Principalele teorii institutionale

Principalele teorii institutionale

Doua perspective ( scoli de gandire ) au dominat agenda internationala pana in 1990, cea realista, unde accentul este pus pe conceptul de putere si echilibrul de putere pe de o parte, si idealista pe de alta parte, unde accentul e pus pe conceptul de pace, razboiul fiind considerat o amenintare majora derivata din problema securitatii nationale, eliminarea razboiului si instaurarea pacii conduce la eliminarea problemei.. Dupa aceasta data, are loc o perioada de redefinire a securitatii in contextul prabusirii comunismului in Europa de Est, al disparitiei URSS, al largirii NATO si UE, al redefinirii ONU, iar fenomenul 11 septembrie 2001 a accelerat procesul de redefinire a securitatii.

Dezbaterea intre idealism si realism este considerata prima dezbatere din Relatiile Internationale. Dar ea inseamna mai mult decat atat: realismul isi deriva logica interna din opozitia constanta fata de idealism. R.N.Berki (1981) si Martin Griffiths (1992) merg chiar pana la a sustine ca realismul consta pur si simplu in sustineri negative.[1]

Cat priveste idealismul, mai este numit si liberalism utopic si are ca precursori pe John Locke - "The Treaties of Government", 1689, Immanuel Kant - "Pacea perpetua", Norman Angell - "The Great Illusion", 1909, in care iluzia era aceea ca multe state inca mai considerau ca succesul e profitabil pentru invingator.

Idealismul a aparut odata cu sfarsitul Primului Razboi Mondial, atunci cand, dupa cum afirma Steffano Guzzini, rolul diplomatiei si al razboiului au fost reconsiderate din temelii. Noua politica avea ca scop gasirea cauzelor care au dus la  inceperea razboiului, precum si evitarea acestora pe viitor.

Cel mai important reprezentant al liberalismului utopic este Woodrow Wilson, profesor de stiinte politice si presedinte SUA in timpul Primului Razboi Mondial. Wilson considera ca o misiune raspandirea ideilor liberale. In acest scop a prezentat in fata Congresului american din ianuarie 1918 celebrele 14 puncte de reconstructie a lumii dupa razboi. Aceste 14 puncte au influentat Conferinta de Pace de la Paris. Dintre cele 14 puncte, opt au fost considerate absolut indispensabile pacii:

a. abolirea tratatelor secrete dintre state - "nu vor mai exista acorduri internationale private de nici un fel, ci doar conventii de pace publice, incheiate deschis"; " orice tratat secret tinde sa submineze soliditatea intregii structuri a conventiilor internationale, care este propusa sa fie construita";

b. libertatea navigatiei - de fapt, libertatea in timp de pace si supravegherea de catre Liga Natiunilor in timp de razboi; acest punct de vedere contravenea intereselor Marii Britanii si a fost respins de acest stat;

c. inlaturarea barierelor economice intre natiunile pasnice;

d. reducerea arsenalelor militare la cel mai mic nivel necesar apararii interne si asigurarii securitatii;

e. Belgia "trebuia evacuata si restaurata fara nicio tentativa de limitare a suveranitatii de care ea se bucura impreuna cu alte natiuni libere;

f. promovarea democratiei - convingerea lui ca natiunile democratice nu vor dori sa poarte razboi;

g. adoptarea principiului autodeterminarii in scopul rezolvarii problemei coloniilor;

h. necesitatea infiintarii unei "asociatii generale a natiunilor" cu scopul garantarii mutuale a independentei politice si a integritatii teritoriale atat a marilor cat si a micilor natiuni - Liga Natiunilor a fost creata de Conferinta de Pace de la Paris din 1919.

Ceea ce s-a numit idealism in perioada interbelica s-a bazat pe trei dogme majore. Prima spune ca natura umana nu este reductibila la motivatii egoiste si la nevoi materiale. Intelegerea naturii umane necesita asadar referirea la o serie de teluri specifice si la felul in care idealurile influenteaza aceste teluri.

A doua dogma este cea conform careia aceste idealuri, care afecteaza profund telurile umane si astfel si comportamentul uman, ar putea fi universale, in sensul ca ele reprezinta interesele reale pe termen lung ale indivizilor, ale statelor si ale intregii comunitati mondiale. Cu alte cuvinte, exista o armonie potentiala de interese, deci conflictele ireconciliabile de interese nu sunt inevitabile.

Ratiunea si comunicarea rationala vor fi asadar centrale in aceasta filozofie politica, ele fiind cele care pot garanta ca aceasta armonie a intereselor va fi atinsa.

Pe scurt, idealismul sustine ca pentru a depasi starea de natura in relatiile interstatale, omul nu are nevoie decat de ratiune. Cu ajutorul ratiunii, principiile universale pot fi intelese si transformate in norme, legi si comportamente individule, sau ale autoritatilor. Politica trebuie astfel sa incurajeze educarea oamenilor, pentru ca ei sa fie capabili sa-si inteleaga propriile interese, dar trebuie sa incurajeze si democratizarea sferei politice.

Astfel, ideea centrala a idealismului este convingerea ca prin intermediul unei organizatii internationale, rational si inteligent creata, este posibila excluderea razboiului dintre mijloacele de rezolvare a conflictelor aparute intre state si atingerea pacii permanente.

Practic, in viziunea idealistilor razboiul trebuia contracarat prin orice mijloc, redefinind astfel  intelesul si scopul politicii externe, ba chiar si modalitatea de a concepe relatiile externe. Ei vizau crearea unui mediu international in care un razboi sa fie imposibil de realizat, acest lucru putand fi facut prin inlocuirea politicii puterii cu un sistem al securitatii colective, in care comunitatea internationala in intregul ei trebuia sa se opuna si sa impiedice intr-un mod mai eficient folosirea ilegitima a violentei. Pentru realizarea acestui obiectiv era necesar crearea unui organism international , din care sa faca parte toate statele democratice, care urma sa devina instrumentul diplomatiei internationale. Referitor la razboi, idealistii au ajuns la concluzia ca exista doua tipuri de cauze care au stat la  baza izbucnirii razboiului: obiective si subiective.  Cea mai importanta dintre primele este aceea ca nu sistemul, ci guvernul unui stat este principalul vinovat in aparitia unui conflict, deoarece nu tin cont de interesele propriilor cetateni. Cele vizate sunt in special guvernele nedemocratice, impotriva carora trebuiesc luate masuri. Principala cauza subiectiva este legata de activitatea vechii diplomatii, condamnandu-se faptul ca deciziile se luau peste capul populatiei, criticandu-se de asemenea diplomatia secreta, aceasta fiind considerata una din principalele cauze ale izbucnirii Primului Razboi Mondial, cele doua blocuri combatante fiind constituite in acest fel, in urma unor tratate secrete.

Liberalismul utopic sustine ca politica de putere traditionala - realpolitik - este o "jungla" in care cei puternici fac legea - in timp ce o Liga a Natiunilor poate asigura un echilibru intre cei puternici si cei slabi prin transformarea junglei intr-o "gradina zoologica". O mare realizare a liberalismului a fost semnarea pactului Briand-Kellogg in 1928, acest pact fiind o intelegere internationala de abolire a razboiului, acesta ramanand justificabil doar de autoaparare.

Esecul Societatii Natiunilor si cel de Al Doilea Razboi Mondial au marginalizat liberalismul pentru o buna perioada de timp. Abia dupa prabusirea comunismului si a sistemului bipolar, teoriile liberale concureaza serios pe cele realiste.

Primele critici realiste asupra acestui tip de politica au aparut inca din acea perioada, insa lucrarile care au stat la baza crearii acestui curent au aparut imediat dupa sfarsitul razboiului. Cei doi analisti considerati a fi intemeietorii realismului clasic au fost Edward Hallet Carr si Hans Morgenthau, iar lucrarile lor de referinta au fost The Twenty Year's Crisis  (Carr) si Politica intre natiuni (Morgenthau).

Realismul politic are ca precursori pe Thucydide, Machiavelli, Hobbes si este o perspectiva teoretica dominanta in disciplina Relatiilor Internationale. Realismul ca teorie a Relatiilor Internationale a fost dezvoltat preponderent intre anii 1930-1950. Scoala realista a Relatiilor Internationale isi are originea in perioada dintre cele doua Razboaie Mondiale, insa maxima influenta a realismului s-a consumat in timpul Razboiului Rece, fiind intr-o permanenta lupta de idei cu liberalismul. Principalii exponenti ai realismului au fost pe langa Edward Hallet Carr si Hans Morgenthau mentionati mai sus, si Henry Kissinger, Kenneth Waltz, Raymond Aron, John Hertz s.a.

Realismul politic se intemeiaza pe anarhia existenta in sistem, ca urmare a absentei unei autoritati centrale si care face ca sa fie in natura actorilor/statelor sa caute sa obtina cat mai multa putere. Functia realismului politic a fost, de la inceput, dubla: pe de o parte, se punea problema intelegerii modului de comportare al statelor, ca principali actori ai sistemului international, pe de alta, cea a orientarii propriului comportament in functie de cel al altora.

Unul din conceptele fundamentale pe care realistii pun accentul este "balanta de putere". Acesta are rolul de a conduce si reglementa relatia dintre entitatile statale ce au ca principala caracteristica suveranitatea. Balanta de putere poate fi descrisa succint astfel: intr-un sistem international in care exista o configuratie bipolara sau multipolara, cand una dintre marile puteri se dezvolta, devine o amenintare la adresa securitatii si statusului tuturor celorlalte mari puteri ale sistemului. Din aceasta cauza, acestea se coalizeaza impotriva ei astfel incat puterile lor relative sa o echilibreze pe cea a statului revizionist din sistem, scazand astfel riscurile si probabilitatea unui atac al acesteia.[4]

La inceputurile sale, teoria realista se rezuma la a critica organizarea sistemului mondial din perioada interbelica, precum si curentul care influenta atunci gandirea factorilor de decizie, numit idealism, sau utopism conform lui E.H.Carr. De altfel, acest realism clasic s-a nascut practic din anti-idealism.

Prima contradictie intre cele doua curente a fost legata de rolul razboiului in sistemul international. In gandirea lor, idealistii considerau ca, pentru ca evenimentele din 1914 sa nu se mai repete, razboiul trebuia eliminat, militand pentru rezolvarea pasnica a oricarui conflict. In schimb realistii, desi  erau si ei motivati la acea vreme de limitarea conflagratiilor, sustineau ca razboiul este un mijloc necesar, care nu trebuie neglijat. Mai mult, realismul mergea pana acolo incat considera ca politica internationala trebuia sa se adapteze razboiului total, pacea nefiind altceva decat o prelungire a acestuia.

Cel dintai care a atacat idealismul a fost Edward Hallet Carr care a afirmat in cartea sa, The Tweenty Year's Crisis 1919-1939, aparuta in 1946, ca liberalismul a interpretat gresit faptele istorice si au inteles gresit natura relatiilor internationale crezand ca asemenea relatii pot fi bazate pe armonizarea intereselor intre oameni si intre state. El e de parere ca idealismul are trei mari defecte: faptul ca motivatia este considerata prioritara fata de interese, etica fata de politica si teoria fata de practica, iar realismul este exact opusul  acestor concepte. Cu alte cuvinte, realismul este o cercetare a consecintelor, este empiric si sceptic, adica analizeaza intai urmarile actiunilor pe care urmeaza sa le desfasoare, apoi restul. De asemenea, nu judeca politica pe baza unui proiect teoretic anterior, ci se raporteaza la situatia din prezent. Realismul se raporteaza la principiul de ce este lumea, nu ce este ea.

Autorul mentionat a preluat faimosul sau concept de "armonie a intereselor" din gandirea economica liberala. Conceptul corespunde, in mare, principiului mainii invizibile din economiile de piata. Principalul defect al ideii de armoniei a intereselor, dupa Carr, este faptul ca ea atribuie ratiunii un rol esential.[5]

Carr argumenteaza in continuare ca valorile sunt derivate din putere, iar etica din politica. Din moment ce lumea contemporana nu da nici un semn ca ar exista o armonie a intereselor, acest concept nu are nici un sens, ca premisa universala a gandirii politice. De vreme ce etica deriva din politica si nu invers, sustinerea unor armonii a intereselor nu este altceva decat rezultatul unei configuratii specifice a puterii, care este indeajuns de capabila sa-si impuna dictatul propriilor interese si sa faca in asa fel incat aceste interese sa para universale.

Aplicata politicii internationale, armonia intereselor corespunde de fapt ideologiei status quo-ului a celor puternici care "ajuta politicienii si ganditorii politici de pretutindeni sa se eschiveze in fata neplacutului fapt al unei divergente fundamentale intre natiunile care doresc sa mentina status quo-ul si cele care doresc sa-l schimbe" [6] E.H. Carr a mai criticat vehement comportamentul natiunilor invingatoare in Primul Razboi Mondial, care vedeau in orice schimbare (indiferent daca era facuta prin mijloace pasnice sau nu) o perturbare a pacii. Totusi, daca pacea ar fi insemnat doar mentinerea starii existente a beneficiilor si puterii, ea ar fi fost sortita esecului. Carr considera ca, dimpotriva, politica externa trebuie sa se bazeze pe schimbari pasnice preventive, ori de cate ori este posibil, si pe gestionarea militara a conflictelor, ori de cate ori este necesar.

Astfel, Carr este de parere ca trebuie sa asumam, de fapt, ca exista conflicte de interese profunde atat intre oameni, cat si intre state. De aceea Relatiile Internationale sunt o disciplina a conflictelor, nu a cooperarii.

Tonul pe care Hans Morgenthau il adopta in celebra sa lucrare Politica intre natiuni, precum si perspectiva adoptata il deosebesc in mod evident de Carr. In timp ce Carr a avut putine de spus despre natura puterii, Morgenthau a accentuat brutalul, vagul si "inevitabilul fapt al politicii puterii". Ceea ce impresioneaza la Morgenthau este insistenta sa asupra luptei pentru putere. El a creat si a insistat asupra unui set de axiome care trebuie urmate. Aceste "necesitati" trebuiau sa fie temelia oricarei politici externe "cu adevarat rationale". El a dat astfel impresia ca exista certitudini in cercetarea si practica politicii internationale.

Morgenthau este un autor de referinta al teoriei realiste pentru ca pe baza a sase principii, el este cel ce defineste realismul:

1. Politica - la fel ca societatea - este guvernata de legi obiective, care isi au radacina in natura umana;

2. Calauza realistului politic este interesul national definit ca putere. Acest concept este vazut ca nodul ce leaga ratiunea, care incearca sa inteleaga politica internationala de faptele care trebuie intelese;

3. Interesul national, desi este o categorie universala, nu este dat o data pentru totdeauna. Este asadar tot un principiu legat de interes, acesta fiind considerat esenta politicii, si nefiind afectat de circumstante de loc sau de timp. In emiterea acestui principiu Morghentau s-a inspirat din activitatea diplomatilor din secolul XIX, chiar el recunoscand asta, citandu-l pe lordul Salisbury care afirma ca singura legatura de uniune care rezista  intre natiuni este absenta oricaror interese conflictuale;

4. Realistul politic, desi constient de importanta morala a actului politic, este treaz la tensiunea dintre ele ( in acest scop, fraza a lui Machiavelli e relevanta: 'scopul scuza mijloacele'). Realismul considera ca principiile morale universale nu pot fi aplicate actiunii statelor, ci trebuie trecute prin filtrul circumstantelor concrete ale timpului si spatiului;

5. Drept urmare, el refuza sa identifice aspiratiile morale ale unei natiuni cu legile morale care guverneaza universul (respecta moralitatea pana la punctul de la care aceasta devine o piedica in calea actului politic);

6. Diferenta dintre realismul politic si alte scoli este reala si profunda, realismul sustine autonomia sferei politice, din punct de vedere intelectual .[7]

Odata cu prabusirea U.R.S.S., realismul a incetat sa mai  aiba o influenta puternica asupra relatiilor internationale, lasand locul scolilor alternative, cum ar fi constructivismul sau postmodernismul.

Pentru a intelege felul in care interactioneaza statele, fiecare curent teoretic din domeniu a studiat mediul de securitate international in conformitate cu ipotezele sale fundamentale. Consider ca mediul actual de securitate este descris cel mai bine de teoriile neoliberale. Din aceste motive, in sectiunea ce urmeaza voi face o prezentare a acestora in termeni generali, incercand sa scot in evidenta actualitatea neoliberalismului.