Preferintele partinice si comportamntul electoral

Preferintele partinice si comportamntul electoral

1. Formarea preferintelor partinice

Dintre factorii care influenteaza preferinta pentru un partid politic, cei asupra carora ne oprim aici sunt cei cu impactul cel mai direct asupra alegatorilor rezonabili, care trebuie sa ia decizii utilizand doar informatia politica disponibila, fara a investi prea mult in monitorizarea acesteia.

Cetatenii democratiilor moderne sunt in permanenta expusi la un flux stabil de informatii generat de mass-media, de discutiile cotidiene etc. Nu oricine este interesat de politica tot timpul; unii oameni pot avea dificultati in incercarea de a analiza stirile despre problemele vietii politice nationale si de a formula concluzii clare in legatura cu rolul jucat de partidele politice in aceste probleme, concluzii care sa le influenteze propriile preferinte partinice. Simplificarile informationale care ar putea fi relevante in aceste situatii sunt: "schemele cognitive", pentru prelucrarea si reactualizarea informatiilor politice; "mecanismele de incadrare", pentru simplificarea evaluarilor partidelor si "evaluarle retrospective" ale performantelor guvernamentale.

Conceptele "schema cognitiva" si "cadru cognitiv" au fost propuse de psihologi cognitivi ca Hastie in 1986 , Kahneman si Tversky in 1982. Ele sunt aplicate frecvent in studiile interesate de comportamentul electoral si opinia publica. Schemele cognitive ("setul de cognitii relevante pentru un anumit concept" ) constituie un instrument de prelucrare individuala a informatiei. Structurile de memorie, ca si inputul informational, prelucrarea si reactualizarea infomatiei, sunt modelate de psihologi la nivel individual. Psihologii politici sunt mai interesati de convergenta dintre definitiile situationale individuale ale multor cetateni; iar petru o astfel de sarcina avem deja la dispozitie concepte ca sistemul de convingeri propus de Converse in 1964 sau ideologia inteleasa drept cod politic conform lui Klingeman.

Cetateanul utilizeaza simplificarile informationale si strategiile euristice de rationament in prelucrarea informatiilor despre politica si partide politice. Aceste rezultate ale psihologiei cognitive au condus la noi conceptualizari ale alegerii rationale, mai realiste, dar care permit o modelare formala.

Cetateanul minimal rezonabil descris de cercetarile traditionale in domeniul comportamentului electoral este identic cu alegatorul retrospectiv. Conform teoriei clasice a recompensei-pedepsei avansata de Key in 1966, votantul respectiv isi simplifica rationamentul prin evaluarea propriei sale situatii in timpul perioadei imediat anterioarei si considera echipa guvernamentala aflata la putere responsabila pentru aceasta situatie, recompensand echipa guvernamentala respectiva in cazul in care situatia proprie este pozitiva si blamand-o atunci cand situatia proprie este mai putin satisfacatoare. Evaluarile retrospective pot fi si mediate, cetateanul bazandu-se nu numai pe experienta proprie, ci si pe judecata altora sau a mass-media despre realizarile guvernului in functie.

Evaluarile retrospective ale performantelor guvernamentale depind de experintele individuale ale alegatorilor si par a nu se preta in prea mare masura la rationalizari, asa cum se intampla adesea cu evaluarile competentei partidelor politice. Chiar si cercetatorii (ca Kuchler), care utilizeaza masuri ale competentei partidelor politice accepta faptul ca aceste evaluari ar putea fi rezultatul unor legaturi afective de mai lunga durata cu partidele respective, adica sunt consecinte si nu cauze ale preferintelor pentru anumite partide.

Sniderman si colaboratorii sai au aratat ca atat alegatorii informati, cat si cei mai ignoranti acorda importanta diferita "aprecierii detinatorului functiei" si "evaluarii comparative prospective a candidatilor" in deciziile care determina felul in care vor vota. Alegatorii mai informati vor fi cei care vor reflecta mai mult, iar decizia lor va fi determinata in mai mica masura de aprcierea lor pentru performantele celui aflat in functie in momentul respectiv, bazandu-se in special pe evaluarea comparativa a candidatilor. Ei se vor comporta ca optimizatori, in timp ce alegatorii mai putin informati vor incerca doar sa decida "daca lucrurile au mers suficient de bine in ultima vreme" si vor actiona, in consecinta, ca persoane care asteapta sa fie satisfacute. Evaluarile retrospective ale performantelor guvernamentale, ca si aprecierile despre viitoarele politici ale partidelor pe care un anumit alegator este capabil sa le compare cu preferintele sale individuale in legatura cu politicile pubilice, sunt ingrediente mult mai plauzibile ale formarii preferintelor decat evaluarile competentelor.

Esenta alegatorului rational o constituie proximitatea "punctelor ideale" ale alegatorului fata de pozitia perceputa a partidelor pe scalele care se refera la anumite teme de politica publica. Downs a sustinut initial ca acest alegator investeste votul lui in acel partid care promite cele mai mari beneficii pentru perioada legislativa urmatoare, iar proximitatile tematice au rolul de a fi o masura pentru aceste beneficii asteptate de alegator din partea fiecarui partid. Pozitiile tematice reprezinta seturi de optini politice ordonate linear, rezultand intr-o scala unidimensionala pe care alegatorii au distributii simetrice si unimodale ale preferintelor. Cu cat un alegator percepe pozitia unui partid ca fiind mai indepartata de punctul sau ideal, cu atat mai mare va fi pierderea de utilitate subiectiva pe care el o va suferi, in cazul in care acel partid va promova, din interiorul guvernului, respectiva politica.

Prezumtia este aici ca alegatorul rezonabil este diferit de descrierea initiala a votantului rational in doua aspecte majore. El nu isi formeaza preferinta partinica pornind exclusiv de la proximitatile tematice cu anumite partide, si nici nu actioneaza ca un investitor pentru a influenta acea parte din propria bunastare care depinde de actiunea guvernului.

Aceste ipoteze insa nu se verifica in viata politica reala din sistemele multipartite. O explicatie este oferita de o teorie analoaga teoriei functionale a identificarii partinice, cetatenii care nu se informeaza direct asupra pozitiei preferate de paride in cazul diferitelor probleme de politica publica utilizeaza simplificari informationale; cu cat este mai necesar sa apeleze la astfel de tehnici datorita trasaturilor caracteristice ale sistemului politic, cu atat mai mari sunt sansele ca, in tarile cu sisteme multipartite, cetatenii sa devina mai orientati decat cei din tarile cu sisteme bipartite.

Incepand cu Downs in 1957, conceptul de ideologie a fost discutat ca o modalitate posibila de simplificare a prelucrarii informationale. Rationamentul ideologic este un instrument utilizat de o minoritate si nu o tehnica preferata de majoritatea oamenilor "simpli cognitivi" in incercarea lor de a se orienta in viata politica.

Presupunand ca mass-media utilizeaza etichetele ideologice ca "stanga" si "dreapta" mai putin consecvent in discutiile despre politica, chiar si votantii cu un nivel mai mic de sofisticare politica ar trebui sa poata utiliza schema cognitiva stanga-dreapta ca un instrument de orientare. Fuchs si Klingemann vad "schema cognitiva stanga-dreapta ca un mecanism de reducere a complexitatii, care are in principal o functie de orientare pentru indivizi si o functie de comunicare pentru sistemul politic" .

Conform ideii lui Downs multe dintre sistemele de paride sunt caracterizate de o dimensiune ideologica predominanta (o scala economica stanga-dreapta), dimensiune pe care, avand la dispozitie cateva informatii despre preferintele lor in legatura cu temele de politica publica, am putea localiza atat partidele, cat si alegatorii. Aceasta operationalizare este destul de convingatoare, de vreme ce alegatorii din societatile cu sisteme multipartite au intr-adevar tendinta sa perceapa relativ corect pozitiile partidelor politice pe o scala stanga-dreapta. Astfel de date pot fi considerate generalizari ale proximitatii tematice doar in masura in care pornim de la urmatoarele doua prezumtii: dimensiunea stanga-dreapta este singura schema cognitiva aplicata in cadrul partidelor, sau cel putin nu exista nicio alta schema cognitiva care ar putea fi utilizata pentru a construi o alta ordonare lineara a partidelor; respondentii sunt capabili sa utilizeze acelasi instrument de orientare atat in cazul lor, cat si in cazul partidelor, ceea ce inseamna ca ei isi percep si propriile preferinte in problemele de politica publica drept orientari stanga-dreapta.

Hinich si colaboratorii sai au dezvoltat o teorie care permite testarea acestor prezumtii. Aceasta abordare ar putea fi interpretata ca o varianta a teoriei schemelor cognitive, care postuleaza ca cetatenii democratiilor moderne recurg intr-adevar la etichete ideologice pe care le ataseaza paridelor, utilizandu-le ca mecanisme de simplificare a procedurii de evaluare a pozitiei acestor partide in diferite probleme de politica publica. Spre deosebire de modelul originar al lui Downs, cetatenii nu trebuie neaparat sa se plaseze si ei in mod direct pe scala corespunzatoare dimensiunii ideologice, dat fiind ca scopurile lor principale sunt reflectate de preferintele lor in cazul fiecareia dintre politicile publice analizate, preferinte care pot fi sintetizate ca derivate ale pozitiei lor ideologice.

Downs propusese initial un model mai simplu:

"Fiecare partid are anumite pozitii cu privire la o serie de teme de politica publica si fiecare dintre aceste pozitii poate fi localizata pe scala noastra stanga-dreapta. Apoi pozitia neta a partidului pe aceasta scala este determinata prin calcularea unei medii ponderate a tuturor pozitiilor partidului respectiv pe toate temele de politica publica investigate. In continuare ficare cetatean poate acorda ponderi diferite pentru fiecare dintre problemele considerate, dat fiind ca fiecare politica publica ii afecteaza pe unii cetateni mai mult decat pe altii."

Cu toate acestea, Munger si Hinich sunt de parere ca acest sistem nu functioneaza deoarece el nu poate garanta coerenta in mesajul ideologic, intrucat alegatorii acorda ponderi diferite pozitiilor adoptate de partide pe probleme diferite. Solutia lor este un nou model spatial al ideologiei, in care dimensiunile ideologice sunt relationate sistematic cu spatiul complex al politicii, cu "n" dimensiuni de care sunt interesati cetatenii. Obictivul acesta se atinge prin postularea faptului ca alegatorii au cunostinte despre pozitiile ideologice ale partidelor pe una sau mai multe dimensiuni ideologice si ca ei utilizeaza aceste cunostinte pentru a estima pozitiile partidelor in probleme de politica publica.

Problema empirica care persista este daca un sistem de partide este caracterizat doar de o singura dimensiune ideologica latenta, care sa faca distinctia intre diferitele partide politice, sau daca in viata politica reala opiniile politice sunt determinate de mai multe dimensiuni ideologice latente.

Exista doua posibilitati de a aplica teoria lui Hinich din punct de vedere empiric. Prima, dupa parerea lui Enelow si Hinich este aceea de a utiliza date despre preferintele alegatorilor in domeniile de politica publica, prcum si date despre perceptiile acestora in legatura cu pozitiile tematice ale partidelor si de a utiliza analiza factoriala pentru a identifica spatiul ideologic latent. A doua posibilitate conform lui Hinich si Munger, este de a masura direct cunostintele ideologice ale alegatorilor cu privire la partidele politice, daca presupunem ca exista o singura dimensiune idelogica care determina diferentele in strategiile promovate de partidele dintr-un sistem multipartit si anume dimensiunea stanga-dreapta. Indiferert de metoda aleasa, pozitiile ideologice ale alegatorilor pot fi determinate si utilizate ulterior ca "puncte ideale derivate" pe dimensiunea sau dimensiunile numite "predictive".

2. Comportamentul electoral

D. L. Ronis este de parere ca exista alegatori care ar putea sa-si fi definitivat procesul de reflectie la un anumit moment din trecut, iar preferintele lor partinice pentru fiecare nou scrutin sa fie doar reeditari rudimentare a ceea ce au decis deja in trecut. In cazul acesta, este posibil, ca acesti cetateni sa voteze doar din obisninta., pentru majoritatea lor exercitarea votului poate fi doar o actiune repetitiva, iar participarea la vot si alegerea facuta sa fie consecinte aproape automate ale unei atitudini stabile fata de un partid favorit, si nu un rezultat al unui proces constient de decizie.

Deoarece comportamentul electoral nu este lipsit de costuri, mai ales cand exista o multime de informatii negative despre paridul favorit, decizia de a participa la alegeri nu este de le sine inteleasa. Ajungem astfel la concluzia ca in comportamentul electoral este totusi nevoie de un anumit grad de reflectie care depaseste simpla obisnuinta.

Alegatorii rezonabili isi sintetizeaza propriile impresii despre partidele politice intr-un profil al preferintelor, indiferent de fortele care influenteaza formarea preferintelor. Chiar si cei care voteaza din obisnuinta, chiar daca sunt mai putin deschisi la noile informatii despre partide care apar in campaniile electorale, tot vor compara partidul lor favorit cu celelalte, exprimadu-si astfel vechea lor preferinta fara a fi influentati de factorii care actioneaza pe termen scurt. Potentialii alegatori mai trebuie totusi sa reflecteze asupra formularii, pentru fiecare campanie electorala, a concluziilor specifice derivate din propriile lor preferinte stabile.

Din punct de vedere logic, situatia de decizie este destul de clara: alegatorul trebuie sa decida daca va participa sau nu la alegeri si cu ce partid alege sa voteze. Intr-un sistem bipartid, partidul preferat va fi in mod evident si partidul cu care alegatorul respectiv va vota, astfel ca doar decizia de a paritcipa sau nu la alegeri este mai dificila. Aceasta decizie genereaza paradoxul votului. Ce rost are sa votezi cand utilitatea asteptata in urma participarii la vot este extrem de mica sau chiar negativa, daca luam in considerare costurile de participare? Aceste costuri sunt sigure, spre deosebire de utilitatea subiectiva pe care ar putea-o genera guvernele nou alese, utilitatea afectata negativ de probabilitatea foarte redusa ca votul unui singur individ sa fie decisiv. Cercetarile arata ca pariciparea la urne la nivel agregat se coreleaza pozitiv cu media diferintelor dintre partide si cu apropierea dintre masurile agregate ale voturilor pentru partidele aflate in competitie. Totusi, impactul general al normelor referitoare la participarea la alegeri (datoria civica) este foarte important la nivel individual. In consecinta, multi autori, printre care si B. Barry care pornesc de la premisele teoriei alegerii rationale, sfarsesc prin a accepta ca normele sociale cu privire la participarea la alegeri constituie un factor determinant al ratei de paricipare si mai mult, un factor independent de calculul rational instrumental al sustinerii partidului favorit.

Aceste norme au o functie expresiva. Satisfactia pe care o genereaza respectarea lor vine din actul de a vota si nu din consecintele pe care aceasta actiune le-ar putea avea asupra guvernarii ulterioare, asa cum este cazul actiunii instrumentale. Brennan si Lomasky sustin ca atat factorii expresivi, cat si cei instrumentali joaca un rol in alegerea unui anumit partid.

Spre deosebire de cetatenii din sistemele bipartite, cei din sistemele multipartite cu coalitii guvernamentale au de depasit mai mult dificultati. Ei nu trebuie doar sa decida cu cine sa voteze, trebuie sa tina cont si de viitoarele coalitii. Atunci cand partidele nu isi anunta inainte de alegeri preferintele pentru aliante posibile sau cand rezultatele alegerilor sunt nesigure, este imposibila formularea unei strategii rationale al carei scop ar fi influentarea rezultatului alegerilor astfel incat acestea sa fiec castigate de o anumita coalitie guvernamentala. In astfel de cazuri, votul degenereaza si devine doar exprimarea preferintelor pentru partidul favorit al fiecaruia dintre alegatori. In sistemele multipartite, de obicei, voturile sunt determinate de consideratii expresive, chiar intr-o mai mare masura decat in cazul sistemelor bipartite, deoarece complexitatea situatiei de ceciziei descurajeaza votul prospectiv instrumental. Paritdele care sustin o valoare absoluta mai degraba decat o politica a succeselor practice au mai multe sanse de reusita decat in democratiile majoritariste cu guvernari alternative.

Formarea preferintelor partinice la alegatorii rationali poate fi influentata atat de considerentele expresive, cat si de cele instrumentale. Problema o constituie consecintele exerictate de preferintele partinice asupra comportametului real.

Guttman si colaboratorii sai utilizeaza distinctia dintre absenteismul la vot datorat indiferentei si absenteismul datorat alienarii, pentru a diferentia astfel intre alegatorii-investitori si alegatorii-consumatori. Pornind de la interpretarea rezultatelor unor instrumente ca termometrul preferinteor, utilizate ca masuri directe ale utilitatii, autorii construiesc pentru alegerile prezidentiale americane din 1976 o masura a indiferentei (diferenta dintre scopurile corespunzatoare lui Carter si Ford pe aceste scale) si o masura a alienarii (valoarea absoluta a scorului obtinut de candidatul preferat). Analizand sondajul panel realizat de Unversity of Michigan in perioada 1972-1976, ei arata ca nivelul absolut al utilitatii are un efect semnificativ statistic asupra probabilitatii de a vota, spre deosebire de diferenta de utilitate, care nu are un astfel de impact. Aceasta sensibilitate la valorile absolute ale utilitatii si lipsa de sensibilitate fata de diferentele de utilitate sugereaza ca alegatorii se comporta mai degraba drept consumatori decat investitori, si ca in determinarea votului final consideratiile expresive au rolul cel mai important.

In sistemele multipartite, alegatorul-investitor trebuie sa ia in considerare posibilitatile de formare a coalitiilor, estimand probabilitatea corespunzatoare coalitiilor alternative pornind de la rezultatele alegerilor. In mod normal, alegatorii-investitori vor reflecta asupra acestor posibilitati in timpul campaniilor electorale. In perioadele dintre campanii, comportamentul guvernelor si partidelor este monitorizat, iar concluziile generate de experientele pozitive sau negative au impact aupra preferintelor partinice generale, mai degraba decat asupra celor specifice unui anumit scrutin. Astfel in calculele alegatorilor-investitori nu au prea mare influenta diferitele posibilitati de formare a coalitiilor specifice unui anumit tip de scrutin.

In timpul de formare a preferintelor, alegatorii-consumatori nu difera prea mult de alegatorii-investitori. Cele doua categorii incep sa fie diferite pe masura ce alegerile se apropie. Alegatorul-consumator are nevoie de un impuls mai puternic din partea mass-media sau din partea anturajului sau pentru a se implica; cu cat informatia parizana este mai clar in favoarea unei directii sau a alteia, cu atat va fi mai mare valoarea expresiva a afirmarii preferintei sale, in conditiile in care alegatorul este de acord cu tendinta partizana a informatiei respective. Spre deosebire de acesta, alegatorul-investitor va lua in considerare estimarile in legatura cu posibilitatile de formare a coalitiilor si ar putea lua in calcul sa-si exercite votul intr-o maniera mai sofisticata; si cum acordarea votului nu pentru prima alternativa, ci pentru a doua in ordinea preferintelor individuale, depinde de calculele in legatura cu rezultatele agregate posibile, legile electorale si diferitele modalitati de agregare pe care aceste legi le stipuleaza pot avea un impact direct asupra comportamentului individual.