Modelul consensualist in Elvetia si Belgia

Modelul consensualist in Elvetia si Belgia

Modelul consensualist al democratiei poate fi descris in termenii celor zece elemente care se situeaza in contrast evident cu fiecare dintre zece caracteristici majoritariste ale modelului Westminster. in locul concentrarii puterii in manile majoritatii, modelul consensualist incearca sa imparta, sa disperseze si sa restringa puterea printr-o varietate de cai.

1. impartirea puterii executive in cabinete de coalitie. in contrast cu tendinta modelului Westminster de a concentra puterea executiva in cabinete monocolore si cu majoritate simpla, principiul consensualist este acela de a permite tuturor sau celor mai importante partide sa imparta puterea executiva intr-o coalitie larga. Executivul national elvetian format din sapte membri. Consiliul Federal, ofera un excelent exemplu de astfel de coalitie: cele trei partide mari - crestin-democratii, social-democratii si radical--democratii - fiecare avind o patrime din locuri In camera inferioara a legislativului in era postbelica, si Partidul Popular Elvetian, cu o optime din locuri, impart pozitiile executive proportional, potrivit asa-zisei formule magice 2-2-2-1, stabilita in 1959. Un criteriu suplimentar spune ca grupurile lingvistice trebuie sa fie reprezentate conform marimii acestora: patru sau cinci ministri de Jimba germana, unul sau doi de limba franceza, si, frecvent, unul de limba italiana. Ambele criterii stnt reguli neoficiale, dar sint strict respectate.   

Constitutia belgiana ofera un exemplu de cerinta formala prin care executivul trebuie sa includa reprezentanti ai marilor grupuri lingvistice. Multi ani, fusese aproape un obicei acela de a forma cabinete cu un numar aproximativ egal de ministri reprezentind majoritatea vorbitoare de olandeza si minoritatea vorbitoare de franceza. Acesta a devenit regula formali in 1970, iar noua constitutie federala stipuleaza: "cu posibila exceptie a primului-ministru, Consiliul de Ministri [cabinetul] include la fel de multi membri vorbitori de franceza si de olandeza' (Alen si Ergec, 1994). 0 astfel de regula nu se aplica structurii partinice a cabinetului, dar au existat doar patru ani de guvernare monocolora in epoca postbelica, iar din 1980 toate cabinetele au fost coalitii din patru pina la sase partide,

2. Echilibrul puterii intre executiv si legislativ. Sistemul politic elvetian
nu este nici parlamentar, nici prezidential. Relatia dintre Consiliul Federal,
executivul, si legislativ este explicata de analistul Jurg Steiner (1974,
p. 43) astfel: "Membrii consiliului slnt alesi individual pe un termen fix,
de patru ani si, potrivit Constitutiei, legislativul nu poate initia un vot de
neincredere in acea perioada. Daca o propunere a guvernului este respinsi,
de catre parlament, nu este necesar sa demisipneze nici ministrul respon
sabil pentru acea propunere, nici Consiliul Federal, ca entitate'. Aceasta
separare formala a puterilor a generat si un executiv si un legislativ, mai
independente, iar relatia dintre ele este mult mai echilibrata decit relatiile
dintre cabinetele si parlamentele din Marea Britanic, Noua Zeelanda si
Barbados, cazuri in care cabinetul este clar dominant. Consiliul Federal
elvetian este puternic, dar nu suprem. :

Belgia are o forma parlamentara de guvernare, cu un cabinet dependent; de increderea legislativului, ca in cele trei prototipuri ale modelului Westminster. Totusi, cabinetele belgiene, deoarece se bazeaza in mare masura pe coalitii largi si necoezive, nu sint citusi de putin atit de dominante ca cele westminsteriene si tind sa aiba relatii de tip echilibrat cu parlamentul. Faptul ca deseori executivele belgiene au viata scurta atesta pozitia lor relativ slaba: din 1980 pina in 1995, de exemplu, au fost sase cabinete formate de coalitii multipartidiste diferite - cu o durata medie de aproape doi ani si jumatate.

3, Sistemul multipartidist. Si Elvetia, si Belgia au sisteme multipartidiste, fara ca vreun partid sa se apropie de statutul de partid majoritar. La alegerile din 1995 pentru Consiliul National Elvetian, cincisprezece partide au cistigat locuri, dar majoritatea acestor locuri - 162 din 200 - au fost acaparate de catre cele patru partide mari reprezentate iu Consiliul Federal. Asadar, se poate spune ca Elvetia are un sistem cvadripartidist.

Pina in anii '60, Belgia era caracterizata de un sistem tripartidist constind din doua partide mari - crestin-democratii si socialistii - si unul de marime medie, liberalii. De atunci, totusi, aceste partide s-au divizat de-a lungul unor linii lingvistice si au capatat proeminenta noi partide lingvistice, creind un sistem multipartidist extrem: aproape o duzina de partide s-au dovedit capabile sa cistige locuri in Camera Reprezentantilor, iar noua dintre acestea destul de importante ca sa intre intr-unu! sau mai multe cabinete.

Emergenta sistemelor multipartidiste in Elvetia si Belgia poate fi explicata in termenii a doi factori. Primul e ca cele doua tari sint societati plurale, divizate de-a lungul mai multor linii de clivaj. Aceasta multiplicitate a clivajelor se reflecta in caracterul multidimensional al sistemului lor de partide, in Elvetia, clivajul religios separa crestin-democratii, sustinuti mai ales de catolicii practicanti, de social-democrati si radicali, care-si atrag suportul catolicilor care nu frecventeaza biserica decit rar sau deloc si al protestantilor. Mai departe, clivajul socip-economic separa social-demo-cratii, sustinuti de clasa muncitoare, in principal, de radical-democrati, care au suportul clasei mijlocii. Partidul Popular din Elvetia se bucura de : sustinere puternica mai ales printre fermierii protestanti. A treia sursa de, clivaj, limba, nu mai cauzeaza inca o divizare a sistemului de partide, desi si Partidul Popular este sustinut de elvetieni vorbitori de germana, iar celelalte i bei partide reprezinta aliante relativ mai putin rigide de partide cantonale, in interiorul carora clivajul lingvistic este un diferentiator semnificativ

(McRae, 1983, pp. 111-114).

La fel, clivajul religios in Belgia catolica divide partidele crestin-sociale, ! reprezentfndu-i pe catolicii mai evlaviosi, de socialisti si liberali, repre-i zcntindu-i pe catolicii nepracticanti sau rar practicanti. Socialistii st liberalii s se diferentiaza intre ei prin diferentele de clasa. in contrast cu Elvetia, . clivajul lingvistic a cauzat in Belgia separari suplimentare ale celor trei grupari de mai sus, care erau cele trei partide dominante ale Belgiei, in partide separate, mai mici, ale vorbitorilor de olandeza si franceza, ducind in acelasi timp si la crearea mai multor partide lingvistice mai mici; (McRae, 1986, pp. 130-148).

Reprezentarea proportionala. A doua explicatie a emergentei sistemelor multipartidiste in Elvetia si Belgia este ca sistemele lor electoralei proportionale nu au inhibat translatia clivajelor societate in clivaje ale sistemului de partide. In contrast cu metoda pluralitatii, care tinde sa suprareprezinte partidele mari si sa subreprezinte partidele mici, scopul principal al reprezentarii proportionale (RP) este de a imparti locurile parlamentare intre partide, proportional cu voturile pe care acestea le primesc.

Corporatismul grupurilor de interese. Printre expertii in corporatism se observa un oarecare dezacord in privinta gradului de corporatism din Elvetia si Belgia, mai ales din cauza ca sindicatele din aceste doua tari au tendinta de fi mai putin organizate si mai putin influente decit patronatul Acest dezacord poate fi rezolvat, totusi, distingind intre cele doua variante de corporatism: corporatismul social, in care predomina sindicatele, si corporatismul liberal, in care asociatiile patronale sint forta mai puternica, Peter J. Katzenstein (1985, pp. 105, 130) numeste Elvetia si Belgia ca exemple ale celui de-al doilea, si conchide: Elvetia "intruchipeaza cel mai clar trasaturile caracteristice ale corporatismului liberal'. Ambele tari ilustreaza clar cele trei elemente generale ale corporatismului: concertare tripartita, grupuri de interese relativ putine si mari si proeminenta asocia tiilor reprezentative. Gerhard Lehmbruch (1993, p. 52) scrie ca "puterea asociatiilor de virf din Elvetia este remarcabila si este general recunoscuta
faptul ca coeziunea asociatiilor de interese elvetiene este superioara in comparatie cu cea a partidelor politice elvetiene'. Mai mult, Klaui Armingeon (1997) arata ca, desi amploarea si eficienta corporatismului in multe tari europene au cunoscut un declin in anii '90, el continua sa fu puternic in Elvetia.

6. Guvernarea federala si descentralizata. Elvetia este un stat federal in care puterea este impartita intre guvernul central si executivele celor douazeci) de cantoane si ale celor sase asa-zise semicantoane, formate prin divizare a trei canioane. Semicantoanele au numai unul, in loc de doi reprezentanti in camera elvetiana federala, Consiliul Statelor, si conteaza numai jumatate de vot in amendamentele constitutionale, fata de cantoanelenormale; in majoritatea tuturor celorlalte aspecte, statutul lor este egal

cu cel al cantoanelor. Elvetia este de asemenea unul dintre cele mai descentralizate state din lume.

Belgia a fost un stat unitar si centralizat vreme indelungata, dar incepi cu anul 1970 s-a indreptat gradual in directia descentralizarii si a fe<! ralismului; in 1993, a devenit, formal, un stat federal. Forma de federalii adoptata de Belgia este un "federalism unic' (Fitzmaurice, 1996) si de "complexitate bizantina' (McRae, 1997, p. 289), deoarece este constitu din trei regiuni definite geografic - Flandra, Valonia si capitala biling Bruxelles - si trei comunitati culturale definite ne-geografic - comunitat: franceza si flamanda si mult mai putin numeroasa comunitate a vorbitorii de limba germana. Principala ratiune a constructiei acestui sistem dublu -stratificat a constituit-o faptul ca aria bilingva a Bruxelles-ului avea majoritate de vorbitori de franceza, dar era inconjurata de Fland vorbitorilor de olandeza. Exista o suprapunere considerabila intre regiuni si comunitati, dar ele nu se potrivesc exact. Fiecare are executivul legislativul sau, cu exceptia faptului ca, in Flandra, guvernul comunita flamande serveste si ca guvern al regiunii flamande.

7. Bicamemlisrnul puternic. Principala justificare pentru instituirea un legislativ bicameral in locul unuia unicameral este de a oferi reprezenta speciala minoritatilor, inclusiv statelor mai mici din sistemele federal intr-o camera secundara sau camera superioara. Doua conditii trebu indeplinite pentru ca aceasta reprezentare a minoritatilor sa aiba sens camera superioara trebuie sa fie aleasa pe baze diferite de cele ale camer inferioare si trebuie sa aiba puteri reale - ideal ar fi sa aiba la fel de mul puteri ca cea a camerei inferioare. Ambele conditii sint indeplinite sistemul elvetian: Consiliul National este camera inferioara si reprezinta poporul, iar Consiliul Statelor este camera superioara sau federala, reprezentind cantoanele, fiecare canton avind doi reprezentanti, iar fiecare semicanton cite unul. De aceea, cantoanele mai mici sint mult mai puternic reprezentate in Consiliul Statelor decit in Consiliul National. Mai mul dupa cum arata Wolf Linder (1994, p. 47), "egalitatea absoluta' a celor doua camere este un "principiu sacrosanct' in Elvetia.

Cele doua camere ale parlamentului belgian - Camera Reprezentantilor si Senatul - aveau puteri virtual egale in Belgia prefederala, dar ele erau proportional constituite si de aceea foarte similare din punct de vedere al compozitiei. Noul Senat, ales pentru prima data in 1995, reprezinta in special cele doua grupuri cultural-lingvistice, desi este constituit in mai masura proportional si nu are rolul sa ofere suprareprezentare pentru Nici in Belgia nu a existat control constitutional pina in 1984, cind a fost inaugurata noua Curte de Arbitraj, Principala responsabilitate a curtii era de a interpreta prevederile constitutionale privitoare la separatia puterilor intre guvernele central, comunitare si regionale. Autoritatea sa a fosf mult extinsa prin revizuirea constitutionala din 1988, si Curtea de Arbitraj poate fi privita acum ca o adevarata curte constitutionala (Alen si Ergec, 1994, pp. 20-22; Verougstraete, 1992, p. 95).

10. Independenta bancii centrale. Banca centrala elvetiana a fost multa vreme considerata ca una dintre cele mai puternice si mai independente banci centrale, alaturi de Bundesbank din Germania si Federal Reserve System din Statele Unite. Prin contrast, Banca Nationala a Belgiei a fost multa vreme una dintre cele mai slabe banci centrale. Totusi, autonomia sa a fost substantial Intarita in anii '90, aproape in acelasi timp cu tranzitia spre un sistem federal, dar mai ales ca rezultat al Tratatului de la Maastricht, semnat tn 1992 si ratificat in 1993, care a obligat statele membre UE sa intareasca independenta bancilor lor centrale. Robert Senelle (1996, p. 279) conchide ca banca centrala belgiana se bucura acum de un "inalt grad de autonomie in elaborarea politicii sale monetare'.