MATRICEA, INCEPUTURILE SI EVOLUTIA GANDIRII POLITICE

MATRICEA, INCEPUTURILE SI EVOLUTIA GANDIRII POLITICE

Factori, conditii si contexte istorice care favorizeaza emergenta si dezvoltarea gandirii politice

Politica, precum oricare alt tip de activitate socio-umana, suscita de timpuriu interes, nu numai in perspectiva promovarii ei, ci si in orizontul studierii sale, care se sistematizeaza progresiv. Cei carepurced la studiul politicii se straduiesc sa-i identifice si explice geneza, natura si esenta, conditiile si factorii care o favorizeaza sau, din contra, ii restrang sfera de actiune, functiile si importanta ei, ca una din componentele fundamentale ale sistemului social global.

Deschiderea tot mai accentuata spre politica este generata, in principal, de:

a. extinderea spatiului politic, cresterea rolului si importantei politicii in ansamblul vietii sociale;

b. perceperea si constientizarea importantei functiei sale esentiale de organizare si conducere a societatii;

c. complexitatea sferei politice, care cuprinde o retea de relatii, institutii, cultura, constiinta, valori si norme politice etc., ce iidetermina functia sa primordiala (de organizare si conducere a societatii);

d. depasirea permanenta a granitelor cunoasterii, in general, a cunoasterii sociale, in particular.

Manifestarea din ce in ce mai pregnanta a atractiei fata de politica, mai ales dupa aparitia unora dintre stiintele sociale, precum istoria, filosofia etc., nu a presupus ca problema cunoasterii stiintifice a politicului si a politicii era solutionata. De la cunoasterea spontana (comuna) la cunoasterea stiintifica este un drum lung, marcat de avansuri, dar si de stagnari, de deschideri, dar si de ermetizari, de tensiuni intelectuale, dar si de concilieri.

Reflectia politica se naste si exprima politicul intr-un proces delunga durata, in care s-au cautat si s-au ingemanat mereu. Politicul, ca si politica de altfel, sunt inseparabile reflectiei (gandirii) umane, centrata pe identi-ficarea solutiilor pentru organizarea si conducerea colectivitatilor, care devine gandire politica. Mai expresiv, gandireareprezinta ideile, concep-tele, teoriile etc., iar politicul actiunea, care se impletesc in viata politica.

Gandirea politica apare si se exprima atunci cand, intr-un mediu de viata sociala, unii indivizi constientizeaza raspunderea lor publica si mediteaza asupra cailor, mijloacelor sau solutiilor ameliorarii, organizarii sau conducerii colectivitatii din care fac parte. Asemenea conditii se configureaza de timpuriu in unele spatii extraeuropene, darexista numeroase pozitii care stabilesc ierarhii distincte si in ce priveste momentul/momentele aparitiei gandirii politice.

Reflectia politica castiga in consistenta, forta interpretativa si prospectiva o data cu aparitia stiintelor socio-umane, incepand cu antichitatea si continuand cu epocile ce i-au urmat. In paralel insa cu efectele benefice ale aportului stiintelor la progresul gandirii politice,ca univers al conceptelor, teoriilor, ideilor, ideologiilor si doctinelor politice, presiunile si constrangerile la care aceasta este supusa se accentueaza progresiv, deturnand-o, mai mult sau mai putin, de la obiectivele si functiile sale.

Evolutia gandirii politice universale

Inceputurile gandirii politice sunt incurajate de cumulul progresiv de experienta a colectivitatilor in exersarea puterii si de aparitia unor preocupari explicite pentru studiul politicului.Preocuparile sunt generate si stimulate de interesul si curiozitatea fiintei umane de a avea un orizont cat mai cuprinzator de cunostinte noi si, deopotriva, de a adecva, intr-un spirit cat mai rational posibil,functionalitatea societatii la propriile sale aspiratii si deziderate. Daca motivatiile reliefarii tot mai pregnante a acestor preocupari au un caracter general, manifestarile concrete ale inceputurilor reflectiei politice sunt distantate in timp si spatiu si deopotriva distincte in continut si in contributiile pe care le aduc la patrimoniul gandirii politice universale. Forme incipiente ale gandirii politice se identifica in texte sumeriene, sumero-akkadiene si babiloniene (sfarsitul mileniului III i.Hr.-sec.6 i.Hr.). Textele, de natura juridica sau literara, intre altele, invoca autoritatea de sorginte divina a monarhului (Ur-Namu, rege in Ur, este imputernicit al zeilor pe pamant), sau il identifica cu un intelept care prin atotcuprinzatoarele lui cunostinte este indreptatit sa conduca (Epopeea lui Ghilgames).

Originea divina a faraonului este invocata si in scrieri egipteneInvatatura lui Patahotep, Istorisirea lui Ipuser), care nuanteaza insa raporturile cu supusii ("oameni simpli"), pledand pentru cunoasterea si satisfacerea unor exigente ale "poporului". Un prim "tratat politic", continand reguli de comportament ale monarhului (faraonului) fata de supusi - Invataturile lui Achtoes III (mileniul II i.Hr.) - poate fi considerat si un ghid in arta guvernarii, asemanator intrucatva cu Invataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau Teodosie.

In China, in timpul dinastiei Zhon de vest (sec.18-12 i.Hr.), forme incipiente de gandire politica sunt sesizabile in reflectiile de factura filosofica si morala (daoiste, confucianiste, legiste), fie dinperspectiva intereselor straturilor sociale "de jos", fie ale vechii aristocratii chineze.Daoistii sustin reintoarcerea la vremurile pregentilice, cand indivizii nu manifestau preocupari de imbogatire si cand nu existau diferentieri sociale. Confucionistii pretind ca societatea este rezultanta unui contract, monarhul fiind ales dintre contractanti (puterea lui este data de "popor"), iar legistii sunt adeptii egalizarii tuturor indivizilor in fata legii (care devine obligatorie si aplicabila intregii societati). Dupa legisti, principiul optim al carmuirii politice il reprezinta noncarmuirea, conducatorul statului guvernand inmod natural, asa dupa cum decurg toate in natura.

Legile lui Manu si Arthasastra (sec.IV i.Hr.) sunt scrieri cusemnificatie socio-politica in gandirea indiana, chiar daca in esenta sunt coduri de legi. Sistemul de caste, sanctionarea lor juridico-politica, atributiile si locul acestora in cadrul sistemului (prima scriere) si organizarea statului despotic (a doua) reprezinta elementele lor de noutate si de atractivitate.

Europa intra in competitia investigarii politicului, mai intai prin vechii greci, apoi prin romani si Bizant. Primele preocupari care atesta interes pentru politic sunt identificabile in scrierile unor filosofi si poeti greci incepand cu secolul 18 i.Hr. Daca grecilor li se datoreaza denumirea acestei preocupari, tot lor li se datoreaza si intaile scrieri care plaseaza sfera politicului si a politicii in spatiul de cercetare, analiza si intrepretare stiintifica. Socrate (469-347 i.Hr.), Platon (427-399 i.Hr.) si Aristotel (384-322 i.Hr.), consacra definitiv gandirea politica ca domeniu distinct al gandirii umane. In perspectiva primului dintre acestia: obiectivul principal al cunoasterii umane il reprezinta nu natura inconjuratoare, ci omul (initiind astfel studiul problematicii omului, a universului uman-fundamental pentrudemersurile stiintifice ale stiintelor sociale); politica este arta de a comanda, de a conduce indivizii pe calea autoperfectionarii, arta pecare numai inteleptii sau initiatii (politica ar fi, prin urmare, un apanaj al unei minoritati) o poseda; morala are un foarte mare rol in cresterea, sub raport valoric, a insemnatatii politicii in societate.

Preocupat de ideea imaginarii unui stat ideal, Platon analizeaza raporturile dintre politica si norme (cadrul legislativ). Potrivit conceptiei sale, intr-un astfel de stat trebuie sa coexiste trei caste:

a. filosofii, care au rol de conducatori (inclusiv sub raportpolitic);

b. gardienii, cu atributia apararii statului (de pericole interne si externe);

c. agricultorii si meseriasii, care reprezinta forte de sustinere a statului.

Pentru evitarea tensiunilor si conflictelor sociale, Platon propunea instituirea unui mecanism economic de tip egalitarist, anume

comunitatea averilor.

Conceptia lui Aristotel despre stat si morala se concentreaza indeosebi in lucrarea Politica, dar importante deschideri interpretative se regasesc si in altele precum: Etica nicomahica, Constitutia ateniana, Etica eudemica, in care se refera la forme de guvernamant, la "omul politic" (zoon politikon, care, in traducere, inseamna animal politic), constitutie etc.

Aristotel sustine ca individul manifesta inclinatie pentru o viata sociala organizata politic, deoarece "calitatea" lui de "zoon politikon", precum si natura lui de fiinta sociabila, predispusa sa vietuiasca in grupuri organizate si ierarhizate, sunt impulsuri launtrice care-l fac apt sa adopte un astfel de comportament. Caracterul politic al vietii sociale il deduce din necesitatile psihice ale fiintei umane.

Aristotel, ca si Platon, nu este adept al democratiei, intrucat aceasta ar fi servit unor scopuri egoiste, care conduceau la haos, urmat, fatalmente, de despotism. Pentru Aristotel, politeia este regimul politic superior celui democrat, intrucat combina elemente ale guvernarii celor putini (minoritatea) cu elemente ale guvernarii celor multi (majoritatea), permitand, astfel, supravegherea lor reciproca. Idealul comun, prin reprezentantii minoritatii si ai majoritatii, devine factorul care asigura si apara binele comunitar.

O forma de guvernamant mixt o reprezinta si RepublicaRomana, dar superioara politicii, intrucat combina si echilibra trei forme de guvernamant: unipersonala, a mai multor persoane si a majoritatii. Polybos (sec.I i.Hr.), care studiaza organizarea politica a Romei republicane, considera ca impartirea puterii intre cei trei factoripolitici (consuli, Senat si Adunarea barbatilor liberi) asigura o forma de guvernamant libera, stabila si de durata.

Bizantul, civilizatia islamica si cea ebraica se inscriu cu unele contributii importante in spatiul gandirii politice, cum sunt intre altele: Codul lui Justinian (tiparit in 533); Strategicnul, datorat lui Kekaumenos (sec.11); Calauza solitarului, lucrare realizata de Ibn Rosd (Averroes) in sec.XI; Repetarea legii, scrisa in 1180 de medicul evreu Maimon.

Evul Mediu, inclusiv in planul gandirii politice, este marcat inca de transferul preocuparilor stiintifice in sfera teologiei. Un exponent al noului tip de gandire, caruia i se datoreaza elaborarea doctrinei politice oficiale a catolicismului este Toma d'Aquino (1225-1274). In Summa theologiae ("Sinteza teologiei"), cel mai de seama reprezentant al scolasticii catolice oficiale realizeaza conexarea gandirii politice aristotelice cu crestinismul.

Renasterea (sec.14-16) si Reforma (sec.16) tind sa emancipeze gandirea politica de teologie si de morala. Operele lui Nicol Machiavelli (1469-1527), Jean Bodin (1530-1596), Thomas Hobbes (1588-1679), Baruch Spinoza (1632-1677), precum si ale altor reprezentanti de marca ai cercurilor intelectuale europene dau sens si consistenta tendintei de emancipare a gandirii politice si contribuie cu noi deschideri interpretative la dezvoltarea acesteia. Machiavelli, ca si antecesorul sau indepartat, Aristotel, pune temei in cercetarea politicului si a politicii pe observatie si comparatie. El abordeaza faptele sociale in inlantuirea lor cauzala, relevand rolul interesului ca factor propulsor al societatii. Astfel, in politica dicteaza interesele si forta. In viziunea sa, politicul constitue un domeniu de reflectare si manifestare a conflictului de interese dintre indivizi (personalitati)si/sau dintre diverse grupuri sociale. Machiavelli initiind teoria laica asupra statului, da lovitura de gratie doctrinelor teologice.

Teoriile, indeosebi, dar si ideologia si doctrina politica, desi confera noi dimensiuni si suplimente de forta gandirii politice, aceastanu apare inca deplin desprinsa de alte domenii stiintifice. Contributia lui Montesquieu (1689-1755) ca si a enciclopedistilor francezi (Rousseau, D'Alembert, Voltaire, Diderot, Helvetius, Holbach) este importanta, dar nu se reuseste inca detasarea teoriei politice cadomeniu autonom al cunoasterii umane.

In secolul al XIX-lea se produce autonomizarea teoriei politice si, implicit, configurarea unui spatiu distinct al gandirii politice. Detasarea se produce concomitent cu desprinderea sociologiei de alte domenii stiintifice (inclusiv din sfera stiintei politice, aflata in faza avansata de constituire), care are o importanta cu dublu efect in planulevolutiei gandirii politice: ii fixeaza definitiv cadrul de manifestare in sfera politica, inteleasa ca o componenta esentiala a sistemului social global si ii furnizeaza instrumente de investigare noi si performante, care deschid orizonturi largi analitice si interpretative stiintei politice.

O data cu delimitarea zonelor de cercetare ale stiintei sociale si politice, stabilirea obiectivelor, metodelor si tehnicilor de investigareale realitatilor lumii umane, dispar principalele bariere care estompau dezvoltarea gandirii, in general si a celei politice, in particular.

Contributiile individuale ale unor personalitati stiintifice configureaza, cu timpul, scoli nationale, care au propria lor identitatestiintifica si, deopotriva, propriul lor aport intelectual la dezvoltarea gandiriipolitice si implicit a stiintelor care studiaza sfera politicului. In Germania, George Jellinek contribuie la fundamentarea unei teorii generale a statului (sau a unei stiinte a statului), Karl Marx pune bazele doctrinei comuniste pe temeiuri filosofice, economice si politice, generand o miscare revolutionara de idei in planul gandirii si actiunii politice, iar Max Webwe are un aport esential la intemeierea sociologiei politice; in Franta, mile Durkheim este cel care da viata sociologiei si genereaza adancirea cercetarii asupra naturiisi cauzelor evolutiei societatii moderne, fiind urmat de o pleiada de intelectuali care au contributii remarcabile in planul investigarii si interpretarii fenomenelor politice (Leon Duguit, Pierre Bourdieu, Maurice Duverger, Raymond Aron, Michel Crozier, Alain Touraine etc.); in Italia, Vilfredo Pareto, Gaetano Mosca si Robert Michels, fiecare are aportulpropriu la dezvoltarea sociologiei politice (indeosebi in planul elitelor politice), iar impreuna demonstreaza caracterul inegal al societatilor, dominate de o clasa politica care acapareaza puterea politica. Scolile engleza si americana au, la randul lor, substantiale contributii la promovarea si dezvoltarea gandirii politice (Bryce, Sumner, Giddings, Cooley, Mead).