Pregatirea economiei Bulgariei in vederea aderarii la Uniunea Europeana

Catedra de Relatii Economice Internationale

Referat de doctorat Nr.1

"Uniunea Europeana: performante si perspective"

Teza de doctorat

"Pregatirea economiei Bulgariei in vederea aderarii la Uniunea Europeana"

Continut:

Capitolul I. Principalele momente care au marcat evolutia Uniunii Europene.

Infiintarea Comunitatii Economice Europene.

1.2. Transformari institutionale.

1.3. Extinderea Uniunii Europene.

Capitolul II. Performantele Uniunii Europene.

2.1. Politica agricola.

2.2. Politica comerciala.

2.3. Politica monetara.

2.4. Alte performante.

Capitolul III. Perspectivele Uniunii Europene.

3.1. Ultimele hotarari ale UE (Helsinki).

3.2. Alte probleme privind perspectivele UE.

Capitolul I. Principalele momente care au marcat evolutia Uniunii Europene.

Crearea Comunitatii Economice Europene(CEE)

Comunitatile Europene s-au institutionalizat intr-un cadru economic si politic complex, generat de realitatile politice rezultate dupa al doilea razboi mondial si de dezideratele propuse.

Ideea in jurul careia au oscilat toti fondatorii arhitecturii europene a fost cresterea prosperitatii nationale si regionale prin realizarea si perfectionarea unei politici comune, a liberei circulatii a marfurilor si serviciilor si apoi a fortei de munca.

La 25.III.1957 au fost semnate la Roma doua noi tratate de integrare de catre cele 6 tari: Franta, RF Germana, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg, care in 1951 au pus bazele Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului (CECO). Este vorba de tratatul cu privire la crearea Comunitatii Economice Europene (CEE) si de tratatul privind crearea Comunitatii Europene pentru Energia Atomica (EURATOM). Aceste tratate se inscriau pe linia continuarii procesului de integrare economica din Europa Occidentala, indeosebi cel cu privire la crearea CEE avand o sfera de cuprindere mult mai larga decat Tratatul de la Paris din 1951, care a pus bazele CECO.

Potrivit tratatului de la Roma si dispozitiilor adoptate ulterior de catre institutiile sale, Comunitatea Economica Europeana urma sa se realizeze treptat pe etape, mai intai sub forma unei uniuni vamale si apoi a unei uniuni economice si monetare, implicand in prima etapa: asigurarea liberei circulatii a marfurilor, iar in a doua etapa libera circulatie a capitalului, serviciilor, si adoptarea unei monede unice in interiorul comunitatii. Iar, intr-o etapa viitoare se prevedea si realizarea unei uniuni politice a tarilor membre.

Potrivit Tratatului de la Roma prin uniune vamala se intelege un teritoriu vamal unic al tarilor membre si o politica comuna fata de terti. Pentru realizarea lor tratatul a prevazut urmatoarele:

Inlaturarea completa a taxelor vamale de import si de export in relatiile comerciale dintre tarile semnatare, atat pentru produsele industriale, cat si pentru produsele agricole. Toate acestea vor fi inlaturate treptat. Ca baza de pornire pentru reducerea taxelor vamale s-a stabilit sa fie luate cele in vigoare la 1.ian.1957.

Inlaturarea completa, dar treptata in decursul aceleasi perioade de tranzitie ca si pentru taxe vamale, a restrictiilor cantitative si a altor bariere netarifare din calea comertului reciproc al tarilor membre, pentru a se asigura o libera circulatie a marfurilor in interiorul comunitatii.

Instituirea unui regim fiscal comun in tarile membre, adica a unui regim similar de impozite interne(indirecte) pentru a nu fi discriminate produsele importate din tarile membre fata de produsele autohtone si elaborarea si adoptarea unor reguli comune privind desfasurarea concurentei in cadrul comunitatii.

Instituirea unei politici comerciale comune fata de terti in decursul perioadei de tranzitie, prevazuta pentru "dezarmarea" vamala si inlaturarea barierelor netarifare din calea schimburilor comerciale reciproce. In primul rand, aceasta implica instaurarea unui tarif vamal comun fata de terti, conceput de tratatul de la Roma, ca o medie aritmetica a tarifelor vamale nationale ale tarilor membre, in vigoare de la 1 ian.1957. Tratatul a mai prevazut ca odata cu instituirea tarifului vamal comun, sa se armonizeze si legislatiile vamale ale tarilor membre pentru a se aplica uniform de catre toate statele membre.

Iar, uniunea economica si monetara, potrivit Tratatului de la Roma implica unificarea politicilor economice si sociale ale tarilor membre, respectiv fuziunea pietelor nationale ale acestora, care sa asigure nu numai libera circulatie a marfurilor in cadrul comunitatii, ci si a serviciilor, a capitalului si a fortelor de munca, precum si o convertibilitatea reciproca totala si ireversibila a monedelor tarilor membre si apoi punerea in circulatie a unei monede unice.

Spre deosebire de prevederile referitoare la realizarea uniunii vamale, cele privind uniunea economica si monetara au un caracter general, sarcina concretizarii lor revenind organelor comunitare in functie de evolutia evenimentelor interne si internationale. Principalele prevederi din Tratatul de la Roma pentru realizarea celei de-a doua etapa in constructia CEE au fost:

inlaturarea tuturor restrictiilor cu privire la circulatia fortei de munca in cadrul comunitatii;

instaurarea tuturor restrictiilor cu privire la circulatia capitalului si serviciilor in cadrul comunitatii;

instaurarea unei politici agricole comune, a unei politici energetice comunitare, a unei politici comune in domeniul transportului, investitii in domeniul monetar si a unor masuri comune pentru remedierea deficitelor din balantelor de plati.

Un capitol special din Tratatul de la Roma, partea IV-a se refera la asocierea tarilor si teritoriilor de peste mari la CEE, in scopul de a dezvolta cu acestea schimburi comerciale reciproce si de a le sprijini pe linia dezvoltarii economice si sociale.

Primele masuri pentru traducerea in fapt a Tratatului de la Roma au fost luate incepand cu 1.ian.1959.

La 1.ian.1959 au fost luate primele masuri cu privire la reducerilor vamale in relatiile reciproce dintre tarile semnatare ale tratatului. Perioada de realizare a uniunii vamale fiind scurtata la 10 ani (fata de 12-15 cat erau prevazute in Tratat). A fost adoptat si pus in aplicare un calendar de reduceri succesive ale taxelor vamale de import la produsele industriale si la o parte din produsele agricole, care s-a incheiat la 1 iunie 1968.

Paralel cu desfiintarea integrala a taxelor vamale de import in relatiile comerciale reciproce dintre tarile membre, au fost inlaturate si marea majoritate a restrictiilor cantitative, precum si alte bariere netarifare. Taxele vamale de export au fost desfiintate integral inca din 1960.

In acelasi timp, au fost adoptate de catre tarile membre asa-numitele contingente tarifare comune, adica cantitatile de marfuri exprimate fizic sau valoric, pe care tarile membre ale CEE le puteau importa din afara comunitatii cu scutire de plata a taxelor vamale de import, in conformitate cu angajamentele CEE asumate in cadrul GATT.

Concomitent cu reducerea treptata a taxelor vamale de import, au fost efectuate si trei ajustari a tarifelor vamale nationale la nivelul tarifului vamal comun fata de terti. Prima ajustare cu 30% a tarifelor vamale nationale a avut loc la 1 ianuarie 1961, a doua, cu 30 % - la 1 iulie 1963 si ultima cu 40% - la 1 iulie 1968. Ultima ajustare a coincis cu desfiintarea integrala a taxelor vamale de import, adica la 1 iulie 1968 a fost pus in aplicare tratatul vamal comun fata de terti.

Acesta a fost primul obiectiv realizat care era inscris in Tratatul de la Roma si anume: infaptuirea uniunii vamale a CEE. Acest obiectiv a fost realizat numai in linii generale si nu integral, din cauza a cel putin doua motive:

datorita faptului ca pana la 1 iulie 1968 nu au putut fi reglementate integral problemele comertului cu produsele agricole, atat in ceea ce priveste comertul intracomunitar cu aceste produse cat si cel extracomunitar. Bazele politicii agricole comunitare s-au pus cu o anumita intarziere fata de termenul planificat;

pana la 1 iulie 1968 nu au putut fi luate toate masurile pentru a se asigura o circulatie libera deplina a marfurilor dintre partenerii din comunitate.

Pentru realizarea acestora, a fost nevoie de inlaturarea tuturor obstacolelor netarifare, armonizarea legislatiilor vamale, fiscale si administrative ale tarilor membre, precum si elaborarea si adoptarea unor reguli comune privind desfiintarea concurentei. Iar, toate aceste masuri au fost puse in aplicare cu o mare intarziere, dupa o perioada de tranzitie.

Transformari institutionale.

Institutiile comunitare si procedurile decizionale au fost create pentru un grup de sase state. Pe masura ce numarul de membri a inceput sa creasca, iar interesele au devenit eterogene la inceputul anilor 80 au avut loc mai multe discutii la cele mai diverse niveluri cu privire la reforma CEE, care au aratat divergentele de interese existente intre tarile comunitare. S-au finalizat prin adoptarea in iulie 1985 a "Cartei Albe", care prevedea desfasurarea pietei unice interne a CEE pana la sfarsitul anului 1992.

Proiectele de reforma a CEE vizau in principal:

Posibilitatea de a lua decizii prin vot majoritar in cadrul organelor comunitare;

Largirea atributiilor Parlamentului Vest-european;

Cresterea competentelor CEE in domeniile : monetar, financiar, tehnologic, mediul inconjurator si politicilor sociale, realizarea unei uniuni economice si monetare pe baza Sistemului Monetar European (SME) si a unitatii de cont vest - european (ECU);

Institutionalizarea Consiliului European, care a functionat doar ca o reuniune formala a sefilor de state si de guverne din tarile membre ale CEE

Intarirea cooperarii tarilor membre in domeniul politicii externe si al securitatii;

Realizarea in cadrul CEE a unei piete unice interne a tarilor membre pana in anul 1992.

In 1986 noua tari membre ale CEE au semnat documentul privind reforma CEE denumit "Actul Unic Vest - European". Care a intrat efectiv in vigoare la 1 iulie 1987. Piata unica interna a CEE reprezinta piatra de temelie a uniunii economice si monetare in cadrul comunitatii si nu implica desfiintarea entitatilor nationale. Obiectivul ei consta in asigurarea conditiilor ca pana la finele anului 1992 in cadrul CEE sa circule liber marfurile, persoanele, serviciile si capitalul.(Acordul de la Shengen - Luxemburg a intrat in vigoare in 1995 si vizeaza libera circulatie transfrontaliera a persoanelor din tarile UE.)

Actul Unic European introduce si notiunea de " spatiu fara frontiere " in cadrul CEE, prin acesta intelegandu-se circulatia fara formalitati, adica fiecare cetatean comunitar putand sa se stabileasca, sa munceasca si sa invete oriunde in perimetrul comunitatii.

Reforma Tratatului de la Roma prin Cartea Alba si Actul Unic Vest - European implica si realizarea altor obiective in afara pietei unice interne, si anume:

Coeziune economica, adica crearea conditiilor ca fiecare stat membru sa conduca o politica economica convergenta cu ale celorlalte state partenere din Comunitate, in acest fel contand pe sprijinul CEE;

Armonizarea politicilor sociale, adica posibilitatea organelor comunitare sa adopte si sa implementeze in toate tarile membre reglementari in domeniul social: armonizarea conditiilor de munca si de viata ale cetatenilor tarilor membre;

Coordonarea eforturilor de cercetare si dezvoltare tehnologica a tuturor tarilor membre cu sprijinul Comunitatii, inclusiv financiar.

Cooperarea monetara, adica consolidarea Sistemului Monetar European la care sa adere toate tarile CEE (ECU)

Votul prin majoritate calificata, care cu o anumita exceptie sa inlocuiasca principiul unanimitatii;

Repartizarea voturilor pe tari in cadrul Consiliului Ministerial al CEE ( cei 12) fiind: Germania, Italia, Franta, Anglia - cate 10 voturi fiecare, Spania - 8, Belgia, Olanda, Grecia, Portugalia - cate 5 fiecare, Danemarca, Irlanda - cate 3 voturi fiecare si Luxemburg - 2 voturi. Din totalul de 76 de voturi, majoritatea calificata fiind de 57 de voturi, iar minoritatea de blocaj de 23 de voturi;

Sporirea competentelor Parlamentului European, care va fi ales prin vot universal direct si care primeste o putere de amendament in noile domenii in care deciziile se iau cu majoritate calificata.

Cartea Alba adoptata in 1985 de organele comunitare cu cele 282 de masuri cu privire la inlaturarea barierelor fizice, tehnice si fiscale din calea circulatiei marfurilor si pusa in aplicare din    1 ianuarie 1993 face posibil ca CEE sa dispuna si sa aplice o procedura unica la frontierele sale cu tarile terte privind comertul extracomunitar si de o totala libera circulatie in interior a marfurilor, serviciilor, persoanelor si a capitalului.

Expertii Comunitatii apreciaza ca crearea unei piete unice interne ar genera unele efecte pozitive, mai importante fiind:

Mentinerea in interiorul Comunitatii a unei stabilitati monetare si cooperari mai stranse in cadrul politicilor monetare;

Accelerarea procesului de inovare tehnologica prin cooperare, dar si cresterea concurentei intercomunitare;

Va reprezenta un stimulent pentru schimburile comerciale intercomunitare fara a bloca cele cu tarile terte;

Scaderea costurilor de productie si a preturilor din interiorul CEE ( cresterea competitivitatii produselor si suplimentarii locurilor de munca).

Dar si efecte negative ca:

Sporirea competentelor supranationale a institutiilor comunitare;

Renuntarea la principiul unanimitatii in favoarea adoptarii a mai multor hotarari importante in CEE, fapt care va duce la afectarea suveranitatii tarilor mai mici, membre ale CEE;

Contradictii intracomunitare pe plan economic;

Generarea de noi contradictii de interese pe piata mondiala, CEE devenind un puternic centru economic.

Ulterior, dupa mai multe runde de negocieri s-a finalizat in 1991 la Maastricht ( Olanda ), la intalnirea la nivel inalt a Comunitatilor europene , acordul pentru desavarsirea uniunii economice, monetare si politice, denumit Tratatul asupra Uniunii Europene, semnat in 1992, de ministrii de externe si de finante ale statelor membre al Comunitatii Europene. A intrat in vigoare de la 1 ianuarie 1993.

Tratatul aduce noi modificari si completari celor trei tratate incheiate anterior[V1]  pe linia reformei incepute de Actul Unic European.

Elementele de noutate ale Tratatului de la Maastricht sunt:

q       Introducerea unei monede comune europene cel mai tarziu in 1999;

q       Drepturi civice europene - cetatenia europeana;

q       Noi competente Comunitatii Europene: intensificarea protectiei comunitare a consumatorilor, politica de sanatate, politica de vize, realizarea infrastructurii de transporturi, telecomunicatii si distributie a energiei electrice, retelele transeuropene; institutionalizarea cooperarii pentru dezvoltarea politicii industriale, educatia, cultura, intensificarea protectiei mediului inconjurator, cercetare si dezvoltare, cooperare in materie de justitie si afaceri interne;

q       Puteri suplimentare Parlamentului European: participarea la procesul legislativ, aprobarea competentei Comisiei ; aprobarea tuturor internationale importante, etc.;

q       Instituirea unei politici externe si de securitate si aparare comune.

Toate acestea ducand la promovarea obiectivelor UE care conform Tratatului de la Maastricht sunt:

v     Promovarea unui progres economic si social echilibrat, prin crearea unui spatiu fara frontiere, prin intarirea legaturilor economice si sociale si stabilirea unei uniuni economice si monetare, cu obiectiv final introducerii monedei unice;

v     Punerea in aplicare a unei politici externe si de securitate comune pe plan international si a unei politici de aparare comuna;

v     Instituirea unei cetatenii a Uniunii si protejarea drepturilor si intereselor cetatenilor statelor membre ale Comunitatii;

v     Dezvoltarea cooperarii in domeniul justitiei si afacerilor interne;

v     Mentinerea acquis-ului ** comunitar dezvoltarea lui in scopul asigurarii unei eficacitati mai sporite a mecanismelor institutiilor comunitare.

Principiile care vor guverna activitatea Uniunii Europene sunt: subsidiaritate, codecizie si solidaritate. Principiul subsidiaritatii se traduce ca: Uniunea isi asuma numai sarcinile pe care le poate rezolva mai bine, decat statele membre sau organele locale ale acestora. De exemplu: problemele ecologice sau cele legate de securitate, etc. Noul art. 3B defineste acest principiu: "Comunitatea actioneaza in limitele competentelor care ii sunt conferite si de obiective care ii sunt atribuite prin prezentul Tratat . In domeniile care nu tin de competenta sa exclusiva Comunitatea nu intervine conform principiului subsidiaritatii, decat in masura in care obiectivele actiunilor vizate nu pot fi realizate de o maniera satisfacatoare pentru statele membre si deci pot fi mai bine realizare la nivel comunitar.

Codecizia si solidaritatea se refera la modul de adoptare a deciziilor si a raspunderii comune, solidare in tot ce va intreprinde pe linia realizarii obiectivelor Tratatului.

Tratatul Uniunii Europene de la Maastricht cuprinde doua parti:

prima se refera la Uniunea economica si monetara si ar fi trebuit pusa in aplicare pana la sfarsitul anului 1999 in trei etape:

I-a etapa se liberalizeaza circulatia capitalurilor intre statele membre ale comunitatii. Aceasta etapa a expirat in decembrie 1993, prin realizarea convergentei economice a statelor;

A II-a etapa s-a incheiat odata cu terminarea anului 1996. Ea a vizat realizarea uniunii monetare in cadrul caruia va fi creata Banca Centrala Europeana* . Crearea Bancii Centrale a fost precedata de infiintarea Institutului Monetar European

A III-a etapa, prevazuta sa inceapa de la 1.ian.1997 s-a amanat pana la 1.1.1999. in cadrul ei ar fi trebuit sa intre in functiune Banca Centrala Europeana si adoptarea monedei unice (ECU, ulterior EURO), care va inlocui treptat monedele statelor membre.

Partea a doua a Tratatului de la Maastricht se refera la uniunea politica, adica politica externa si de securitate comuna. Din care fac parte :

Pastrarea valorilor comune, a intereselor fundamentale si independenta uniunii, promovarea cooperarii internationale;

Dezvoltarea si intarirea democratiei si a statului de drept, precum si respectarea dreptului omului si a libertatilor lui fundamentale;

Intarirea securitatii uniunii si a statelor membre sub toate formele sale;

Mentinerea patii si securitatii internationale.

"Cei 12" conform Tratatului de la Maastricht vor putea desfasura "actiuni comune" din momentul intrarii lui in vigoare pe baza unui nou mecanism de cooperare politica. Sefii de state si de guverne din tarile membre ale Uniunii vor decide in unanimitate, asupra subiectelor ce pot face obiectul acestor "actiuni comune", urmand ca ministrii de externe sa hotarasca, tot in unanimitate detalii concrete ale actiunilor respective. Numai dupa aceea deciziile pot fi luate cu majoritate calificata si vor avea ca obiect punerea in practica a actiunilor convenite.

Potrivit prevederilor Tratatului de la Maastricht in martie 1996 s-a deschis la Torino Conferinta Interguvernamentala a UE ca forum in care pot fi determinate amendamente la tratatele existente sau pot fi elaborate noi. Conferinta s-a desfasurat in trei etape : Torino (martie 1996 s-a initiat Conferinta Interguvernamentala a UE), Dublin (decembrie 1996 - reuniune a Consiliului European, care a facut un prim bilant al activitatii CIG ) si Amsterdam (iulie 1997 - Reuniune a Consiliului European, finalizata cu adoptarea Tratatului de la Amsterdam), a dezbatut o serie de probleme privind adancirea procesului de integrare in UE si probleme privind extinderea UE spre Est si Sud, ajungand in final la un nou Tratat asupra UE semnat la 2 octombrie 1997 la Amsterdam, care inlocuieste Tratatul de la Maastricht.

Tratatul de la Amsterdam prin prevederile sale isi propune sa construiasca o Europa mai apropiata de cetatenii sai, adica sa plaseze probleme locurilor de munca si drepturilor cetatenilor in centrul preocuparilor UE, sa inlature obstacole ramase in calea libertatii de miscare si de a intari securitatea cetatenilor, de a face mai eficienta structura institutionala a Uniunii, mai prezenta pe plan international si capabila sa functioneze cu 20, 25 sau 31 de membri.

"Cei 15" au reusit sa ajunga la un acord cu privire la functionarea uniunii economice si monetare de la 1.ian.1999,data in care au intrat in vigoare moneda unica - EURO.

La Amsterdam au fost adoptate doua rezolutii legate printr-un preambul, una in legatura cu problemele monetare si a doua in domeniul social, in care se subliniaza ca : " politicile macroeconomice si bugetare sanatoase merg impreuna cu cresterea puternica si durabila a productiei si a locurilor de munca."

Cu privire la apararea comuna s-au stabilit in unanimitate, marile strategii comune cum ar fi relatiile cu Rusia, in baza rapoartelor unui centru de analiza a situatiei internationale. S-au pus de acord si asupra unei eventuale integrari a Uniunii Europene Occidentale (UEO) - singura organizatie europeana competenta in materie de aparare in Uniunea Europeana, daca tarile membre vor decide in unanimitate.

In privinta structurii institutionale s-a stabilit ca, la data primei extinderi a Uniunii ( nu mai devreme de 2002), pentru fiecare stat membru va exista numai un reprezentant in Comisia Europeana, cu conditia ca pana atunci sa fie modificata ponderea voturilor in cadrul Consiliului si sa se fi acordat compensari celor cinci state ( Franta, Germania, Marea Britanie, Spania, Italia), care vor renunta la cel de-al doilea comisar.

S-a decis instituirea unui Secretariat general si a functiei de Secretar General al Consiliului. Iar, daca numarul statelor Uniunii va depasi 20, va fi convocata o noua conferinta interguvernamentala pentru inca o revizuire a institutiilor europene.

Extinderea Uniunii Europene

Procesul de largire a Comunitatilor Europene este unul dintre procesele in cadrul ei care sunt in continua actualizare.

Celor sase membri fondatori: Belgia, Olanda, Luxemburg, Franta, Germania si Italia li se adauga in 1972 Anglia, Danemarca si Irlanda prin semnarea Tratatelor de aderare, intrate efectiv in vigoare de la 1.ian.1973. Norvegia, de asemenea, semneaza un Tratat de aderare in 1972, dar nu l-a ratificat si deci nici nu a intrat in CEE. Grecia semneaza tratatul de aderare cu CEE la Atena in mai 1979, care intra in vigoare in 1.ian.1980, Grecia fiind al zecelea membru CEE. In 1985 semneaza tratat de aderare Portugalia si Spania care intra in vigoare in 1986.

Principalele prevederi incluse in tratatele de aderare la CEE se refereau la perioada de tranzitie in decursul careia tarile aderente urmau sa se alinieze la prevederile Tratatului de la Roma si la dispozitiile adoptate ulterior de catre organele comunitare privind: comertul intra si extracomunitar cu produse industriale si agricole; relatiile comerciale cu tertii; contributia financiara la bugetul CEE; participarea la organele comunitare ; aderarea la CECO si EURATOM si participarea la Uniunii Economice si Monetare.

Perioada de tranzitie convenita pentru Anglia, Danemarca si Irlanda pentru produsele industriale a fost de 4 ani si 5 ani pentru produsele agricole incepand de la data intrarii in vigoare a tratatelor. In cazul Greciei perioada de tranzitie fiind respectiv 5 ani pentru politica economica si comerciala si 7 ani pentru produsele agricole. Iar in cazul Portugaliei si Spaniei acordul prevedea 7 ani pentru produse industriale si 10 ani pentru cele agricole si de pescuit.

Cat priveste relatiile cu tertii, Tratatul de aderare pentru Anglia reglementeaza si unele probleme specifice care vizeaza tarile si teritoriile dependente din punct de vedere politic. Din cateva variante posibile tarile si teritoriile asociabile au optat pentru semnarea Conventiei de asociere de la Lome (Togo) in 1975. Iar pentru restul tarilor aderente tratatele au prevazut ca ele sa se alinieze la politica comerciala a comunitatii intr-o perioada specifica fiecarei tari.

Paralel cu negocierea conditiile de aderare la CEE toate tarile au negociat si aderarea la CECO si EUROATOM. Perioada de tranzitie prevazuta pentru aderarea la aceste organizatii fiind de 5 ani pentru Danemarca, Irlanda si Grecia si 7 ani pentru Spania si Portugalia. Anglia facand exceptie, pentru ca intrarea in CECO nu a mai necesitat o perioada de tranzitie, intrucat ea se asociase din 1954, in conditiile speciale la aceasta comunitate.

In ce priveste participarea tarilor aderente la Uniunea Economica si Monetara, tratatele de aderare au reglementat unele probleme care vizau in principal circulatia fortei de munca, circulatia capitalului si serviciilor, urmand ca tarile aderente sa se alinieze "din mers" la programul adoptat in cadrul CEE.

In 1994 intra in vigoare acordul pentru crearea unui Spatiu Economic European (SEE) negociat intre UE si tarile membre AELS care extinde multe dintre avantajele pietei unice a UE in favoarea tarilor membre AELS. Continutul acordului privind crearea SEE cuprinde reglementari pe linia realizarii celor patru libertati de circulatie : marfurilor, capitalurilor, serviciilor si persoanelor, precum si cooperarea in alte domenii de interes reciproce: tehnologie, serviciile de informatica, invatamant, turism, intreprinderile mici si mijlocii, etc.

In 1995 adera la UE Austria, Finlanda si Suedia dupa incheierea cu succes a negocierilor de aderare si confirmarea lor printr-un referendum national, ceea ce ridica numarul total al tarilor membre ale UE la cincisprezece. Aceasta ultima largire s-a produs numai dupa patru ani de negocieri.

In iunie 1993 Consiliul European reunit la Copenhaga a lansat ideea ca tarile asociate din Centrul si Estul Europei care doresc vor putea deveni membri cu drepturi depline la UE, din momentul in care tarile asociate vor fi in masura sa-si asume obligatiile ce decurg din aceasta calitate, indeplinind conditiile economice si politice enuntate in concluziile reuniunilor mentionate.

Cu ocazia reuniunii Consiliului European din decembrie 1994 la Essen s-a inaintat ideea abordarii concrete ca o sinteza a strategiei de preaderare avand ca scop sprijinirea tarilor din Centrul si Estul Europei sa-si pregateasca economiile pentru a functiona in conformitate cu regulile si principiile pietei unice interne europene.

La reuniunea de la Cannes din 1995 a fost adoptata Cartea Alba, care a fost un ghid important in pregatirea strategiilor nationale de preaderare ale tarilor asociate. Problema extinderii Uniunii Europene spre Rasarit si Sud a fost una dintre importantele si mari categorii inscrise initial pe ordinea de zi a Conferintei Interguvernamentale a Uniunii Europene, deschisa la Torino (Italia). De asemenea, a fost prevazuta si lansarea negocierilor cu toti candidatii la sase luni dupa incheierea Conferintei Interguvernamentale. Conferinta Interguvernamentala s-a finalizat in 1997 prin adoptarea Tratatului de la Amsterdam, care nu a dat un raspuns clar privind extinderea UE. La Luxemburg in zilele de 12-13 decembrie 1997 a avut loc sesiunea Consiliului European, care a adoptat o declaratie cu privire la problema extinderii UE catre Est si Sud.

In declaratie se subliniaza ca extinderea "este un proces global inclusiv si evolutiv, care se va derula pe etape, potrivit ritmurilor proprii fiecarui stat candidat, in functie de gradul sau de pregatire."

Potrivit Declaratiei, Consiliul European a decis organizarea unei Conferinte Europene, care sa reuneasca toate state membre ale UE si statele europene cu vocatie de a adera la UE.

S-a decis ca procesul de aderare sa fie lansat la 30 martie 1998 printr-o reuniune a ministrilor de externe. Hotararea Consiliului European de la Luxemburg din decembrie 1997, difera de recomandarea Comisiei Europene din iulie 1997, unde pentru inceperea negocierilor au fost desemnate doar sase tari: Polonia, Ungaria, Cehia, Slovenia, Estonia si Cipru.

S-a decis si, ca Comisia Europeana sa examineze situatia tarilor candidate pentru a constata daca intrunesc conditiile pentru inceperea efectiva a negocierilor.

Capitolul II. Performantele Uniunii Europene.

2.1. Politica agricola comunitara (PAC).

Politica agricola comunitara (PAC) este definita pentru prima data in Tratatul de la Roma (1957), lansarea ei efectiva s-a facut patru ani mai tarziu in 1961.

In Tratat s-a stabilit obiectivele PAC, si anume:

Cresterea productivitatii muncii in agricultura;

Asigurarea unui standard rezonabil de viata pentru populatia agricola;

Stabilizarea pietei produselor agricole;

Garantarea unei oferte sigure, regulate de produse agroalimentare;

Asigurarea unor preturi "rezonabile" pentru consumatori.

Aceste obiecte nu erau particularizate precis, aceasta obligatie revenindu-i Comisiei Europene, care trebuia sa convoace si sa pregateasca o conferinta a statelor membre in cadrul careia sa fie adoptata o politica agricola echilibrata si caile de aplicare a acesteia.

La conferinta de la Stressa (Italia) 1958, ministrii agriculturii din cele de sase tari membre a stabilit principiile functionarii si traducerii in practica a PAC.

Trei principii fundamentale stau la baza politicii agricola comune:

a)      crearea si mentinerea unei singure piete si a unor preturi comune (o singura piata in care produsule agricole circula liber);

b)      respectarii notiunii de preferinta comunitara;

c)      solidaritate financiara.

In scopul infiintarii pietei unice a produselor agricole, preturile acestora au fost unificate. Preturile unice au fost stabilite pentru fiecare produs la cel mai inalt nivel existent. Datorita acestui fapt preturile unice comunitare la majoritate produse agricole s-au situat peste preturile pietei mondiale, iar diferenta dintre acestea nu a incetat sa creasca.

Respectarea principiului preferintei comunitare presupune ca produsele comunitare sa ramana mai ieftine decat produsele similare importate. In acest scop importurile au fost supuse prelevarii de import, determinate ca diferenta dintre pretul la frontiera si pretul de referinta la intrare (pret prag, pret de intrare, pret ecluza etc.) stabilit anual de catre institutiile europene. Taxa de prelevare determina scumpirea produselor importate peste nivelul preturilor interne. In paralel s-a introdus si subventionarea exporturilor (restituiri la export) pentru a permite produselor comunitare sa fie competitive pe piata mondiala. Principiul solidaritatii financiare se realizeaza cu ajutorul bugetului comunitar ca principal instrument financiar pentru aplicarea masurilor PAC. Statele membre nu-si sprijina direct proprii agricultori din bugetul national, ele contribuie la constituirea bugetului comunitar, din care apoi se finanteaza toate cheltuielile legate de aplicarea PAC. Obiectivele PAC au fost puse in aplicare treptat intre 1958 si 1968, perioada realizarii pietei unice a produselor agricole. Primele reglementari datand din 1962,iar preturile comune fiind aplicate incepand din 1968. In vederea finantarii unitare a PAC in ianuarie 1962, Consiliul European a decis crearea Fondului European de Orientare si Garantii Agricole (FEOGA). Fondul are doua sectiuni una de "orientare" destinata ajustarii structurilor agricole si modernizarii agriculturii si sectiunea "garantii" care reprezinta 90% din FEOGA si este destinata transpunerii in practica a celor trei principii fundamentale FEOGA, reprezinta circa 50% din totalul bugetului comunitar. Politica agricola comuna reprezinta un succes: schimburile agricole intracomunitare au crescut intre 1973 si 1995 de la 15 miliarde ECU la 120 de miliarde ECU. Consumatorii comunitatii au avut cel mai mult de profitat. Ei pot opta astazi pentru o gama de produse greu de imaginat in urma cu cativa ani. Bugetul de familie alocat alimentatiei in UE a scazut in ultimii 30 de ani de la 28 la 19,5%, in ciuda cresterii preturilor.

Eficienta si productivitatea agriculturii s-au ameliorat continuu. Pe masura ce Comunitatea a atins, iar pe urma a depasit nivelul de autosuficienta, numarul exploatatiilor agricole si cel al agricultorilor s-a redus. Cele sase tari fondatoare ale Comunitatii numara in prezent cu 50% mai putin agricultori decat acum 30 de ani.

PAC a contribuit esential la mentinerea unui echilibru intre oras si sat si intre interesele agricultorilor si cele ale consumatorilor. De asemenea, a reusit sa mentina in mediul rural o populatie agricola dinamica incetinind exodul populatiei rurale catre marile aglomerari rurale. Pe de o parte, PAC a constituit un veritabil succes, insa analizat prin prisma costurilor, a excedentelor si a ajutorului acordat agricultorilor, bilantul nu este atat de pozitiv.

Incepand cu anii 70, saturarea pietei interne la o serie de produse ridica problema excedentelor care s-a agravat pe fondul cresterii productiei si instabilitatii pietei mondiale. Sumele din bugetul comunitar alocate anual agriculturii nu a incetat sa creasca: de la 26 mld. In 1988, la 36 mld. In 1992, ajungand la 37,7 mld. ECU in 1995.

In concluzie, necesitatea reformei PAC decurgea din:

excedentele la care a contribuit PAC in mare masura datorate sistemului de preturi garantate;

costul bugetar excesiv al PAC datorat supraproductiei;

diminuarea veniturilor agricultorilor dupa 1973;

exodul rural;

accentuarea decalajelor prin concentrarea productiei;

presiuni externe exercitate de la debutul PAC.

Pana in anii 80 politica agricola comuna nu a suportat modificari, desi critici nu lipseau.

In 1984 a debutat sistemul limitarilor cantitative garantate. O alta metoda a inceput sa functioneze incepand cu 1989:" inghetarea voluntara" a terenurilor. Agricultorii care acceptau sa lase terenul necultivat sau sa-l foloseasca in scopuri neagricole cel putin cinci ani si in proportie de minimum 20% din suprafata arabila a exploatatiilor beneficiau de o prima anuala forfetara sau erau scutiti de taxa de coresponsabilitate daca erau producatori de cereale si renuntau la 30% din suprafata cultivata.

O modificare importanta in aplicarea politicii agricole comune a fost decisa in 1988. Daca pana in 1988 ministrii agriculturii defineau masurile PAC si lasau pe seama FEOGA problemele finantarii, dupa 1988 s-a stabilit mai intai suma maxima a cheltuielilor si politica agricola era adoptata in consecinta. Regula aplicata era ca FEOGA nu putea creste decat cu cel mult 74 % din rata de crestere a PIB - ului Uniunii. In conditiile in care si preturile de interventie au fost reduse sau blocate dupa 1986, rezultatele nu s-au lasat asteptate. De la o pondere de 65% in bugetul comunitar in 1988, FEOGA scade la 55% in 1992.

In 1991 se deterioreaza rapid situatia bugetara ca urmare a cresterii stocurilor, dificultatile de echilibrarea preturilor si presiunile externe determina Comisia sa propuna o reforma fundamentala a PAC.

Cunoscut sub denumirea de " proiectul Mac Sharry ", programul de reforma a PAC a fost semnat in 1992. Reforma din 1992 a cuprins masuri vizand apropierea preturilor europene de cele mondiale pentru marile productii, reducerea excedentelor, diminuarea rolului politic de garantare a preturilor in favoarea platilor compensatorii, favorizarea exploatatiilor de mica dimensiune.

Deci, reforma aduce numai un plus de flexibilitate absolut necesare pentru gestionarea masurilor complexe pe care le presupune. Anul 1995/1996 fiind ultimul an de aplicare a reformei, multi au asteptat o reforma a reformei. Dar pozitia oficiala a Comisiei a fost : "Nimic din situatia actuala nu permite sa apreciem ca deciziile din 1992 au fost gresite si trebuie considerabil modificate ".

Anul 1995 a marcat politica agricola comuna prin consecintele Acordului de la Marrachech si prin aderarea Austriei, Suediei si Finlandei.

Acordul OMC a antrenat modificari asupra preturilor institutionale si a prelevarilor variabile. Pretul prag a fost eliminat, iar Consiliul a decis renuntarea la preturile indicative pentru unele produse, iar prelevarile pentru altele au fost inlocuite cu taxe vamale ( carne, pasari, oua ).

In concluzie, reforma marcheaza: separarea politicii preturilor de cea a veniturilor, reducerea preturilor interne si aproprierea de cele mondiale, reducerea exporturilor subventionate si favorizarea extensificarii . Ea pastreaza principiile de baza ale PAC.

Totusi, principiul preferintei comunitare a suportat consecintele Acordului de la Bruxelles din decembrie 1993, incheiat in urma negocierilor Rundei Uruguay. Principalele prevederi cu impact asupra politicii agricole comune sunt:

facilitatea accesului pe piata europeana. Principala masura consta in inlocuirea prelevarilor cu taxe vamale care sa fie reduse in medie cu 36% si cu minimum 15% pe produs fata de anii 1986-1988. In plus, fiecare tara membra OMC se obliga sa garanteze un acces minim la piata interna prin stabilirea unor contingente tarifare cu taxe reduse pentru cel putin 3% din importuri in 1995 si 5% in 2000;

reducerea subventiilor la export cu cel putin 36% in sase ani de media anilor 1986- 1990 si a volumului exporturilor subventionate cu 21%;

reglementarea stricta a sistemului de subventii directe in scopul gestionarii lor;

plafonarea productiei de oleaginoase, in baza acordului bilateral cu SUA;

clauza pacii, prin care SUA se angajeaza sa nu conteste pentru o perioada limitata politica agricola comuna.

In ansamblu, reforma Mac Sharry este considerata o reusita. Reducerea preturilor, diminuarea stocurilor, ameliorarea veniturilor agrare ( diferentiate intre producatorii de la o tara la alta), respectarea plafoanelor FEOGA si scaderea ponderii cheltuielilor agricole in bugetul comunitar sunt rezultate care confirma, asteptarile. Criticele, insa nu lipsesc. In 1997 comunicarea Comisiei Europene intitulata " Agenda 2000 - pentru o Uniune mai puternica si mai larga " prezinta principalele directii de dezvoltare si de reforma a politicilor Uniunii. In capitolul consacrat politicii agricole, Comisia subliniaza necesitatea aprofundarii reformei din 1992 si de a continua progresul de aliniere a preturilor interne la preturile mondiale, corelat cu un sistem de subventii direct pe venit.

2.2. Politica comerciala

Capacitatea Uniunii Europene de a juca un rol de conducere in negocierile comerciale din ultimii 50 de ani privind liberalizarea comertului a fost in mod crucial modelata de politica sa comerciala comuna. Tratatul de la Roma, care a pus bazele Uniunii cerea statelor membre sa adopte acorduri comerciale si tarife vamale comune , uniformizarea masurilor de liberalizare, promovarea exporturilor si masuri de protectie comerciala in caz de concurenta neloiala a tertilor. Politica comerciala promovata in ultimii ani de catre Uniunea Europeana s-a axat pe trei coordonate principale:

v     integrare si armonizare intre statele membre, prin intrarea in vigoare, de la 1 ianuarie 1993, a Pietei Interne Unice (PIU);

v     extinderea rapida si sporirea complexitatii relatiilor comerciale preferentiale cu alte tari si regiuni;

v     participarea activa la eforturile multilaterale de liberalizarea comertului international, evidentiata prin contributia substantiala adusa la finalizarea Rundei Uruguay de negocieri comerciale multilaterale.

Articolul 112 din Tratatul de la Maastricht se refera la armonizarea schemelor nationale de stimulare a exporturilor, astfel incat sa se asigure "ca concurenta intre agentii economici din comunitate sa nu fie distorsionata ". Astfel, tratatul confirma relatia functionala care exista intre uniformizarea regimurilor comerciale de export si concurenta loiala pe piata interna. Art. 112 este fara un caracter imperativ la nivelul legislatiei comunitare, desi se prevedea armonizarea regimurilor privind exportul pana la finele perioadei de tranzitie, ele nu au fost nici pana in prezent pe deplin armonizate, cu exceptia celor privind creditele de export.

Art.113 al Tratatului este cel mai cuprinzator referitor la politica comerciala, si statueaza ca regimurile de comert exterior vor trebui sa aiba la baza reguli uniforme privind exportul si importul si mentioneaza explicit " masurile de protejare a schimburilor comerciale cum ar fi cele de retorsiune la dumping si subventionare ".

Importurile de produse din majoritatea tarilor terte au fost guvernate de reguli comune, atat ca rezultat al unor masuri adaptate autonom de organele comunitare, cat si ca rezultat al acordurilor comerciale la care Comunitatea a devenit parte. In prezent, toate produsele importate din tarile terte sunt reglementate de reguli comunitare.

Noile reglementari comunitare antidumping au intrat in vigoare la 1 ianuarie 1995 stabilind prin art. 21 ce inseamna interesul Comunitatii si cum trebuie evaluat . In noul pachet reglementar apare o referire explicita cu privire la interesele consumatorilor si utilizatorilor industriali. In plus, se stabileste o procedura conform careia partile reprezentand diferite interese economice vor fi consultate si li se vor lua in considerare argumentele. Art. 21 stabileste precis ca "masurile astfel stabilite pe baza dovedirii pretului sub valoarea normala si a prejudiciului nu vor putea fi puse in aplicare atunci cand autoritatile, pe baza tuturor informatiilor culese, nu pot concluziona ca este in interesul Uniunii sa le aplice". Noile reguli prevad ca in determinarea masurii in care interesele comunitare sunt afectate va prevala setul de considerente derivate din necesitatea de a elimina efectul perturbator al politicilor prejudiciate si de a reinstitui concurenta efectiva. Analiza interesului Comunitatii se va face dupa ce s-a stabilit existenta dumpingului, cand este greu sa nu se adopte masuri de retorsiune, scopul principal fiind eliminarea efectelor dumpingului si restaurarea competitiei.

In decursul timpului, intre UE si numeroase tari terte au intervenit acorduri in baza carora relatiile comerciale bilaterale se desfasoara intr-un cadru mai favorabil decat cel dat de regimul clauzei natiunii celei mai favorizate (CNF). Regimurile prevazute de fiecare acord pentru desfasurarea schimburilor comerciale reciproce difera sub aspectul dimensiunii concesiilor acordate de UE si al gradului de reciprocitate din partea tarilor beneficiare.

Relatiile comerciale privilegiate stabilite intre UE si diferitele tari terte au la baza fie dorinta de a mentine legaturi speciale ale statelor membre, existente in momentul constituirii CEE, fie -. mai recent - dorinta de a concepe o politica externa comuna coerenta ( cazul politicii mediteraneene si al celei fata de Europa Centrala si Rasariteana).

Ca o trasatura generala acordurile comerciale preferentiale ale UE vizeaza cu precadere produsele industriale finite si semifinite. Produsele agricole fac numai in mica masura obiectul unor preferinte, iar acestea vizeaza aproape exclusiv produsele agricole prelucrate. Pe masura ce procesul de liberalizare comerciala pe baze multilaterale se accentueaza, scade efectul de reorientare a comertului pe care il genereaza acordurile comerciale preferentiale.

O mai mare libertate de acces va fi asigurata si pentru produsele asa-zis "sensibile". Astfel, UE a declansat deja procesul de eliminare graduala a restrictiilor cantitative inca aplicabile importurilor de produse textile. Pana cel mai tarziu la 1 ianuarie 2005, nu vor mai fi aplicate nici un fel de restrictii cantitative in cadrul celor 20 de aranjamente bilaterale aflate sub egida Acordului Multifibre (AMF).

UE a fost primul grup de tari dezvoltate care a pus in aplicare la 1 iulie 1971, in baza recomandarii ONU privind strategia internationala pentru cel de-al doilea deceniu al dezvoltarii, o schema de preferinte vamale nereciproce si nediscriminatorii in favoarea tarilor in curs de dezvoltare. La ora actuala sunt eligibile pentru a beneficia de acest regim preferential circa 130 de tari. Pentru cele 70 de tari ACP, beneficiile decurgand din chema SGP au insa un caracter mai mult teoretic, avantajele comerciale prevazute prin acordurile " Lome " fiind mai substantiale.

2.3. Politica monetara

Tratatul de constituire a Comunitatii nu continea prevederi explicite in legatura cu politica monetara. De abia in 1969 sefii de stat si de guvern cad de acord in a realiza o integrare economica si monetara principalul obiectiv al politicii monetare initiate fiind acela al crearii unei "monede comune".

Etapele integrarii monetare au aratat o intarire continua a ideii de integrare europeana. Dupa summitul de la Haga, realizarea unei Uniuni Economice Monetare (UEM) a devenit oficial un obiectiv comunitar.

In expresia sa cea mai sintetica, UEM se reduce la infiintarea si utilizarea de catre membrii sai a unei monede unice, care sa inlocuiasca monedele nationale. In practica, atingerea acestui obiectiv final trebuie sustinuta de un ansamblu mai vast de masuri:

promovarea unei politici monetare unice, prin intermediul unei singure autoritati monetare, dotate cu un grad substantial de independenta;

urmarirea, de catre tarile participante, a unor linii directoare comune de politica economica, pe baza recomandarii Consiliului Uniunii Europene;

gestionarea in fiecare tara membra a finantelor publice de o maniera compatibila cu asigurarea stabilitatii macroeconomice.

Realizarea Uniunii Economice si Monetare nu este un scop in sine, ci doar mijlocul de generare a unor efecte benefice in plan economic si nu numai:

A.    Eliminarea fluctuatiilor in evolutia cursurilor de schimb .

Prin trecerea la o moneda unica, dispare definitiv incertitudinea legata de evolutiile cursurilor de schimb ale monedelor nationale din interiorul UE. Aceasta incertitudine poate transmite semnale eronate in functie de care sunt orientate deciziile investitionale ale agentilor economici. Un climat de siguranta are, de asemenea, efecte benefice in sensul reducerii costului capitalului ( prin reducerea primelor de risc).

Chiar daca o anumita stabilitate a cursurilor de schimb fusese obtinuta prin intermediul mecanismului de cursuri fluctuante in cadrul unor marje foarte inguste, mecanism pus la punct in cadrul Sistemului Monetar European ( SME) , caracterul irevocabil al unei monede unice confera agentilor economici o siguranta incomparabil superioara. Sunt astfel eliminate orice posibilitati de manifestarea speculatiilor valutare, care pot determina devieri serioase ale cursurilor de schimb de la nivelurile justificabile de fundamentele macroeconomice.

Trecerea la o moneda unica determina si economisirea unor importante sume platite cu titlu de comisioane bancare pentru efectuarea conversiei dintr-o moneda in alta. Aceste economii trebuie comparate cu cheltuielile inerente pe care le reclama adaptarea sistemului bancar la exigentele impuse de schimbarea monedei. Potrivit Federatiei Europene a Bancilor, sumele necesare in acest scop ar putea atinge 8- 10 miliarde ECU, insa este vorba de o cheltuiala efectuata o singura data, pa cand economiile generate au caracter permanent.

Adaptarea unei singure monede este, totodata, optiunea economica cea mai rationala in contextul deja createi piete interne unice, care asigura deplina libertate de miscare a bunurilor, serviciilor si capitalurilor in interiorul UE.

B.     Asigurarea stabilitatii preturilor.

Contracararea presiunilor inflationiste este mai lesnicioasa daca formularea politicii monetare este incredintata unei banci centrale, ale carei obligatii legate de asigurarea stabilitatii preturilor sunt consacrate printr-un tratat international. Caracterul multilateral al acestor obligatii reduce riscul exercitarii de presiuni asupra autoritatii monetare in sensul relaxarii masurilor sale antiinflationiste.

C.    Ameliorarea competitivitatii UE la scara mondiala.

O moneda comuna va inlatura segmentarea nationala a pietelor de capital, incurajand dezvoltarea unei singure piete de capital de vaste dimensiuni. Tinand seama de importanta deosebita a UE in productia si comertul mondial, o asemenea piata face ca un mare volum de titluri de valoare, exprimate actualmente in alte monede (in principal, dolarul SUA), sa fie exprimate in moneda comunitara. O mai mare proportie a portofoliului mondial de active lichide exprimate in moneda comunitara, se va traduce intr-un nivel mai mic al dobanzilor in Europa, cu corolarul obtinerii unei dinamici economice superioara, potential creatoare de locuri de munca.

D. Intarirea identitatii europene.

O singura moneda la scara Uniunii Europene va da cetatenilor sai un sentiment mai pronuntat al unei apartenente comune.

Realizarea UEM va crea un mediu fara precedent in istorie. Uniunea Europeana va deveni un spatiu economic cu o singura moneda si piete interne - inclusiv, pietele de capital - absolut libere. Un asemenea grad de interdependenta intre economiile nationale va coexista insa cu mentinerea unei largi independente in formularea politicii economice a fiecarei tari membre, cu deosebire in domeniul fiscal. Aceasta combinatie reclama atingerea prealabila a unui grad ridicat de convergenta intre economiile ce se vor integra UEM, atat in ce priveste situatia indicatorilor macroeconomici, cat si sub aspectul promovarii unor politici fiscal - bugetare compatibile intre ele si supuse unor discipline comune.

Cu alte cuvinte, inainte de a intra in UEM, economiile nationale trebuie sa fie pregatite spre a face fata tuturor exigentelor sale. Aceasta pregatire urmeaza sa fie apreciata in functie de o serie de criterii numite " criterii de convergenta ",si anume:

Rata inflatiei sa nu depaseasca cu mai mult de 1,5 puncte procentuale media ratei inflatiei acelor trei membri UE cu cele mai stabile preturi.

Dobanda aferenta obligatiunilor de stat pe termen mediu si lung sa nu depaseasca cu mai mult de doua puncte procentuale media dobanzilor corespunzatoare inregistrate in cele trei tari cu cea mai redusa rata a inflatiei.

Deficitul bugetar sa nu depaseasca trei procente din produsul intern brut (PIB).

Datoria publica sa nu depaseasca 60% din PIB.

Moneda nationala sa fie integrata in Sistemul Monetar European (SME) si sa nu fi fost afectata de tensiuni severe ( cursul sau sa fi fost mentinut in interiorul marjelor de fluctuatie acceptabile in interiorul SME, fara sa fi fost necesara devalorizarea sa in raport cu celelalte monede) pe o perioada de cel putin doi ani imediat anteriori momentului intrarii in UEM.

Tabelul 1.

Conjunctura economica recenta a tarilor UE.

cresterea anuala a PIB in termeni reali / rata somajului la sfarsitul anului

Principala ratiune de existenta a cestor criterii o constituie evitarea posibilitatii ca Uniunea economica si monetara sa fie destabilizata, ca urmare a admiterii premature a unei tari ale carei fundamente economice nu sunt inca compatibile cu o moneda stabila.

Consiliul European este institutia indreptatita sa judece gardul de indeplinire a cestor criterii, iar decizia sa trebuie luata cu o majoritate calificata. Aceasta decizie va tine insa seama si de situatia altor indicatori, fata de care nu exista cerinte exprese, cum ar fi costul orar al manii de lucru sau situatia contului curent din balanta de plati externe, ca si de progresele facute in punerea in aplicare a masurilor legate de desavarsirea pietei interne unice. Consiliul European va actiona in baza recomandarilor formulate de Comisie.

Evaluarea indeplinirii criteriilor de convergenta nu este un proces automat, bazat pe un set rigid de conditii. Insasi formularea acestor criterii este facuta de o asemenea maniera incat o anumita flexibilitate este posibila, atunci cand credibilitatea masurilor de convergenta intreprinse de tara in cauza este apreciata pozitiv. Astfel, un deficit bugetar, chiar excesiv in raport cu procentul de 3% din PIB, poate fi acceptabil daca el " s-a diminuat in mod substantial si continuu si a atins un nivel apropiat de cel de referinta ". De asemenea, o datorie publica echivalenta cu peste 60% din PIB nu interzice accesul la UEM daca ea " se diminueaza in mod suficient, apropiindu-se de nivelul de referinta intr-u ritm satisfacator".

Consiliul UE al ministrilor economiei si finantelor ( ECOFIN ) este abilitat sa evalueze programele intocmite de fiecare tara pentru a satisface criteriile de convergenta.

Perioada de stagnare si somaj in crestere traversata de economiile europene ( vezi tabelul N 1) a afectat capacitatea lor de a mentine stricta disciplina bugetara pe care o implica conditiile stringente impuse situatiei finantelor publice. Trebuie insa mentionat ca un " derapaj" bugetar nu exclude automat tara in cauza de la intrarea in UEM, cu conditia ca aceasta evolutie sa fie strict temporara si determinata de o conjunctura nefavorabila.

Pe parcursul anului 1993, nici una din tarile membre ale CE ( cu exceptia Luxemburgului ) nu a fost in masura sa se apropie sau sa se mentina in cadrul conditiilor de admisibilitate ale UEM. In septembrie 1994, ECOFIN observa ca doar doua tari membre ( Luxemburg si Irlanda ) pot fi considerate ca indeplinind in mod incontestabil aceste criterii, iar un raport al Comisiei Europene din iunie 1995 constata ca numarul acestora crescuse la trei ( Luxemburg, Irlanda si Germania). Datele statistice definitive pentru 1995 releva ca deficitul bugetar inregistrat de Germania a indepartat-o din nou de " zona virtuoasa" a deplinei compatibilitati cu criteriile de convergenta.

Mai importante insa decat " fotografierea " rezultatelor dintr-un singur an, sunt tendintele care pot fi depistate in evolutia acestor indicatori si credibilitatea programelor de masuri adoptate in tarile candidate in vederea respectarii conditiilor de admisibilitate. Judecand lucrurile prin aceasta prisma dinamica, Comisia Europeana considera, in noiembrie 1995, ca opt tari membre au perspectiva de a indeplini criteriile de convergenta inaintea lansarii fazei finale de constituire a UEM.

Potrivit intelegerii realizate la Maastricht in 1993, UEM urma sa fie edificata in trei etape. Elementul central al primelor doua faze il constituite efortul guvernelor tarilor membre de a realiza convergenta urmarita in baza celor cinci criterii mentionate mai sus.

Faza I (de la 1 iulie 1990)

Principalele obiective care trebuia atinse in aceasta etapa se refera la:

Liberalizarea circulatiei intracomunitare a capitalurilor (cu unele exceptii in cazul Irlandei, Greciei ,Spaniei ti Portugaliei);

Integrarea tuturor monedelor nationale in SME si "inghetarea" compozitiei cosului de monede in functie de care este definita valoarea monedei comunitare (ECU);

Intarirea mecanismelor de cooperare in materie monetara (prin extinderea atributiilor Comitetului Guvernatorilor bancilor centrale) si coordonarii politicilor fiscal-bugetare nationale.

Evolutiile inregistrate in cadrul acestei faze nu au confirmat in intregime asteptarile. Desi lira sterlina a aderat la SME in 1990 (drahma greceasca ramanand singura moneda comunitara din afara sistemului), aceasta a avut de suportat socuri speculative extrem de puternice, determinate in principal de situatia particulara a celei mai puternice monede din sistem (marca germana). Ca urmare introducerii sale in fosta RDG.

Aceste presiuni au avut ca prin rezultat iesirea din SME a lirei sterline si a lirei italiene (septembrie 1992), precum si un val de devalorizari ale altor monede, incapabile sa se mentina in interiorul marjelor de fluctuatie admise de Mecanismul Cursurilor de Schimb (MCS) si a SME: peseta spaniola, escudo - ul portughez si lira irlandeza. Atacurile speculative, devenite mult mai puternice odata cu liberalizarea circulatiei capitalurilor, au continuat in 1993 extinzandu-se si asupra altor monede. A fost astfel necesara largirea substantiala a marjelor de fluctuatie admise in cadrul MCS, de la 2,25% (si 6% in cazul anumitor monede), la 15%.

Acest esec al SME nu a facut decat sa scoata si mai mult in evidenta ca singura modalitate de a asigura stabilitatea cursurilor valutare intr-un context de libera circulatie a capitalurilor o reprezinta trecerea la moneda unica. De asemenea, respingerea de catre tarile membre ale UE a optiunii reintroducerii controlului pe scara larga asupra miscarilor de capital a confirmat cu putere atasamentul acestora fata de principiile pietei interne unice si, in perspectiva, ale UEM.

Faza a II-a (de la 1 ianuarie 1994)

Coordonatele principale ale acestei faze pot fi rezumate astfel:

Infiintarea Institutului Monetar European (IME), precursor si embrion al viitoarei Banci Centrale Europene (BCE). Am plasat la Frankfurt, IME are ca membrii toate bancile centrale (autoritatile monetare) din tarile membre ale UE. Rolul sau este de a planifica detaliile functionarii viitoarei Banci Centrale Europene si de a monitoriza tranzitia la uniunea monetara.

Functiile sale, subsumate acestor obiective, cuprind:

Intarirea cooperarii intre bancile centrale in domeniul reglementarilor contabile si de supraveghere bancara, ca si in sistemele informatice;

Formularea de recomandari si facilitarea coordonarii in materie de politica monetara;

Supravegherea functionarii SME;

Dezvoltarea utilizarii private a ECU;

Ameliorarea sistemelor statistice si de plati;

Pregatirea emisiunii monede unicii.

Desavarsirea liberei circulatii a capitalurilor.

Asigurarea independentei bancilor centrale din tarile membre UE si interzicerea refinantarii de catre acestea a autoritatilor publice.

Pe parcursul acestei faze, are loc transferul gradual al prerogativelor autoritatilor monetare nationale catre BCE. Realinierea cursurilor de schimb in cadrul SME nu mai poate avea loc decat in circumstante cu totul exceptionale. Tot in cursul fazei a II-a, Comisia Europeana elaboreaza anual orientari macroeconomice pe care le supune dezbaterii ECOFIN, care poate formula pe baza lor recomandari concrete la adresa guvernelor din statele membre.

Durata acestei faze depinde de situatia indeplinirii criteriilor de convergenta: daca majoritate tarilor membre satisfac acestea criterii in 1996, trecerea la faza urmatoare se produce incepand cu 1997. In caz contrar, trecerea la ultima faza se va produce cu incepere din 1999, si numai in tarile care vor indeplinit criteriile de convergenta.

Faza a III-a are trei coordonate principale:

Inceperea activitatii BCE, care va inlocui IME

Fixarea irevocabila a cursurilor de schimb intre monedele tarilor participante

Introducerea efectiva a monedei unice.

Punerea in aplicare a acestor masuri reclama o planificare detaliata si sa va produce, la randu-i, in trei etape:

q       Ia fiinta BCE, responsabila pentru formularea unei politici monetare comune, cu sprijinul bancilor centrale ale tarilor participante la ultima faza a UEM;

q       Este numit Consiliul Executiv al BCE;

q       Se stabileste data - limita la care monedele nationale urmeaza a fi inlocuite de moneda unica.

q       Cursurile de schimb a monedelor tarilor participante sunt fixate irevocabil de catre Consiliul UE (este necesara unanimitatea statelor membre participante la ultima faza a crearii UEM), la propunerea Comisiei Europene si dupa consultarea BCE;

q       Moneda comunitara inceteaza a mai fi definita pe baza unui cos de monede nationale si devine o moneda de sine statatoare comuna; monedele nationale devin, pe teritoriul tarilor de emisiune, inlocuitori ai monede comune, la paritati fixate prin Regulament al Consiliului UE;

q       BCE efectueaza tranzactii exprimate in moneda comuna cu toti actori implicati in politica monetara (bancile centrale ale statele participante si bancile comerciale);

q       Datoria publica a tarilor participante este exprimata in moneda comuna, iar noile emisiuni de obligatiuni guvernamentale (titluri de stat, bonuri de trezorerie etc.) sunt asemenea exprimate in aceeasi moneda.

q       Noi insemne monetare (bancnote, moneda metalica divizionara) sunt emise

q       Vechile monede nationale isi inceteaza circulatia.

In urma deciziei Consiliului European intrunit la Madrid (decembrie 1995), moneda unica a UEM urmeaza sa fie denumita "EURO" .In expresie fizica, ea urmeaza sa-si inceapa circulatia la 1 ianuarie 2002 si sa devina singurul mijloc legal de plata in tarile participante la UEM de la 1 iunie 2002.

Introducerea monedei unice reclama o serie de operatii pregatitoare legate de solutionarea unor probleme logistice si de cresterea gradului de utilizare din momentul definirii sale ca moneda de sine statatoare, substituit perfect al monedelor nationale pe teritoriul tarilor participante la UEM (1999).

Atat IME cat si Consiliul European sa situeaza pe pozitia potrivit caruia operatorilor privati nu trebuie sa li se impuna utilizarea predilecta a monedei comune inaintea ca aceasta sa devina singurul mijloc legal de plata. EURO a devenit insa, din 1999 moneda in care sunt exprimate atat tranzactiile desfasurate de BCE cat si instrumentele datoriei publice a statelor participante. Pentru a facilita aceasta "tranzitie", inca inainte 1999 intr-o anumita proportie datoriile publice ale statelor participante a fost emisa in EURO.

Tarile care participa la Uniunea Monetara incepand cu 1 ianuarie 1999 au fost selectionate pe baza criteriilor de convergenta ale Tratatului de la Maastricht. Din motive predominant politice - dorinta si marea dificultate de a nu exclude tari care au depus eforturi considerabile de convergenta, chiar daca se mentin unele indoieli asupra caracterului durabil a convergentei s-a hotarat constituirea unei uniuni monetare intre unsprezece tari, opt tari considerate din totdeauna ca facand parte din acest grup: Germania, Franta, Belgia, Luxemburg, Olanda, Austria, Finlanda, Irlanda si trei tari din sudul Europei Spania, Italia si Portugalia. Patru tari nu participa, fie ca nu vor sa aiba mainile legate in planul politicii economice (Regatul Unit) fie ca sunt nelinistite in privinta constrangerilor impuse de unificarea monetara asupra politicii sociale si de distribuire a veniturilor: Danemarca, Suedia sau fie ca nu corespund deloc criteriilor de convergenta, cum este Grecia.

Constituirea uniunii monetare din 11 state sa datoreaza si faptului ca cu cat Uniunea Monetara este mai larga, cu atat avantajele colective ce se asteapta de la ea vor fi si ele mai importante. De exemplu, Uniunea Monetara trebuie sa acopere cea mai larga posibila piata unica si atunci 15 valoreaza mai mult decat 11 si 11 decat 8. Acest rationament functioneaza si in cazul relatiilor monetare externe.

In al doilea rand, politica monetara unica ar trebui dusa, in mod normal, in functie de interesele ansamblului tarilor membre ale zonei EURO. Aceasta politica ar avea cu atat mai multe sanse sa ia in considerare ansamblul european cu cat zona EURO va fi mai mare. Dar, in acelasi timp, cu cat economiile sunt mai diferite, cu atat politica economica are dificultati in luarea in considerare a unor obiective si situatii diversificate.

In al treilea rand, incercarile de a instaura o integrare europeana in mai multe reprize, in mod durabil, nu se inscriu in insasi logica integrarii europene si pot sa o repuna in discutie, complicand atat relatiile economice externe, de exemplu: o piata comuna cu tari care nu sunt constranse de un sistem de rate de schimb, cat si in activitatea institutiilor: participarea tarilor UE, care vor fi in afara UEM la consiliului EURO.

Rezulta un proces cel putin paradoxal de uniune monetara. Uniune monetara, cea mai larga posibila este o necesitate pentru ca este nevoie de stabilitate monetara pentru a beneficia efectiv de toate avantajele pietei unice si pentru ca Sistemul Monetar European nu poate functiona bine in perspectiva in care moneda unica dispare.

In acelasi timp, nu toate tarile indeplinesc toate conditiile necesare pentru functionarea fara dificultati a uniunii monetare. De asemenea, punerea in aplicare a monedei unice nu reprezinta punctul de sosire, ci mai ales o etapa a unui proces de integrare.

Din cele prezentate se vede ca Uniunea Monetara Europeana prezinta avantaje indiscutabile, dar ridica si la fel de indiscutabile dificultati care pot deveni, daca nu sunt rezolvate, inconveniente serioase. Europa unita, nu prea are de ales pentru ca celelalte solutii: revenirea la cursurilor de schimb flotante, mentinerea sistemului monetar european cu marje largi de fluctuatii ar repune in aplicatie ansamblul experientei de integrare, impiedicand functionarea corecta a pietei unice.

2.4. Alte performante.

Dezvoltarea cooperarii industriale.

Comunitatea Europeana a creat cadrul legal si mecanismele de sprijinire a cooperarii intre firme din diferitele sale state membre. O atentie deosebita se acorda intreprinderilor mici si mijlocii (IMM) care sunt mai ezitante in imbarcarea in cooperari care sa depaseasca granitele statului unde sunt inregistrate. Ele reprezinta insa 99% din numarul firmelor inregistrate in UE, oferind 70% din locurile de munca existente in sectorul particular. Comunitatea a creat si unele structuri care sa ajute firmele mici si mijlocii, si anume:

Gruparea Europeana a Interesului Economic este o structura legala, creata in iulie 1989 si recunoscuta de toate statele membre. Ea are rolul de a facilita cooperarea pe proiecte, a partenerilor din mai multe state membre, in domenii precum cercetarea-dezvoltarea, aprovizionarea, producerea si desfacerea produselor de diferite tipuri. La aceasta grupare se poate afilia orice firma publica sau privata, ce doreste sa beneficieze de avantajele punerii si folosirii in comun a resurselor umane si financiare.

Centrul de Cooperare in Afaceri este o alta structura ce se ocupa de difuzarea informatiilor privind propunerile de cooperare inaintate de firme mici din mai toate ramurile industriale.

Reteaua Cooperarea in Afaceri pune in legatura consultantii pe probleme de cooperare din statele membre. Sute de oferte si cereri de cooperare se intalnesc si isi gasesc solutionare prin intermediul acestei retele.

Programul Europarteneriat organizeaza de doua ori pe an intalniri directe intre conducatori de firme. Scopul programului este de a incuraja cooperarea si de promova intelegeri de afaceri intre IMM-uri din regiuni mai putin dezvoltate ale UE si firme din alte tari europene sau mediteraneene.

Una din cheile succesului integrarii europene a Europei Occidentale o constituie existenta, inca de la inceputurile constructiei comunitare, a unei politici concurentiale comune. Dupa mai bine de 30 de ani de functionare, aceasta politica continua sa fie o conditie necesara atat unei economii de piata viabile cat si a unei piete comune ce asigura libera miscare a bunurilor, serviciilor , capitalului si persoanelor.

Principalul beneficiar al unei politici a liberei concurente este cetateanul, in tripla sa calitate: de consumator ( concurenta libera conduce la o paleta mai larga a ofertei, cu scaderea corespunzatoare a pretului de vanzare); de participant pe piata fortei de munca ( concurenta libera obliga la inovatia continua atat a produselor, cat si a procesului de productie ); si de actionar (concurenta libera conduce la eficienta crescuta si deci si la profiturile ridicate).

Politica in domeniul concurentei interzice practicile de :

Acordare de ajutoare publice care creeaza distorsiuni in relatiile de concurenta dintre agentii economici;

Stabilire a preturilor prin intelegeri prealabile intre producatori sau furnizori;

Creare de carteluri care sa-si imparta piata, astfel incat sa nu se concureze intre ele;

Abuz al pozitiei dominante pe piata;

Realizare de fuziuni care distorsioneaza libera concurenta.

Baza legala a acestor prohibitii se gaseste in tratatul de la Roma:

Art.85 si 86 interzic orice intelegeri intre intreprinderi, care ar afecta libera concurenta in interiorul pietei comune, cum ar fi :

Impartirea pietei, a canalelor de aprovizionare sau de distributie;

Aplicarea de conditii inegale la parteneri ce presteaza servicii echivalente;

Conditionarea incheierii de contracte de prestatie suplimentare ce nu au legatura cu obiectul contractelor;

Impunerea de preturi sau alte conditii de comercializare neechitabile;

limitarea productiei, distributiei sau dezvoltarii tehnice, cu afectarea intereselor consumatorilor;

art.90 interzice abuzul pozitiilor dominante detinute de unii operatori de piata. Acestea se pot traduce fie in dictarea conditiilor de tranzactie, fie in impiedicarea patrunderii altor competitori pe piata;

art.92 (1), articolul antisubventii, interzice sprijinirea sub orice forma de catre stat sau din resursele statului a unor intreprinderi sau a unor produse, conducand la ingradirea concurentei; in paragrafele 2 si 3, articolul numeste si derogarile de la aceasta regula:

subventii pe durata limitata acordate firmelor ce necesita restructurarea;

subventii pentru privatizare;

subventii pentru sprijinirea unor regiuni ramase in urma din punct de vedere economic si social, cu grave probleme de somaj;

subventii orizontale, pentru sprijinirea cercetarii, dezvoltarii.

Politicile structurale si de folosire a fortei de munca duse la nivelul UE si la nivelul national

Unul dintre principalele instrumente de care dispun institutiile europene ( G. Schmid, 1994) pentru a lupta impotriva somajului structural este Fondul Social European ( FSE ). Acesta este un organism creat prin Tratatul de la Roma, ale carui atributii au fost extinse in mai multe randuri. FSE este un organism care finanteaza formarea profesionala, mai ales a persoanelor afectate de restructurarile de activitate, mobilitatea geografica a muncitorilor in interiorul Europei si crearea de locuri de munca si de activitati, mai ales pentru someri. FSE este administrat de Comisia Europeana si respecta principiul " adaugarii". Resursele sale completeaza in procent de pana la 50% finantarile efectuate de statele nationale. Trei sferturi din ajutor sunt folosite la finantarea masurilor privitoare la tinerii sub 25 ani. Cu toate acestea, resursele FSE raman modeste. In 1995 ele reprezentau 8% din bugetul UE, adica 0,01 % din PIB - ul acesteia. O suma care nu are legatura cu cea cheltuita de statele nationale. Sa mentionam ca Tratatul de la Amsterdam (semnat in octombrie 1997) cuprinde un capitol " ce vizeaza elaborarea unei strategii coordonate pentru folosirea fortei de munca ". E cu siguranta important ca pentru prima oara apar intr-un tratat european dispozitii privind o politica europeana de folosire a fortei de munca, dar aceasta ramane, in Tratatul de la Amsterdam, embrionara si politicile de folosire a fortei de munca vor mai avea inca, cel putin pe termen mediu, un caracter esentialmente national.

In domeniul politicii utilizarii fortei de munca se face diferenta masurilor active de cele pasive. Acestea din urma au drept obiectiv atenuarea efectelor sociale ale somajului fara a ataca cauzele. Deci, ele cuprind plata indemnizatiilor de somaj, cheltuielile angajate pentru pensionarea inainte de termen a somerilor in varsta sau pentru inlocuirea muncitorilor in varsta cu cei tineri. Masurile active privesc actiunile de pregatire si recalificare a somerilor, ajutoarea si subventiile acordate pentru crearea de locuri de munca, cheltuielile angajate pentru ameliorarea activitatilor agentiilor de deplasare a fortei de munca.

In 1992 ( G. Schmid, 1994), cele 12 tari ale Comunitatii consacrau in medie 2,25% din PIB pentru politicile de folosire a fortei de munca. Acest procent se repartiza astfel: 0,8% pentru masurile active, 1,45% pentru cele pasive. Tarile care destinau cea mai mare parte din PIB masurilor active ( peste un procent ) erau : Danemarca, Irlanda, Olanda, Belgia si Germania. In aceste tari activitatile de formare si recalificare a somerilor erau cele mai importante. In privinta masurilor active, se inregistrau mari disparitati intre tarile europene. In ordinea descrescatoare a partii din PIB destinata acestor cheltuieli, se aflau Irlanda, Spania, Belgia, Danemarca, Franta, Germania si Regatul Unit. Ierarhia ratelor somajului aproape ca determina nivelul indemnizatiilor.

Cu toate acestea, legislatiile nationale privitoare la indemnizatia de somaj sunt foarte diferite (vezi G. Schmid, 1994, p.96 - 111).

Politica regionala a Uniunii Europene

Tarile membre ale Uniunii Europene fac parte din categorie a tarilor dezvoltate cu economia de piata. Se poate spune ca ele sunt omogene, dar nu si identice. Daca ne raportam la dimensiunea PIB sau PNB, pe cap de locuitor, intre ele apar deosebiri. Tarile din Nord au un venit pe locuitor mai ridicat decat cele din Sud. Dar, deosebiri de nivel de dezvoltare exista si in interiorul tarii ( de exemplu Germania cu partea sa vestica si estica, Italia Nord - Sud etc.).

Discrepantele regionale reprezinta obstacole in calea procesului de integrare, libera circulatie a capitalului este obstructionata. Aceste deosebiri declanseaza o migrare a fortei de munca, dezechilibrand piata muncii.

Politica regionala este una dintre cele mai noi politici comune. Elementele de politici regionale au existat totusi inca in cadrul CEE, fiind legate de initiativele in domeniul agriculturii comune sau cele pe plan social. Prin tratatul de la Maastricht se pun bazele unei politici economice si in acest domeniu.

Politica regionala a UE are sase obiective, care sunt si criterii de finantare:

sprijinirea prioritara a regiunilor cu dezvoltare redusa, al caror PIB reprezinta mai putin de 75% din media UE pe ultimii trei ani. Se apreciaza ca peste 25% din populatia totala a UE traieste in aceste regiuni. Fiind cel mai important obiectiv, si i se aloca circa 68% din totalul fondurilor.

Sprijinirea regimurilor aflate intr-un pronuntat declin industrial, prin reconversia si orientarea catre noi activitati zonale (turism, servicii).

Combaterea somajului de lunga durata si facilitarea insertiei profesionale a tinerilor si a persoanelor expuse in mod deosebit la excludere de piata muncii;

Facilitarea adaptarii fortei de munca de la unitatile industriale regionale, prin reciclare;

a- Dezvoltarea structurilor de transformare si comercializare a produselor agricole si piscicole;

b- Diversificarea economica a regiunilor rurale vulnerabile;

Sustinerea regiunilor cu densitate redusa a populatiei

Obiectivele 2, 3 si 4 insumeaza 22% din fondurile alocate si urmaresc corectarea tendintelor negative ale dezvoltarii industriale.

Pentru transpunerea in practica a politicii regionale, UE recurge la fondurile structurale:

v     Fondul Social European (FSE), creat in baza tratatului de la Roma. Este destinat in proportie de 90% obiectivelor 1 si 3;

v     Fondul European de Orientare si Garantare Agricola (FEOGA) creat in 1962, legat de functionarea Politicii Agricole Comune;

v     Fondul European de Dezvoltare Regionala (FEDER), intrat in functiune de la 1 ianuarie 1975, destinat corectarii dezechilibrelor regionale, orientat spre investitii productive, infrastructura si dezvoltarea intreprinderilor mici si mijlocii..

v     Instrumentul Financiar pentru Orientare Pescuitului (IFOP), destinat finantarii modernizarii flotei de pescuit, protectia zonei marine, etc.

In perioada 1994-1999, fondurile structurale au contribuit la crearea a circa 1,2 milioane locuri de munca. Pe langa fondurile structurale, in 1993, a fost creat si Fondul de Coeziune pentru finantarea proiectelor privind protectia mediului inconjurator si a retelelor transeuropene de transporturi si telecomunicatii.

Fondurile amintite provin din taxe vamale comune, din TVA si contributia fiecarui stat membru al UE. Banca Europeana de Investitii (BIE) si Banca Europeana pentru Reconstructie si Dezvoltare (BERD) acorda imprumuturi pentru finantarea politicii regionale.

Exista doua tipuri de programe regionale in cadrul UE: programe nationale si programe comunitare.

In cadrul programelor nationale fiecare tara membra isi defineste proiectele si solicita aprobarea lor de catre Comisia Europeana.

Initiativele comunitare reprezinta un mecanism de finantare elaborat de Comisia Europeana. Cea mai importanta dintre ele fiind "Interreg", care are in vedere cooperarea transfrontaliera, crearea de retele energetice.

Capitolul III. Perspectivele Uniunii Europene

3.1. Ultimele hotarari ale Uniunii Europene

Consiliului European de la Helsinki.

La summit - ul de la Helsinki din decembrie 1999, Consiliul European al UE reafirma importanta procesului de largire a Uniunii Europene, precum si natura inclusiva a procesului de aderare a celor 13 tari candidate , intr-un singur cadru, pe baza acelorasi criterii. Tarile candidate trebuie in continuare sa se straduiasca sa-si rezolve toate problemele interne si externe pe cale pasnica, in concordanta cu principiile ONU. Ele trebuie, de asemenea, sa respecte valorile si obiectivele UE.

Se reaminteste importanta criteriilor stabilite la Copenhaga in 1997, prezentandu-le ca o baza pentru aderarea la UE. Se mentioneaza si sfarsitul anului 2002 ca o data pentru inceperea procesului de aderare efectiva a tarilor din Europa Centrala si de Est. Pana in 2002, tarile candidate din Europa Centrala si de Est (TECE), ar trebui sa-si demonstreze abilitatile pentru asumarea obligatiilor care ar decurge din statutul de tara - membra si dupa ce procesul de negociere va fi completat.

Comisia Europeana a facut noi si detaliate analize cu privire la progresul statelor candidate. Aceste analize arata un progres, care tinde in directia indeplinirii criteriilor de aderare, dar in acelasi timp, arata ca nu toate tarile candidate vor putea indeplini criteriile de la Copenhaga intr-un termen mediu. S-a hotarat ca anual sa se intocmeasca rapoarte care sa constate progresele inregistrate de tarile candidate. S-a hotarat si adaugarea si a unor noi criterii pe langa cele existente:

Asigurarea unor standarde inalte de securitate nucleara;

Sa intareasca pregatirea politiei;

Dezvoltarea schimbului de informatii intre UE si politia statelor candidate in scopul ajutarii reciproce la o scara mai mare ,etc.

Consiliul a notat cu satisfactie progresele realizate de statele participante deja la negocierile de aderare: Cipru, Ungaria, Polonia, Estonia, Republica Ceha si Slovenia. Determinat la contributia pozitiva pentru pastrarea pacii si stabilitatii in zona, precum si de recentele dezvoltari constatate in rapoartele Comisiei, Consiliul European a decis ca la inceperea Conferintei bilaterale interguvernamentale din februarie 2000 sa starteze negocierile cu Romania, Slovacia, Lituania, Letonia , Bulgaria si Malta, cu conditia ca tratatele Uniunii vor fi pregatite pentru aceasta.

Progresul in negocieri va merge " mana in mana " cu progresul realizat de fiecare tara in procesul de adoptare aquis-ului comunitar in legislatia proprie implementarea si intarirea lui.

Summit-ul de la Helsinki a stabilit principalele probleme care ar trebui sa-si gaseasca rezolvarea in cadrul Conferintei Interguvernamentale, hotarata pentru februarie 2000. In cadrul ei ar trebui completate si aduse amendamente la Tratatele anterioare. Va trebui hotarata compozitia si numarul membrilor Comisiei, posibilitatea extinderii votarii prin majoritatea calificata. Parlamentul European va fi si el implicat in lucrarile Conferintei.

Schimbari substantiale in modul de lucru al Consiliului sunt necesare si ar trebui introduse gradual pana la " startul " largirii Comunitatii. Consiliul European a aprobat recomandarile operationale in Anexa III-a, intitulata " Un Consiliu efectiv pentru o uniune in extindere. Ghid pentru reforma si recomandari operationale." In Anexa III sunt incluse recomandari privind :

Consiliul European si Consiliul General pentru Afaceri: Consiliul General pentru Afaceri ar trebui sa coordoneze lucrul Consiliului si De asemenea sa rezolve pe plan orizontal problemele interne;

Rolul Secretarului General/ Reprezentat la cel mai inalt nivel : impreuna cu comisarul pentru relatii externe ar trebui sa coopereze strans pentru a sigura o continuitate si coerenta actiunilor Uniunii in domeniul relatiilor externe;

Sa asiste presedintele Consiliului in coordonarea activitatilor;

Contribuie la pregatirea deciziilor politice;

Sa contribuie la transpunerea in practica a politicii externe si de securitate, etc.

In Anexa III-a mai sunt incluse si recomandari cu privire la componenta Consiliului, la rolul legislativ al Consiliului, la intalnirile neformale ale ministrilor statelor membre UE, accesul la documentele Uniunii.

Capitolul II se refera la politica europeana de securitate si de aparare. Se subliniaza rolul principal al Cartei Natiunilor Unite, precum si importanta deciziilor Consiliului de Securitate al Natiunilor Unite pentru mentinerea pacii si a securitatii internationale. S-a decis ca Consiliul European sa dezvolte si sa creeze o capacitate autonoma in stare sa ia decizii, pentru-ca NATO nu este ocupata cu lansarea si conducerea operatiunilor militare europene, ca raspuns al crizelor militare.

Acest proces nu va crea duplicate la structurile existente pe plan mondial si nici nu echivaleaza cu crearea unei armate europene. Consiliul European in conformitate cu deciziile luate de Consiliul European de la Cologne si cu Raportul prezidential au decis:

Cooperarea voluntara a statelor membre in operatiunile europene, pregatirea ca din 2003 sa desfasoare operatiuni cu durata intre 60 de zile si un an, cu forte militare intre 50 si 60 de mii de persoane;

Noile grupari militare si politice precum si structurile lor vor fi stabilite cu Consiliul in asa masura incat sa respecte principiile Uniunii;

Vor fi dezvoltate si intreprinse consultari, cooperari si principiul transparentei in relatiile dintre UE si NATO;

Aranjamentul va respecta modelul de luare a deciziilor al Uniunii Europene, a statelor ne-participante in structurile NATO, precum si a celorlalte state interesate sa contribuie la rezolvarea crizelor militare in Europa.

Un loc aparte este acordat si competitivitatii, crearea de noi locuri de munca si crearii unei economii sustinute. S-a constatat ca economia Uniunii este in redresare. Aceasta constatare este bazata pe principii solide ca: conditiile pentru investitii sunt favorabile, inflatia este mica, justitia si finantele publice cunosc o imbunatatire. Au fost create noi locuri de munca, iar somajul care atinsese un nivel inacceptabil cunoaste o tendinta de reducere. Acest punct de vedere favorabil este sustinut de introducerea cu succes a monedei unice EURO, continuata de eforturile comune a tuturor statelor membre in directia consolidarii fiscale si a reformelor economice ( de exemplu, liberalizarea si reforma taxelor).

Procesul de globalizare intensifica competitia si necesita eforturi in domeniul inovarii si a reformelor structurale. In aceasta directie Uniunea si statele membre ar trebui sa promoveze si sa puna intr-o mai larga folosinta noile tehnologii si sa dezvolte societatea informationala pentru a sustine competitivitatea, angajatii si coeziunii sociale. Consiliul European a adoptat un raportul cu privire la coordonarii politicii economice a Consiliului si subliniaza importanta majora a intaririi cooperarii intre politicile economice si sociale, angajarea si politicile structurale in ordinea in care sa asigure exploatarea intregului potential al pietei unice si al monedei unice.

Cu venirea Secretarului General al Inaltei reprezentante, D-lui Havier Solana au fost intarite strategiile comune care vor permite maximum de coerenta, au adaugat valoare si eficienta in actiunile externe ale Uniunii, incluzand prevederile de la Amsterdam pentru votul majoritar in materie de politica externa si de securitate, si implementarea lor.

Consiliul European a luat inca o data in revista strategiile comune ale Uniunii. A adoptat o Declaratie cu privire la Cecenia, in care s-a hotarat revizuirea strategiei comune cu privire la Rusia. S-a constatat stadiul avansat al pregatirii strategiei comune cu privire la regiunea mediterana si necesitatea de a continua cea cu referire la Balcani.

Uniunea Europeana este intr-un dialog intensiv cu Serbia si Montenegru si asista la democratizarea regiunii ca o parte a eforturilor sale de stabilizare a Sud - Estul Europei.

Uniunea de asemenea a decis acordarea a 500 milioane EURO pentru reconstructia si redresarea a regiunei Cosovo in cadrul Programului de Reconstructie si Dezvoltare, care va intra in aplicare din anul 2000.

Consiliul European de la Santa Maria da Feiro din iunie 2000

Consiliul European noteaza raportul Conferintei Interguvernamentale care demonstreaza ca Uniunea merge pe drumul actualizarii tratatelor care sa asigure o functionare corespunzatoare, eficienta si legitima a institutiilor Uniunii Europene dupa largire. Dar, rezultatele vor fi mai clare in decembrie 2000 cand se preconizeaza terminarea Conferintei incepute in februarie 2000.

Consiliul de la Feira reafirma dorinta sa de a construi o Politica Europeana comuna de securitate si apararea capabila sa intareasca actiunile externe ale Uniunii in paralel cu dezvoltarea capacitatilor militarea de rezolvarea crizelor in respect total cu Carta Natiunilor Unite. Noteaza, de asemenea si progresivele dezvoltari a Comitete politic, de securitate si militar stabilite la Helsinki. Reaminteste si importanta deosebita ce trebuie acordata dialogului intre NATO si UE, principiile si modalitatile pentru rezolvarea crizelor militare atat prin participarea statelor membre NATO cat si a tarilor cu statut de membru asociat.

Consiliul saluta prima intalnire a Comitetului privind aspectele civile a rezolvarii crizelor. In acest context statele membre recruteaza voluntari care pana in anul 2003 sa ajunga la 5000 de ofiteri de politie pentru misiunile internationale , gata oricand sa previna conflictele politice si civile.

Se reafirma, de asemenea, importanta procesului de largire si se noteaza cu satisfactie progresul substantial in negocierile intreprinse dupa summitul de la Helsinki cu Malta, Romania, Slovenia, Lituania, Letonie si Bulgaria, precum si conditiile de aderare.

Consiliul confirma " Europe 2002 Action Plan " si cererile institutiilor statelor membre pentru asigurarea totala si la timp implementarea lui din 2002 si pregatirea perspectivelor pe termen lung pentru incurajarea economiei bazata pe fundamente stiintifice, precum si umplerea a numeroase goluri abordate la summitul de la Helsinki.

Consiliul European saluta rezolutia Consiliului pentru cercetare si se angajeaza pentru dezvoltarea rapida a unui " Spatiu European de Cercetare ".

Consiliul aminteste, ca pasi importanti sunt facuti in directia completarii pietei interne:

Adoptarea directa pentru comertul electronic si acordul pentru armonizarea aspectelor legate de dreptul de autor si alte drepturi legate de acesta;

Acordul politic a fost atins cu privire la Planul de actiune al serviciilor financiare, organizarea si reorganizarea institutiilor de credit si serviciilor de asigurare, directiva adoptata cu privire la EURO;

Comisia a prezentat si noi reguli pentru liberalizarea postelor, iar in curand isi asuma si obligatia de a inainta propuneri in legatura cu sectorul telefonic si patentele in cadrul Unitatii.

Consiliul pune accentul si pe rolul administratiei publice, pe actiunile administrative si o mai buna coordonare in directia imbunatatirii competitivitatii in cadrul Uniunii, precum si cresterea contributiei statelor membre pentru dezvoltarea economica si oportunitatile in domeniiile de angajare. Statele membre sunt incurajate sa revizuiasca performantele administratiei publice in conformitate cu Sistemului european de mana de lucru.

In cadrul reuniunii au mai fost discutate o gama larga de probleme ce tin de adancirea si largirea procesului de integrare: modernizarea modelului social, problemele financiare, crearea directiilor principale de crestere economica si politicile economice de stabilitate a relatiilor externe .

Problemele discutate la Santa Maria da Feira vor trebui sa-si gaseasca o anume rezolutie in Conferinta Intrerguvernamentala prevazuta a se incheia in decembrie 2000.

3.2. Alte probleme privind perspectivele Uniunii Europene

Asigurarea continuitatii insemna adesea promovarea schimbarii. Acest lucru este foarte adevarat pentru PAC.

Agenda 2000 a Comunitatii Europene cuprinde un nou set important de propuneri de reforma a PAC alaturi de pachetul de sprijin financiar al acestor masuri. Toate aceste propuneri au ca scop imprimarea, in anii care vin, a unei forme concrete a Modelului European de integrare a agriculturii. Principale caracteristici ale acestui model vor fi :

Un sector agricol competitiv care sa poata face fata, in mod treptat, competitiei de pe pietele internationale fara sa recurga la subventii care sunt din ce in ce mai putin acceptate la nivel international;

Metode de productie sanatoasa si care protejeaza mediul ambiant, capabile sa furnizeze produse de calitate in varietatile cerute de populatie;

Forme diverse de agricultura, bogate in practici traditionale care nu sunt numai orientate catre un nivel mare de productie dar care cauta sa mentina frumusetile naturii si ale peisajului rural, precum si comunitatile rurale dinamice si active generand si mentionand nivelul de ocupare a fortei de munca;

O politica agricola mult mai stabila si simplu de inteles, care stabileste linii de separatie intre deciziile ce trebuie luate in comun si cele ce raman in competenta statelor membre;

O politica agricola ce stabileste clar ca cheltuielile pe care ea le face sunt justificate de serviciile pe care fermierii le furnizeaza societatii in sens larg.

Acest model de agricultura nu este similar cu cel urmat de concurentii Uniunii Europene. Modelul european este gandit sa pastreze nivelul castigurilor fermierilor, astfel incat sa se asigure stabilitate prin folosirea masinilor, a organizatiilor comune ale pietei si ale platilor compensatorii directe.

In 1997 sefii de stat si de guverne din tarile membre ale UE au luat decizia istorica sa initieze o noua largire a Uniunii. Aceasta largire presupune noi provocari pentru sectorul agricol. Este vorba de un potential productiv important, o suprafata agricola de 44% din suprafata agricola utila a UE si o forta de munca de 9,5 milioane persoane, care ar creste numarul beneficiarilor PAC cu 29%, principalele productii fiind cerealele, carnea de porc, produsele lactate, oleaginoase, cartofii, fructele si legumele, dintre care primele trei sunt excedentare in Uniunii. Iar, economiile tarilor candidate sunt caracterizate printr-o mai mare dependenta de agricultura decat este cazul in prezent in Uniune. Inca din 1989 erau stabilite un numar de acorduri speciale cu aceste state.

Comunitatea a stabilit, de asemenea, programe precum PHARE, in sprijinul tarilor candidate in procesul aderarii.

Agenda 2000 propune doua noi instrumente financiare de pre-aderare, SARARD fiind unul dintre acestea, destinat ajustarii structurale in agricultura. Se acorda si o contributie de 500 milioane de EURO destinate FEOGA - garantii pentru cele 10 tari candidate. In domeniul agriculturii programele de sprijin au cuprins domenii foarte vaste : de la reforma financiara, pana la dezvoltarea de noi forme de management si promovarea modernizarii sectorului agro - industrial.

In ceea ce priveste Uniunea Europeana, Comisia a anuntat optiunea ferma pentru confirmarea tendintelor reformei Mac Sharry. Reducerea preturilor institutionale si a subventiilor, generalizarea sistemului platilor compensatorii, dezvoltarea componentei structurale a PAC, concentrarea eforturilor de finantare a agriculturii spre zonele defavorizate pentru a sprijini procesul convergentei, sustinerea exploatatiilor de dimensiune mica si mijlocie si favorizarea unei agriculturi de tip extensiv in concordanta cu cerintele de protectie a mediului sunt principale tendinte in evolutia politicii agricole comunitare. Se spera astfel ca Uniunea va reusi extinderea spre tarile Europei Centrale si de Est, limitand riscurile potentiale pe care le prezinta integrarea unor spatii cu nivele diferite de dezvoltare.

Uniunea Monetara

In urmatorii 10- 15 ani, unificarea monetara se va realiza in Europa in mai multe etape. Din 1999,unsprezece tari din cadrul UE au inceput constituirea UEM, inca de la inceput, iar celelalte patru tari, care reprezinta totusi 20% din PIB - ul comunitar, nu intra in aceasta prima etapa. Nu trebuie uitat ca, pe termen lung, procesul de largire este angajat deja cu cinci tari din Europa Centrala si Orientala : Polonia, Ungaria, Republica Ceha, Slovenia, Estonia si Cipru si ca acestea vor face parte din UEM in jurul anului 2006.

Punerea in aplicare a monedei EURO nu reprezinta " finalul ", ci mai ales o etapa a procesului de integrare ce trebuie intarit.

In prezent datorita eforturilor impuse de Tratatul de la Maastricht ratele inflatiei din tarile UE sunt relativ apropiate. Dar, exista indoieli privind capacitatea si vointa anumitor tari de a mentine in mod durabil ratele inflatiei la niveluri foarte scazute. De asemenea, preferintele economice ale tarilor membre, par sa convearga spre obiective cum sunt : stabilitate a preturilor si disciplina bugetara. Aceasta convergenta nu garanteaza realizarea durabila a obiectivelor UEM, in cazul in care vor persista disparitatile structurale intre economiile nationale, de exemplu : rigiditatea pietei muncii, ineficienta sistemelor fiscale

O conditie esentiala , ce rezulta din dorinta tarilor UE sa aiba o moneda unica este si aceea a existentei unui buget federal care sa asigure la scara Uniunii Monetare o functie de stabilitate si una de redistribuire.

Functia de stabilizare permite unei tari afectate de o criza sa beneficieze de transferuri de la bugetul federal. In ce priveste functia de redistribuire, ea opereaza in mod structural, din tarile sau regiunile cele mai bogate catre celelalte. Aceasta functie este readusa in discutie de tarile contribuabile nete la bugetul european, care doresc sa-si reduca participarea in viitor, fapt ce provoaca neliniste in alte tari, ca Spania: riscul de a nu beneficia de transferurile din Fondul de coeziune; riscul ca extinderea UE la tarile din Europa Centrala si Orientala sa conduca spre o diminuare a ajutoarelor financiare comunitare acordate pana atunci; riscul indepartarii investitorilor straini, etc.

Din cele prezentate mai sus, rezulta ca Europa celor 15 nu reprezinta o zona monetara optima, ceea ce denota faptul ca vor trebui intarite eforturile, apriori, in trei:

Armonizarea economiilor, cu cat zona va fi mai omogena, cu atat va putea trata problemele cu instrumente comune;

Dezvoltarea federalismului bugetar;

Intarirea flexibilitatii economice, dificultatea constand in a nu o realiza in detrimentul coeziunii economice si sociale.

Catre o Uniune Politica

Nici unul dintre tratatele privind integrarea economica interstatala nu prevad explicit obiective referitoare la o integrare politica. Dar, fiecare dintre deciziile majore adoptate pe palanul integrarii economice si monetare a reprezentat, de fapt, o caramida in temelia constructiei politice europene:

In primul rand, crearea institutiilor comunitare s-a facut cu pretul renuntarii la unele din prerogative suveranitatii nationale ale statelor, sunt o dovada a vointei de integrare interstatala;

Implementarea politicilor comunitare, inclusiv politicii externe comune , reprezinta o confirmare a spiritului integrationist;

Depasirea dificultatilor aparute pe parcurs, unele neglijabile sunt o dovada a angajamentului politic crescand al tuturor statelor participante la procesul de integrare;

Acquis-ul comunitar, cu tot ceea ce reprezinta el constituie fundamentul pentru o integrare politica

Toate acestea nu ar fi avut efectul politic scontat la nivel comunitar, daca nu ar fi influentat pozitiv viata cetatenilor Uniunii Europene:

A crescut nivelul de trai in general;

A fost intarita protectia drepturilor si intereselor cetatenilor in toate statele membre prin acordarea unor drepturi politice suplimentare privind garantarea liberei circulatii a serviciilor, persoanelor, bunurilor si a capitalurilor;

A dat dreptul rezidentilor de a participa la alegerile locale, chiar daca sunt cetateni ai altui stat comunitar;

Protectia cetateanului european in calitate de consumator, prin impunerea unor standarde superioare de calitate obligatorii, atat pentru statele membre cat si pentru importurile din strainatate;

Constituirea unei zone de libertate, securitate si justitie.

Uniunea politica a UE, ramane marea provocare a secolului 21. Indiferent de forma pe care o va imbraca, va transforma UE intr-o super-putere cu un rol foarte important in configurarea ordinii economice si politice mondiale.

Bibliografie:

S. Dumitrescu, A. Ball, Economie mondiala, Ed. Economica 1999, Buc.

D. Miron, Economia integrarii europene, ASE 1998, Buc.

I. Bari, Economie mondiala, Ed. Didactica si pedagogica 1996, Buc.

S. Dumitrescu, Economie mondiala, Ed. Interprint 1994, Buc.

N. Suta coordonator, Integrarea Economica Europeana, Ed.Economica 1999, Buc.

W. Weideldeld, W. Wessel, Europe from A to Z. Guide to European Integration, Institut fur Europaische Politic, European Comission, Belgia

Rev. European Commission Dialog - the magazin for European Integartion, col.1998, 1999, 2000

Prezidetion's conclusions Helsinki 1999, European Consil

Pregatirea tarilor asociate din Europa Centrala si de Est pentru integrarea in piata interna a Uniunii, Comisia Comunitatilor Europene 1995, Bruxelles.

Dr. A. Bal, Economii in tranzitie din Europa Centrala si de Est, Ed. Oscar Print 1997, Buc.

C, Basno, N. Dardac, Integrarea monetar bancara europeana, Ed. Didactica si pedagogica, Buc.1999

Union Europeenne, Traite d Amsterdam, Luxembourg,1997

Tsoukalis L., The New European Economy, The Politics and Economics of Integartion, Oxford university Press,1993

European Commission; The Single Marcket,1995

Agricultura in Uniunea Europeana - in pas cu timpul, Delegatia Comisiei Europene in Romania,1999

Towards greater economic integration, Europea Commisssion, 1999

Politica industriala si competitivitatea Uniunii Europene, Asigurarea liberei concurente, Comisia Europeana, 1999

Politica externa a Uniunii Europene, Comert si sprijin pentru dezvoltare., Comisia Europeana, 1999

Prof.dr. D.Miron, Integrarea Economica regionala, De la prototip la productia in serie, Ed. Sylvi, 2000, Bucuresti

Barsan, M. Integrare economica europeana, Ed.Carpatica, Cluj, 1995

Gabriela C. Pascariu, Uniunea Europeana, Politici si piete agricole, Ed.EconomicaBuc,2000