Politica industriala in Uniunea Europeana

Nu intentionam sa cream un spatiu economic fara sa asiguram complementaritatea

intre efectul benefic al concurentei si o crestere a gradului de cooperare si solidaritate

Jacques Delors, fost presedinte al Comisiei Europene.

CAPITOLUL I

1.1. Definirea politicii industriale

Intr-o prima acceptiune, politica industriala reprezinta totalitatea actiunilor si politicilor unui stat in relatiile sale cu industria.

Politica industriala poate fi definita ca o larga gama de masuri guvernamentale menite sa promoveze cresterea si sporirea competitivitatii a unui anumit sector sau a unor sectoare intr-o economie. Deoarece astfel de masuri implica tratament preferential, este logic sa completam definitia, cu conditia, ca celelalte sectoare beneficiaza indirect de suportul oferit sectoarelor tinta (prioritare) si nici un sector nu va fi prejudiciat de masurile acestei politici.

Ca sfera de cu prindere, politica industriala prezinta diferite abordari, in cadrul ei, ar trebui luate in considerare nu numai bunurile rezultate din activitatile industriale ci si serviciile( precum cele bancare sau ale liniilor aeriene).

Deoarece rata dobanzii influenteaza nivelul investitiilor, care, la randul lor, determina dimensiunile activitatilor industriale, sunt opinii care considera ca politica monetara ar trebui sa fie tot ca o componenta a politicii industriale.

La nivelul Uniunii Europene, se face referire la politici orizontale(fiscala, concurentiala, regionala, sociala, a factorului munca, a protectiei mediului etc.) drept componente ale politicilor industriale. Aceasta cu atat mai mult cu cat, cu ajutorul acestor politici, s-a realizat piata unica a Uniunii Europene.

Intr-o alta acceptiune, politica industriala reprezinta un domeniu in care este incurajata flexibilitatea sectorului privat si este facilitata adaptarea acestuia la socurile care apar in economie. Si aceasta ultima definitie a politicii industriale ia in considerare politicile orizontale, dar la un nivel mult mai ridicatde generalitate, cu scopul de a imbunatatii actiunea fortelor pietei.

Concluzia care se desprinde din aceste definitii este aceea ca oricat de mult s-ar dori delimitarea unei plaje de operare pentru politica industriala, aceasta afecteaza alocarea intersectoriala a resurselor economice disponibile la un moment dat in economie.

In ultimii 40 de ani, interventia statului la nivelu industriei s-a modificat foarte mult. In anii 1960-1970, aceasta interventie se realiza la nivel microeconomic si era sustinuta cu entuziasm, deoarece se considera ca numai Guvernul era capabil sa corecteze disfunctionalitatile pietei. Efectul acestei interventii l-a constituit crearea unor megafirme europene, capabile sa concureze cu gigantii industriali americani.

Incepand cu anii 1990, conceptia asupra politicii industriale a statului s-a modificat, considerandu-se ca aceasta are rolul de a promova adaptarea la schimburile carea au aparut in industrie, in conditiile existentei unei piete deschise si concurentiale.

Ca urmarea a acestei evolutii, se pune tot mai acut problema diferetierii politicilor industriale in:

- politici industriale specifice firmelor;

- politici industriale la nivel de ramura;

- politici industriale generale.

In plus, o alta clasificare a acestor politici industriale le imparte in:

- politici la nivel microeconomic;

- politici la nivel macroeconomic

Politica concurentei reprezinta o alta componenta a politicilor industriale. La nivelul Uniunii Europene, functioneaza Directoratul General al Comisiei pentru Concurenta al carui obiectiv principal este acela de a influenta structurile industriale interne ale Uniunii Europene, prin controlul exercitat asupra asocierilor dintre firme, societatilor pe actinuni si achizitiilor minoritare sau prin actiuni de prevenire a formarii cartelurilor industriale. Acest Directorat General al Comisiei pentru Concurenta poate incuraja sau descuraja diferite tipuri de intelegeri intre firmele comunitare, ajungand pana acolo incat poate defiinta eventuale carteluri industriale deja create.

Deoarece la baza politicilor industriale se afla analiza costurilor comparative specifice industriei, acordarea de sprijin unor activitati industriale se face intotdeauna pe seama penalizarii altor activitati industriale.

Politica industriala opereaza cu instrumente specifice. La nivel microeconomic, acestea cuprind, in principal, acordarea de subventii si masurile de protejare impotriva concurentei externe( masuri tarifare si/sau masuri netarifare).

Aceste masuri de protectie permit firmelor nationale sa-si mareasca preturile, fapt ce conduce la realizarea unui transfer de venit de la consumatori catre producatorii comunitari.

In practica, este extrem de dificil de aplicat o anumita politica industriala care sa permita obtinerea de catre toate firmele care activeaza intr-o ramura industriala.

De la inceputul existentei politicii a Uniunii Europene, Piata Comuna, transformata ulterior in Comunitatea Economica Europeana si apoi in Uniunea Europeana, a avut elemente de politica industriala, concretizate in Tratatul de la Paris din anul 1951, prin care s-au pus bazele Comunitatii Europene a Carbunelui si Oteluli, precum si prin Tratatul de la Roma- 1958, care a continut rferiri clare la asemenea elemente.

Daca insa la inceputul existentei sala Piata Comuna reunea tari care se numarau printre cele mai dezvoltate din lume, largirea sa ulterioara a schimbat profund configuratia economica initiala prin aderarea unor tari cu un decalaj semnificativ de dezvoltare in raport cu tarile fondatoare.

O politica industriala laissez-faire, de neamestec si neimplicare a guvernului, este caracterizata prin atentia fundamentala ce o acorda realizarii unui mediu macroeconomic stabil si previzibil pentru industrie, investind in infrastructura si capital uman, evitarii 'stabilirii companiilor lideri', mentinerii deschiderii pietei si a politicii privind investitiile straine directe, utilizand un regim antitrust procompetitiv si sustinand Cercetarea & Dezvoltarea(C&D) la nivel precompetitiv (cercetari fundamentale si implimentarea rezultatelor pentru realizarea prototipurilor non-comerciale)

Politica industriala agresiva sau dirijata ce cuprinde spectrul, de la economia de comanda, de tip sovietic, ce incerca sa elaboreze si sa adopte practic toate deciziile ce guvernau relatiile economice, pana la modelul indicativ-planificat a Frantei sau Japoniei, bazat pe consensul intre industrie si Guvern. Elementele unei politici dirijabile includ in sine stabilirea sectoarelor tinta prin acordarea de facilitati fiscale (reduceri de taxe), procurari, subsidii si politici comerciale; suportul C&D ce tinde sa ajunga dincolo de faza precompetitiva si politica antitrust ce limiteaza competitia.

Diferite state au utilizat diferite mixaje ce implicau politica dirijabila si permisiva la diferite etape ale dezvoltarii. In SUA, care se considera o economie de piata fara planificare, programul de achizitii militare din perioadele anilor 50 si 60 a fost un stimulent important pentru industria americana de calculatoare si al aviatiei civile. In Japonia, orientarile pe un puternic aparat de planificare centralizat nu a spulberat posibilitatea structurii de subcontarctare in industria de automobile. In Europa, politicile industriale nationale fluctuau pentru a face fata conditiilor economice, de la politica de neimplicare a lui Thatcher pana la politica excesiv de dirijata in Franta anilor 60. Mai multi cercetatori in domeniu au demonstrat ca, in timp ce valorile politice si culturale sunt importante in explicarea de ce politica industriala a unui stat a evoluat diferit de la celelalte, factorii situationali sau obiectivi (nivelul dezvoltarii economice; structura institutionala, financiara si legala; alocare de resurse si perspectiva mediului de afaceri) sunt la fel de importanti. Statele aflate in perioada de evolutie spre o economie dezvoltata au tendinta de a aplica politica industriala mult mai interventionista decat statele cu o economie dezvoltata. Un alt factor cheie este relatia dintre Guvern si comunitatea oamenior de afaceri, care poate fi dusmanoasa, exemplu poate servi Marea Britanie in perioada guvernarii lui Thatcher, dar si situatia actuala din Moldova, pana la una de colaborare fructuoasa in Franta si Germania. Ambele elemente (factori obiectivi si relatia Guvern-oameni de afaceri) explica in mare masura evolutiile politicii industriale europene.

In timp ce Tratatul CECO (Tratatul instituind Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului) si Tratatul Euratom (Tratatul instituind Comunitatea Europeana a Energiei Atomice) pot fi privite ca stand la baza politicii referitoare la doua sectoare industriale de importanta majora, Tratatul CEE (Tratatul instituind Comunitatea Economica Europeana sau Tratatul de la Roma), care acopera toate sectoarele economice, nu face nici o referire la politica industriala. Cu toate acestea, Tratatele contin multe prevederi pe care se poate intemeia o politica industriala comuna. Totusi numai prin Tratatul de la Maastricht [Articolul 130] a fost oferita baza legala pentru realizarea unei politici industriale comune, permitand Comisiei sa propuna masuri de imbunatatire a competitivitatii industriei europene. Cu toate acestea, Comisia trebuie sa beneficieze de sustinerea unanima a Consiliului pentru a putea desfasura activitati ce tin de politica industriala.

In cazul Uniunii Europene, pana in prezent, politica industriala este structurata pe doua nivele diferite de activitate. Primul nivel reprezinta politicile industriale nationale, iar al doilea este politica industriala comuna a UE. Fiecare stat adopta propria politica industriala, dar toate prevederile lor trebuie sa corespunda legislatiei comunitare. Politicile industriale nationale luptand cu efectele pietei unice sustin propriile sectoare industriale impotriva competitorilor straini. Pentru a limita aceste tendinte acelasi Articol 130 al Tratatului de la Maastricht (Tratatul privind Uniunea Europeana - TUE) specifica, ca exista conditiile necesare pentru asigurarea competetivitatii industriei europene.

Pentru a realiza o industrie europeana competitiva, TUE tot in acest, specifica ca politica industriala poate fi implementata prin politici si activitati adoptate de Comunitate respectand alte reglementari ale Tratatului CE. Dupa parerea lui Bourgeois si Demaret aceste reglementari ce se contin in TUE sunt urmatoarele : Articolele 85 si 86 (reglementarea concurentei ); Articolele 92 si 93 (controlul ajutorului statului); Articolul 99 (armonizarea fiscala); Articolul 100 (prevederi referitoarele la piata interna); Articolele 101 si 102 (masurile ce distorsioneaza competitia, adoptate de state); Articolele 112 si 113 (politica comerciala); Articolul 123 (adaptarea sociala la schimbarile industriale); Articolul 129b (retelele transeuropene); Articolul 130a (coeziunea economica si sociala); Articolul 130f (cercetare si dezvoltare tehnologica); Articolul 130r (mediul).

O alta dimensiune a politicii industriale o constituie concurenta si existenta, inca de la inceputurile constructiei comunitare, a unei politici concurentiale comune. Dupa mai bine de 40 de ani de functionare, aceasta politica continua sa fie o conditie necesara atat unei economii de piata viabile, cat si unei piete comune ce asigura libera miscare a bunurilor, serviciilor, capitalului si persoanelor.

Dupa cum am prezentat mai sus politica industriala a Uniunii Europene este o politica foarte complexa care reprezinta un set de politici in diferite domenii, tangente cu industria, dar fara aceste politici o politica industriala ar fi imposibila.

Principalul obiectiv al politicii industriale a UE, ramane pana in prezent, consolidarea pozitiilor industriei europene, prin asigurarea competitivitatii industriei europene pe plan international, asigurand o crestere economica continua, oferind totodata clientilor sai produse de calitate la preturi competitive, protejand in acelasi timp si mediul inconjurator.

In sens restrans, politica industriala a Comunitatii se refera la masuri specifice pentru anumite sectoare industriale si la resursele acordate in acest scop. Comunitatea s-a implicat in anumite sectoare industriale ale Europei din pricina performantelor lor relativ slabe la nivelul pietei mondiale. Dificultatile cauzate de concurenta tot mai acerba, atat in ramurile industriale de inalta tehnologie, cat si in cele traditionale nu mai pot fi rezolvate de politicile industriale nationale. Astfel, procesul de restructurare industriala este strans legat de fenomenul interdependentei economice.

1.2. Principiile care guverneaza politica industriala a Uniunii Europene

In conceptia si implementarea acestei politici sunt respectate constant anumite principii:

- al subsidiaritatii, potrivit caruia Uniunea Europeana nu trateaza decat problemele care nu pot fi rezolvate mai eficace la nivel national;

- al deschiderii in abordarea pietelor care semnifica aplicarea regulilor garanteaza functionarea corecta a activitatilor comerciale in interiorul si exterior Uniunii, adoptarea unei abordari pozitive a ajustarilor structurale, respectiv evitarea politicilor protectioniste si decelerative;

- al abordarii precumpanitor orizontale, neutrale a problemelor economice sociale in defavoarea politicilor sectoriale, pe activitati sau pe regiuni;

- al parteneriatului public - privat care defineste faptul ca autoritatile public
impart cu sectorul privat o responsabilitate importanta privind promovarea cu succes politicii industriale.

- al urmaririi cresterii competitivitatii ca scop esential prin accelerarea ajustarile structurale, crearea unui mediu favorabil dezvoltarii initiativelor in cadrul Uniunii si cooperarii industriale, asigurarii unei mai bune exploatari a potentialului industrial al activitatilor de cercetare, dezvoltare tehnologica si inovare;

- al corectarii esecurilor pietei care presupune ca autoritatile publice intervii numai atunci cand piata nu reuseste sa asigure alocarea si utilizarea eficienta a resurselor pentru inlaturarea disfunctionalitatilor fiind necesar ca autoritatile publice sa faca analiza circumstantelor in care acestea s-au produs, in vederea alegerii judicioase a masurilor corective;

- al compromisului intre eficienta economica si coeziunea sociala potrivit caruia trebuie asigurat echilibrul dinamic intre cerinta eficientei economice, care pledeaza pentru un regim strict privind cheltuielile, si cerinta coeziunii economice si sociale, pentru care trebuie sa fie stabilite fonduri structurale si o politica sociala a Uniunii.

1.3. Actiuni si instrumente utilizate pentru realizarea

Politicii Industriale

La semnarea Tratatului de la Roma (1957) se considera ca existenta pietei unice va regla automat, prin mecanismele ei, productia industriala si desfacerea acesteia pe piata. Principala preocupare era de asigurare a unui climat concurential propice cresterii economice, astfel incat sa fie descurajata crearea marilor monopoluri nationale.

O revizuire a acestei viziuni a aparut necesara la inceputul anilor '80, in fata concurentei tot mai crescute din partea marilor firme americane si japoneze. Fara a face deviere de la politica sa in domeniul concurentei, Uniunea Europeana a inceput sa se preocupe de formularea unei politici industriale care sa incurajeze parteneriatele intre firmele europene, sa promoveze cooperarea in domeniul cercetarii, pentru cresterea pe termen lung a competitivitatii UE pe piata mondiala.

Instrumentele traditionale ale politicii industriale combina in sine politici macroeconomice si fiscale, subsidii, programe guvernamentale de achizitii, suport pentru C&D, proceduri de elaborare a standardelor tehnice, programe de imbunatatire a instruirii si a infrastructurii, regim antitrust favorabil, sustinerea exporturilor, precum si dezvoltarea politicilor de promovare a produselor industriale pe pietele externe si bineinteles atragerea investitiilor.

Analizand toate posibilitatile si luand in consideratie schimbarile ce sau produs pe plan mondial, in 1994 Comisia formula cele patru actiuni prioritare menite sa conduca la cresterea competitivitatii industriei UE :

1. Imbunatatirea cadrului regulatoriu;

2. Asigurarea unei concurente eficiente;

3. Promovarea investitiilor intangibile;

4. Dezvoltarea cooperarii industriale;

5. Dezvoltarea cooperarii in domeniul cercetarii stiintifice.

1.3.1. IMBUNATATIREA CADRULUI REGULATORIU

Imbunatatirea cadrului regulatoriu are la baza linii directoare adoptate la 16 ianuarie 1996. Acestea vizeaza in primul rand:

consolidarea, actualizarea si simplificarea reglementarilor existente in industrie;

desfasurarea unei analize cost-beneficii inainte de a introduce orice noi reglementari;

luarea in calcul a factorilor de risc legat de sanatatea publica sau de protectia mediului;

orice noua reglementare trebuie sa fie simpla, ieftina si in interesul sanatatii publice si al protectiei mediului.

1.3.2. ASIGURAREA UNEI CONCURENTE EFICIENTE

Sfarsitul anilor '90 aduce schimbari in politica concurentiala a Uniunii Europene. Cele mai semnificative sunt propunerile de lichidare a unor monopoluri de stat, cum ar fi cele din sectoarele: posta, telecomunicatii, energie, etc. Desi functia sociala a acestor servicii este evidenta, nu se mai justifica monopolul de stat asupra lor atunci cand aceasta pozitie dominanta duce la costuri foarte ridicate pentru populatie si la pierderi de productivitate in sectoarele respective.

Consiliul de Ministri a mandatat Comisia sa urmareasca punerea in practica a calendarului de liberalizare a telecomunicatiilor, astfel incat pana la sfarsitul lui 1998 sa ajuns la o deplina libera concurenta in acest domeniu.

Liberalizarea serviciilor postale se face foarte incet, intrucat lipseste consensul necesar intre statele membre. Aceasta se datoreaza in parte rolului cheie pe care aceste servicii il joaca mai ales in comunitatile rurale ale Uniunii Europene.

In sectorul energiei, obiectivul este crearea unei piete unice care sa asigure transparenta, eficienta, siguranta, concurenta si respectul pentru mediul inconjurator.

1.3.3. PROMOVAREA INVESTITIILOR INTANGIBILE

Competitivitatea unei firme in secolul 21 va depinde tot mai mult de puterea sa de inovatie in ceea ce priveste procesele de munca, organizarea muncii si implementarea rapida a noilor tehnologii. De aceea, investitiile in cercetare-dezvoltare, proprietatea intelectuala, specializarea fortei de munca, asigurarea sanatatii si sigurantei la locul de munca, procesarea datelor etc., devin domenii cheie ale viitorului. Se prevede formularea si implementarea unor strategii specifice de dezvoltare a unor industrii precum electronica, informatica, biotehnologia, textilele.

1.3.4. DEZVOLTAREA COOPERARII INDUSTRIALE

Uniunea Europeana a creat cadrul legal si mecanismele de sprijinire a cooperarii intre firme din diferitele sale state membre. O atentie deosebita se acorda intreprinderilor mici si mijlocii (IMM) care sunt mai ezitante in realizarea unor activitati de cooperare care sa depaseasca granitele statului unde sunt inregistrate. Ele reprezinta insa 99% din numarul firmelor inregistrate in UE, oferind 70% din locurile de munca existente in sectorul particular. Pentru a impulsiona sia incuraja cooperarea au fost create un sir de institutii specializate, cele mai importante fiind cele prezentate mai jos.

Gruparea Europeana a Interesului Economic este o structura legala, creata in iulie 1989 si recunoscuta de toate statele membre. Ea are rolul de a facilita cooperarea pe proiecte, a partenerilor din mai multe state membre, in domenii precum cercetarea-dezvoltarea, aprovizionarea, producerea si desfacerea produselor de diferite tipuri. La aceasta grupare se poate afilia orice firma publica sau privata, ce doreste sa beneficieze de avantajele punerii si folosirii in comun a resurselor umane si financiare.

Centrul de Cooperare in Afaceri este o alta structura ce se ocupa de difuzarea informatiilor privind propunerile de cooperare inaintate de firme mici din mai toate ramurile industriale.

Reteaua Cooperarii in Afaceri pune in legatura consultantii pe probleme de cooperare din statele membre. Sute de oferte si cereri de cooperare se intalnesc si isi gasesc solutionare prin intermediul acestei retele.

Programul Europarteneriat organizeaza de doua ori pe an intalniri directe intre conducatori de firme. Scopul programului este de a incuraja cooperarea si de a promova intelegeri de afaceri intre IMM-uri din regiuni mai putin dezvoltate ale UE si firme din alte tari europene sau mediteraneene.

1.3.5. DEZVOLTAREA COOPERARII IN DOMENIUL

CERCETARII STIINTIFICE

Fata in fata cu competitorii americani si japonezi, Uniunea Europeana a trebuit sa-si dezvolte o politica de cercetare-dezvoltare care sa-i permita mentinerea competitivitatii internationale. Uniunea Europeana sprijina parteneriatele intre cercetatorii, laboratoarele si oamenii de afaceri din diferitele state membre. Cooperarea la nivel european este o conditie a finantarii de care acestea pot beneficia in cadrul numeroaselor programe comunitare create anume. Subventiile comunitare acopera de regula 50% din costul proiectelor.

Aceste programe sprijina mobilizarea resurselor umane, financiare si tehnologice necesare cooperarii in domeniul cercetarii. Ele ofera de asemenea stimulente intreprinderilor mici pentru a participa in programe de cercetare-dezvoltare:

finantarea studiilor de fezabilitate pentru determinarea beneficiilor participarii la programe de cercetare;

sprijinirea intreprinderilor, in special a celor mici, in valorificarea maxima a rezultatelor cercetarii (programul Value);

facilitarea transferului de tehnologie intre firmele europene (prin programul Sprint);

incurajarea firmelor mici in impartirea costurilor legate de contractarea cercetarilor de care au nevoie (programul Craft).

sprijinirea designului de produse noi, ce pot fi plasate rapid pe piata (programul Eureka).

Domeniile prioritare ale programelor comunitare de cercetare-dezvoltare sunt: tehnologia informatiilor si comunicarii, tehnologia industriala si a materialelor, mediul inconjurator, energia, resursele umane si mobilitatea acestora.

Un rol deosebit revine protectiei proprietatii intelectuale, prin sistemul patentelor, care permite firmelor sa-si recupereze investitiile in cercetare-dezvoltare.

1.4. Trasaturi definitorii ale politicii industriale a Uniunii Europene

Analiza atenta a principiilor, obiectivelor, masurilor si actiunilor care dau substanta acestei politici permite evidentierea principalelor ei trasaturi:

1.4.1. . Cristalizarea progresiva

Politica industriala a Uniunii Europene s-a construit treptat in cursul timpului si a devenit gradual mai complexa si coerenta. Un consens crescand asupra necesitatii unei politici industriale la nivelul Uniunii si asupra tipului de politica ce trebuie urmat s-a dezvoltat in cadrul acesteia. Consensul a fost favorizat de experienta politicilor implementate in cadrul comunitatii in a doua jumatate a anilor '80. Aceasta experienta concludenta a intarit convingerea guvernelor Statelor Membre ca o politica industriala activa poate sa asigure cele mai bune conditii pentru intarirea alocarii resurselor de catre fortele pietei, accelerarea ajustarii industriale si imbunatatirea competitivitatii industriilor si firmelor.

Emergenta politicii industriale comunitare a mai fost favorizata de transformarile economice pozitive care s-au concretizat in stabilizarea macroeconomica, profunda ajustare structurala si puternica redresare industriala. Aceste schimbari ample au fost determinate de un cadru stimulativ stabilit la nivelul Comunitatii, in cadrul caruia trei politici majore au fost aplicate: stabilizarea macroeconomica, completarea Pietei Unice si intarirea bazei economice.

1.4.2. Coerenta

Politica industriala a Uniunii Europene combina intr-un mod coerent instrumente si masuri specifice diferitelor politici comunitare, urmarind imbunatatirea functionarii pietei (politica concurentei si ajutoarelor de stat, politica comerciala) si cresterea capacitatii industriei de adaptare la schimbari (politica sociala si regionala, politica inovarii si difuzarii tehnologice, politica privind intreprinderile mici si mijlocii).

Asigurarea coerentei este adesea dificila din cauza elementelor antinomice ale politicilor pe care politica industriala se bazeaza. Este clar ca, de exemplu, politica concurentei este potential opusa politicii regionale in sensul ca sprijinul regional este directional spre anumite regiuni, industrii si firme, si aceasta distorsioneaza competitia.

Uniunea Europeana incearca sa reduca distorsiunea prin directionarea sprijinului regional spre ariile cel mai defavorizate, afectate de declinul industrial si rata inalta a somajului.

Ratiunea acestei orientari este ca beneficiul rezultat din dezvoltarea industriala compenseaza larg distorsiunile produse competitiei.

Politica cercetarii si dezvoltarii, inovarii si difuzarii tehnologice este, in general, convergenta cu obiectivele politicii concurentei intrucat dezvoltarea noilor produse si tehnologii intensifica concurenta. Chiar in acest cadru, probleme pot aparea cand sprijinirea inovarii se face in stadiul competitiv sau este supraestimata.

In ceea ce priveste celelalte politici care dau substanta politicii industriale, acestea corespund regulilor functionarii pietei libere, cu exceptia cazurilor cand unele state membre incearca sa adopte o pozitie mai activa in aceste politici care afecteaza climatul competitional.

Abordand aceste cazuri, Uniunea Europeana nu face derogare de la principiile mentionate ale politicii ei industriale.

1.4.3. Armonizarea politicilor industriale ale Uniunii si ale Statelor Membre

Documentele de referinta care definesc politica industriala a Uniunii Europene sau au legatura cu aceasta stabilesc cu claritate obiective, principii, masuri si actiuni care trebuie transpuse in fapt, bazate pe analiza critica si realista a situatiei industriei Uniunii, a virtutilor si slabiciunilor ei. Documentele accentueaza consecvent necesitatea asigurarii conditiilor pentru functionarea eficienta a unei economii de piata avansate, concretizate in mentinerea mediului competitiv, stimularea ajustarilor structurale si asigurarea coeziunii economice si sociale.

In cadrul general al politicii industriale a Uniunii, fiecare dintre Statele Membre are spatiu suficient pentru a-si stabili propria politica industriala potrivit obiectivelor si problemelor sale specifice. Urmarind obiective specifice, politicile industriale ale Statelor Membre pot contine uneori decizii care nu sunt concordante cu principiile, coordonatele si instrumentele politicii industriale a Uniunii.

Drept urmare, in ciuda politicii sale industriale orizontale, orientate spre piata, Uniunea se confrunta cu politici industriale ambitioase si precis directionale urmate de unele State Membre. Incongruentele dintre politica industriala comunitara si politicile corespunzatoare ale Statelor Membre sunt determinate de diferentele dintre obiectivele urmarite si dintre abordari.

1.4.4. Registrul larg al instrumentelor utilizate

Politica industriala a Uniunii combina instrumente operationale specifice tuturor celorlalte politici care au o anumita influenta asupra activitatii industriale. Gama acestor instrumente cuprinde:

- instrumente legate de functionarea pietelor - controlul fuziunilor si al aranjamentelor contractuale, controlul intelegerilor dintre firme, al monopolurilor si al oligopolurilor, al ajutoarelor de stat acordate firmelor si sectoarelor industriale etc.; folosirea unor asemenea instrumente urmareste mentinerea functionarii eficiente a pietelor si a presiunii concurentei;

- instrumente legate de capacitatea industriei si a firmelor de a se adapta la cerintele pietelor internationale, in conditiile globalizarii economiei mondiale -stimulente si facilitati pentru cercetare & dezvoltare, inovare si difuzare tehnologica, activitati de instruire, servicii profesionale destinate sa sprijine firmele etc.

Potrivit principiului abordarii precumpanitor orizontale folosirea acestor instrumente este neutrala; aplicarile operationale ale principiului au insa loc in piete particulare si trebuie deci sa ia in considerare conditiile specifice ale fiecarui sector, in acest context putandu-se aprecia masura in care instrumentele de politica industriala utilizate interactioneaza cu cele specifice politicii de asigurare a coeziunii economice si sociale.

Alocarea optima a resurselor, asigurata de catre abordarea orizontala, reclama, de asemenea, ca pietele sa fie deschise atat in cadrul, cat si in afara Uniunii. Aceasta abordare nu impiedica insa adoptarea unor politici mai putin dezirabile, sau 'cele mai bune secundare'' (second best), cand constrangerile externe impun acest lucru. Dimpotriva, cand regulile care guverneaza comertul international sunt respectate, recursul de catre Uniune la diferite tipuri de masuri si instrumente folosite curent pentru protejarea producatorilor interni este exclus.

CAPITOLUL II

Analiza politicii industriale al UE

2.1. Evolutia conceptului de politica industriala a Uniunii Europene

In primele doua decenii care au urmat Tratatului de la Roma, stabilirea unei politici industriale la scara ansamblului tarilor comunitare nu a constituit o preocupare pentru factorii de decizie, fiecare dintre Statele Membre fiind liber sa-si stabileasca propria politica, in aceasta perioada, politici sectoriale au fost aplicate cu succes pe scara larga, constituind una dintre fortele motrice ale cresterii si consolidarii economice in cele mai avansate state membre.

Drept urmare, la nivelul Comunitatii actiunile guvernelor Statelor Membre, in ciuda orientarii lor comune spre crestere si competitivitate, apareau ca fiind incoerente si determinate de valori culturale si situationale sensibil diferite, in Statele Membre politica industriala viza obiective variate in functie de situatia concreta a fiecarei tari, de faza specifica de crestere in care se alia, de rolul atribuit Statului in domeniul economic potrivit filozofiei guvernamentale.

Daca in prezent politicile sectoriale au fost abandonate in favoarea unei abordari neutrale care vizeaza imbunatatirea functionarii pietei, aceasta este rezultatul unei evolutii de conceptii, obiective si instrumente eterogene cuprinse in conceptul de politica industriala.

In deceniul 1975-1985, caracterizat in Europa de Vest prin stagnare economica, inflatie si somaj ridicat, Comunitatea a inceput sa intervina cu actiuni specifice de politica industriala menite sa asigure revenirea marilor firme din Statele Membre la crestere si competitivitate.

In urmatorii cinci ani, in care a avut loc lansarea Pietei Unice, politica a vizat, indeosebi, crearea economiilor de scara, imbunatatirea competitivitatii, dezvoltarea 'campionilor' europeni mai curand decat a 'campionilor' nationali, adoptarea unei bune parti din legislatia propusa referitoare la Piata Unica.

Anul 1990, in care a fost adoptat documentul programatic 'Politica industriala intr-un mediu deschis si concurential: liniile directoare ale unei abordari comunitare, a marcat stabilirea pentru prima oara a jaloanelor unei politici industriale coerente la nivelul Comunitatii.

In document se precizau urmatoarele:

'Conceptul de politica industriala pentru comunitate in ansamblul ei se caracterizeaza prin cautarea unui echilibru just intre trei obiective

fixarea intr-o maniera solida si pe termen lung a conditiilor necesare unei functionari eficace a economiei de piata (supozitiile prealabile ale ajustaristructurale);

indicarea principalilor catalizatori ai ajustarii structurale;

dezvoltarea instrumentelor care permit accelerarea ajustarilor structurale sicresterea competitivitatii.

Supozitiile prealabile ale ajustarii structurale sunt: mentinerea unui mediu competitiv pentru industrie, in care criteriul economic este primordial,mentinerea unui mediu economic stabil, indeosebi pe calea unui tratament fiscal echitabil,garantarea unui nivel de invatamant ridicat; promovarea coeziunii economice si sociale si mentinerea unui nivel ridicat al protectiei mediului.

Principalii catalizatori ai ajustarii structurale constau in: fixarea normelor tehnice si de calitate a produselor la nivel european, rolul pietelor publice,abolirea cotelor nationale,crearea cadrului juridic coerent pentru intreprinderi si crearea retelelor transeuropene pentru infrastructuri fizice si pentru capitalul uman.

'Acceleratorii' ajustarilor structurale sunt: dezvoltarea capacitatii tehnologice, indeosebi in domeniul tehnologiilor generice si difuzante si actiunea dinamica in directia intreprinderilor mici si mijlocii, care joaca un rol important in ajustarea structurala.

Noua politica industriala comunitara stabilita prin acest document a limitat sfera de cuprindere a politicilor industriale ale Statelor Membre si a respins ferm abordarile sectoriale in favoarea unei competitii deschise. Din 1990, orientarile de baza continute in acest document au fost corespunzator aplicate in multe initiative de politica industriala ale Comunitatii, indeosebi privind industria automobilelor, industriile maritime si domeniul biotehnologiilor.

Tratatul de la Maastricht din anul 1991 a reafirmat liniile directoare mentionate si capacitatea Comunitatii de a completa politicile industriale ale Statelor Membre. Potrivit Tratatului, politica industriala a Uniunii Europene are rolul de baza de a asigura conditiile necesare pentru cresterea competitivitatii industriei comunitare si sunt specificate patru directii esentiale ale politicii industriale in viitor:

Promovarea schimbarilor structurale;

Promovarea mediului in care initiativa poate sa se dezvolte favorabil, indeosebipentru intreprinderile mici si mijlocii;

Incurajarea mediului favorabil cooperarii industriale;

Asigurarea valorificarii superioare a rezultatelor cercetarii & dezvoltarii tehnologice si inovarii care prezinta valoare potentiala pentru industrie.

Legislatia secundara este mult mai dezvoltata, facand referinte detaliate la alte politici folosite ca instrumente ale politicii industriale, in aplicarea acestor politici se folosesc doua instrumente de baza: bugetare, legate de programele de sprijinire a activitatilor de cercetare si dezvoltare si a regiunilor cu sectoare in declin, si masuri de reglementare la nivelul Pietei Unice, care includ standarde tehnice, reguli privind achizitiile publice, masuri antidumping etc.

Un document de referinta care a urmat este cel intitulat 'O politica a competitivitatii industriale pentru Uniunea Europeana' care stabileste prioritatile majore pentru politica industriala comunitara, definite in scopul actualizarii raspunsului la provocarile industriale globale care au aparut dupa 1990. Aceste prioritati au fost in numar de patru:

Promovarea investitiilor intangibile care trebuie sa capele prioritate in cadrul politicii generale de investitii, indeosebi prin imbunatatirea regimului de taxe pentru astfel de investitii. O atentie deosebita se va acorda aplicarii noului concept de 'inteligenta economica' ca una dintre trasaturile principale ale societatii informatiei, care consta in exploatarea adecvata a tuturor informatiilor necesare firmelor pentru conceperea si aplicarea unor strategii eficiente de imbunatatire a competitivitatii lor.

Dezvoltarea cooperarii industriale principalele masuri prevazute in aceasta directie fiind: intensificarea cooperarii industriale prin indepartarea obstacolelor juridice si fiscale si dezvoltarea instrumentelor juridice corespunzatoare pentru sprijinirea cooperarii; organizarea de mese rotunde care sa permita industriasilor din cadrul si din afara Comunitatii sa-si identifice interesele reciproce si sa incurajeze dezvoltarea de proiecte comune; dezvoltarea unei abordari coerente privind un sprijin comun si eficient a investitiilor europene in tarile gazda.

Asigurarea concurentei corecte in acest sens masurile preconizate fiind:

a) Privind pietele externe: stabilirea si aplicarea criteriilor de protectie a mediului; promovarea specializarii internationale a productiei industriale intre Uniune si alte tari europene si mediteraneene; stabilirea impreuna cu tarile interesate a regulilor comune de origina, in scopul asigurarii unei mai bune cooperari si integrari si evitarii tendintelor protectioniste; dezvoltarea relatiilor preferentiale cu parteneri comerciali, luand in considerare interesele industriale ale Uniunii atat ca exportator, cat si ca importator; imbunatatirea structurii tarifelor vamale comune astfel incat acestea sa reflecte interesele industriale ale producatorilor si utilizatorilor; imbunatatirea instrumentelor de politica comerciala pentru a le spori eficacitatea;

b) Privind pietele interne: incurajarea dezvoltarii aliantelor de interes industrial si tehnologic, cu conditia evitarii crearii de pozitii dominante pe piata; deschiderea pietelor fara discriminare, evitand recursul la acorduri bilaterale discriminatorii asigurarea operarii eficiente a pietei interne a Uniunii la nivelul fiecarui Stat Membru, indeosebi prin stabilirea unor reguli mai transparente de functionare a acestei piete, deschiderea contractelor publice, recunoasterea reciproca a standardelor, aplicarea sistemului de taxare definitiva in care taxele sunt colectate in tara vanzatoare.

Alte masuri preconizate asigurarii concurentei corecte privesc impunerea prin politica concurentei a unei discipline stricte cu privire la fuziuni, pozitii dominante si distorsiuni create de catre ajutoarele de stat; asigurarea caracterului riguros si neutral al sistemelor de monitorizare a ajutoarelor de stat, simultan cu simplificarea si accelerarea procedurilor pentru dosarele de importanta minora; reducerea ajutoarelor de stat, asigurarea transparentei lor depline si simplificarea regulilor de acordare, reexaminarea criteriilor de autorizare a ajutoarelor, facilitarea interventiei unei terte parti concurente; imbunatatirea coerentei intre politicile de monitorizare a ajutoarelor de stat si politicile structurale, ca si intre regulile aplicate ajutoarelor de stat si aranjamentele pentru finantarea de catre Uniune sub politici non-structurale; intarirea pietelor interne, indeosebi a celor din sectoarele de gaz, electricitate si telecomunicatii;

Modernizarea rolului autoritatilor publice

Autoritatile publice trebuie sa joace un rol decisiv in crearea unui mediu favorabil pentruactivitatea industriala si dezvoltarea sectoarelor de interes public pentru care sunt'responsabile atat in calitate de investitor cat si de client, precum educatia, ingrijirea sanatatii si comunicatiile.

In scopul modernizarii Comunitatii, a structurilor institutionale ale autoritatilor nationale si ale procedurilor de sprijin, au fost prevazute:

- simplificarea structurilor institutionale si a procedurilor prin care autoritatile publice isi exercita responsabilitatile; eliminarea constrangerilor inutile care stanjenesc eforturile firmelor de a-si imbunatati., competitivitatea si care descurajeaza inovarea si utilizarea fortei de munca;

- imbunatatirea informarii operatorilor economici cu privire la tendintele pietei, ale tehnologiilor si la oportunitatile de afaceri; crearea conditiilor favorabile pentru extinderea afacerilor, in inovare si cooperare industriala; continuarea dereglementarii si a simplificarii proceselor administrative;

- dezvoltarea parteneriatului intre marile firme si cele mici, a retelelor si a 'ciorchinilor' (clusters) industriali, in cadrul noilor programe de initiative comunitare (de exemplu, PMII - destinat sa sprijine firmele mici din sectorul industrial si din cel al serviciilor, indeosebi in regiunile mai putin dezvoltate; ADAPT destinat sa sprijine adaptarea fortei de munca la schimbarile industriale).

Anexele la acest document privind 'O politica de competitivitate industriala' includ analiza detaliata a starii industriei europene, ale carei principale constatari formeaza baza elaborarii documentului.

Subiectele tratate sunt relevante pentru complexitatea determinantilor si implicatiilor competitivitatii industriale: diagnosticul performantelor industriei;pozitia relativa a Statelor Membre; opinia industriasilor; competitivitate, costurile factorilor si ale relocalizarii; competitivitatea si strategiile de diferentiere; importanta industriilor de servicii; performanta industriei de prelucrare.

O noua comunicare a Comisiei, intitulata 'Evaluarea competitivitatii industriei europene' a urmarit sa furnizeze o analiza actualizata a conditiei industriei europene in acest domeniu si sa identifice cateva arii-cheie pentru imbunatatirea competitivitatii.

Tinand seama de aceste realitati, documentul propune utilizarea benchmarking-ului ca un instrument-cheie capabil sa permita intelegerea proceselor care creeaza performante superioare si imbunatatesc competitivitatea, sa sprijine firmele si industriile sa-si imbunatateasca performantele la nivelul dimensiunilor critice care determina competitivitatea.

Prin utilizarea acestui instrument, Comisia a identificat anumite cauze care afecteaza competitivitatea industriala a Uniunii Europene, indeosebi cresterea scazuta a productivitatii totale a factorilor, insuficienta adaptare a structurilor economice la noile piete si tehnologii si subutilizarea populatiei apte de munca.

Documentul Comisiei intitulat 'Benchmarking. Implementarea unui instrument disponibil pentru agentii economici si autoritatile publice' reitereaza necesitatea utilizarii acestui instrument in scopul compararii performantelor din diferite arii-cheie si a factorilor care determina succesul economic, in acest scop, Comisia a decis sa initieze benchmarking-ul conditiilor-cadru - indeosebi costul factorilor, infrastructurile, inovarea, abilitatile, mediul de afaceri - prin implementarea proiectelor pilot.

Proiectele implementate de Comisie in conditii de transparenta, dialog si expertiza, acopera urmatoarele teme: difuzarea si utilizarea de catre intreprinderi a noilor informatii si tehnologii comunicationale; finantarea inovarii, indeosebi aceea a proprietatii intelectuale; managementul fluxurilor de materii prime, informatii si produse intre furnizori si clienti, ca un factor esential pentru competitivitatea europeana; dezvoltarea resurselor umane in intreprinderile mici si mijlocii prin instruire profesionala.

Pe aceeasi linie a imbunatatirii semnificative a activitatii economice in cadrul Uniunii Europene si a competitivitatii acesteia se inscrie si agenda definita la Consiliul European de la Barcelona din primavara anului 2002, care a avut ca obiective impulsionarea aplicarii strategiei stabilite de catre Comisia Uniunii Europene precum si asigurarea unei mai bune coordonari a politicii economice.

In acest scop, Consiliul a stabilit ca, in actualele conditii, exista trei arii prioritare care sunt determinante pentru a face ca economia Uniunii Europene sa fie in lume cea mai dinamica, competitiva si bazata pe cunoastere:

dezvoltarea politicilor de utilizare a fortei de munca, cu accent pe reformele pietei de munca active, in scopul de a sprijini atingerea obiectivului Uniunii de utilizare deplina a forjei de munca si de asigurare a unor locuri mai bune de munca;

conectarea pietelor din spatiul european prin completarea legaturilor care lipsesc in retelele industriale cheie, investirea in proiecte de infrastructura prioritare si accelerarea integrarii pietei financiare;

investirea in resurse umane, dezvoltarea unei Arii europene a cunoasterii prin intensificarea eforturilor in domeniul cercetarii, inovarii, educatiei si instruirii, stabilirea unor retele noi de centre de excelenta si cresterea dimensiunii europene a invatarii permanente.

Liniile directoare ale politicii cuprinse in Comunicarea Comisiei catre Consiliul European privesc:

- ajustarea mixului de politici macroeconomice astfel incat sa se asigure stabilitatea pe termen mediu si sa se consolideze in continuare finantele publice;

- asigurarea bazarii pe dezvoltarea sustenabila a reformelor preconizate, luarea in considerare a dimensiunii 'mediu' a obiectivelor economice si sociale, imbunatatirea coerentei politicilor industriale;

- intarirea coeziunii economice si sociale, indeosebi in regiunile cele mai sarace si pentru grupurile dezavantajate din cadrul societatii;

- mediu de afaceri mai favorabil; in acest scop, principalele actiuni vor fi concentrate asupra reducerii ajutoarelor de stat in relatie cu produsul intern brut, redirectionarea ajutoarelor catre obiective orizontale, simplificarea si imbunatatirea mediului reglementativ, imbunatatirea sistemului de taxare pentru afaceri;

- acordarea mai buna a sistemului de educatie la nevoile pietei muncii, inlaturarea barierelor reziduale din calea mobilitati ocupationale si geografice a persoanelor in cadrul Uniunii Europene;

- imbunatatirea dialogului intre partenerii sociali la toate nivelurile, in vederea asigurarii unei abordari mai preventive si mai proactive a reformelor;

- adoptarea noilor propuneri privind marketingul de la distanta al serviciilor financiare, abuzul pe piata, standardele contabile internationale, fondurile de pensii si conglomeratele financiare;

- adoptarea unei strategii integrale pentru politicile comunitare in domeniul educatiei si cercetarii, care sa fie bazata pe abordarea unitara a dezvoltarii instruirii si carierelor, dezvoltarea retelelor europene de cunoastere si stiintifice, cooperarea mai stransa cu alte tari.

2.2. Evolutia politicii industriale a Uniunii Europene

1958 1975 Politici industriale nationale

Politica industriala la nivelul Uniunii Europene a parcurs mai multe faze incepand cu semnarea Tratatului de la Roma. Insa, nici chiar prevederile Tratatului nu determina o politica industriala comuna, dar lasa dreptul statelor membre de a desemna companiile lideri. Tratatul a stabilit temelia pentru viitoarea largire a politicii comunitare prin adoptarea mai intai a viziunii unei piete unice guvernata de legile competitiei (Tratatul de la Roma art. 85,86,92-4) facute sa scape de aspectele negative ale dirijarii industriei.

In timp de 20 de ani, dupa semnarea Tratatului de la Roma, politica industriala europeana nu a fost subiectul unor dezbateri si analize semnificative. Statele membre erau libere sa urmeze politica industriala pe care au adoptat-o. Trecerea de la Uniunea Vamala la piata unica in 1968, a fost amanata, in scurt timp, prin esecul de a trece de la votul unanim la votul majoritar in Consiliul de Ministri. Ca rezultat, legislatia ce trebuia sa creeze piata unica si sa accentueze necesitatea unei politici industriale comune a fost nesolicitata ani de zile. Politicile industriale nationale in aceasta perioada au fost determinate de valorile culturale si conjunctura. Franta si Germania, impulsionate de amenintarea dominarii americane in sectorul tehnologiilor inalte (high technology sectors) a inceput sa sustina companiile nationale avansate prin subsidii, prin politici de achizitii guvernamentale, cote la import si bariere netarifare. Pe parcursul acestei perioade, tarile europene au inceput sa colaboreze la proiecte importante in aviatie (Concorde si Airbus), beneficiind de substantiale subventii guvernamentale ce acopereau dezvoltarea produsului si chiar producerea. Chiar si in Marea Britanie, guvernul labourist a simtit necesitatea fondarii Organizatiei Nationale pentru Dezvoltare Economica, principalul obiectiv al carei era cresterea competitivitatii industriei britanice.

1975 1985 Politica industriala interventionista a Comunitatii Europene

Ca urmare a socului crizei petroliere din 1973, industria europeana a plonjat intr-o perioada de zece ani de recesiune economica, caracterizata printr-o perioada de stagnare, inflatie si somaj. Acest interval de timp a fost numit 'Eurosclerosis', anume atunci Comunitatea Europeana a intervenit pentru prima data cu actiuni specifice politicii industriale, menite sa completeze eforturile statelor membre de a readuce companiile lideri industriali la crestere si prosperitate.

Aceste actiuni au reprezentat eforturile de readucere la viata a industriilor slabite (otelului, chimica, constructii navale) cu ajutorul subsidiilor, pentru a diminua consecintele dureroase in urma redimensionarii, modernizarii si restructurarii. Deasemenea Comisia a utilizat competenta sa in domeniul comertului pentru a negocia acorduri bilaterale ce restrictionau exporturile de textile din tarile in curs de dezvoltare spre Comunitatea Europeana. In sectoarele inaltelor tehnologii, precum ar fi electronica si telecomunicatiile, Comunitatea, care avea deja fondat un nou Directorat General pentru Afaceri Industriale (DG III), a inceput sa promoveze finantarea proiectelor comune in C&D.

1985 1990 Inceputurile pietii unice si redresarea economica

La inceputul anilor 80 Comisarul pe Industrie Etienne Davignon a convocat un grup al industriasilor europeni ( Masa Rotunda Europeana sau ERT) pentru a discuta suportul comunitar pentru colaborarea transfrontaliera in industrie. Conducerea companiilor industriale europene au realizat ca politicile industriale nationale au esuat in dezvoltarea companiilor competitive la nivel mondial si au insistat asupra unui suport si ajutor din partea Comunitatii pentru dezvoltarea companiilor lideri europeni in industrie. Intre timp, grupul dat a canalizat toate abilitatile de la eforturile de lobby pentru cresterea ajutorului comunitar pentru C&D, spre o forta puternica ce insista asupra implimentarii conceptului de piata unica lasat uitarii. Incurajata de presiunile din partea oamenilor de afaceri, Comisia a facut un efort final determinant pentru lansarea pietii unice.

Cartea Alba din 1985 schiteaza in jur de 300 de masuri legislative necesare pentru asigurarea liberei circulatii a bunurilor, serviciilor, persoanelor si capitalului pe tot teritoriul Comunitatii. Apeland la procedurile de renuntare la regulile nationale ce reglementau comertul, programul pietei unice a incercat sa permita ca regulile pietei libere sa patrunda si in industrie. Competitia rezultata, din aceste reguli, trebuia sa grabeasca consolidarea, reducerea costurilor si prin asta cresterea competitivitatii.

Politica a fost creata pentru a dezvolta mai degraba companii lideri la nivel european decat la nivel national. Pentru realizarea acestor idei curajoase erau necesare schimbari majore in Tratatul de Roma.

Actul Unic European (AUE) semnat in 1986, intrat in vigoare din 1987, a schimbat regulile si a permis votul majoritar pentru ceea mai mare parte a legislatiei ce tinea de piata unica. AUE a acceptat Cartea Alba si a stabilit termenul de implementare 31     Decembrie 1992. O alta consecinta a fost angajarea Comunitatii in intarirea bazei stiintifice si tehnologice europene prin intermediul programelor cadru multianuale. In perioada 1985 1990 a fost adoptata marea majoritate a legislatiei ce reglementeaza piata unica. In acelasi timp, AUE a specificat foarte clar ca subsidiile nationale (ajutoarele din partea statului) pentru industriile aflate in declin vor fi revazute capital. Aceasta nu a insemnat, insa, abaterea de la principiile Tratatului de la Roma.

Primele dezbateri importante privind politica industriala europeana

In 1990, a fost clar ca Europa a iesit din recesiune, si ca programul crearii pietei unice combinat cu o competitie reala si destul de dura, a dovedit ca este un puternic furnizor de mecanisme pentru politica industriala. Aceste evolutii au polarizat opiniile despre viitoarea forma a politicii industriale europene ce va prelungi perioada actuala a expansiunei economice. Existau in Europa forte destul de puternice (in special in ERT) ce sustineau in continuare ideea de sustinere a sectoarelor strategice fie din partea Comunitatii, fie din partea statelor membre. Impotriva lor erau acei care pledau pentru continuarea politicii de neregulare si de neimplicare totala in politica industriala. Facand un efort de a solutiona discutiile, determinand cauzele recesiunii economice, Comisia a identificat urmatorii factori:

Politicile fiscale si economice consistente, moderate si sustinute reciproc din perioada 1985 1990 au contribuit la reducerea inflatiei, cresterea beneficiilor si a profiturilor din investitii, precum si au stimulat crearea noilor locuri de munca;

Crearea pietei unice si efortul de demontare a barierelor a fost un puternic si pozitiv stimulent pentru mediul de afaceri.

1990 1994 Documentele politicii industriale

Dupa analiza tuturor argumentelor, Comisia a prezentat propria pozitie in legatura cu viitoarea politica industriala europeana, care a fost catalogata ca una nedirijata si orice, dar nu una permisiva. Comisia a decis ca nu trebuie sa existe o planificare centralizata in noua politica si a pledat pentru acceptarea principiului subsidiaritatii (solutionarea problemei la cel mai de jos nivel posibil). Comisia a identificat patru provocari pentru industria europeana (globalizarea, costurile crescande ale fortei de munca si capitalului, necesitatea de a raspandi inovatiile tehnologice, importanta imbunatatirei capitalului uman), si cinci conditii necesare al politicii industriale ce ar permite asigurarea in continuare a cresterii economice, si anume:

o asigurarea un mediu competitiv prin eliminarea concentratiei excesive a industriilor si a subsidiilor nejustificate;

o continuarea politicilor macroeconomice previzibile si orientate spre stabilitate;

o promovarea formarii continue a capitalului uman;

o promovarea convergentei economice si a coeziunii sociale;

o asigurarea unui inalt nivel in protectia mediului.

Deasemenea raportul din 1990 puncteaza si catalizatorii necesari pentru realizarea schimbarii:

definitivarea procesului de constituire a pietei unice, aceasta fiind cel mai important instrument al politicii industriale. Elaborarea unor standarde unice europene pentru produse, deplina implementare a directivelor ce prevad liberalizarea achizitiilor guvernamentale, abolirea tuturor cotelor nationale restrictive, promovarea unei legislatii coerente in afaceri, promovarea dezvoltarii retelelor paneuropene in transport, energetica, telecomunicatii;

promovarea unei politici comerciale deschise dar vegilente, bazate pe respectarea regulilor internationale;

promovarea politicilor ce vor ajuta la accelerarea proceselor ce tin de, promovarea C&D si a inventiilor, transferul rapid al know-how-ului;

imbunatatirea programelor de formare, programe orientate spre suportul intreprinderilor mici si mijlocii, utilizarea mai eficienta a resurselor umane;

deschiderea si extinderea pietei pentru servicii in afaceri.

Tratatul de la Maastricht (TUE), din 1992, reafirma capacitatea UE de a extinde politica industriala a statelor membre la nivel comunitar, dar limiteaza posibilitatile Uniunii Europene de a lansa politica industriala, pentru aceasta fiind necesar votul unanim al Consiliului Uniunii Europene pentru masuri specifice al acestei politici.

Cartea Alba Cresterea, competitivitatea si ocuparea fortei de munca drept repere pentru actiunea Uniunii Europene, lansata de Comisie in 1993, a accentuat importanta crearii unei temelii pentru o societate informationala si a dezvoltarii retelelor de infrastructura multinationale pentru a face fata concurentei. Documentul urmator referitor la politica industriala, elaborat la fel de Comisie in 1994, reafirma abordarea orizontala a politicii industriale sustinute de programe orientate spre suportul cercetarii si instruirii, de politica concurentiala agresiva si un concept riguros si neutru fata de ajutorul statului. In 1995 Comisia a fondat Grupul Consultativ al Competitivitatii format din industriasi, savanti si fosti lideri politici. Responsabilitatea grupului este de a elabora rapoarte la fiecare 6 luni privind situatia curenta a competitivitatii.

Noile viziuni asupra politicii industriale

Un nou comunicat a fost prezentat de Comisie in 1999 Competitivitatea intreprinderilor europene in fata globalizarii Cum poate fi stimulata. Acest raport prezinta realitatea industriei europene si provocarile globalizarii, mentionand ca globalizarea este o oportunitate, nu o amenintare. In acelasi timp puncteaza masurile ce trebui luate pentru a profita cat mai mult si pentru a asigura realizarea obiectivului final competitivitatea industriei europene. Masurile principale sunt:

promovarea competitivitatii la nivel global (facilitarea asumarii riscului, redirectionarea ajutorului intreprinderilor din partea statului spre investitii intangibile, dezvoltarea capitalului uman, etc.);

promovarea accesului pe piata mondiala (utilizarea la maxim a avantajelor oferite de piata unica, asigurarea competitiei eficiente, continuarea liberalizarii serviciilor publice);

promovarea consensului mondial si a regulilor de joc universale (stabilirea unui cadru competitional mondial, monitorizarea inaspririi regulamentelor, sustinerea pozitiei europene, promovarea intereselor utilizatorilor si consumatorilor, etc.)

In 2000, la Consiliul European de la Lisabona, a fost adoptata o noua conceptie de dezvoltare a UE Locuri de munca, reforme economice si coeziune sociala pentru o Europa bazata pe informatie si cunoastere, care a fost numit mai tarziu Strategia de la Lisabona. Aceasta Strategie prevede transformarea economiei UE in cea mai dinamica si competitiva din lume pana in 2010.

Au fost prevazute masuri si termene limite pentru realizarea lor, pentru a ridica cresterea economica anula la un procent de 3% si crearea a 20 de milioane de locuri de munca, intr-o perioada ce zece ani. Scopul final fiind aducerea economiei europene pe locul intai in lume, depasind SUA.

Odata cu cresterea bunastarii, domenii precum dezvoltarea durabila si siguranta au devenit din ce in ce mai importante pentru cetatenii europeni. Aceste tendinte au fost reflectate prin adoptarea la Consiliul European de la Goteborg din 2001, a Strategiei de Dezvoltare Durabila, care a punctat realizarea simultana a obiectivelor prevazute de cei trei piloni economic, social si ecologic care reprezinta temelia acestei strategii. Aplicarea efectiva a strategiei necesita o coerenta deplina intre politicile respectivilor piloni.

Politici industriale la nivelul Uniunii Europene

2.3.1 Politici Sectoriale/Verticale(P.I.S)

Pana in 1990,CEE a practicat politici industriale selective sau sectoriale(P.I.S),care au tintit, in primul rand, ramuri strategice si energointensive.

Prima politica sectoriala a vizat carbunele si otelul, doau sectoare considerate strategice in anii `50, care au facut obiectul Tratatului CECO. Ambele sectoare au intrat in declin prelungit in perioada postbelica.

Actorii implicati in politicile sectoriale industriale au fost statele membre si Comisia Europeana.

In mod clasic intre, intre masurile pe care un guvern le ia pentru modernizarea si orientarea industriei se numara acordarea de stimulente, precum ajutoarele directe acordate unui intreg sector sau doar anumitor intreprinderi; ajutoare sub forma fiscala; subventiile pentru entitatile din cercetare, centrele de documentare si de raspandire a informatiilor si cunostiintelor, centrele care studiaza organizarea proceselor tehnologice si de productie, sau centrele de formare profesionala. Alte masuri importante sunt legate de politica comerciala, intrucat asemenea masuri au potential consecinte si mai vaste asupra sectoarelor respective: manipularea tarifelor vamale, stabilirea de contingente tarifare, masuri anti dumping, incheierea de acorduri comerciale si de acordare de stimulente pentru export.

In Uniunea Europeana toate aceste instrumente se afla in mainile institutiilor comunitare, prin stabilirea si dezvoltarea politicii in domeniul concurentei sau a politicii comerciale comune, putine parghii fiind retinute inca de catre statele membre. Acest lucru nu este suficient pentru a asigura succesul politicii industriale comunitare, respectiv cresterea competivitatii industriei europene. Actiunile izolate ale guvernelor sau aplicare regulilor comunitare generale nu rezolva problema vulnerabilitatii anumitor sectoare pe plan international, cauzata de faptul ca pe piata produselor respective este saturata( de exemplu, in cazul industriei siderurgice) sau pentru ca industriile respective nu sunt suficient de dezvoltate la nivel comunitar, comparativ cu niveul pietei mondiale( de exemplu, industria aeronautica). Pentru a raspunde acestor nevoi, sunt necesare politici comunitare sectoriale.

Aceste politici incepute in anii 1950 au continuat pana in anii 1990 si au vizat procesul de restructurare din mai multe ramuri industriale, cum au fost industria siderurgica, industria constructoare de nave, textile si imbracaminte, industria aeronautica, industria constructoare de autoturisme, industria farmaceutica.

Industria siderurgica

Punctele de cotitura pentru acest sector au fost criza din 1973 si recesiunea economica din 1975, generata de prima. Pe masura dezvoltarii crizei, care a dus la contractia sectorului pe plan mondial, Comunitatea si-a asumat raspunderi tot mai mari, intervenind tot mai puternic.

Responsabilitatile sporite ii permiteau, pe de o parte, sa reglementeze piata pentru a remedia deteriorarea constanta a situatiei financiare a intreprinderilor si, pe de alta, sa favorizeze adaptarea structurilor industriale la noile conditii ale pietei. Punctul culminant al acestei politici a fost atins in octombrie 1980 cand Comisia, cu acordul Consiliului, a declarat starea de criza manifesta in sectorul siderurgic, conditii in care in conformitate cu dispozitiile Tratatului CECO, atunci in vigoare2 au putut fi impuse

restrictii obligatorii pentru productia si desfacerea de otel pe piata interna, prin stabilirea trimestriala de cote de productie din care numai o parte puteau fi vandute pe piata interna, precum si prin definirea de preturi minime pentru anumite produse. In paralel cu aceste masuri, reguli noi si restrictive au fost stabilite in privinta ajutoarelor de stat acordate acestei industrii de catre guvernele statelor membre.

Ca urmare a politicii de rigoare economica dusa timp de mai bine de un deceniu, Comisia a inceput sa dezvolte, in cursul anilor 90, prognoze semestriale cu privire la evolutia pietei, iar perspectivele acesteia s-au ameliorat incepand din 1994. Beneficiind de conditii economice favorabile, industria siderurgica a putut inregistra cresteri substantiale, atat in

privinta preturilor, cat si a consumului, in special datorita relansarii diferitelor sectoare ale consumului legate de ea: industria constructoare de autoturisme, mecanica si electronica, precum si unui control strict al pietei de catre producatorii europeni, decisi sa-si autolimiteze volumul productiilor. Stadiul actual al industriei europene a otelului si orientarile de perspectiva se regasesc in prezent in comunicarea Comisiei privind

Situatia competitivitatii industriei siderurgice in UE .

Industria constructoare de nave

Aceasta constituie un alt sector aflat in pierdere de viteza in Europa inca de la inceptul anilor 60. In 1960, santierele navale ale celor sase state atunci membre ale Comunitatilor Europene3 si ale celor trei care urmau sa adere la Comunitati la inceputul anilor 704 asigurau jumatate din productia mondiala de nave. In 1975, contributia lor se prabusise la 22%. In 1997, jumatate din productia mondiala de nave se realiza in santierele japoneze, iar santierele Coreii de Sud sunt un alt competitor serios pe plan mondial.

Tot intre 1960 si 1975, piata constructiilor navale a cunoscut modificari importante de structura, din cauza expansiunii spectaculoase a nevoilor de transport de produse petroliere. Criza petroliera din 1973, i-a gasit pe armatori cu capacitati de transport excedentare, iar pe constructori cu capacitati de productie excedentare, in special de tancuri petroliere, acestia din urma fiind grav afectati de anulari masive ale comenzilor.

In Rezolutia sa din 19 septembrie 1978, Consiliul a insistat asupra necesitatii de a mentine in cadrul Comunitatii o industrie a constructiilor navale sanatoasa si competitiva, dezvoltata in functie de nevoile de transport maritim ale Comunitatii, precum si in functie de propria importanta economica, sociala si strategica a sectorului constructiilor de

nave. O serie de masuri restrictive au fost adoptate in cadrul politicii concurentei in privinta ajutoarelor de stat, dar o reglementare globala a sectorului la scara mondiala a ramas inca un deziderat pana la finele anilor 80, cand au fost angajate negocieri multilaterale in cadrul Organizatiei pentru Cooperare si Dezvoltare Economica intre principalii producatori: UE, Japonia, Coreea de Sud, Norvegia si SUA (acoperind impreuna peste 70% din productia mondiala de nave). Negocierile au condus, in iulie 1994, la un acord permitand eliminarea ansamblului obstacolelor din calea unei concurente mondiale normale in acest sector si indeosebi in privinta ajutoarelor de stat.

Ulterior, in comunicarea sa privind Viitorul Europei maritime, Comisia Europeana a preconizat o politica industriala a Uniunii pentru ansamblul industriilor relevante (nu numai constructii de nave, dar si productia de echipament maritim, serviciile portuare si industriile bazate pe resursele maritime) intemeiata pe:

promovarea investitiilor intangibile, in special in domeniile cercetarii-

dezvoltarii, tehnologiei informatiilor si telecomunciatiilor,

dezvoltarea cooperarii industriale in interiorul UE si cu industriile

statelor terte,

extinderea aplicarii acordului OCDE la industriile statelor terte, si

imbunatatirea infrastructurilor portuare prin intermediul unei retele

transeuropene.

Liniile directoare ale dezvoltarii industriei constructoare de nave se regasesc in prezent in Comunicarea Comisiei Catre o noua industrie constructoare de nave .

Industria de textilele si imbracaminte

Industria usoara a fost si ea incercata de dificultati deosebite incepand cu deceniul 7 al secolului trecut, cauzate mai ales de slaba crestere a cererii interne si de dezvoltarea rapida a exporturilor statelor in curs de dezvoltare.

De fapt, intrucat nu necesita nici o inalta tehnologie, nici o mare concentrare a capitalurilor, aceasta industrie isi pierde avantajele comparative si competitive in favoare industriilor din statele care dispun de mana de lucru suficient de calificata la preturi mai mici. Noile tendinte ale politicii in sectorul textilelor si imbracamintei se regasesc in comunicarea Comisiei din octombrie 1991 privind caile de imbunatatire a competitivitatii acestui sector, aprobata printr-o rezolutie a Consiliului din iulie 1992. Pe plan extern, politica comerciala comuna urmareste deschiderea pietelor statelor terte si promovarea exporturilor comunitare, combaterea dumping-ului, a subventiilor si a incalcarilor drepturilor de proprietate industriala si intelectuala.

Pe plan intern, accentul este pus pe diversificarea economica a regiunilor puternic dependente de acest sector. Comunicarea Comisiei privind impactul evolutiilor internationale asupra sectorului comunitar al textilelor si imbracamintei preconizeaza o integrare echilibrata a sectorului european in sistemul Organizatiei Mondiale a Comertului, care tocmai fusese creata prin transformarea GATT. Acest lucru a implicat renegocierea acordului multifibre incheiat in anii 70. Noua comunicare a confirmat si dezvoltat orientarile de politica in domeniu cuprinse in comunicarea precedenta, adaptand masurile de sustinere pentru regiunile afectate de liberalizarea comertului mondial cu textile si imbracaminte, convenita in cadrul negocierilor din Runda Uruguay a GATT.

In prezent, Comisia Europeana si-a stabilit un plan de actiune pentru sporirea competitivitatii acestui sector industrial, aprobat in reuniunea Consiliului Industrie din 7 mai 1998, si pe baza caruia acesta a identificat nevoia de a se actiona cu prioritate in urmatoarele domenii:

ocuparea fortei de munca, pregatirea profesionala si recalificarea

fortei de munca;

dezvoltarea si raspandirea noilor produse, metode si echipamente

tehnologice;

asigurarea unei functionari corespunzatoare si uniforme a pietei

interne;

accesul pe pietele altor state;

dezvoltarea regionala armonioasa.

Industria aeronautica

Prin volumul cifrei sale de afaceri, industria aeronautica europeana se claseaza in urma SUA si cu mult inaintea Japoniei. Ea ofera locuri de munca pentru peste 500.000 de lucratori in Uniune, fiind o industrie de varf cu impact asupra mai multor alte ramuri industriale, unul dintre domeniile catre care Uniunea urmareste sa se orienteze in urma deplasarii altor productii catre statele in curs de dezvoltare. Dar, in timp ce piata europeana aeronautica reprezinta aproximativ 20% din cea mondiala, segmentul industriei europene nu a atins aceasta cota, primul exportator mondial fiind SUA atat in materie civila, cat si militara.

Cresterea cererii mondiale, estimata a fi de circa 5% pe an pana in 2010, partial si temporar numai afectata de evenimentele de la 11 septembrie 2001 din Statele Unite, constituie o oportunitate pentru industria aeronautica europeana, care insa poate fi valorificata numai prin rationalizarea ciclurilor de fabricatie, cooperare intre statele membre si valorificarea rezultatelor cercetarii-dezvoltarii.

Comisia Europeana, in acord cu Consiliul, urmareste o strategie constand intr-o serie de actiuni puse in aplicare deopotriva de catre operatorii economici, de autoritatile statelor membre si de catre institutiile Uniunii, urmarind imbunatatirea pe termen mediu si lung a competitivitatii acestei ramuri. Aceasta strategie este reflectata de comunicarea Comisiei

Industria aeronautica europeana: o prima evaluare si posibile actiuni la nivel comunitar si de Concluziile Consiliului Industrie din 17 iunie 1992 privind industria aeronautica civila europeana. In acest sens, Comisia Europeana a creat in 1995 un grup de lucru (task-force) aeronautic, a carui misiune este de a asigura convergenta, prin intermediul proiectelor industriale comune, a diferitelor eforturi de cercetare, desfasurate la nivel comunitar sau national sau in contextul aplicatiilor concrete legate de societatea informationala.

Industria constructoare de autoturisme

In acest sector, sistemul european al aprobarilor-tip pentru diferitele categorii de vehicule cu motor are drept scop sprijinirea constructorilor in reducerea costurilor, asigurand in acelasi timp prescriptii tehnice identice si un nivel de protectie ridicat pe ansamblul Uniunii Europene. In domeniul concurentei, regulamentul de exceptare a categoriilor de acorduri de distributie si de asistenta tehnica pentru vanzare si post-vanzare are ca

obiect sa intensifice concurenta in domeniul distributiei de autoturisme.

In domeniul cercetarii, un grup de lucru privind autoturismul viitorului coordoneaza eforturile la nivel european pentru a accelera dezvoltarea unor tehnologii auto cu emisii scazute de gaze. In domeniul social, o retea transnationala garanteaza difuzarea programelor de formare profesionala si favorizeaza mai buna adaptare a lucratorilor la transformarile structurale ale acestei industrii. In sfarsit, in privinta politicii comerciale comune, dupa un indelungat razboi comercial, Comisia Europeana a realizat cu Japonia o intelegere privind accesul ordonat al autoturismelor de fabricatie japoneza pe piata interna unica (declaratia comuna a reuniunii UE-Japonia, Haga, 18 iunie 1991) si a negociat cu alte state accesul pe terte piete al autovehiculelor cu motor produse in UE pe baza de acorduri bilaterale si multilaterale.

Politica actuala a Uniunii in acest domeniu este reflectata de comunicarea Comisiei privind industria europeana a autoturismelor.

Industria farmaceutica

Libera circulatie a produselor acesteia in interiorul pietei unice a fost asigurata pentru mult timp prin armonizarea legislatiilor nationale. In prezent, functioneaza un sistem comunitar de autorizare a medicamentelor de uz uman si veterinar. Autorizarea este acordata fie printr-o procedura centralizata, fie printr-una descentralizata. Prin Rezolutia sa din 23 aprilie 1996 (C 136, 96) privind punerea in aplicare a orientarilor de politica industriala in sectorul farmaceutic, Consiliul a solicitat Comisiei Europene sa realizeze un bilant al functionarii pietei unice in acest domeniu, sa promoveze o transparenta sporita si o mai mare concurenta pe aceasta piata, asigurand astfel punerea in aplicare a liniilor directoare privind evolutia sectorului farmaceutic propuse de aceasta prin comunicarea sa. Ulterior, Comisia a revenit cu un document de politica actualizat, urmarind desavarsirea pietei unice in domeniul produselor farmaceutice.

Instrumentele folosite in cadrul politicilor sectoriale au evoluat destul de mult - de la interventiile directe si chiar discretionare, bazate pe subventionare, rationalizare si protectionism comercial s-a trecut la politici vizand intrarile de factori, standardizarea, performantele tehnico-economice, facilitarea accesului pe piata.

In esenta, intrumentele principale ale politicilor sectoriale au fost:

supravegherea ajutoarelor de stat

cartelurile de criza

politica comerciala

asistenta de restructurare (din fondurile structurale)

Ajutoarele de stat sau subventiile acordate de statele membre UE unor sectoare industriale au creat distorsiuni pe piata si dificultati procesului de restructurare sau ajustare, care avea implicatii serioase de ordin politic si social. Incepand cu a doua jumatate a anilor 1980, acordarea ajutoarelor a fost tot mai mult restrictionata si conditionata de catre Comisia Europeana de implementarea programelor sau planurilor de restructurare.

Cartelurile de criza constau in programe de restrangere a capacitatilor sau in stabilirea de preturi plafon comune sau acorduri de inghetare a preturilor si au fost permise in anumite conditii si ca o alternativa la ajutoarele de stat. Ele restrang si distorsioneaza concurenta, afecteaza negativ consumatorii, dar asigura profituri si evita recesiunea pe piata respectiva. Ca exemplu, putem mentiona cartelul din industria fibrelor sintetice (1978), cartelul otelului (1980), cartelul zincului (1982).

Politica comerciala protectionista a fost utilizata ca instrument de politica industriala in multe tari cu economie de piata si a implicat utilizarea obstacolelor tarifare, cum sunt taxele vamale, dar si a celor netarifare, cum sunt contingentele, taxele antidumping, taxe compensatorii, limitari voluntare ale exportului, reguli de origine etc. Dupa reducerile succesive ale taxelor vamale din cadrul ultimelor runde GATT, obstacolele tarifare si-au redus mult importanta, iar unele au fost chiar eliminate. Raman in continuare destul de importante obstacolele netarifare de genul standardelor tehnice si ecologice, precum si diverse norme specifice din unele ramuri industriale.

Asistenta de ajustare din fondurile structurale se adreseaza unor obiective ale dezvoltarii regionale, cum ar fi reorientarea si recalificarea fortei de munca. Dat fiind cuantumul redus al acestor fonduri, impactul acestei asistente asupra structurilor industriale este minor, el sprijinind procesul de restructurare din ramuri cum sunt constructiile navale, textilele si confectiile.

Cu exceptia sectoarelor otelului si carbunelui, care au intrat sub incidenta CECO si a energiei atomice, care a intrat sub incidenta EURATOM, celelalte politici industriale sectoriale nu au fost centralizate la nivel comunitar, ci s-au bazat pe principiul subsidiaritatii, al delegarii de responsabilitati, mai ales in domeniul suventionarii sau ajutoarelor de stat, catre nivelul national. Consiliul de Ministri si Comisia Europeana au fost implicate mai mult pe linia adoptarii legislatiei secundare cu impact in domeniul industrial, cum sunt instrumentele de politica comerciala, politica structurala, politica de dezvoltare tehnologica, politica de pregatire si reconversie a fortei de munca. Comisia s-a implicat in doua domenii cu impact major asupra dezvoltarii industriale, cum este monitorizarea subventiilor si strategiilor de restructurare si sustinerea, inclusiv financiara, a activitatii de standardizare la nivel comunitar.

Politica industriala comuna/orizontala (P.I.C.)

Prima referire la o P.I.C. intr-un tratat comunitar, este cea din Tratatul UE, de la Maastricht, unde apare articolul 130, care face referire la obiectivul asigurarii conditiilor necesare competitivitatii industriei, in conformitate cu un sistem de piete deschise si concurentiale prin:

a)      accelerarea adaptarii industriei la schimbarile structurale;

b)      un mediu favorabil initiativei si dezvoltarii societatilor, in special IMM-uri;

c)      incurajarea unui mediu favorabil cooperarii intre societati;

d)     o exploatare superioara a potentialului industrial al politicilor de inovatiei, cercetare, dezvoltare tehnologica.

In 1994, Comisia Europeana a definit patru prioritati ale politicii industriale comunitare:

promovarea investitiilor intangibile;

dezvoltarea cooperarii industriale;

asigurarea unei concurente echitabile;

modernizarea rolului autoritatilor publice.

Alte aspecte avute in vedere in cadrul diverselor documente ale Comisiei Europene au vizat importanta IMM-urilor, infrastructura si noile tehnologii, precum si promovarea competitiei industriale.

Strategia Lisabona, din martie 2000, isi propunea, ca obiectiv principal, transformarea economiei europene in cea mai competitiva si dinamica economie din lume, bazata pe cunoastere si capabila sa realizeze o crestere durabila, cu locuri de munca mai multe si mai bune si cu o coeziune sociala superioara. Ea a aceentuat din nou importanta deosebita a competitivitatii economiei comunitare in raport cu ceilalti lideri industriali din lume si necesitatea cresterii sinergiei dintre politica industriala, politica de cercetare-dezvoltare si piata interna.

UE se confrunta in prezent cu deficiente importante de ordin structural ale economiei, cum ar fi dezvoltarea insuficienta a serviciilor si industriilor de varf, care au efecte negative asupra pietei fortei de munca. Somajul structural, care persista de peste 2 decenii, reflecta nu numai efectele restructurarii industriale, ci si obstacolele existente, de ordin obiectiv si subiectiv, in calea mobilitatii geografice sau liberei circulatii a fortei de munca, precum si decalajele in privinta gradului de calificare a fortei de munca intre diversele regiuni ale UE.

2.3.4. Realitatea politicii industriale europene la sfarsitul secolului

Raportul din 1990 a sugerat modificarea radicala a pozitiei Comisiei in politica industriala, respingand interventia sectoriala in favoarea competitiei deschise. Toate comunicatele ce au urmat pana in 2001, au prezentat solutii derivate din obiectivele propuse atunci, confirmand importanta lor.

In ciuda raportarii la principiul subsidiaritatii, noua politica a limitat brusc domeniul politicilor industriale nationale. Aceasta situatie a fost descrisa bine de Gaster in 1992, care a scris Politica reprezinta o cale de mijloc intre filosofia accentuarii dreptatii (interventia in reglarea pietei pentru protejarea unor interese ) si eficienta (o piata libera si integrata). Acest punct de vedere este intarit si de rezultatele unei analize a politicilor de comert si de promovare a investitiilor straine din acea perioada.

Este evident ca, influentata puternic de interesele economice, UE a continuat sa sustina sectoarele strategice, precum ar fi electronica, printr-un amalgam de programe ale politicii industriale, in special sustinerea acordata C&D, chiar Comisia a acordat suport utilizand instrumente ale politicii comerciale precum aplicarea masurilor antidumping (de exemplu tarife majorate la semiconductoarele importate) si prevederile regulilor de origine. Aceasta politica comerciala a permis Europei, spre deosebire de SUA, de a pastra capacitatile de producere a circuitelor semiconductoare mari, calculatoarelor si a electronicii de uz casnic. Majoritatea din cele mai eficiente unitati de productie sunt firme japoneze, americane sau koreene, care au realizat ca e bine sa infiintezi uzine in Europa pentru a evita barierele comerciale. In ciuda pozitiei puternice a Directoratului Concurentei a Comisiei, Uniunea Europeana a utilizat intr-o oarecare masura selectiv politica ajutorului statului din 1990, ocazional permitand statelor membre sa ajute companiile aeriene, otelariile, producatorii auto si santiere navale slabe.

2.3.4.1 DEZVOLTAREA INTREPRINDERILOR

MICI SI MIJLOCII

Intreprinderile mici sunt coloana vertebrala a economiei europene. Ele reprezinta o sursa esentiala de noi locuri de munca si o pepiniera a ideilor de afaceri. Baza legala pentru o politica europeana in acest domeniu o constituie Articolul 157 al TCE.

Criteriile de definire a Intreprinderilor Mici si Mijlocii (IMM) difera considerabil de la un Stat Membru la altul si nu exista nici o intelegere oficiala privind o definitie comunitara. Conform recomandarii Comisiei din 1996, o intreprindere poate fi clasificata drept IMM daca are cel mult 250 de angajati, cifra de afaceri anuala nu depaseste valoarea de 40 milioane si are, in final, independenta economica. Aceasta definitie, face distinctia intre micro-intreprinderi (0-9 angajati) si micile intreprinderi (10-49 angajati), pe de o parte, si intreprinderile de marime medie (50-249 angajati), pe de alta, precum si intreprinderile mari (> 250 angajati). In anul 2000, in Europa-19 (UE, Islanda, Liechtenstein, Norvegia si Elvetia), conform raportului Observatory of European SMEs din 2002 , existau peste 20 de milioane de intreprinderi (99% reprezentau IMM), unde erau angajati in jur de 120 de milioane de oameni (66% in sectorul IMM) [12].

Prin urmare, eforturile Europei de a pune bazele unei noi economii vor fi incununate de succes numai daca micile intreprinderi vor fi considerate ca prioritate a agendei de lucru. Existenta IMM este necesara pentru functionarea armonioasa a economiei moderne, acestea fiind prezente in toate sectoarele industriei si serviciilor. Aceste intreprinderi sunt cele mai sensibile la schimbarile intervenite in mediul de afaceri. Ele sunt primele afectate de povara exceselor birocratice. De asemenea, tot ele sunt primele care prospera in urma initiativelor de eliminare a birocratiei si de promovare a recompensarii succesului cu ajutorul instrumentelor fiscale, adaptandu-se mult mai usor schimbarilor survenite in conditiile economice si sociale actuale. Ele opereaza in special la nivel national, insa sunt afectate de legislatia comunitara privind taxele si impozitele, concurenta, legislatia societatilor comerciale, politicile sociale si regionale si formalitatile vamale. Ca urmare, politica Comunitatii in acest domeniu consta in masuri menite sa promoveze interesele IMM si sa elimine discriminarile care le pot bloca accesul pe piata. Din 1986, Uniunea Europeana are un Comisar insarcinat cu politica privind IMM.

Politica industriala europeana face referire la acest sector in perspectiva cresterii competitivitatii si transferului de tehnologie, precum si a accesului la C&D. Pe parcursul anilor 90 Comunitatea a adoptat mai multe decizii care erau orientate spre sustinerea dezvoltarii IMM-lor. De asemenea au fost elaborate si adoptate documente complimentare pentru acest sector. Astfel in mai 1998 a fost prezentat organelor europene Raportul BEST (The Business Environment Simplification Task Force), la elaborarea caruia au participat experti din partea comunitatii oamenilor de afaceri si a autoritatilor publice din statele membre. Acest raport continea 64 de recomandari privind masurile ce trebuie adoptate de Comisie, Consiliu, Parlamentul European si statele membre. In septembrie 1998, Comisia adopta un comunicat Promovarea antreprenoriatului si a competitivitatii raspunsul Comisiei la raportul BEST si recomandarile lui, ce a inclus Planul de actiune pentru promovarea antreprenoriatului si a competitivitati care prevedea o serie de masuri ce trebuie adoptate la nivel comunitar si national pentru realizarea obiectivelor propuse.

Consiliul European a stabilit, la Lisabona in martie 2000, obiectivul de a face economia Uniunii Europene cea mai competitiva si mai dinamica pe plan mondial, bazata pe acumularea de cunostinte, capabila de o crestere economica durabila si care sa asigure locuri de munca mai multe si mai bune si o mai mare coeziune sociala. Intreprinderile mici sunt privite ca principale promotoare ale inovatiei si ocuparii fortei de munca, precum si ale integrarii europene sociale si locale. Prin urmare, a fost stabilita necesitatea crearii unui mediu optim pentru intreprinderile mici si initiativele antreprenoriale. Urmatorul pas a fost adoptarea de catre Consiliul European in iunie 2000 a Cartei Europene a Intreprinderilor Mici care confirma importanta acestui sector si stabileste directiile de actiune prin acordarea atentiei cuvenite IMM-lor. Directiile, in mare masura, corespund celor stabilite de Comisie in planul de actiune si sunt urmatoarele:

I. Educatia si instruirea intreprinzatorilor, prin:

cultivarea spiritului antreprenorial si noilor aptitudini inca de la un stadiu incipient;

predarea cunostintelor generale de afaceri si antreprenoriat la toate nivelurile de invatamant. Modulele specifice ale instruirii in afaceri trebuie sa devina o componenta esentiala a programelor de invatamant la nivel preuniversitar si universitar;

incurajarea si promovarea initiativelor antreprenoriale ale tinerilor, prin programe corespunzatoare de pregatire a managerilor din intreprinderile mici.

II. Initierea mai putin costisitoare si mai rapida a afacerilor prin:

reducerea cheltuielilor de infiintare a companiilor catre nivelul cel mai competitiv pe plan mondial;

incurajarea tarilor cu procedurile cele mai lente si dificile de inregistrare a noilor companii pentru a ajunge din urma statele mai avansate;

cresterea accesului la procedurile de inregistrare on line.

III. Legislatie si reglementari mai bune

evaluarea legislatiilor nationale cu privire la faliment in lumina bunelor practici;

analizarea noilor reglementari nationale si comunitare in vederea evaluarii impactului lor asupra intreprinderilor mici si intreprinzatorilor;

simplificarea pe cat posibil a reglementarile nationale si cele ale UE;

simplificarea, de catre Comisie, a legislatiei referitoare la concurenta, pentru a reduce dificultatile intampinate de intreprinderile mici in procesul de conformare cu aceste prevederi legale.

IV. Asigurarea calificarii necesare, prin:

Dezvoltarea cu ajutorul institutiilor de instruire si programelor interne de pregatire ale companiilor a abilitatilor adecvate, adaptate necesitatilor intreprinderilor mici si a serviciilor de instruire si consultanta permanente.

V. Imbunatatirea accesului online, prin:

Sporirea volumului de comunicatii electronice intre autoritatile publice si sectorul intreprinderilor mici. Astfel, companiile vor avea posibilitatea sa inainteze cereri, sa primeasca asistenta, sa depuna declaratii fiscale sau sa obtina simple informatii online, mult mai rapid si la costuri mai reduse.

VI. Extinderea pe multiple piete prin:

continuarea reformelor in vederea constituirii in cadrul Uniunii a unei piete interne unice, accesibila intreprinderilor mici;

indreptarea reformelor catre unele sectoare esentiale pentru dezvoltarea IMM, cum ar fi comertul electronic, telecomunicatiile, utilitatile, achizitiile publice si sistemele de plati transfrontaliere.

VII. Perfectionarea sistemul fiscal si a aspectelor financiare, prin:

Adaptarea sistemelor de impozitare in scopul de a recompensa performanta, a incuraja intreprinderile start-up, a favoriza extinderea intreprinderilor mici si infiintarea de locuri de munca si a facilita crearea de intreprinderi mici si continuitatea lor.

Imbunatatirea accesului intreprinderilor mici la serviciile financiare prin:

identificarea si inlaturarea obstacolelor care stau in calea formarii unei piete de capital pan-europene si a implementarii Planului de actiune pentru serviciile financiare si a Planului de actiune pentru capitalul de risc;

imbunatatirea relatiilor dintre sistemul bancar si intreprinderile mici cu ajutorul crearea unor conditii corespunzatoare de acces la credite si la capitalul de risc;

imbunatatirea accesului la fondurile structurale si incurajarea initiativelor Bancii Europene de Investitii de crestere a fondurilor, inclusiv instrumentelor de capital, disponibile pentru intreprinderile start-up si pentru intreprinderile de inalta tehnologie.

VIII. Consolidarea capacitatii tehnologice a intreprinderilor mici, prin:

consolidarea programelor existente care au ca scop promovarea implementarii tehnologiei in intreprinderile mici, precum si capacitatea intreprinderilor mici de a identifica, selecta si adapta tehnologii.

incurajarea cooperarii si schimbului tehnologic intre intreprinderile de orice dimensiuni, mai cu seama intre micile intreprinderi europene, dezvoltarea programelor de cercetare mai eficiente, indreptate catre aplicarea comerciala a cunostintelor si tehnologiei, conceperea si adaptarea sistemelor de calitate si certificare in intreprinderile mici.

stimularea cooperarii intre intreprinderile mici si companii mari la nivel local, national, european si mondial, precum si cooperarea intre intreprinderile mici si institutiile de invatamant superior si cercetare.

IX. Utilizarea modelelor e-business de succes si asigurarea unei asistente de calitate pentru intreprinderile mici, prin:

incurajarea micilor intreprinderi, de catre Comisia Europeana si Statele Membre, in scopul aplicarii celor mai bune practici si adoptarii modelelor de afaceri eficiente care sa le dea posibilitatea sa se bucure de un progres real in noua economie;

coordonarea activitatii Comisiei si a statelor membre in vederea crearii unor sisteme, retele si servicii informationale si de sprijinire a afacerilor care sa fie usor de accesat si de inteles si care sa raspunda necesitatilor intreprinderilor.

asigurarea, la nivelul intregii Uniuni Europene, accesului la consiliere si sprijinului din partea mentorilor si membrilor retelei Business Angels, inclusiv prin intermediul paginilor de Internet si al Observatorului Europen al Intreprinderilor Mici si Mijlocii.

X. Dezvoltarea unei reprezentari mai puternice si mai eficiente a intereselor intreprinderilor mici pe plan national si la nivelul Uniunii Europene, prin:

coordonarea politicilor nationale referitoare la IMM;

utilizarea programului Multianual pentru Intreprinderi si Antreprenoriat, procedura de la Cardiff pentru reformele economice, procedura de la Luxemburg referitoare la politicile privind ocuparea fortei de munca si alte programe si initiative comunitare;

monitorizarea si evaluarea anuala a sectorului IMM, prin raportare la nivelurile cele mai ridicate inregistrate pe plan mondial pentru a imbunatati cunostintele, adopta practici mai bune in toate domeniile care influenteaza intreprinderile mici in scopul sporirii performantelor noastre.

Implimentarea masurilor respective va fi efectuata conform unei strategii coerente si coordonate acceptata de Comisie si de statele membre. Scopul final al acestor masuri ce sunt realizate atat la nivel comunitar cat si la cel national, este cresterea economica si cresterea competitivitatii, acestea fiind si principalele obiective ale politicii industriale europene.

POLITICA INDUSTRIALA SI DEZVOLTAREA

DURABILA

Dupa ce Consiliul European a trasat la Lisabona noile obiective strategice ale UE, sa devina cea mai competitiva si dinamica economie din lume capabila la o crestere economica durabila cu locuri de munca mai multe si mai bune, si coieziune sociala. La Stockholm Consiliul European a hotarat ca startegia UE de dezvoltare durabila trebuie sa contina si sa dezvolte in contextul acestei politici si o directie de mediu. Ceea ce confirma faptul ca, pe termen lung, cresterea economica, coeziunea sociala si protectia mediului trebuie sa mearga mana in mana, adica mecanismele de aplicare ale politicilor in domeniile respective vor fi interdependente.

2.3.5.1. Dezvoltarea durabila si noile necesitati sociale

Cresterea standardului de trai in Europa a adus dupa sine cresterea cerintelor fata de protectia mediului, calitatea muncii, responsabilitatii sociale comune si protectia consumatorului si a sanatatii populatiei. Institutiile publice au obligatia sa raspunda la preocuparile societatii. Aceasta atitudine a fost reflectata in decizia Consiliului European de la Gothenburg in 2001, care a stabilit dezvoltarea durabila ca un obiectiv cheie al politicii industriale. Dezvolarea durabila are trei piloni, de baza, economic, social si de mediu (mai bine zis protectia mediului). Aceste provocari necesita o modificare a politicii industriale spre cresterea importantei vectorilor sociali si ecologic. Mediul de afaceri, la fel, trebuie sa joace un rol important pentru a raspunde acestor necesitati. Componenta sociala si ecologica fiind in mijlocul dezbaterilor privind responsabilitatea sociala comuna. Progresul pozitiv inregistrat in tendintele productiei industriale din UE, precum si scaderea unor emisii poluante dovedesc, o data in plus, ca, inalta competitivitate si protectie a mediului poate fi obtinuta de industrie cu suportul unui mixaj adecvat de politici.

Cerintele ridicate fata de siguranta, sanatate, protectia sociala si a consumatorului, reprezinta intr-o mare masura consecinta temerilor populatiei de efectul asupra mediului, sanatatii publice precum si unele implicatii morale a unor tehnologii noi (produse modificate genetic, clonarea). Pe langa aceasta exista si o teama, ca globalizarea ar conduce la pierderea identitatii culturale, cresterea competitiei cu tarile cu costuri de productie mici, sau subminarea structurilor economice. Ca rezultat aceste ingrijorari reflecta necesitatea de a revedea modul de conducere, control si orientare a intreprinderilor.

Necesitatile societatii pot crea deasemenea noi oportunitati de afaceri. Astfel, axarea pe protectia mediului a permis companiilor europene sa fie varvul de lance in tehnologiile de mediu si le incurajeaza sa dezvolte productie durabila bazata pe analiza ciclului de viata. Apropierea de necesitatile consumatorilor ,in special a calitatii produselor alimentare si a cerintelor de siguranta, au creat noi nise pe piata.

Politica industriala trebuie sa realizeze echilibrul, pentru ca scopurile ambitioase de la Lisabona si Goteborg sa fie realizate. O crestere economica puternica ofera resurse pentru realizarea necesitatolir sociale si ecologice crescande, in special cand inbatranirea populatiei europene creaza cerinte sociale suplimentare.

2.3.5.2 Promovarea structurii durabile in productia industriala

Necesitatea industriei europene de a realiza o structura mai dezvoltata a productiei a devenit o forta motrica a cresterii economice si productivitatii, cum a fost mentionat in raportul Summit-lui Mondial privind Dezvoltarea Durabila din Johannesburg. Companiile cu viziuni de viitor, chiar si IMM, pot obtine profituri si valoare durabila, utilizand proiectarea si inovatia pentru a crea produse mult mai prielnice din punct de vedere ecologic, dar si piete de desfacere ce sunt din ce in ce mai solicitate de consumatori.

UE dezvolta si intareste politica de productie de durata pentru a realiza angajamentele asumate la summitul de la Johannesburg, privind productia durabila si standardele de consum. Aceasta consolidare va fi realizata bazanduse pe initiativele deja existente si in corelare cu ele. De asemenea, acesta politica se va realiza de comun acord si dupa consultari cu reprezentantii industriei si marii actionari pentru a asigura implicarea lor si a incuraja activitatile de voluntariat. Elementele esentiale pentru realizarea acestei consolidari sunt:

incurajarea raspandirii pe o scara cat mai larga a implementarii practicilor reusite, pentru imbunatatirea eficientei ecologice in folosirea resurselor si cresterea utilizarii resurselor regenerabile;

promovarea industriei de reciclare viabile din punc de vedere comercial si a implementarii practicilor avansate;

implementarea conceptului de ciclul de viata pentru politica produselor integrate (IPP) prin acorduri benevole, standarde si declaratii pentru produse ecologice;

incurajarea dezvoltarii si distribuirii tehnologiilor curate prin ridicare barierilor in implimentarea lor si incurajarea interactiunii public-privat in C&D;

extinderea utilizarii schemelor managementului ecologic, luand in consideratie caracteristicile specifice ale IMM, si promovare in continuare a responsabilitatii sociale comune.

In plus, promovarea unei structuri durabile al productiei industriale va implica de asemenea dezvoltarea capacitatilor de promovare, stapanire si anticipare a schimbarilor in procesul de organizare a muncii.

2.3.6 POLITICA IN DOMENIUL CONCURENTEI

Una din cheile succesului integrarii in Europa Occidentala o constituie existenta, inca de la inceputurile constructiei comunitare, a unei politici concurentiale comune. Dupa mai bine de 30 de ani de functionare, aceasta politica continua sa fie o conditie necesara atat unei economii de piata viabile, cat si unei piete comune ce asigura libera miscare a bunurilor, serviciilor, capitalului si persoanelor.

Principalul beneficiar al unei politici a liberei concurente este cetateanul, in tripla sa calitate: de consumator (concurenta libera conduce la o paleta mai larga a ofertei, cu scaderea corespunzatoare a pretului de vanzare); de participant pe piata fortei de munca (concurenta libera obliga la inovatie continua, atat a produselor, cat si a procesului de productie); si de actionar (concurenta libera conduce la eficienta crescuta, si deci si la profituri ridicate).

Politica in domeniul concurentei interzice practicile de:

acordare de ajutoare publice care creaza distorsiuni in relatiile de concurenta

dintre agentii economici;

stabilire a preturilor prin intelegeri prealabile intre producatori sau furnizori;

creare de carteluri care sa-si imparta piata, astfel incat sa nu se concureze intre ele;

abuz al pozitiei dominante pe piata;

5. realizare de fuziuni care distorsioneaza libera concurenta.

Baza legala a acestor prohibitii este stabilita in Tratatul de la Roma si anume:

art. 85 si 86 interzic orice intelegeri intre intreprinderi, care ar afecta libera concurenta in interiorul pietei comune, cum ar fi:

impartirea pietei, a canalelor de aprovizionare sau distributie

aplicarea de conditii inegale la parteneri ce presteaza servicii echivalente

conditionarea incheierii de contracte de prestatii suplimentare, ce nu au legatura cu obiectul contractelor

impunerea de preturi sau alte conditii de comercializare neechitabile

limitarea productiei, distributiei sau dezvoltarii tehnice, cu afectarea intereselor consumatorilor

art. 90 interzice abuzul pozitiilor dominante detinute de unii operatori pe piata. Acestea se pot traduce fie in dictarea conditiilor de tranzactie, fie in impiedicarea patrunderii altor competitori pe piata

art. 92 (1), cu privire la subventii, interzice sprijinirea sub orice forma de catre stat sau din resursele statului a unor intreprinderi sau a unor produse, conducand astfel la ingradirea concurentei; in paragrafele 2 si 3 al articolului sunt stabilite derogarile de la aceasta regula:

subventii pe durata limitata acordate firmelor ce necesita restructurarea;

subventii pentru privatizare;

subventii pentru sprijinirea unor regiuni ramase in urma din punct de vedere economic si social, cu grave probleme de somaj;

subventii orizontale, pentru sprijinirea cercetarii-dezvoltarii;

Pentru atingerea celor doua obiective ale politicii concurentiale, functionarea economiei de piata si functionarea pietei unice, doua conditii trebuie indeplinite:

Regulile de concurenta trebuie aplicate universal, atat intreprinderilor de stat, cat si celor particulare; este de neconceput o piata integrata in care sa existe reguli diferite de concurenta intre cele doua tipuri de intreprinderi;

Autoritatea de implementare a regulilor concurentiale trebuie sa aiba capacitatea de a impune penalitati, constand in amenzi suficient de mari pentru a descuraja incalcarea legii.

Tratatul de la Roma acorda puteri executive Comisiei Europene. Aceasta adopta (cu o majoritate de voturi) decizii cu valoare de lege in toate statele membre, rolul acestora din urma fiind numai unul consultativ. In implementarea acestei politici exista o diviziune a muncii intre Comisia Europeana si statele membre. Comisia se ocupa doar de concentrarile de mari dimensiuni, in care sunt implicate companii care isi desfasoara o parte semnificativa din activitati pe teritoriul mai multor state membre UE.

O parte majora a politicii concurentiale este reprezentata de monitorizarea concentrarilor economice. O importanta dezvoltare in acest domeniu a fost introdusa in 1988 prin propunerea unui cod al fuziunilor, care, printre altele, schimba posibilitatea de actiune a Comisiei din a posteriori in a priori. Conform codului, Comisia trebuie sa dea un raspuns in privinta legalitatii unei fuziuni in doua luni de la notificarea acesteia, plus cel mult patru luni, cand este nevoie de o ancheta mai laborioasa.

Comisia are puteri largi de investigare. Personalul ei poate face vizite inopinate la firme suspectate de incalcarea liberei concurente, avand acces la toate documentele acestora. Firmele gasite vinovate de practici concurentiale ilegale (practici concertate sau abuzul pozitiei dominante) pot fi sanctionate cu amenzi de pana la 10% din fondurile lor (cea mai mare amenda a fost data in 1992, fiind in valoare de 75 de milioane de ECU). Firmele amendate pot face apel la Curtea de Justitie, care poate decide reducerea amenzii.

Confruntata cu un caz de intelegere intre firme, intelegere suspecta de incalcarea liberei concurente, Comisia Europeana are urmatoarele posibilitati:

sa declare intelegerea legala, prin decizie formala, intrucat in urma investigatiilor a rezultat ca nu distorsioneaza libera concurenta, sau are efecte sociale, de mediu, etc. care contracareaza pierderea in termeni concurentiali;

sa dea o scrisoare de confort care permite intelegerii operarea pe piata comunitara, intrucat sunt operatii fara un impact semnificativ, din punct de vedere legal, economic sau politic;

sa accepte operatiunea de intelegere numai cu indeplinirea anumitor conditii pentru a garanta respectarea liberei concurente;

sa declare intelegerea ilegala.

Comisia poate incepe o ancheta asupra unei firme/grup de firme la cererea acestora (pentru a obtine aprobarea de operare), in urma unor plangeri depuse de terte parti, sau din proprie initiativa.

CAPITOLUL III.

Politica Industriala intr-o Europa extinsa

3. 1. Perspectivele politicii industriale ale UE

Din cele prezentate in capitolele precedente este cert ca Uniunea Europeana are o directie bine determinata in ceea ce priveste Politica Industriala, pentru tarile membre cu o economie avansata. Dar apare o intrebare fireasca, ce se va intampla dupa 1 iulie 2004, cand la Uniune vor adera inca 10 tari? Pentru a asigura o continuitate a politicii industriale si dupa extindere la 16 decembrie 2002 Comisia a lansat dezbateri publice pe marginea Comunicarii sale Politica industriala intr-o Europa largita.

Aceasta Comunicare a Comisiei Europene este inceputul unui proces de analiza pentru a vedea in ce masura politica sa industriala este pertinenta si echilibrata. Competitivitatea industriei producatoare europene este unul din scopurile ambitioase pe care si le-a propus Uniunea Europeana la intalnirea de la Lisabona a Consiliului European in primavara anului 2000. Uniunii Europene ii revine sarcina de a mentine si dezvolta competitivitatea industriei producatoare pe fundalul interdependentei industriei cu serviciile si a unei aparente reduceri a productiei. La etapa actuala exista trei factori-cheie pentru realizarea unei industrii competitive in urmatorii ani: cunostintele, inovatiile si antreprenoriatul.

Noile cunostinte din educatie, formare si cercetare trebuie puse la dispozitia industriei. Sau, prin alte cuvinte, noile tehnologii, inclusiv tehnologiile de informare si comunicare, biotehnologia si nanotehnologia, trebuie sa se dezvolte in paralel cu dobandirea de noi priceperi si cunostinte in utilizarea lor.

Fiecare sector al industriei trebuie sa devina mai inovator, iar conditiile de stimulare a inovatiei trebuie sa fie prezente si asigurate printr-o politica adecvata.

Europa trebuie sa-si dezvolte capacitatea antreprenoriala si sa-si asume riscuri pentru afaceri noi si de mai mare anvergura. Si acest lucru este sustinut de rezultatele unor studii care mentioneaza ca europenii par ca resping riscul antreprenorial, multumindu-se cu o crestere limitata a afacerilor lor si ca nu sunt dispusi in a recunoaste si a recompensa contributia sociala a celor care risca.

In acest sens, Comisia, prin analizele sale si prin monitorizarea concurentei in sectoarele industriei, va asigura un echilibru intre politicile care influenteaza concurenta: politica in domeniul concurentei, piata interna, cercetarea si dezvoltarea, educatia, comertul si dezvoltarea durabila. Instrumentele, precum cele de tipul evaluarii impactului sau a analizei cost-beneficiu, sunt deja parte a politicii Comisiei, sunt dezvoltate si rafinate in practica pentru a se asigura ca interventiile politicii industriale sunt cele care raspund necesitatilor si ca rezultatele pot fi previzibile. De exemplu, politica industriala viitoare trebuie sa fie ea insasi inovatoare si sa creeze instrumente de normare noi si mai putin deranjante, centrate mai mult pe rezultate decat pe mijloacele folosite, si sa lase industria sa-si gaseasca singura solutiile.

Consultatiile publice pe marginea acestei Comunicari au rolul de a promova cat mai mult posibil diversele probleme si politici comunitare. In primul rand, Comunicarea 'Politica industriala intr-o Europa largita' reprezinta o invitatie adresata si altor institutii ale Comunitatii pentru a participa la discutii. In al doilea rand, isi propune sa treaca in revista modul in care principalele politici comunitare se interfereaza cu concurenta in industrie. In al treilea rand, Comisia, pornind de la faptul ca politica industriala nu este realizata in cea mai mare parte a sa la nivelul UE ci de catre Statele Membre, invita Statele Membre sa-si analizeze propria politica industriala in lumina acestei Comunicari. Metoda deschisa a coordonarii, stabilita de catre Consiliul European de la Lisabona, ofera un context in care performanta politicii nationale poate fi discutata, dezvoltata si imbunatatita.

In cele ce urmeaza se va incerca o succinta prezentare a acestei Comunicari, o viziune a Comisiei care poate fi completata si imbunatatita cu propunerile venite din partea tuturor celor interesati, ca la sfarsitul anului Comisia sa prezinte un raport.

In prefata este specificat ca datorita schimbarilor petrecute in perioada care s-a scurs de la adoptarea Politicii Industriale a UE in 1990, este nevoie de o revizuire si reasezare a principalelor prevederi ale acestei politici. Politica Industriala va juca un rol important pentru ca Uniunea Europeana sa realizeze obiectivele trasate la Lisabona si Goeborg. Pentru aceasta este necesar ca potentialul industrial sa fie consolidat cu ajutorul unor politici speciale, iar intreprinderile sa-si asume responsabilitatea pentru atingerea gradului inalt de competitivitate.

Industria este sursa prosperitatii europene, iar o industrie competitiva va putea sustine si creste aceasta bogatie, ceea ce va conduce la realizarea ambitiilor europene pe plan mondial. S-a petrecut o schimbare a structurii de productie, astfel partea sectorul serviciilor in productie a crescut de la 52% in 1970 la 71% in 2001, in aceeasi perioada partea fabricarii efective a scazut de la 30% la 18%. Interdependenta intre sectrorul de productie si servicii a crescut in toata perioada respectiva .

Comisia considera ca industria europeana este moderna si competitiva in multe privinte. Confruntate cu competitia mondiala, multe din sectoarele industriei europene au facut eforturi notabile pentru a imbunatati infastructura si a integra noi forme de organizare a productiei. Prin investitii capitale in utilaje si in cercetare a fost posibil ca sectoarele (textile, alimentare, mobilier, chimice, etc.) care erau considerate slab tehnologizate sa ajunga la un nivel inalt de tehnologie, ca acum sa utilizeze tehnologii avansate si inovationale in productie. Ceea ce a condus la cresterea necesitatilor fata de resursele umane, care au devenit mai calificate.

Investitiile considerabile in protectia mediului, tehnologii ecologic pure si in procesul de productie nepoluant a facut posibil ca industria europeana sa ia in consideratie si dimensiunea dezvoltarii durabile, mcsorand legatura dintre productie si poluare.

Industria europeana ramane o forta dominanta in comertul international. Desi prezenta unor noi parteneri pe piata mondiala a redus cota Uniunii Europene in comertul mondial, aceasta scadere nu a fost semnificativa precum a fost pentru SUA sau Japonia. Astfel, cota UE in comertul mondial a scazut de la 19,3% in 1991/95 la 18,4% in 2002, in timp ce la SUA a scazut de la 15,1% la 12,1%, iar in cazul Japoniei si mai semnificativ de la 12,2% la 8,2% [8]. Mai mult decat atat in unele sectoare precum ar fi constructia de autovehicule, aeronave si unele echipamente pentru telecomunicatii, companiile europene detin intaetatea.

Dar cu toate acestea Comisia constata ca industria europeana sufera de lenta crestere a productiei industriale, comparativ cu Statele Unite. Astfel in perioada 1996-2000 cresterea productiei in UE a constituit 3,2% comparativ cu 5,5% al SUA [8]. Pentru intreaga economie a UE cresterea este si mai mica decat pentru sectorul de productie separat, ceea ce reflecta performanta relativ slaba a sectorului serviciilor. Aceasta evolutie prezinta o periculoasa deteriorare a potentialului de crestere a UE si un risc evident pentru competitivitatea industriei. Rapoartele Comisiei din 2001 si 2002 prezinta o insuficienta a activitatii de inovare si o slaba distribuire a acestora ca un factor cheie a performantelor slabe in cresterea productivitatii.

De asemenea, lenta crestere a productivitatii poate fi explicata si prin probleme structurale nesolutionate. Acestea includ fragmentarea anumitor piete de produse si servicii, precum si unele obstacole in mobilitatea geografica si lipsa de cunostinte la multe categorii de muncitori.

Un alt subiect analizat de Comisie sunt IMM-le, care sunt numite coloana vertebrala a industriei UE. Reteaua IMM-lor in dezvoltare a amplificat legatura intre sectoarele aparent neimportante a economiei, precum si intre diferite regiuni si tari din Uniunea Europeana. In acelasi timp foarte putini europeni doresc sa devina antreprenori, de asemenea doar cateva intreprinderi micro- si mici ajung pana la dimensiunea critica necesara pentru a putea concura sau a intra pe piatile externe. La rindul sau Uniunea Intreprinderilor Mici, Mijlocii si Mestesugaresti (UEAPME), considera ca desi Comisia a punctat precis noile provocari cu care se va confrunta Europa largita si anume cresterea competitivitatii, Comunicarea prezinta IMM-le ca subcontractori sau parte a business clusterului. In acest fel considera UEAPME este neglijat complet rolul specific si autonom in ceea ce priveste inovarea, crearea de slujbe si acordare de servicii profesionale.

Comisia prezinta si o analiza a impactului extinderii asupra industriei. Este mentionat faptul ca un progres semnificativ dar neuniform a fost realizat. In pofida efortului considerabil facut de tarile candidate in ceea ce priveste reformele structurale, exista diferente semnificative in structura industriei producatoare in tarile membre si cele candidate. Astfel, in tarile candidate industria era mai putin specializata si concentrata in sectoare slab tehnologizate (industria alimentara, textile, metalurgie), dar lucrulile au inceput sa se schimbe cu ajutorul fondurilor de preaderare, investitii straine, transfer de tehnologie.

Unele sectoare vor avea nevoie de o atentie speciala. Cu toate ca industria statelor candidate este gata sa concureze intr-o Europa largita, integrarea mai profunda va crea unele probleme izolate. In primul rand va fi necesara continuarea procesului de restructurare, in primul rand sectorul metalurgic si marile intreprinderi neprivatizate din sectoarele traditionale. De asemenea sectorul IMM-lor si antreprenoriatului se dezvolta foarte incet in tarile candidate, datorita mai multor factori cum ar fi: lipsa know-how-lui managerial, organizational si tehnologic; accesul dificil la finante; insuficienta institutiilor ce ofera suport si dificultatea de a se integra in reteau de productie.

Comisia a identificat urmatoarele provocari a politicii industriale intr-o Europa largita.

Globalizarea odata cu procesul de globarizare se deschid noi piete pentru produsele si serviciile europene, acest fapt va contribui la cresterea competitivitatii. Un rol important il vor juca si cunostintele si calificarea fortei de munca. De asemenea intr-o lume integrata, instabilitatea se poate raspandi repede, de aceea politica industriala trebuie sa fie capabila sa raspunda promt si repede evolutiilor imprevezibile.

Schimbari organizationale si tehnologice globalizarea a fost asistata de schimbari tehnologice, cele mai importante sau petrecut in tehnologiile informationale si de comunicare (ICT). ICT in combinatie cu tehnicele noi de organizare si dirijare, precum si forta de munca calificata ofera posibilitate de a imbunatati semnificativ competetivitatea. Problema cea mai importanta va fi asigurarea adoptarii si utilizarii pe scara larga a ICT, in toate ramurile industriei, inclusiv in cele considerate traditionale. Schimbarile tehnologice nu trebuie limitate doar la ICT, sunt si alte tehnologii ce trebuie dezvoltate: biotehnologia, nanotehnologia, energie curata, precum si domeniul noilor materiale.

Rolul de baza al inovatiei si antreprenoriatului crearea continua de firme noi si extinderea celor existente este esntiala pentru ajustarea la noile oportunitati ale pietei, atingerea cresterii productivitatii si realizarea inovatiilor, mai cu seama in perioada progreselor tehnologice rapide. Competitivitatea si cresterea economica creste tot datorita inovatiilor, iar cunoasterea este miezul activitatilor inovatoare. In prezent Uniunea Europeana cheltuieste pentru Cercetare & Dezvoltare 1,9% din PIB, mai putin decat competitorii sai SUA si Japonia [7]. Ca rezultat, productivitatea investitiilor europene in cercetare este joasa, sistemul inovational al UE nu are capacitatea necesara pentru a transforma noile cunostinte intr-un rezultat crearea noilor sau imbunatatirea celor existente produse, servicii si procese.

Dezvoltarea durabila si noile cerinte ale societatii politica industriala trebuie sa raspunda la solicitarile sociale si ecologice tot mai pronuntate, companiile de asemnea trebuie sa participe la asigurarea acestor solicitari prin responsabilitatea sociala corporativa. Progresele realizate in ultimul timp au aratat ca competitivitatea sporita si protectia mediului pot fi obtinute datorita unor mixaje adecvate de politici. Cererea societatii in ceea ce priveste securitatea, protectia, mediul pot crea noi oportunitati de afaceri. Aceasta ofera posibilitatea companiilor europene de a fi primele in ceea ce priveste tehnologiile de mediu si productie durabila bazata pe analiza ciclului de viata. Dar unele din obiectivele propuse pot fi solutionate doar prin crearea unui cadru institutional international. Astfel de structuri sunt create in ceea ce priveste comertul, dar in ceea ce priveste mediul si protectia sociala exista multe lacune pe plan mondial.

Comisia a elaborat si propuneri pentru o noua politica industriala a Uniunii Europene, unde este revazuta calea UE spre politica industriala.

Politica incepe cu prezentarea factorilor ce sprijina competitivitatea si cresterea economica, precum si masurile ce trebui luate pentru imbunatatirea acestor factori precum si dezvolatera altora. Astfel valorile cele mai importante pe care se sprijina competitivitatea si cresterea UE sunt urmatoarele:

mediu macroeconomic si politic stabil, unde domneste legea, ceea ce permite planificarea sigura a investitiilor si dezvoltarii;

piata unica;

nivelul inalt al coeziunii sociale si un grad inalt de calificare al fortei de munca;

experienta larga in domeniul dialogului social intre parteneri;

servicii garantate de inalta calitate si la un pret rezonabil;

retelele de telecomunicatii, aprovizionarii cu energie si de transport, care totusi trebuie consolidate in special in statele candidate.

Pe langa imbunatatirea permanenta a acestor facori trebuie dezvoltati in ritm mai rapid si factori care au fost stipulati ca importanti in Strategia de la Lisabona.

3.2. Promovarea inovatiei, cunostintelor si cercetarii

Pentru realizarea obiectivului stabilit la Consiliul European de la Barcelona, ca investitiile in Cercetare & Dezvoltarea trebuie sa constituie 3% din PIB pana in 2010. In acest moment chetuielilenpentru Cercetare & Dezvoltare sunt de 1,9% din PIB pentru Uniunea Europeana, 2,7% in SUA si 3% in Japonia . Comisia a subliniat necesitatea crearii unor conditii ce ar contribui la orientarea investitiilor private in Cercetare & Dezvoltare, precum si asigurarea unei utilizari mai efective a finantelor publice. De asemenea a fost lansata initiativa Spatiului European de Cercetare (ERA), ce va permite depasirea fragmentarii activitatii de cercetare.

De asemenea trebuie stimulate investitiile intangibile si in capitalul uman, pentru a permite utilizarea eficienta a cunostintelor obtinute si raspandirea lor. Incurajarea aparitiei grupurilor si retelelor de inovatie, trebuie sa devina o alta prioritate. Politicile ce formeaza cadrul regulator pentru companii, facilitatile fiscale si fondurile de finantare pot fi utilizate ca instrumente de sustinere a inovatiei.

3.3. Antreprenoriatul

Mediul de afaceri trebuie sa fie favorabil pentru crearea, cresterea si dezvoltarea IMM-lor si a antreprinoriatului in general. Activitatea de inovatie a IMM-lor poate fi imbunatatita prin cooperarea si interactiunea mai buna intre statele membre. Spiritul de antreprinoriat trebuie dezvoltat si promovat in sistemul educational cu ajutorul trainingurilor incepand cu scoala generala.

Antreprinoriatul este un obiectiv, ca si politica inovationala, care necesita efortul concentrat al mai multor politici din diferite domenii precum educatia, piata interna, serviciile financiare, training si politica fiscala. Viitoarea Carte Verde al Antreprinoriatului va relansa dezbaterile privind o Europa mai antreprinoriala.

Promovarea unei structuri durabile in productia industriala

Pentru a realiza obiectivele lansate la summitul de la Johannesburg privind modelul de productie si consum durabil, Uniunea Europeana trebuie sa consolideze politica de productie durabila. Elementele unei consolidari ar trebui sa cuprinda urmatoarele.

incurajarea adoptarii pe scara larga a practicilor de succes pentru imbunatatirea eficientei ecologice in utilizarea resurselor si marirea gradului de utilizare a resurselor regenarabile;

promovarea industriilor de reciclare viabile si adoptarea practicilor de succes;

implementarea ciclului de viata corespunzator politicei produsului integrat (Itegrate Product Policy) prin intelegeri binevole si adoptarea standardelor produselor ecologice;

incurajarea dezvoltarii si raspandirii tehnologiilor curate si a cooperarii public-privat in C & D;

extinderea utilizarii managementului ecologic luand in consideratie caracteristicile IMM-lor si promovarea in viitor a responsabilitatii corporative.

In cele ce urmeaza va fi prezentat punctul de vedere revazut asupra politicii industriale si anume ceea ce tine de cadrul regulator si instrumentele utilizate pentru a evalua efectul acestor conditii asupra competitivitatii si de a determina posibilile viitoarele imbunatatiri.

Importanta conditiilor cadrului regulator

Companiile europene concureaza pe piata mondiala, dar conditiile de afaceri din piata interna sunt acelea care influenteaza gradul de competitivitate, dezvoltare si posibilitatea crearii locurilor de munca. Multe din aceste conditii depind de institutii si structuri, care pot fi publice, semi-publice sau privat. Toate aceste elemente si inteactiunea intre ele reflecta functionalitatea sistemului, care la randul ei influenteaza performantele oamenilor de afaceri.

Pot fi edintificate patru categorii de conditii a cadrului regulator relevante din punct de vedere al politicii industriale:

Reguli ce stabilesc cadrul general al pietei (legea companiilor, principii generale ale contrctului, legislatia competitiei si pietei interne, legislatia sociala, drepturile proprietatii intelectuale, regulamente privind investitiile, regulamente privind comertul international, protectia consumatorului);

Reguli ce sunt aplicate categoriilor specifice de produse si sevicii direct (reglementarea plasarii produselor pe piata, asociata cu notiuni ca securitatea, interoperabilitatea, standarde; masuri de protejare a pietei tarife vamale si masuri anti-dumping);

Institutii ce asigura functionarea pietei, ce pot fi publice (curti de justitie si arbitraj, companii de inregistrare, autoritati ce supravegheaza competitia si oficiile de patent), semi-publice sau complet private (institutii de transfer tehnologic, organe de standartizare - certificare);

Conditii generale, a caror impact este greu de estimat si care, destul de des, sunt mai greu de influentat imtr-o perioada scurta de timp cadrul macroeconomic, valorile societatii ce influenteaza antreprenoriatul si stabilitatea politica a tarii.

Din 1990 au fost atinse realizari semnificative a unor politici, precum ar fi uniunea monetara, monada unica, piata interna in mai multe domenii, care au contribuit la imbunatasirea conditiilor de functionare a industriei. Au fost liberalizate asa sectoare precum telecomunicatiile, aprovizionarea cu energie, transportul crescand competitivitatea industriilor consumatoare.

Dar au ramas si unele probleme nerezolvate. Barierile regulatorii si tehnice impiedica dezvoltarea pietei interne. Piata financiara nu este destul de bine integrata, iar pe piata serviciilor exista o mare deferenta intre viziunea europei unite si realitatea. Diferentele in taxarea indirecta poate contribui la fragmentarea pietei bunurilor si serviciilor.

Un numar important de conditii sunt definite la nivelul UE, unde in ciuda rezultatelor obtinute, exista o sfera larga pentru viitoarele actiuni, in principal in domeniul cadrului regulatoriu. In alte domenii, precum ar fi taxarea directa sau reglementarile sociale, Statele membre sunt cele care stabilesc conditiile cadru.

3.4. Abordari sistematice ale UE pentru imbunatatirea conditiilor cadru

Utilizarea instrumentelor politicii industriale sunt strans legate de obiectivul principal, imbunatatirea mediului de activitate a companiilor. Politica industriala poate fi defenita ca aplicatie a instrumentelor politici intreprinderilor in sectorul industrial.

Uniunea Europeana a abordat de mai multe ori imbunatatirea cadrului in care functioneaza companiile. Eforturile au fost orientate pe doua directii principale.

Nivelul comunitar, s-au laut masuri pentru dezvoltarea noilor abordari a regulamentelor pentru a le face mai accesibele si mai simple pentru oamenii de afaceri. Printre acestea se numara noua abordare a politicii produsului, care limiteaza reglementarile la principalele cerinte de siguranta si interoperabilitate; stimularea institutiilor de standartizare pentru dezvoltarea standardului unic european.

In 2002 Comisia a lansat un plan de actiune pentru simplificarea si imbunatatirea mediului regulator, acest plan in conformitate cu Startegia de la Lisabona stabileste unele masuri ce trebui adoptate pentru imbunatatirea pregatirilor pentru deciziile UE, cum ar fi: reducerea si simplificarea aquis-lui comunitar (pana la 25% in 2004), facilitarea alegerii instrumentelor adecvate si eficiente, inclusiv asa numitele instrumente alternative, cum ar fi co-reglarea si auto-reglarea si nu in ultimul cresterea respectului fata de regulile europene.

Un alt punct ar fi ca reglementarile sa nu fie o povara inutila pentru oamenii de afaceri, aici sunt doua componente, care pot fi imbunatatite. Afacerile au nevoie de timp pentru a se acomoda cu noile reglementari si aceste reglementari nu trebuie sa fie modificate prea des.

Competenta statelor membre, UE a elaborat noi abordari privind cuantificarea si compararea impactului asupra concurentei a conditiilor cadrului regulator individual si utilizarea lor pentru imbunatatirea conditiilor generale. Aceasta metoda este cunoscuta ca metoda deschisa de coordonare. Aceasta a permis UE de a juca un rol pozitiv in realizarea unor cresteri competitive in unele domenii.Instrumentel care pot fi utilizate sunt urmatoarele:

analiza profunda a situatii sustinuta de masuri adecvate;

compararea performantelor respective a statului membru (cu o terta tara) cu privire la desfasurarea exercitiilor de banchmaking si exploatarea adecvata a lor;

identificarea, schimbul si implementarea practicilor reusite.

Astfel de abordari au fost dezvoltate, in special, cu privire la factorii negativi pentru competitivitate din punct de vedere al IMM spre exemplu: procedura de lansare a afacerii, accesul la finante, serviciile de suport a afacerilor, inovarea si C & D si resursele umane. Aceste instrumente ale politicii sunt in permanenta dezvoltare, aici UE are capacitati si posibilitati mai multe decat statele luate separat, pentru a imbunatati acesti factori si a influenta competitivitatea.

Imbunatatirea integrarii politicilor UE cu impact asupra competitivitatii

Uniunea Europenaa a dezvoltat o serie de politici care sunt deja bine integrate cu politica industriala si care influenteaza pozitiv competitivitate, dupa cum urmeaza:

politica comerciala;

politici referitoare la piata unica;

politicile in transport si sectorul energetic;

politica in C & D;

politica concurentei;

politica regionala.

Alte politici care au aparut ca rezultat al cerintelor din partea societatii, reflecta provocarile mai recente. Prin urmare interconexiunea lor cu politica industriala poate fi imbunatatita considerabil. Aceasta interdependenta se poate realiza pe deplin prin Strategia de Dezvoltare Durabila a UE, care urmareste simultan obiective ale celor trei piloni constitutivi economic, social si ecologic.

De asemenea, politica sociala si a locurilor de munca, precum si instruirea vocationala, joaca un rol important in promovarea competitivitatii.

Protectia consumatorului si sanatatea publica este o preconditie pentru increderea consumatorilor, care asigura un nivel de calitate.

Protectia mediului poate reduce sau chiar interzice unor tehnologii sau material, ce ar putea creste preturile intr-o perioada scurta de timp. Pe o perioada lunga insa poate creste competitivitatea companiilor europene la nivel mondial si crearea pietelor noi a produselor si tehnologielor curate.

Uniunea Europeana trebuie sa asigure unechilibru intre masurile adoptate pentru realizarea diferitor politici. In aceste sens Comisia considera ca nu exista solutii miraculoase pentru gasirea acestui echilibru. Totusi UE a inceput sa dezvolte o gama de instrumente ce pot fi utlizate in functie de situatie.

Reactia la nevoile speciale a industriei tarilor candidate

Extinderea ofera oportunitati noi si progres a competitivitatii in sectorul industriei. Unele instrumente ale politicii industriale pot fi adaptate pentru a raspunde efectiv nevoilor specifice tarilor candidate.

Actiuni indreptate spre crearea unui mediu favorabil pentru antreprenoriat, imbunatatirea cunostintelor si dezvoltarea IMM-lor pot fi implimentate cu o anumita intensitate in tarile candidate. In aprilie 2002, tarile candidate au acceptat principiile Cartei Europene pentru Intreprinderile Mici, ca baza pentru dezvoltarea acestui sector.

Alte domenii care necesita o atentie speciala ar fi suportul pentru dezvoltarea serviciilor de business, promovarea culturii cooperarii intre firme si imbunatatirea dezvoltarii grupurilor inovationale.

Comisia a intreprins actiuni pentru a asista cazurile speciale unde restructurarea intreprinderilor este in desfasurare, in special in sectorul metalurgic. Toate tarile sunt monitorizate pentru a atinge standardele UE pana la aderare.

Eforturi pentru imbunatatirea cadrului regulator global

Eficienta politicilor europene in domeniul competitivitatii depinde intr-o masura oarecare de succesul implimentarii unor reglementari si reguli la nivel mondial. In domeniul concurentei s-au obtinut unele progrese, spre exemplu Uniunea Europeana participa activ la constituirea Retelei Internationale a Concurentei, o organizatie compusa din peste 70 de institutii nationale antitrust. In alte domenii precum ar fi protectia mediului, siguranta consumatorului, standarde sociale si de munca, elaborarea unor principii mondiale trebuie intensificata. Aceste progrese ar permite UE sa realizeze obiectivele ce sunt chemate sa solutioneze probleme globale. Dezvoltarea standardelor mondiale trebuie sa asigure ca costurile legate de aplicarea acestor standarde nu vor afecta mediul de afaceri al UE.

Dialogul intre autoritatile Uniunii Europene si tarile terte va juca un rol important pentru a stabili la nivel global reglementari ce ar permite dezvoltarea unui mediu mai siplu si mai transparent pentru comert si investitii.

Mai mult decat atat, UE trebuie sa sustina initiativele de acest gen in relatiile cu tarile din vecinatatea apropiata, dupa extinderea Europei. Crearea pana in 2010 a spatiului de comert liber euro-mediteranean, precum si Acordurile de Stabilizare si Asociere cu tarile din Balcanii Vestici si dezvoltarea relatiilor stranse cu Rusia si alte tari din fosta URSS, pot oferi noi oportunitati pentru dezvoltarea acestui subiect.

Importanta sectoriala a abordarilor revizuite

Analiza profunda si monitorizarea permanenta a competitivitatii din diferite sectoare va permite Comisiei sa asigure elaborarea unor politici mixte adecvate. De asemenea un rol important va fi jucat de actionari care pot contreibui la elaborarea acestor politici.

Faptul ca politica aplicata va trebui sa tina cont de specificul sectoarelor industriale nu va afecta nici intr-un caz politica industriala, din contra o vedere de ansamblu este necesara. Aceasta abordare va garanta ca politica industriala aplicata in sectoarele date rapunde intereselor acestor sectoare.

Mai mult, abordarile utilizate si testate in anumite sectoare pot fi adaugate in gama de instrumente ale politicii industriale si folosit ca model pentru alte sectoare ale industriei care se confrunta cu necesitati similare. Participarea actionarilor la analiza si modelarea politicii, este un exemplu elocvent. Aceasta include revizuirea legislatiei farmaceutice si crearea Grupului medical de inalt nivel G10 (High Level Group on Innovation and Provision of Medicines) sau Planul de actiune in biotehnologie si stiinte naturale. Aceasta ofera un exemplu cum trebuie politica industriala sa satisfaca necesitatile mediului de afaceri.

CONCLUZII

Obiectivul general al politicii industriale il constituie cresterea competitivitatii si in general a performantelor industriei in vederea intaririi capacitatii de adaptare a economiei la cerintele pietei internationale, in conditiile globalizarii economiei mondiale.

Transformarea economiei si orientarea ei spre o dezvoltare durabila, in concordanta cu interesele nationale, avand ca obiectiv integrarea in Uniunea Europeana, necesita, elaborarea unui document distinct si global de politica industriala.

Cresterea competitivitatii industriei, ca obiectiv general, se bazeaza pe utilizarea unui ansamblu de instrumente considerate ca eficiente de Uniunea Europeana si folosite aici, cum ar fi:

imbunatatirea cadrului regulatoriu;

asigurarea unei concurente eficiente;

promovarea investitiilor intangibile;

dezvoltarea cooperarii industriale.

De asemenea sunt utilizate si instrumentele traditionale ale politicii industriale care combina in sine politici macroeconomice si fiscale, subsidii, programe guvernamentale de achizitii, suport pentru C&D, proceduri de elaborare a standardelor tehnice, programe de imbunatatire al instruirii si al infrastructurii, regim antitrust favorabil, promovarea exporturilor, precum si legat de exporturi, dezvoltarea politicilor de promovare a produselor industriale pe pietele externe si bineinteles atragerea investitiilor.

In functie de evolutiile extrne si interne utilizarea acestor instrumente poate fi extinsa sau redusa, dar toate ele trebuie sa fie utilizate cat mai eficient pentru realizarea obiectivului final, competitivitatea industriei.

Uniunea Europeana incearca sa implementeze o politica industriala menita sa asigure o pozitie de lider mondial pentru economia europeana, asigurand in acelasi timp o crestere economica de durata, reducand numarul somerilor si realizand coeziunia sociala. Avand in vedere fuziunile intense in care sunt implicate intreprinderile mari si efectele pe care le prezinta acest proces, inclusiv somajul in crestere, UE isi canalizeaza eforturile spre promovarea in societate a antreprenoriatului si a inovatiilor care trebuie sa rezulte in cresterea numarului de intreprinderi mici si mijlocii, care sunt cel mai important creator de locuri de munca.

Masurile menite sa realizeze acest obiectiv sunt detaliate in Programul Multianual pentru Intreprinderi si Antreprenoriat pentru anii 2000-2005. Orientarea spre o continua decentralizare a economiilor tarilor membre, precum si spre generarea initiativelor de jos in sus, adica care pornesc din mediul economic si care au nevoie de sprijinul politic, pentru a-si atinge obiectivele.

Alte prioritati sunt de a realiza o colelare si o interactiune intre politica industriala si dezvoltarea durabila care, bazandu-se pe cei trei piloni economic, social si ecologic, trebuie sa asigure o dezvoltarea a acestor piloni. Respectand aceste obiective politica industriala trebuie sa asigure o crestere stabila si adecvata a economiei UE.

De asemenea reglementarile privind concurenta trebuie sa fie foarte clare si eficiente pentru asigurarea dezvoltarii intreprinderilor medii si sa nu permita constituirea monopolurillor.

Confruntata insa cu schimbarile pe plan mondial si viitoarea extindere Uniunea Europeana a fost nevoita sa-si revada politica industriala adoptata in 1990. Pentru a acorda prevederile politicii industriale cu realitatile existente, Comisia alansat o discutie pe marginea noului Concept al politicii industriale.

Politica industriala a UE are o contributie de baza pentru realizarea urmatoarelor obiective:

stabililirea minimului necesar fara care industria si antreprenorii nu pot realiza ambitiile sale. Scopul fiind stabilirea unui cadru legal previzibil adaptat necesitatilor politicii;

asigurarea conditiilor pentru dezvoltarea si realizarea potentialului competitiv al industriei. Accesibilitatea tehnologiilor, cunostintelor, fortei de munca calificate, resurse financiare, atitudine pozitiva fata de cei ce isi asuma riscuri si alte conditii ce formeaza adevaratul mediu de afaceri, competitiv si inovator, trebuie sa fie principala preocupare a politicienilor;

asigurea capabilitatii de functionare a cadrelor legale, institutiilor si instrumentelor necesare mediului de afaceri si industrie, eficient si conform obligatiilor publice.

Pentru a atinge scopurile stabilite la Lisabona politica industriala a UE trebuie mobilizata la maximum. Comisia intentioneaza in urmatoarele luni sa prezinte o situatie clara in ceea ce priveste interdependenta intre principalele politici si competitivitatea industriei europene. La aceste dezbateri trebui sa participe toate institutiile europene, dar si statele membre si candidate. Imbunattirea politicii industriale, pentru a sigura stimularea si sustinerea competitivitatii industriale a UE, este o precupare a tuturor.

Consiliu Competitional, creat recent, va juca un rol important in continuarea procesului de revizuire a politicii industriale. Aceasta va permite trasarea unei directei pentru politica industrilala si monitorizarea contributiei sale la atingerea obiectivelor de la Lisabona. De asemenea se va asigura o coerenta intre politicile comunitare si cele nationale si se va imbunatati interactiunea intre ele.

Esenta dezbaterii asupra politicii industriale consta in atitudinea privind raportul dintre stat si piata. In tarile dezvoltate au fost formulate si aplicate diferite politici, care au variat de la o tara la alta. Conceptia asupra tipului de politica industriala dupa al II-lea razboi mondial a oscilat intre orientarea social-democrata, asociata creearii, extinderii si managementului pietei, si orientarea neoliberal ace apara piata. Recunoasterea posibilitatii unui esec al pietei a fost sursa de inspiratie pentru politicile privind intarirea concurentei, oferta de bunuri publice, depasirea dificultatilor date de insuficienta capitalului, restructurarea competivitatii internationale si /sau exercitarea controlului democratic asupra economiei. In literature de specialitate exista un material bogat care pune in discutie imperfectiunile pietei si oportunitatea interventiei guvernului prin politici industriale(Iancu.1998). Potrivit diferitelor grade de interventie a statului in economie, obiectivele generale ale politicii industriale pot varia de la absolutizarea pietei pana la controlul acesteia.

Aceasta politica se prezinta astazi ca rezultatul unei combinatii de vointa politica, experienta acumulata de-a lungul anilor si o reflectie economica si sociala profunda. Politica ofera un. exemplu relevant asupra modului in care s-a putut stabili un curs unitar consensual de actiune pentru cele 15 State Membre, care prezinta o larga varietate de conditii dar sunt animate de vointa comuna de a-si dezvolta industriile si de a le face mai competitive pe pietele internationale.

La inceput, conceptul de politica industriala a facut pentru multi ani obiectul unor repetate controverse in cadrul Comunitatii.

Cu toate acestea, transformarile majore produse in economiile tarilor membre, precum si perspectivele confruntarii viitoare a dezvoltarii lor industriale-cu provocarile globale au condus progresiv la stabilirea si implementarea unei politici industriale unitare, suportive si dinamice la nivelul Comunitatii. integrand o gama larga de masuri concepute intr-o abordare coerenta, politica industriala a Uniunii Europene urmareste sa realizeze armonia propriilor politici cu care interactioneaza, precum si coordonarea judicioasa a acestor politici proprii cu cele ale Statelor Membre.

In acelasi timp, aceasta politica reprezinta un teren extrem de fertil de invataminte pentru toate tarile candidate la aderare, dornice sa-si ajusteze structural si sa-si modernizeze industriile lor astfel incat sa fie capabile sa raspunda cu succes criteriilor de performanta stabilite de catre Uniunea Europeana.