Introducere in administratia publica romaneasca

1. Scurt istoric

Este unanim recunoscut faptul ca valoarea unei administratii consta atat in mijloacele materiale sau financiare de care dispune, cat mai ales de potentialul sau uman.

In tara noastra, problema functionarilor publici a reprezentat o preocupare a sistemelor de guvernare si legislative, incepand cu a doua jumatate a secolului al XIX-lea.

Functionarii au fost la inceput in serviciul suveranilor, trecand apoi in serviciul statului. Reformele legislative din perioada lui Alexandru Ioan Cuza, Legea instructiunii si Legea cu privire la Consiliul de Stat, Legea electorala din 1864, Constitutia din 1866, au cuprins referiri la functionarii din administratia de stat, la functiile publice salariate, la numirea si revocarea ministrilor de catre rege. In baza Art. 131 din Constitutie (1866) au fost adoptate o serie de legi organice, prin care erau reglementate sistemele de numire in functii publice dintre care:

Decretul pentru stabilirea statutului functionarilor din administratia vamilor (23 ianuarie 1872);

Legea relativa de clasificare a functionarilor administratiei centrale a finantelor din 26 august 1876, etc.

Legea pentru statutul functionarilor publici a fost adoptata la 19 iunie 1923, in timp ce notiunea de statut al functionarilor publici este intalnita pentru prima data in Constitutia din 1923. Noua lege fundamentala cuprindea 8 titluri ("Despre teritoriul Romaniei; Despre drepturile romanilor; Despre puterile statului; Despre finante; Despre armata; Dipozitii generale; Despre revizuirea constitutiei; Dispozitii tranzitorii suplimentare") si 138 de articole. Regimul juridic al functionarului public din administratia de stat este stipulat in Decretul nr. 5506 privind Regulamentul pentru aplicarea Legii Statutului functionarilor publici.

In anul 1929 s-au adoptat noi legi de organizare administrativa, atat pe plan central cat si pe plan local: Legea Generala de Organizare a Ministerelor din 2 august 1929. Conform Legii din 1929, departamentele, adica ministerele erau organizate dupa o structura unitara in: Directii, Servicii ale Directiilor, Sectii ale Serviciilor si Birouri ale Sectiilor precum si servicii uniforme. Cabinetul ministrului, Secretariatul General, Directia Personalului, Directia Contabilitatii, Serviciul inspectorilor, Registratura, Statistica, Serviciul Contencios, Serviciul Tehnic, Serviciul Medical si Biroul Mobilizari.

Prin modificarea Legii din 2 august 1929 in aprilie 1935 si ianuarie 1936, Ministerul de interne avea drept atributie principala administratia generala a tarii, ordinea si siguranta nationala.

Legea Administrativa din 27 iunie 1936 stabileste ca Ministerul Lucrarilor Publice si Comunicatiilor se va ocupa si de controlul lucrarilor edilitare si de urbanism.

Cadrul legislativ privind functionarii publici a fost completat in 1940 cu un Cod al functionarilor publici, abrogat in 1944 fiind adoptate legi noi: Legea nr. 746 pentru statutul functionarilor publici (1946) si abrogata in 1949 cand a fost adoptat primul cod al muncii.

Dupa 23 August 1944 s-a revenit la normele de functionare a administratiei locale stabilite prin legea din 1936. Dupa alegerile din 28 martie 1948, noul forum legislative adopta Constitutia Republicii Populare Romane la 13 aprilie 1948. Miscarile produse in viata economico-sociala-politica au dus la adoptarea unei noi Constitutii la 24 septembrie 1952 modificata la 22 martie 1961.

Constitutia Republicii Socialiste Romania a fost adoptata in luna august 1965, iar spre sfarsitul lui 1967 se marcheaza o noua etapa in procesul contopirii administratiei centrale de stat cu cele ale conducatorului supreme al Partidului Comunist.

Pe baza unei legi din 1969, in conducerea ministerelor si a celorlalte organe centrale ale administratiei de stat au fost introdusi reprezentanti ai sindicatelor, cooperativelor agricole de productie si organizatii comuniste de tineret.

In luna martie 1974 inregistram in viata politica a tarii noastre o noua modificare a Constitutiei, prin detalierea atributiilor ce-i reveneau Presedintelui Republicii.

Dupa anul 1989 s-au impus modificari radicale in legislatia romaneasca. Decretul-Lege nr. 10 din 31 decembrie 1989 privind constituirea, organizarea si functionarea Guvernului si Legea nr. 37 din 7 decembrie 1990 privitoare organizarea si functionarea Guvernului au constituit baza pentru noua Constitutie adoptata de Parlament la 21 noiembrie 1991, in care Romania era definita drept "stat national, suveran si independent, unitar si indivizibil": "Romania este stat de drept, democratic si social in care demnitatea omului, drepturile si libertatile cetatenilor, libera dezvoltare a personalitatii umane, dreptatea si pluralismul politic reprezinta valori supreme si sunt garantate".

Din punct de vedere al administratiei publice, legiuitorul constituant roman din 1991 a asezat-o pe principiul autonomiei locale si pe cel al descentralizarii serviciilor publice. Principiul autonomiei locale a functionat in cadrul oraselor inca din evul mediu romanesc si va fi regasit si invocat de la Regulamentul Organic pana in prezent.

Legea administratiei publice nr. 69/1991 confera consiliilor locale exercitarea de atributii in orice domeniu.

Legea nr. 188/8 decembrie 1999 reglementeaza regimul general al raporturilor juridice dintre functionarii publici si autoritatile si institutiile publice din administratia publica centrala si locala, avand drept scop asigurarea unui serviciu public stabil, profesionist, transparent, eficient si impartial, in interesul cetatenilor, precum si al autoritatilor si institutiilor publice.

Prin Ordonanta de urgenta nr. 92 din 10 noiembrie 2004 se reglementeaza drepturile salariale si alte drepturi ale functionarilor publici si se aplica in temeiul Legii nr. 188/1999 privind Statutul functionarilor publici.

Inceputul secolului XXI marcheaza pentru tara noastra modificari semnificative in legislatia functionarilor publici. Au fost adoptate o serie de legi menite sa reglementeze desfasurarea activitatilor in administratia publica romaneasca:

Legea nr. 161/2003 - conflicte de interese si regimul incompatibilitatilor in exercitarea demnitatilor publice si functiilor publice;

Legea nr. 7/2004 - Codul de conduita a functionarilor publici completat cu Legea nr. 477/2004;

Hotararea Guvernului nr. 1210/2003 privind organizarea si functionarea consiliilor de disciplina si a comisiilor paritare din cadrul autoritatilor si institutiilor publice;

Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 56/2004 privind crearea statutului special al functionarului public;

Ordinul nr. 137/ 2004 pentru aprobarea Codului etic al functionarului public din administratia fiscala;

Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 82/2004 privind unele masuri in domeniul functiei publice;

Legea nr. 57/2004 privind protectia personalului din autoritatile publice, institutiile publice si din alte unitati care semnaleaza incalcari ale legii.

2. Administratia publica in Romania

Administratia publica presupune efectuarea unor activitati de catre o persoana, institutie, grupuri de persoane sau institutii, activitate efectuata cu un scop bine definit, din initiativa si sub supravegherea cuiva.

Administratia publica este orientata pentru realizarea a trei obiective: obtinerea unei administratii de buna calitate, respectul pentru drepturile cetatenilor si guvernare legitima, evidentiind faptul ca este imposibil sa realizezi schimbare fara a intelege necesitatea si conducerea schimbarii si ca managementul resurselor umane nu trebuie sa fie domeniul exclusiv al specialistilor, ci sa devina misiunea si responsabilitatea obisnuita a managerului.

Trebuie mentionata legatura directa dintre administratia publica si puterea politica, pornind de la constatarea ca administratia este subordonata acesteia, sarcinile sale precum si modalitatile practice de actiune fiind stabilite de puterea politica.

Avand in vedere faptul ca in mare masura realizarea deciziilor politice, progresul economico-social general depind de calitatea administratiei, se poate considera ca o atentie deosebita trebuie acordata problemei formarii si pregatirii personalului din acest domeniu de activitate.

Necesitatea prezentei unor specialisti in functiile administratiei de specialitate de nivel superior din cadrul diferitelor autoritati ale administratiei publice este incontestabila.

Sistemul de perfectionare in sistemul public este conceput in strategiile de instruire si perfectionare alaturi de strategiile globale ale reformei functiei publice. Astfel, administratia publica isi poate dezvolta propriile programe, adaptandu-le pentru a satisface nevoile specifice de pregatire si perfectionare pentru a realiza strategiile proprii. Instruirea este din ce in ce mai mult introdusa in planurile strategice, suliniind importanta crearii abilitatilor si competentelor necesare pentru a satisface cerintele programelor si pentru a asigura succesul pe termen lung al reformelor, care vizeaza crearea unor medii orientate pe client.

Administratia publica, activitate care consta in principal in organizarea si asigurarea executarii si in executia nemijlocita a prevederilor Constitutiei si ale tuturor actelor normative si ale celorlalte acte juridice emise de autoritatile statului de drept, are sarcina de a informa sistematic, ritmic si complet puterea politica asupra starii sistemului in ansamblul sau.

3. Relatia serviciu public - functie publica

Rolul primar al investitiilor publice este in primul rand acela de a oferi un serviciu beneficiarului. Serviciul oferit publicului poate fi legat de plati (efectuarea sau primirea acestora), consultanta sau informare, precum si din domeniul sanatatii, educatiei sau transporturilor.

Serviciul poate fi prestat in regim de piata (platit de beneficiar) sau poate fi finantat de la buget si reprezinta o serie de tranzactii intre client si prestator, acoperind domenii variate majoritatea fiind considerate a fi pentru interesul public. In general, serviciile publice constituie organisme sociale infiintate pentru satisfacerea cerintelor de hrana, locuinta, transport, cultura, sanatate, etc. ale membrilor unei colectivitati umane.

In literatura romaneasca, functia publica este definita ca fiind complexul de puteri si competente organizate de lege pentru satisfacerea unui interes general, in vedere de a fi ocupata, temporar, de un titular ( sau mai multi), persoane fizice, care exercitand puterile in limitele competentei, urmareste realizarea scopului pentru a care a fost creata functionarea. In acest context se poate defini functionarul public ca fiind cetateanul numit in conditiile legii intr-o functie publica, in serviciul unei autoritati publice centrale sau locale ori, dupa caz,    intr-o institutie publica aflata sub autoritatea organelor centrale ale administratiei publice sau a consiliilor judetene ori locale. Acestor functionari li se aplica regimul prevazut de dreptul public si sunt salarizati pentru activitatea depusa, exercitandu-si sarcinile in vederea realizarii competentei, a atributiilor specifice serviciului public in care este incadrat.

Exercitarea unei functii publice are la baza principii bine definite: legalitate, impartialitate, obiectivitate, transparenta, eficienta si eficacitate, responsabilitate (in conformitate cu prevederile legale), subordonare ierarhica, stabilitate in exercitarea functiei publice, orientare catre cetatean; sunt alimentate din fonduri publice si prin urmare functionarii publici sunt remunerati din fonduri publice, de la bugetul de stat sau de la bugetele locale.

Din februarie 2000, a inceput sa functioneze, in subordinea Guvernului si pe baza Regulamentului de organizare si functionare aprobat prin H.G. nr. 109/2000, intrata in vigoare prin H.G. nr. 299/2001, Agentia Nationala a Functionarilor Publici, avand misiunea de a crea un corp profesionist de functionari publici, stabil si neutru din punct de vedere politic si asigurand aplicarea strategiei si a Programului de guvernare in domeniul managementului functiei publice si a functionarilor publici.

Folosirea teoriilor si proceselor manageriale, politice si juridice in vederea realizarii mandatelor de guvernare legislative, executive si judecatoresti, defineste la modul general administratia publica in complexitatea ei, cu rolul de a asigura reglementarile si serviciile pentru societate in ansamblu cat si pentru segmentele acesteia.

In fiecare tara exista o anumita putere administrativa datorita continuitatii lucrarilor administratiei si a serviciilor sale, permanenta tehnicitatii, competentei si functionalitatii sale precum si datorita existentei personalului politico-administrativ.

Regimul administrativ este rezultatul unei serii de cauze si reflecta regimul politic, economic si social al poporului si epocii in care se plaseaza, el este mandat de vointe si raspunde aspiratiilor si nevoilor societatii, exercitand influente asupra vietii politice, economice si sociale a populatiei respective.

Prin activitatea lor, autoritatile administratiei publice asigura deplina egalitate in toate domeniile vietii economice, politice, juridice, sociale si culturale pentru toti cetatenii tarii fara deosebire de rasa, nationalitate, origine etnica, sex, limba, religie, opinie, apartenenta politica, avere sau origine sociala si garanteaza posibilitatea participarii tuturor cetatenilor la viata politica, economica, sociala si culturala.

Promovarea tuturor acestor drepturi, duce la aplicarea principiului conform caruia nimeni nu este mai presus de lege (Art. 16 din Constitutie).