentei tehnice.