Aparitia organizatiilor internationale

Studiul organizatiilor internationale, ca unitati de analiza, furnizeaza o altfel de perspectiva asupra mediului de securitate, largind sfera de cercetare si conferind noi dimensiuni unor fenomene, precum globalizarea sau terorismul. Ele au devenit un element important al sistemului international, in special dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, cand numarul lor a inceput sa creasca semnificativ. Astfel, activitatea acestor organizatii este diversa, iar analiza tuturor este complexa, daca nu chiar dificila, deoarece numarul lor mare implica si existenta unor tipologii variate.

Organizatiile internationale reprezinta cele mai importante forte in coordonarea actiunilor si cooperare in domenii precum cel politic, economic, social, militar sau cultural. Exceptand statele-natiune, ce stau la baza sistemului mondial, organizatiile internationale constituie cei mai insemnati participanti in cadrul acestuia. Cresterea numarului organizatiilor internationale a fost favorizata de sporirea retelelor politice, economice si financiare de state-natiune, in special in perioada de inceput a Europei moderne. Diviziunea sistemului international din anii 1910 si 1930 si distrugerile cauzate de cele doua Razboaie Mondiale au convins comunitatea internationala de necesitatea stabilirii unei noi ordini universale bazate pe cooperare.

Razboiul Rece a intrerupt visul noii ordini mondiale prin cooperare, urmand peste patru decenii de diviziune bipolara. Totusi, incepand cu anii '70, s-a inregistrat o revigorare a multilateralismului, sub forma procesului de la Helsinki (1975), despre care se afirma ca a contribuit la dezintegrarea Cortinei de Fier. Ulterior acestui moment, organizatiile internationale si-au recapatat rolul de forumuri de consultare, mediere si arbitrare, simultan cu dezvoltarea unei lumi mult mai fragmentate din punct de vedere politic si cultural, caracterizate atat de cursa pentru inarmare, cat si de accentuarea globalizarii. Sfarsitul conflictului Est - Vest si realinierea graduala a Europei Estice la cea Occidentala au condus la formarea unor noi organizatii si institutii internationale.

Termenul de "organizatii internationale" a intrat relativ recent atat in limbajul comun, cat si in cel stiintific. In ultima parte a secolului XIX, in literatura de specialitate erau folosite adesea concepte precum "sindicatul public international", "biroul international" sau "comisia internationala". Consacrarea termenului este datorata lucrarii lui Walter Schcking "Organizatiile lumii", publicata in anul 1908, si a ghidului "Uniunile internationale publice" al lui Paul S. Reinsch, din 1911

Conventia Ligii Natiunilor, semnata in anul 1924, recunoaste indirect existenta organizatiilor internationale in Art.23, care sugereaza crearea unor organizatii internationale specializate, pentru promovarea cooperarii internationale.[2]

Mai tarziu, dupa cel de Al Doilea Razboi Mondial, in Preambulul Cartei Natiunilor Unite, este recunoscuta existenta unei organizatii internationale propriu-zise: semnatarii "stabilesc in acest fel o organizatie internationala numita Natiunile Unite"[3].

Incepand cu aceasta perioada de cristalizare conceptuala, au fost dezvoltate trei principale curente ce definesc rolul organizatiilor internationale ca instrumente, ca arene si ca actori. Adesea, organizatiile internationale sunt vazute ca instrumente prin care statele isi urmaresc propriile interese, iar procesul decizional reflecta, in primul rand, interesele celor mai puternici membri. Ca arena, organizatiile internationale sunt similare unui "loc de joaca"[4], si nu unui instrument al politicii statale, iar ca institutii, sunt forme ale unei diplomatii de conferinta, unde statele pot face schimb de informatii, pot condamna sau justifica anumite actiuni si isi pot coordona strategiile politice nationale. Spre deosebire de precedentele doua abordari, cea de-a treia nu mai priveste statele membre ca principali actori implicati, ci considera ca statele au delegat propria suveranitate, astfel incat organizatia internationala respectiva dobandeste caracteristicile unui actor colectiv, deciziile fiind luate, in cadrul sau prin intermediul organizatiilor internationale, de catre o colectivitate de state.

Organizatiile internationale de securitate se disting de celelalte organizatii prin aceea ca isi au originile in consensul statelor de a coopera in probleme de reducere a violentei si realizare a pacii si securitatii, prin folosirea unei largi game de acorduri si mecanisme. Exista cel putin patru seturi de sarcini pe care organizatiile internationale de securitate le pot indeplini:

1. promovarea dialogului de securitate si gestionarea crizelor ca sarcini de baza destinate stabilirii si/sau mentinerii pacii;

2. crearea de sisteme de cooperare militara bazate pe constrangeri reciproce, destinate reducerii pericolelor ce decurg din activitatile militare, sau pe capacitati comune pentru misiuni de pace;

3. promovarea standardelor democratice si respectarea drepturilor omului ca scopuri in sine;

4. promovarea securitatii prin mecanisme economice, intarind atat prosperitatea, cat si interdependenta actorilor, si prin abordari cooperative ale riscurilor si provocarilor, inclusiv terorismul si proliferarea armelor de distrugere in masa.[5]

Securitatea europeana de dupa Razboiul Rece ar putea parea, la prima vedere, un joc intre doi actori institutionali, UE si NATO. In realitate, nu se rezuma doar la atat. Actorii securitatii europene sunt mult mai diversi, insa Alianta Nord-Atlantica si Uniunea Europeana ies mai puternic in relief in gestionarea crizei balcanice si in proiectarea unor solutii pe termen mediu si lung vizand arhitectura de ansamblu a securitatii europene si in special relatiile cu actorii din vecinatatea acestor institutii. NATO si UE apar ca exponentii a doua solutii de management al crizelor, una militara si una civila sau cum ar spune teoreticieni precum Joseph Nye, hard si soft.     Aceasta lucrare semnaleaza faptul ca cele doua optiuni sunt cel mai adesea complementare, dar ca, pe termen lung, managementul civil al conflictului - vazut si ca o stare de insecuritate - nu se poate realiza decat intr-un cadru civil, democratic, bazat pe valori universale impartasite de o intreaga comunitate de securitate, in care trebuie sa se integreze fosti si actuali adversari.