Abordari sociologice clasice asupra muncii: Karl Marx, Emile Durkheim, Max Weber

Abordari sociologice clasice asupra muncii: Karl Marx, Emile Durkheim, Max Weber

Concepte

Alienare

Plus valoare

Fetisizarea marfii

Clasa sociala

Ideologie

Fapt social

Solidaritate mecanica

Solidaritate organica

Tip ideal

Grup de status

Etica protestanta

Birocratie

Obiectivul general al capitolului

Sa realizeze o introducere in abordarile sociologiei clasice cu privire la munca ale lui Karl Marx, Emile Durkheim si Marx Weber

Obiectivele specifice

Sa realizeze o introducere in critica adusa de Karl Marx muncii in capitalism, plecand de la relatia dintre munca-alienare-exploatare

Sa prezinte analiza facuta de Emile Durkheim diviziunii sociale a muncii

Sa prezinte abordarea muncii in capitalism adusa de Marx Weber, insistand pe conceptele de grup de status, etica protestanta si birocratie

Karl Marx (1818-1883)

Desi in spatiul occidental Karl Marx este unul dintre cei mai cititi si citati sociologi, este greu sa faci referire la Marx intr-o tara excomunista, asa cu afirma Tom Rockmore (2002), citat de George Ritzer si Douglas J. Goodman (1983/2004, 40), "eliberandu-l pe Marx de marxism". Chiar daca in regimul comunist putini l-au citit, multi aveau opinii despre Marx sau vorbeau despre "materialismul dialectic si stiintific" al lui Marx. In aceste pagini, voi realiza o introducere in sociologia muncii lui Marx, plecand de la relatia dintre munca-alienare-exploatare.

Raportandu-se la Hegel, in postfata la editia a doua a Capitalului, Marx (1867/1960, 54) afirma ca "lumea ideilor nu este nimic altceva decat lumea materiala transpusa si tradusa in capul omului La el [Hegel] dialectica sta cu capul in jos. Ea trebuie rasturnata, pentru a descoperi sub invelisul mistic samburele rational". In ciuda rasturnarii dialecticii lui Hegel, Marx apreciaza perspectiva acestuia cu privire la munca, afirmand ca "el sesizeaza esenta muncii si concepe omul obiectual, omul adevarat - adevarat pentru ca este real - ca rezultat al propriei sale munci" (citat din Marcuse, 1977, 106). Ca si conditie a existentei omenesti, munca reprezinta schimbarile constiente produse in natura pentru satisfacerea trebuintelor umane. Munca apare ca o forma de manifestare a "fortelor sale esentiale" prin care se produce o lume exterioara materiala, "obiectuala". Obiectualizarea apare ca ceva pozitiv, ca o forma de manifestare libera a omului, in masura in care munca reprezinta o forma de exteriorizare si confirmare ale realitatii umane a muncitorului (Marcuse, 1977, 111). Conform lui Marx, obiectivarea, ca transformare a "fortelor esentiale umane" in produsele muncii, poate fi asociata nu doar cu realizarea umana, ci si cu alienarea:

obiectul produs de munca, produsul ei, i se opune acesteia din urma ca ceva strain, ca o forta independenta de producator. Produsul muncii este munca incorporata intr-un obiect, materializata in el, este obiectivarea muncii. [.] aceasta realizare a muncii apare pentru muncitor ca privare de realitate, obiectivare ca privare de obiect si vorbire de catre el, insusirea obiectului - ca instrainare, ca autoinstrainare. (Marx et al., 1978, 81-82).

Aceasta ruptura dintre om si produsele muncii sale este numita de catre Marx "alienare". Desi conceptia filosofica cu privire la alienare face parte din opera sa de tinerete[1], relatia dintre capitalist si proletar descrisa mai tarziu in Capitalul (1867) sta sub semnul alienarii. George Ritzer si Douglas J. Goodman (1983/2004, 51-52) afirma ca, in conformitate cu teoriile lui Marx, exista patru forme de alienare:

1. Muncitorul nu produce conform ideilor si intereselor sale, el nu face altceva decat sa-si vanda forta de munca detinatorului de capital pentru a obtine mijloacele de supravietuire pentru el si familia sa. Marx spunea ca si paianjenul sau albina construiesc, insa doar muncitorul isi inchipuie sau isi construieste anterior in mod ideal ceea ce vrea sa faca conform scopurilor sale (Marx, 1867/1960, vol. I, 207-208). Insa, prin vanzarea fortei de munca detinatorului de capital, muncitorul ramane liber doar in activitatile sale animalice - sa manance, sa bea si sa procreeze.   
2. A doua sursa a alienarii este aceea ca muncitorul nu detine controlul produselor muncii sale. Munca sa este materializata in produse care sunt vandute pe piata conform vointei capitalistului, singurul proprietar al obiectivarii muncitorului. Omul adevarat, "ca rezultat al propriei sale munci", este alienat, pentru ca rezultatele muncii sale nu-i apartin.
3. Muncitorii trebuie sa concureze intre ei pentru a obtine un loc de munca. Acest fapt, pe de o parte, ii permite capitalistului sa ceara mai multa munca pentru un pret mai mic, iar, pe de alta parte, produce o alienare a muncitorului fata de ceilalti muncitori. Competitia pentru obtinerea unui loc de munca necesar supravietuirii duce la izolare si ostilitate intre muncitori.
4. O forma de alienare mai generala, care le cuprinde pe toate celelalte, este fata de potentialul uman. In timpul muncii (in capitalism) nu mai suntem noi insine, nu mai suntem fiinte umane, suntem asemenea unor masini a caror functie este sa multiplice capitalul. Munca nu mai este o forma de manifestare libera a "fortelor esentiale umane", ci o forma de alienare fata de potentialul uman.

Alienarea muncitorului in capitalism se produce in conditiile unei libertati teoretice a muncitorului de a-si a vinde forta de munca pe piata libera. Libertatea este teoretica pentru ca, in realitate, muncitorul este obligat sa-si vanda forta de munca capitalistului pentru obtinerea mijloacelor de supravietuire pentru el si familia sa. In procesul de vanzare a fortei de munca, muncitorul este obligat sa accepte conditiile capitalistului, in contextul existentei unei "armate de rezerva" de muncitori (someri[2], femei, copii), care este gata sa-i ia locul de munca. Astfel, capitalistul plateste pentru munca primita corespunzator "valorii de schimb" a acesteia, dar o utilizeaza ca "valoare de intrebuintare". Prin "valoare de schimb", Marx (1867/1960, vol. I, 76) intelege "proportia in care valoarea de intrebuintare dintr-o speta se schimba cu valoarea de intrebuintare dintr-o alta speta", iar "valoarea de intrebuintare" este data de utilitatea unui lucru. In cazul muncii, valoarea de schimb este data de cantitatea de bani pe care capitalistul o da muncitorului in schimbul renuntarii temporare la forta sa de munca. Aceasta valoare este direct proportionala cu costul reproducerii fortelor sale fizice, "muncitorul, [ca] simplu mijloc de productie, este alimentat cu mancare asa cum cazanul este alimentat cu carbune sau masinile cu seu sau cu ulei" (Marx, 1867/1960, vol. I, 288). Prin urmare, muncitorul este platit, sa zicem, pentru sase ore de munca - suficient pentru reproducerea fortelor fizice ale lui si ale familiei lui -, dar munceste mult mai mult, pentru ca posesorul de capital a cumparat valoarea de schimb a muncii si ii foloseste valoarea de intrebuintare. Valoarea produsa de muncitor in afara timpului alocat pentru reproducerea fortelor sale fizice si psihice, poarta denumirea de "plusvaloare" (Marx, 1867/1960, vol. I, 288). Daca muncitorul este platit pentru sase ore, dar el presteaza 12, atunci diferenta de valoare corespunzatore celorlalte sase ore muncite intra gratuit in buzunarul capitalistului, ca plusvaloare. Si toate acestea datorita diferentei intre valoarea de schimb si valoarea de intrebuintare a muncii, in conditiile libertati (teoretice) a fortei de munca.

Forta de munca poate fi considerata marfa numai daca este vanduta liber de posesor. Faptul ca in realitate muncitorul nu este liber, ca trebuie sa-si vanda forta de munca angajatorului care isi creste capitalul prin insusirea plusvalorii si faptul ca muncitorul este supus alienarii sunt argumente ale exploatarii muncitorilor sau clasei muncitoare de catre capitalisti. Intre cele doua clase, clasa proletara exploatata si clasa capitalista exploatatoare, exista un conflict ireconciliabil, care va duce la victoria clasei proletare, adica la comunism. Capitalismul, produs al revolutiei burgheze, este privit de Marx ca un fapt necesar in istoria luptelor de clasa. Competitia dura din economie dintre posesorii de capital va duce la eliminarea majoritatii lor (in primul rand a micilor capitalisti) care vor trece in randurile clasei proletare, ramanand doar cativa mari proprietari de capital care vor fi expropriati de catre clasa muncitoare[3]. Proprietatea capitalista, care este o proprietate privata faramitata este transformata intr-o proprietate comuna, numita de Marx, in primul volum al Capitalului (1867/1960, 757), "proprietate sociala". Iata ca Marx nu vorbeste despre comunism in lucrarea sa capitala, ci in lucrari asociate miscarii proletare, cum ar fi Manifestul partidului comunist (scris impreuna cu Engels) sau in Critica programului de la Ghota, care sunt mai degraba scrieri polemice.

De ce accepta muncitorul aceasta stare de exploatare? Marx face distinctia dintre "clasa in sine" si "clasa pentru sine". Conditiile obiective (legate de posesia sau lipsa posesiei proprietatii private) creeaza o clasa sociala in sine, care are doar constiinta apartenentei la aceasta grupare sociala. Clasa pentru sine are si o constiinta a solidaritatii de clasa in opozitie cu cealalta clasa , dar aceasta este greu de realizat din cauza alienarii muncitorului fata de ceilalti muncitori, in conditiile competitiei pentru locurile de munca.

Alte doua concepte care explica mentinerea status quo-ului societatii capitaliste sunt "fetisizarea marfii" si "ideologia". Asemenea religiei, unde produsele mintii umane sunt considerate ca "independente, insufletite cu viata proprie si avand relatii atat intre ele cat si cu oamenii", la fel si marfurile sunt privite ca lucruri, fara a se mai vedea relatiile sociale dintre ele, fapt numit de Marx fetisizarea marfii (Marx, 1867/1960, vol. I, 110). Cand cumperi o marfa si iti satisfaci anumite nevoi cu ajutorul acesteia, nu iei in considerare decat valoarea de intrebuintare a acestui bun, ignorand faptul ca este rezultatul obiectivarii sau alienarii, al exploatarii sau al relatiilor de schimb. Fetisizarea marfii (dar mai ales a banului ca echivalent universal al valorii marfii) presupune ignorarea caracterului ei social:

Caracterul misterios al formei marfa consta deci pur si simplu in faptul ca ea oglindeste oamenilor caracterele sociale ale propriei lor munci sub forma de caractere materiale ale produselor muncii, sub forma de proprietati sociale pe care aceste lucruri le au de la natura, oglindindu-le deci si relatia sociala dintre producatori si ansamblul muncii sub forma unei relatii sociale intre obiecte, adica lucruri cu caracter social. (Marx, 1867/1960, vol. I, 109)

Desi Marx si Engels nu dau o definitie clara, se pare ca exista un consens (Rietzer si Goodman, 1983/2004, 64, Zamfir si Vlasceanu, coord., 1993, 285-286, Marshall ed., 1994/2003, 278-280) ca de-a lungul operei lor putem gasi doua perspective cu privire la conceptul de "ideologie". La inceput, prin ideologie Marx intelegea o reprezentare asupra lumii (weltanshauung), care corespunde intereselor clasei sociale. Mai tarziu, a definit ideologia ca "falsa constiinta", ca reprezentare burgheza a lumii impusa clasei proletare. Muncitorul isi accepta situatia de exploatat pentru ca el nu mai priveste lumea si viata conform intereselor sale, ci conform intereselor burghezului, exploatarea fiind acceptata ca fiind normala.

"Obiectivarea", "alienarea", "plusvaloarea", "fetisizarea marfii" si "ideologia" sunt concepte strans legate intre ele ce descriu si explica situatia claselor sociale din capitalism. Dezvoltarea tehnologica prin aparitia de masini din ce in ce mai performante ajuta muncitorii, pentru ca munca nu mai necesita un efort fizic, dar duce totodata la cresterea exploatarii. Productia mecanizata in marea industrie are ca efecte, printre altele, angajarea femeilor si copiilor, prelungirea zilei de munca, intensificarea muncii, scaderea numarului locurilor de munca, cresterea diviziunii muncii (in sensul negativ al specializarii excesive care nu presupune cunostinte si abilitati deosebite) si dezumanizarea omului (omul devine parte a unei masini). Aceste aprecieri cu privire la cresterea alienarii si exploatarii omului cauzate de dezvoltarea tehnologica vin in contradictie cu realitatile societatii contemporane si chiar cu unele afirmatii facute de Marx cu privire la schimbarile economice si ale pietei muncii din timpul sau. El a anticipat dezvoltarea serviciilor din prezent facand o analiza a situatiei ocuparii in Anglia si in Tara Galilor din 1861, cand numarul personalului casnic (feciori, servante, lachei etc.) se ridica la aproximativ 1,2 milioane, mai mult decat numarul celor care lucrau in minele de carbuni si de metal sau decat numarul celor care lucrau in uzinele metalurgice sau in manufacturi (Marx, 1867/1960, vol. I, 459). Economia inalt tehnologica, postfordista, presupune un inalt grad de pregatire profesionala, o societate bazata pe cunoastere si se sustine doar printr-un sistem de invatamant performant.

Principalul esec al teoriilor lui Marx consta in sfarsitul iluziei proiectului comunist. Este adevarat ca el nu vorbeste foarte mult despre comunism (cu exceptia celor doua lucrari propagandistice amintite mai sus), dar in abordarea sa structurala a societatii capitaliste anticipeaza sfarsitul proprietatii private capitaliste. Apoi muncitorii nu si-au dorit atat de mult comunismul, care a aparut intr-o Rusie predominant agrara, aflata la inceputul capitalismului, si nu in Anglia, care avea cea mai dezvoltata industrie in acel moment. Mai mult, Goldthrope si colab. (1968/1970), dupa ce au realizat o cercetare complexa in orasul Luton, din Anglia, au afirmat ca muncitorii au preluat valorile clasei de mijloc, ca atitudinea lor fata de munca este una instrumentalista, adica oamenii muncesc pentru bani, iar satisfactiile emotionale si sociale le obtin nu in grupul de munca, ci in afara fabricii, in familie sau in grupul de prieteni (munca nu este o sursa a realizarii de sine). Aceasta imburghezire (embourgeoisement) a clasei muncitoare vine in contradictie cu relatia conflictuala ireconciliabila dintre muncitori si capitalisti din teoria lui Marx. Pe de alta parte, si teoria lui Golthrope este contrazisa de ceea ce Paul H. Ray si Sherry Ruth Anderson au numit culturi creative (cultural creatives), care sunt caracteristice, spun ei, unui numar de 50 de milioane de cetatenii din SUA. Pentru acestia, munca reprezinta o sursa a realizarii de sine, munca este o joaca (work is a game) si nu exista ingrijorare pentru pierderea locului de munca. Problema este daca si in Romania exista o parte din populatie care sa aiba aceste caracteristici, in conditiile unei economii mai putin dezvoltate, cu o rata a ocuparii mai scazuta si cu un nivel de trai mult mai scazut decat in SUA.

Iata ca, desi exista multe critici aduse teoriilor lui Marx, acestea raman repere in stiintele sociale. Structuralismul, criticile aduse societatii de consum sau statului bunastarii, abordarile feministe (desi Marx a fost acuzat ca ignora genul social si etnicul in teoriile sale) si relativismul postmodern sunt tributare ideilor lui Marx. Voi incheia subliniind ideea prezentata la inceputul acestui capitol: desi este dificil de realizat, mai ales intr-o societate fosta comunista, Marx trebuie citit sine ira et studio.

Emile Durkheim (1858-1917)

Traditia unei familii in care au existat generatii de rabini si tulburarile social-politice care au divizat societatea franceza (schimbarile de regim politic si de constitutii, Comuna din Paris, razboiul pierdut impotriva Prusiei, afacerea Dreyfus etc.) au fost factori care au marcat preocuparea constanta a lui Durkheim pentru unitatea sociala, respectiv solidaritatea sociala, morala si reforma sociala (Ritzer si Goodman, 1983/2004, 79-81; Lallement, 2002/f.a., 91). Inainte de a prezenta teoriile lui cu privire la diviziunea sociala a muncii asociata solidaritatii sociale, sunt necesare cateva precizari metodologice referitoare la un concept dezvoltat de sociologul francez, si anume la "faptul social".

Durkheim (1895/2003, 51-52) defineste "faptul social" ca fiind "orice fel de a face, fixat sau nu, capabil sa exercite asupra individului o constrangere exterioara; sau, inca, care este general in intinderea unei societati date, avand totusi o existenta proprie, independenta de manifestarile sale individuale". Exemple de fapte sociale sunt limba, regulile morale sau juridice, dogmele religioase, sistemele financiare etc. Individul se naste intr-o societate unde acestea preexista, nu le poate influenta, sunt exterioare lui si coercitive. Afirmatia ca faptul social este exterior individului a fost criticata, afirmandu-se ca nu poate exista o societate fara constiinte individuale. In fata acestei critici, Durkheim replica, in prefata a doua a binecunoscutei sale lucrari Regulile metodei sociologie, ca societatea este o sinteza sui generis care depaseste suma constiintelor solitare. El da exemplul materiei vii care este mai mult decat o suma de substante chimice, apei care este mai mult decat cele doua gaze din care este compusa, sau bronzului ale carui caracteristici difera de cele ale componentelor din care este compus (Durkheim, 1895/2003, 51-52). Caracterul independent al faptelor sociale raportat la indivizii care compun societatea reiese si din diferenta dintre constiinta individuala si constiinta colectiva:

Ansamblul credintelor si sentimentelor comune majoritatii membrilor unei aceleiasi societati formeaza un sistem determinat care are viata sa proprie; putem sa-l numi constiinta colectiva sau comuna. (Durkheim, 1893/2001, 97).

Dincolo de caracterul extern al faptelor sociale raportat la indivizi, Durkheim insista pe constrangerile la care sunt supusi acestia, adica sa actioneze, sa gandeasca sau sa simta conform acestor fapte sociale. De exemplu, arta poate sa sustina valori morale, dar faptul ca nu constrange individul sa se supuna lor face ca aceasta sa nu faca parte din categoria faptelor sociale. Nu este obligatoriu ca aceste constrangeri sa fie resimtite. Copilul, in timpul socializarii, isi insuseste normele vietii sociale, la inceput va fi constrans sa manance corespunzator, sa respecte pe ceilalti, sa respecte conventiile etc., dar, in timp, va interioriza aceste reguli, le va considera "normale".

Tipul de solidaritate sociala si modalitatile de sanctionare a normelor incalcate au evoluat in timp o data cu cresterea diviziunii muncii. La inceput, societatea s-a caracterizat printr-o solidaritate mecanica bazata pe asemanare (exista o diviziune rudimentara a muncii), pedeapsa pentru incalcarea normelor constand:

intr-o reactie pasionala, de intensitate graduala, pe care societatea o exercita, prin intermediul unui corp constituit, asupra acelora dintre membrii sai care au violat anumite reguli de conduita. (Durkheim, 1893/2001, 114)

O data cu cresterea diviziuni muncii, societatea a trecut de la solidaritatea mecanica, la solidaritatea organica, bazata pe interdependenta dintre indivizi sau institutii care desfasoara activitati distincte. Cu cat creste diviziunea muncii, cu atat indivizii sunt mai liberi fata de constiinta colectiva (fara a deveni complet originali), dar si mai interdependenti. Durkheim face analogia cu un organism, care este cu atat mai unitar, cu cat individualitatea partilor este mai accentuata. Solidaritatea sociala, fiind un fenomen moral, nu este direct observabil si masurabil, de aceea Durkheim spune ca trebuie studiat un fenomen exterior ei, care o exprima, si anume dreptul. Societatea primitiva cu o solidaritate mecanica se caracterizeaza prin dreptul represiv, iar societatea actuala, cu o solidaritate organica, se caracterizeaza prin dreptul restitutiv: "prima specie cuprinde intreg dreptul penal; cea de-a doua, dreptul civil, dreptul comercial, dreptul de procedura, dreptul administrativ." (Durkheim, 1893/2001, 86). Daca in cazul dreptului represiv sanctiunea este o pedeapsa, in cazul dreptului restitutiv are loc o repunere in drept sau evitarea unei leziuni.

Anthony Giddens (1989/2001, 336-337) subliniind "expansiunea enorma a interdependentei economice", afirma ca, daca in societatile traditionale nu existau mai mult de 20-30 de mestesuguri majore, in urma unui recensamant din Marea Britanie a rezultat existenta a peste 20 000 de profesii distincte in economie. Daca in trecut majoritatea bunurilor necesare subzistentei se obtineau in gospodarie, acum, intr-o economie a serviciilor, majoritatea oamenilor depind in dobandirea hranei de un procent foarte mic de lucratori din agricultura. Mai mult, interdependenta a depasit granitele nationale, extinzandu-se la nivel global.

Apare urmatorul paradox: cu cat oamenii sunt mai independenti fata de constiinta colectiva, cu atat sunt mai interdependenti economic si, asa cum a insistat Durkheim, social. Acest paradox aminteste de paradoxul societatii formulat de Ferdinand Tnnies (1887), care vorbeste de o tranzitie de la comunitate (unde relatiile dintre membrii ei sunt de rudenie, de vecinatate sau sunt bazate pe obiceiuri si credinte comune) la societate (unde relatiile sunt contractuale si bazate pe calcul). Paradoxul societatii dupa Tnnies consta in faptul ca relatiile sociale din cadrul societatii sunt in afara societatii, sub forma relatiilor contractuale sau a creantelor. O persoana ramane intr-o relatie sociala cu o alta doar in virtutea acelei datorii, fara sa existe o legatura spirituala asemenea relatiei comunitare.

Trebuie subliniat faptul ca aceste doua tipologii polare, ale lui Durkheim si Tnnies, sunt tipuri ideale[5]. In realitate, in societatea descrisa de Tnnies se pastreaza elemente ale relatiei comunitare, iar societatea actuala, bazata pe solidaritatea organica din tipologia lui Durkheim, pastreaza elemente ale solidaritatii mecanice. In ciuda faptului ca pentru Durkheim, diviziunea muncii creeaza o solidaritate organica, care este mai intensa decat solidaritatea mecanica, sociologul francez este constient de riscul diminuarii sau a lipsei normelor sociale intr-o societate tot mai individualizata.

O societate compusa dintr-o faramitare infinita de indivizi neorganizati, pe care un stat hipertrofiat se chinuie sa-i adune laolalta si sa-i retina, constituie o veritabila monstruozitate sociologica. (Durkheim, 1893/2001, 45)

Pentru ca aceasta "monstruozitate sociologica" sa nu existe, pentru ca legea celui mai tare sa nu se aplice, pentru a se depasi egoismul individual, pentru a se depasi starea de razboi trebuie sa existe o putere morala care sa intareasca sentimentul de solidaritate, sa impuna morala sociala, respectiv, sa umple golul dintre stat si muncitori. Aceasta putere morala trebuie sa fie a asociatiilor profesionale sau a corporatiilor.

O natiune nu se poate mentine decat daca intre stat si indivizi se intercaleaza o serie de grupuri secundare, destul de aproape de indivizi pentru a-i atrage puternic in sfera lor de activitate si a-i antrena astfel in torentul general al vietii sociale. Tocmai am aratat ca grupurile profesionale sunt apte sa indeplineasca acest rol si ca totul pare a le destina acestui lucru. (Durkheim, 1893/2001, 45-46)

O societate fara norme (anomica) sau cu norme care sa nu aiba suficienta putere coercitiva este o societate bolnava. Omul social este un om moral pentru ca a asimilat normele si valorile sociale, iar o societate este obligatoriu solidara pentru ca este construita din oameni morali. Cresterea diviziunii muncii ne-a facut tot mai interdependenti, dar si mai liberi in manifestarea pasiunilor egoiste. In conditiile in care profesia a devenit atat de importanta pentru viata omului, cand petrecem atat de mult timp la serviciu, corporatia trebuie sa ofere morala si dreptul profesional, asa cum familia a fost mediul in care s-au elaborat morala si dreptul familial (Durkheim, 1893/2001, 45-46). Mai mult, in conditiile in care piata a devenit internationala si corporatiile trebuie sa devina internationale. Acest lucru poate fi o solutie in contextul extinderii UE, care este acuzata de un anumit deficit de democratie. Existenta unei distante mari intre birocratii de la Bruxelles si cetatenii europeni se incearca a fi acoperita, alaturi de alte mijloace, printr-o colaborare, pe de o parte, intre sindicate si asociatiile patronale europene care formeaza impreuna Comitetul Economic si Social (CES) si, pe de alta parte, celelalte institutii europene.

Problema este cum pot fi construite de indivizi asemenea corporatii care sa fie fapte sociale, adica sa fie exterioare indivizilor si coercitive. Faptele sociale sunt produse sui generis ale actiunii indivizilor si sunt determinate doar de alte fapte sociale. Conservatorismul metodologic al lui Durkheim vine in contradictie cu o stiinta a moralitatii produsa de sociologie. In aceeasi ordine de idei, Ritzer si Goodman (1983/2004, 106) afirma ca "o sociologie care incearca sa afle ce trebuie facut din ceea ce exista acum este, inevitabil, conservatoare".

Max Weber (1864-1920)

Nascut intr-o familie cu un tata birocrat inclinat spre placerile lumesti si o mama ascetica devotata calvinismului, Max Weber urmeaza cursuri de drept (ca si tatal sau), dar preocuparile sale ulterioare s-au orientat mai mult spre istorie, economie si sociologie (Ritzer si Goodman, 1983/2004, 110-111). In acest capitol voi insista asupra sociologiei muncii lui Weber, cu accent pe teoria stratificarii sociale si rationalizarea vietii sociale si a muncii, in contextul eticii protestante, respectiv, al dezvoltarii structurilor birocratice. In prealabil, voi realiza cateva clarificari metodologice cu privire la sociologia interpretativa si la constructiile teoretice care iau forma tipurilor ideale.

In contextul sociologiei pozitiviste, care cerea (asa cum am vazut la Emile Durkheim) tratarea faptelor sociale ca lucruri, Max Weber subliniaza diferenta intre stiintele exacte si stiintele sociale unde "avem de a face cu interventia fenomenelor de ordin spiritual care trebuie intelese prin retraire" (Weber, 1904-1917/2001, 32). Pentru Weber, "sociologia este o stiinta care urmareste intelegerea interpretativa a actiunii sociale, pentru ca, prin aceasta, sa ajunga la explicarea cauzala a cursului si efectelor sale" (Vlasceanu, 1982, 90). Conceptul de intelegere (verstehen) a fenomenului social este pe cat de cunoscut, pe atat de controversat. Verstehen nu presupune ceva irational, folosirea intuitiei sau empatiei, ci o cercetare sistematica si riguroasa referitoare la aspectele subiective ale unor actori individuali sau, conform unora dintre interpretii sociologiei lui Weber, cu privire la aspectele subiective ale unor unitati mai largi (de exemplu, cultura) (Ritzer si Goodman, 1983/2004, 114).

Intelegerea interpretativa a actiunii sociale se realizeaza cu ajutorul unui alt concept introdus de Max Weber si des utilizat in analizele sociologice, si anume cu ajutorul conceptului de "tip ideal". Acesta este un construct teoretic care ajuta cercetatorul in descrierea si explicarea realitatii sociale. Tipul ideal sau idealtipul (idealtypus) nu reprezinta nici o realitate ideala la care aspiram sa ajungem (asa cum societatea comunista era privita de catre Marx ca mod ideal de existenta sociala), si nici o fotografie concreta sau o medie a realitatii. Este vorba despre o constructie teoretica, abstracta, utopica, pe care omul de stiinta o foloseste in activitatea sa:

Idealtipul se obtine prin accentuarea unilaterala a unuia sau mai multor puncte de vedere si prin inlantuirea mai multor fenomene date izolat, difuze si discrete, pe care le gasim in diferite orase cand in numar mare, cand in numar mic, iar uneori deloc, si pe care le ordonam potrivit punctului de vedere ales unilateral, intr-o constructie ideala unitara. O asemenea constructie ideala nu se regaseste nicaieri in realitatea empirica in puritatea ei conceptuala: ea este o utopie. (Weber, 1904-1917/2001, 47)

Exemple de tipuri ideale in sociologia lui Weber sunt formele de autoritate (traditionala, carismatica sau rational-legala) sau structurile birocratice. Presedintele unei tari poate sa se bucure de legitimitate rational-legala (sa fie ales prin vot democratic), de legitimitate carismatica (cetatenii sa-l crediteze cu calitati deosebite, eroism, puteri deosebite, chiar miraculoase etc.) si chiar de legitimitate traditionala (respectivul politician poate face parte dintr-o familie cu traditie in conducerea unei tari, asa cum a fost familia Bratianu in Romania). O autoritate se poate baza pe una sau mai multe forme de legitimitate, dar in lumea occidentala rationala, tipul de autoritate care predomina este cel de tip rational, care se gaseste in structurile birocratice. Aici legitimitatea autoritatii este data de pozitia pe care individul o ocupa in cadrul structurii, pozitie careia ii sunt asociate o serie de drepturi si indatoriri scrise. Birocratia, spune Weber, este superioara oricarei alte forme de organizatie asa cum o masina este superioara oricarei alte forme nemecanizate de productie, pentru ca ea se caracterizeaza prin: "precizie, viteza, lipsa ambiguitatii, cunoasterea dosarelor, continuitate, discretie, unitate, subordonarea stricta, reducerea frictiunilor, a costurilor materiale si personale" (Weber, vol. II, 1921/1978, 974). Birocratia moderna are urmatoarele caracteristici:

Activitatea membrilor birocratiei este reglementata de legi si regulamente administrative.

Presupune o clara ierarhie monocratica (subordonatul raspunde direct in fata unui singur superior).

Managementul organizatiei este bazat pe documente scrise. Biroul, documentele, valorile afacerii sunt separate de bunastarea privata (de gospodarie).   

Membrii structurii birocratice trebuie sa urmeze anumite cursuri pentru a dobandii o calificare corespunzatoare pozitiei din organizatie.

Organizatia birocratica cere o devotiune totala, o capacitate de munca totala.

Managementul organizatiei urmeaza reguli generale, care implica jurisprudenta, managementul administrativ sau de afaceri (Weber, vol. II, 1921/1978, 956-958).

Aceste caracteristici corespund tipului ideal de birocratie, deoarece in realitate organizatiile birocratice contin si relatii informale (care implica emotii, interese personale etc.), frictiuni, ambiguitati (de exemplu, activitati nereglementate) sau membri a caror pregatire nu corespunde postului sau care nu sunt devotati activitatii desfasurate. In ciuda criticilor aduse birocratiei (inclusiv Weber afirma ca birocratia poate deveni irationala cand, in loc sa fie un mijloc eficient de atingere a anumitor scopuri, devine un scop in sine, fapt ce poate fi o amenintare pentru democratie), aceasta ramane o forma de organizare eficienta cel putin in cazul marilor organizatii, cum ar fi institutiile guvernamentale (Schifirnet, 2002, 61).

Dezvoltarea organizatiilor birocratice face parte dintr-un proces mai amplu numit de Weber dezvrajirea societatii, adica desacralizarea, diminuarea rolului religiei, magiei, mitului, locul lor fiind luat de ratiune, calcul, reglementari formale sau dovezi stiintifice. Asa cum spune metaforic Dostoievski, in Omul din subterana, in lipsa lui Dumnezeu, nu ne mai ramane decat faptul ca unu plus unu fac doi. In acest context, Mircea Eliade afirma ca existenta profana nu a ajuns in stare pura: "Pana si existenta cea mai desacralizata pastreaza inca urmele unei valorizari religioase a Lumii" (Eliade, 1957/ 2005, 21). Putem spune, deci, ca si lumea dezvrajita despre care vorbeste Weber este tot un idealtip. Mai mult, alaturi de actiunea rationala specifica birocratiei, care urmareste un scop, exista si actiunea rationala in raport cu o valoare (scopul nu este atingerea unor tinte pragmatice, ca in primul caz, ci respectarea unor valori) (Weber, vol. I, 1921/1978, 245). Omul foloseste mijloacele ratiunii pentru a justifica in raport cu o valoare un comportament, de aici distinctia dintre comportamentul rational si comportamentul rationalizator:

Omul social, asadar, nu este nici rational, nici irational, ci rationalizator. Ceea ce inseamna ca el are puterea de a rationaliza realul si poate face acest lucru chiar intr-o directie irationala (cazul supraaccentuarii organizatiilor rationale ale marilor birocratii este un bun exemplu). (Badescu, 1994/2002, 520)

De ce capitalismul rational, bazat pe calcul si acumulare ascetica a bunastarii, a aparut in lumea occidentala? Weber afirma ca unul dintre factorii cauzali care explica acest lucru este etica protestanta, in special cea de orientare calvinista. Conform doctrinei lui Calvin, oamenii sunt predestinati in a fi alesi sau damnati de Dumnezeu. Dar ei nu stiu acest lucru, iar in fata acestei incertitudini trebuie sa se considere alesi si sa inlature orice indoiala, considerata ca incercare a diavolului. Acest lucru se poate realiza prin accentul pus pe "munca profesionala neobosita ca mijloc excelent de dobandire a increderii in sine. Ea si numai ea alunga indoiala religioasa si confera siguranta starii de gratie" (Weber, 1904-1905/1993, 122). Munca este un mod de sporire a gloriei lui Dumnezeu, si nu un mod de a obtine bunastarea necesara placerilor lumesti, viata protestantului fiind una ascetica, cu inhibarea manifestarilor emotionale. Manifestarile senzual-emotionale sunt considerate "inutile pentru mantuire si un promotor al iluziilor sentimentale si al superstitiei idolatre" (Weber,

Capitalismul occidental, cu un mod de viata practic si rational, inclusiv in privinta muncii libere, corespunde acestei etici protestante pe care o regasim in primul rand in calvinism, pietism, metodism si in sectele care isi au originea in miscarea anabaptista. In China, ca si in Europa, a existat dorinta de acumulare, dar o serie de factori structurali si religiosi au limitat aparitia capitalismului. Existenta unei economii monetare slab dezvoltate[6], lipsa oraselor cu drepturi politice proprii, lipsa unei piete libere, a comertului maritim cu alte state (Cantonul era singurul port unde era permis un asemenea comert), dar mai ales lipsa spiritului capitalist, care in occident corespundea eticii protestante, au fost bariere in calea aparitiei capitalismului in China. Conform eticii confucianiste, cei care detineau functii de conducere trebuiau sa aiba cultura literara. Acesti birocrati erau supusi unor probe de maiestrie a scrisului, de stilistica, de cunoasterea literaturii clasice si a tinutei morale, si mai putin de deprindere a socotitului (Weber, 1916/2001, 154). Accentul pus pe literatura (de aici si denumirea de "literati") vine in contradictie cu tipul de pregatire si de examinare occidentala specializate in functie de calificarea profesionala corespunzatoare postului scos la concurs.

Daca Marx afirma ca doar economicul (mijloacele de productie si proprietatea lor) sta la baza stratificarii sociale, Weber considera ca societatea este stratificata atat pe baze economice, cat si pe elemente de status si putere. Pentru Weber, clasa sociala este acea grupare de persoane care se afla in aceeasi situatie economica, prin aceasta intelegand nu doar detinerea de bunuri, ci si oportunitatile de venit, situatia pietei, inclusiv a pietei muncii (Weber, vol. II, 1921/1978, 302). Prin urmare, clasa sociala consta in persoanele care au o anumita sansa de viata conform elementelor care compun situatia economica. Daca aceste elemente s-ar restrange la proprietatea mijloacelor de productie, atunci clasa sociala din perspectiva lui Weber ar fi identica cu "clasa in sine" descrisa de Marx.

Spre deosebire de clasa sociala, grupul de status poate forma o comunitate. Prin "grup de status", Weber intelege totalitatea persoanelor care impartaseste o situatie de status, adica "orice comportament tipic al vietii umane care este determinat de estimari specifice sociale pozitive sau negative ale prestigiului" (Weber, vol. II, 1921/1978, 305). Statusul este strans legat de stilul de viata, de consumul de bunuri, iar acest fapt poate sa coreleze pozitiv cu clasa sociala, fara ca aceasta relatie sa fie necesara: o persoana poate sa fie bogata si sa duca o viata simpla[7], iar alta persoana fara a avea venituri mari sa aiba un stil de viata corespunzator unui prestigiu ridicat.

Comparativ cu clasele sociale si grupurile de status, partidele sunt mai bine organizate in lupta lor pentru dobandirea puterii. Daca pentru Marx, partidele reprezinta doar interesele claselor sociale (burghezia si proletariatul), pentru Weber partidele pot reprezenta atat interesele claselor sociale cat si ale grupurilor de status. Mai mult, daca in cazul primului, clasa proletara este clasa pozitiva care va sta la baza societatii comuniste, in cazul lui Weber, clasa care poate produce schimbari pozitive (nu revolutionare) este clasa de mijloc. In ciuda elementelor comune, diferentele metodologice, cele legate de descrierea si explicarea structurii sociale, de explicarea factoriilor cauzali care au dus la aparitia capitalismului au facut ca Weber sa fie numit "un Marx al burgheziei".

Referitor la teoria lui Weber privind relatia dintre etica protestanta si spiritul capitalismului, Keith Grint (1991/1998, 105) remarca patru critici. Cea mai importanta este aceea ca Weber nu face o cercetare empirica, ideile sale nu se refera la comportamentul calvinilor, ci apartin in primul rand unui predicator calvin (Baxter). Apoi Scotia, tara calvina, nu s-a bucurat de un avant economic asa cum a fost cazul unor orase italiene catolice. In al treilea rand, nu este clar de ce calvinii, in fata incertitudinii de a fi sau a nu fi alesi de Dumnezeu, au ales acumularea in locul unor gesturi caritabile. Si in ultimul rand, daca ascetismul calvin presupune acumulare fara consum, cine cumpara produsele muncii lor? Aceste critici trebuie insa asociate cu afirmatiile lui Weber ca spiritul protestant nu este singura cauza a dezvoltarii capitaliste.   

George Ritzer si Douglas J. Goodman (1983/2004, 150-151) analizeaza patru dintre cele mai importante critici generale aduse lui Max Weber. In primul rand, subliniaza deficientele metodologice legate de conceptul de verstehen. Acesta nu poate fi "intuitie subiectiva" pentru ca nu ar fi stiintific, dar nu poate fi nici inteles "obiectiv" al fenomenului social, pentru ca se refera la sensul pe care subiectii il dau actiunii sociale. Weber spune ca pozitionarea sociologului se face intre cele doua extreme, dar nu spune cum se realizeaza aceasta pozitionare. A doua critica se refera la neconcordanta intre metodologia individualista propusa si analizele sale macrosociologice, ca cele realizate asupra religiei sau rationalizarii vietii sociale. In al treilea rand, Weber este acuzat pentru lipsa de teorie critica, care sa ofere oportunitati pentru o schimbare constructiva. Cei doi autori dau ca exemplu fenomenul rationalizarii sub forma birocratiei, aceasta "cusca de fier" inevitabila societatii moderne, care, in ciuda eficientei sale, are consecinte irationale. O ultima critica, in stransa legatura cu cea precedenta, este adusa pesimismului sociologiei lui Weber. Metodologic, abordarea sa este una individualista cu accent pe sensul dat de subiect actiunii sale, dar cercetarile sociologice dezvoltate de Weber descriu individul prins in capcana unei lumi dezvrajite si lipsite de sens. Totusi, autorii subliniaza faptul ca "este o miopie (shortsighted) sa critici pe cineva care iti arata cusca, daca in realitate esti prins in ea" (Ritzer si Goodman, 1983/2004, 114).

Concluzii

In acest capitol am realizat o introducere in sociologia muncii prezentand principalele teorii si concepte referitoare la munca ale celor trei clasici ai sociologiei: Karl Marx, Emile Durkheim si Max Weber. Am subliniat faptul ca Marx trebuie citit sine ira et studio si am analizat conceptele de "alienare", "obiectivare", "fetisizarea marfii" si pe cel de "ideologie". In ciuda criticilor aduse, Marx ramane unul dintre cei mai cititi si citati sociologi, cu importante implicatii in criticile aduse societatii de masa, consumerismului, statului bunastarii, in abordarile feministe etc. In cazul sociologiei lui Durkheim, am insistat asupra teoriei sale cu privire la faptele sociale si pe diferenta dintre constiinta individuala si constiinta colectiva. Apoi, am prezentat teoria sa cu privire la trecerea de la societatea bazata pe solidaritatea mecanica la societatea bazata pe solidaritatea organica, schimbare datorata cresterii diviziunii muncii. Acest fapt duce la un grad ridicat de interdependenta dar si la individualism care poate fi temperat, spune Durkheim, cu ajutorul asociatiilor profesionale. Referitor la sociologia lui Weber, am prezentat teoriile sale cu privire la rationalizarea societatii, relatia dintre etica protestanta si spiritul capitalismului, respectiv structura sociala, cu prezentarea conceptelor de "clasa sociala", "status" si "partid politic".

In ciuda diferentelor metodologice si a abordarilor teoretice, se poate observa o preocupare comuna pentru efectele negative ale industrializarii si modernizarii: individualism, egoism, disparitia comunitatii, alienare etc. Diferente exista insa la nivelul solutiilor: Marx a crezut in disparitia proprietatii private si victoria clasei proletare, Durkheim in dezvoltarea corporatiilor, iar Weber a manifestat sperante in clasa de mijloc.

Intrebari recapitulative

1. Care este diferenta dintre valoarea de schimb si valoarea de intrebuintare a muncii in teoria lui Marx? Cum apare plusvaloarea?
2. In ce consta fetisizarea marfii?
3. Conform lui Marx, ce rol are ideologia in mentinerea exploatarii din societatea capitalista ?
4. Care sunt caracteristicile faptului social?
5. Care sunt consecintele cresterii diviziunii muncii in teoria lui Emile Durkheim?
6. Ce solutie sustine Durkheim pentru compensarea individualismului produs de diviziunea muncii?
7. Care sunt argumentele aduse de Weber pentru aparitia capitalismului in lumea occidentala?
8. Care sunt caracteristicile birocratiei ca idealtip?
9. Care este diferenta dintre clasa sociala si grupul de status in abordarea lui Weber?

Bibliografie

Durkheim, Emil. [1893](2001). Diviziunea muncii sociale. Bucuresti: Editura Albatros.

Marx, Karl. [1967](1960). Capitalul. Critica economiei politice (vol. I). Bucuresti: Editura Politica, pp. 108-120, 178-227.

Weber, Max. [1904-1905](1993). Etica protestanta si spiritual capitalismului. Bucuresti: Editura Humanitas.

Weber, Max. [1921](1978). Economy and Society. An Outline of Interpretative Sociology. (Vol. II). Berkeley: University of California Press, pp. 956-1005.