Scoala geopolitica anglo-americana

Scoala geopolitica anglo-americana

Alfred Thayer Mahan (1840-1914), amiral al Statelor Unite ale Americii la sfarsitul secolului al-XIX-lea, in lucrarea The interest of America in Sea Power (1897), ierarhiza puterile lumii in functie de modul in care acestea stapanesc marile (Sergiu Tamas), geopolitica urmarind, potrivit autorului, "valoarea strategica a pozitiei geografice" a unui stat, "pozitia geografica limitrofa pe o intindere insemnata cu Oceanul Planetar si absenta unor vecini puternici". Pentru Mahan, puterea maritima era marcata de sase elemente caracteristice: pozitia geografica, extinderea teritoriala, configuratia fizica, numarul populatiei, mentalitatea, formele de guvernamant; caracterul complex al puterii maritime a fost subliniat si de amiralul englez Herbert Richmond (1873-1946), in lucrarile Puterea navala si oamenii de stat, Flota ca instrument de politica, viceamiral Wegener, amiral Castex. amiral Pierre Barjot, Pierre Lacoste au amplasat la baza puterii maritime trei grupe de factori: pozitia geografica favorabila, resursele naturale, factorii politici.

Cel care a accentuat mai mult rolul geostrategiei pe fundament geopolitic a fost Halford J. Mackinder (1861-1947) care a lansat termenul de regiune pivot (Pivot Area) ce desemna vasta zona euro-asiatica, teritoriul ce va ajunge in timp sa fie stapanit de Rusia, care a inlocuit Imperiul Mongol iar presiunea continua exercitata de ea asupra tarilor vecine este asemanata de autor, cu raidurilor centrifuge ale popoarelor de stepa.. Tot Mackinder in lucrarea Democratic ideals and reality (1919), a plasat Rusia in hertland - ul insulei mondiale ce desemna masa continentala euro-asiatica la marginea ei situandu-se popoarele maritime cu reale calitati novatoare, in timp ce heartland-ul este ocupat de popoare cu un grad de civilizatie redus, in cazul nostru Rusia, care incearca sa forteze iesirea la mare. Zona centrala a "insulei mondiale" era delimitata, de teoreticianul englez, de Arctica, Asia centrala, Marea Baltica si Marea Neagra.

Nicholas Spykman (1893-1943) a introdus intre obiectivele urmarite de geopolitica securitatea de stat in componenta careia distingea trei mari categorii de factori: factori geografici (marimea teritoriului, situarea geografica etc.), factori economici (resurse agricole, industriale si demografice) si factori politici (stabilitate politica, grad inalt de integrare sociala, etc.); lui ii apartine si termenul de rimland care desemna regiunea de margine a heartland-ului, spatiu de o reala importanta geostrategica; intre cele mai importante obiective ce trebuie urmarite de geopolitica, Spykman a insistat asupra celor care defineau "stabilitatea starii de securitate": rolul strategico-militar al regiunilor de coasta si localizarea acestora; responsabilitatea fiecarui stat cu privire la propria securitate; importanta pe care o reprezinta pentru fiecare stat balanta mondiala a puterii.

John G. Stroessinger a considerat in lucrarea The night of nations (New York, 1973) ca puterea este marcata de anumite dimensiuni, putand fi evaluata in termeni de natura psihologica si relationala. In viziunea autorului mentionat, balanta potentiala poate inclina cand spre forta, ca principal instrument al puterii cand spre elementul psihologic ce ar caracteriza un posibil stat dominant.

Goeffrey Parker in lucrarea intitulata The geopolitics of domination (Londra, 1988) a analizat caracteristicile geopolitice ale marilor puteri de-a lungul timpului: Imperiul Otoman, Spania, Austria, Franta, Germania si Rusia (care au detinut in anumite momente istorice o pozitie privilegiata in heartland luptandu-se si pentru cea a rimland-ului). Astfel, aria culturala ulterior devenita stat dominant ar avea potrivit lui Parker, un macrocentru si o periferie care devin in cazul expansiunii, centrul originar, centru situat intr-o zona de hotar, de frontiera politica si militara. Potrivit lui Parker, economia precara duce la agresivitatea claselor sociale conducatoare, trecandu-se in acest fel la stadiul "b" din cadrul primei faze din creionarea statului dominant care prin politica de cucerire ajunge sa stapaneasca zonele cheie, de real interes geopolitic ale statului (teritoriului) ocupat. Odata cu extinderea teritoriala apare si problema consolidarii si dezvoltarii economice, macrocentrul mentinandu-se "intr-o atitudine militara generatoare de noi cuceriri".

Stadiul al doilea al statului extins s-ar caracteriza potrivit aceleiasi teorii, prin erijarea centrului drept protector al periferiei, Parker numind acest fapt simbolic, "intoarcerea cuceritorului".

Samuel Huntington a publicat in anul 1993 in periodicul "Foreign Affaires" un articol care va sta la baza celebrei lucrari Ciocnirea civilizatiilor si sfarsitul ordinii mondiale. Potrivit analistului conflictele din cadrul relatiilor internationale se datoreaza civilizatiilor definite, in special, dupa apartenenta religioasa. Teoria lui Huntington a cunoscut serioase si numeroase critici deoarece nu poate explica dezarticulatiile interne din cadrul societatilor (ex. conflictele interne din lumea islamica).

Saul Cohen, fost presedinte al Asociatiei Geografilor Americani, sustine ca lumea contemporana prezinta o ierarhie geopolitica avand urmatoarele caracteristici: spatiile geografice globale (realms), regiunile, natiunile-state si unitatile subnationale; potrivit acestuia ar exista doua spatii globale: maritim si continental; "cel maritim este deschis schimburilor comerciale si, in general, ideilor de schimb, iar cel continetal este orientat catre sine; fiecare spatiu global contine cateva regiuni distincte, astfel ca in zona maritima el distinge America de Nord si zona caraibiana, Europa maritima si Maghreb, Asia de coasta si Africa subsahariana (America de Sud, Africa si Asia de Sud se intind in afara acestor zone globale, formand ceea ce Cohen a numit "a patra sfera de marginalitate"); o alta expresie introdusa de Cohen este cea a "zonelor aflate sub presiune geopolitica" (shatterbelts), zone fragmentate din punct de vedere politic, situate la intalnirea dintre spatiile mari - continentale si maritime; "zonele aflate sub presiune geopolitica" sunt sub influenta marilor spatii, pot fi atrase de o parte sau de alte, sau pot ramane divizate (divizarea spatiilor), ca urmare a intereselor atat de diverse (politic, economic, cultural, religios) dintr-o anumita zona; astfel de zone sunt identificate de Cohen in Asia de Sud-Est, Orientul Mijlociu (aici Cohen aminteste puterile regionale: Egipt, Iran, Irak, Israel, Siria, Turcia, zona putand evolua tot catre spatiul maritim, indeosebi dupa colapsul URSS); o alta expresie introdusa de Cohen este si cea de poarta de trecere (gateway) dintre regiuni; acestea sunt zone distincte din punct de vedere cultural si istoric, iar din punct de vedere economic sunt mai dezvoltate decat zonele din jur; statele situate in aceste zone sunt, indeosebi, ca intindere si populatie, mici sau medii, dar geografic, asemenea spatii leaga doua cai comerciale importante, deseori maritime, jucand un rol integrator intre regiuni; cea mai importanta poarta de trecere, potrivit lui Cohen, este reprezentata de grupul de tari central si est-europene care asigura legatura intre Marea Baltica si Marea Adriatica, aflate intre cele doua spatii, maritim si continental; alte regiuni importante pentru definirea portilor de trecere ar fi: zona caraibiana (punct de legatura intre America de Nord si de Sud), zona din Orientul Mijlociu care face legatura intre Marea Mediterana si Marea Rosie, Hong Kong (Paul Dobrescu, Geopolitica).