Natura juridica a raportului serviciu public - functionar public

Natura juridica a raportului serviciu public - functionar public

In literatura romaneasca de specialitate**), se pune accent pe teoria statutului legal al functiei publice, raportul de functie publica avand la baza actul de numire ca act administrativ de autoritate si se mentioneaza cazul in care functionarii nefiind investiti legal cu competenta, emit acte lovite de nulitate absoluta. Functionarul nu se poate abate de la statutul sau legal, de la faptul ca drepturile sale constituie in acelasi timp si obligatii si nici nu poate solicita modificarea situatiei sale juridice. Acest lucru ar duce la modificarea legii sau a actelor juridice emise pe baza si in executarea legii, fapt considerat ilegal. Drepturile si obligatiile persoanei investite in functie publica au valabilitate strict in perioada prestarii functiei, sunt mentionate in actul normativ de numire si inceteaza in momentul incetarii raportului de serviciu, iar incalcarea lor de catre angajator poate fi contestata in contenciosul administrativ.

In acelasi volum mai sus mentionat, prof.univ.dr. Ion Popescu Slaniceanu isi expune punctul de vedere cu privire la reglementarea legala a functiei publice in interesul serviciului public, considerand ca astfel se urmareste crearea unei situatii uniforme pentru fiecare categorie de functionari publici neoferindu-i-se, in acelasi timp, posibilitatea functionarului sa ceara modificarea situatiei sale juridice, lucru ce ar duce la situatia in care acesta sa poata cere modificarea legii sau a actelor juridice. Totodata, autorul pune accent pe faptul ca functionarul nu poate renunta la drepturile care ii sunt conferite prin lege deoarece acestea au fost prevazute in interesul bunei functionari a serviciului public si reprezinta obligatii corelative.

Actul de numire, devenit act-conditie prin care se aplica unei persoane un regim general, impersonal si prestabilit, fiind un act de putere publica, este opozabil tuturor dupa ce functionarul a fost investit cu atributiile functiei si actul-conditie ca fiind "un act intermediar intre lege sau actul juridic si actul subiectiv prin care functionarul accepta regimul general si impersonal".

In doctrina a starnit multe controverse problema raportului juridic stabilit intre functionarul public si structura administratiei in care este incadrat. Regimul juridic statutar aplicabil functionarului public a fost reglementat pentru prima data in tara noastra prin Legea din 19.06.1923 intrata in vigoare la 01.01.1924, act normative dezbatut in acea perioada in literatura juridica romaneasca ca generator al unei jurisprudente deosebit de diversa.

Ideea adoptarii Statutului Functionarilor Publici a fost sustinuta atat inainte cat si dupa Decembrie 1989, unele acte normative facand trimitere la Legea nr. 69/1991 privind administratia publica locala (abrogata in prezent) si la Legea nr. 94/1992 privind organizarea si functionarea Curtii de Conturi.

Scopul Legii nr. 188/1999 consta in asigurarea in conformitate cu dispozitiile legale a unui serviciu public stabil, profesionist, transparent, eficient si impartial, in interesul cetatenilor precum si al autoritatilor si institutiilor publice din administratia publica centrala si locala, aceasta lege reglementand regimul general al raporturilor juridice dintre functionarii publici si autoritatile sau institutiile publice din administratia centrala si locala.

Natura juridica a functiei publice este de ordin legal, actul de numire in functie fiind un act unilateral de vointa, de drept public si nicidecum un contract de drept comun. Situatia legala in care se afla functionarul public presupune ca, coordonatele acesteia sunt stabilite de lege, iar atributiile care ii sunt incredintate sunt de ordin general, stabilite de lege, nu in interesul functionarului ci in interesul serviciului public.

Pentru respectarea principiului legalitatii administratiei publice nu este suficient ca atributiile care formeza diferite functii publice in cadrul structurilor administratiei sa aiba un caracter legal fiind necesar sa fie detinute in mod legal de cei care le exercita, in concluzie sa fie abilitati, investiti legal. Cu exceptia functiilor alese, functionarii publici sunt investiti prin actul de numire unilateral.

Functia publica este exercitata in general de catre persoane fizice care isi fac din aceasta o cariera, fiecare functionar public are drept personal la avansare in functie, la inamovibilitate sau stabilitate, la salariu, etc.

Prin individualizarea efectuata le investirea in functia publica, dreptul devine subiectiv, avand un titular, astfel incat functionarul poate sa il apere in conformitate cu dispozitiile legale. Astfel de drepturi sunt publice, iar functionarul detine temporar, doar pe durata exercitarii functiei publice, fiind conferite in interes general cu scopul de a acorda titularului functiei garantii in indeplinirea atributiilor sale. Fiind atribuite in interes general aceste drepturi pot fi amplificate, dimensionate sau suprimate prin lege, in scopul cresterii eficacitatii serviciului public.

Legea nr. 188/1999 mentioneaza in mod expres garantarea dreptului la opinie a functionarilor publici; dreptul la asociere sindicala si de a infiinta organizatii sindicale si exercitarea oricarui mandate in cadrul acestora; dreptul la salariu compus din: salariul de baza, sporul de vechime in munca, suplimentul postului, suplimentul gradului; dreptul de a-si perfectiona continuu pregatirea profesionala; dreptul la prime si indemnizatii; dreptul de a beneficia de asistenta medicala; dreptul la concediu de odihna, de boala, de maternitate, pentru ingrijirea si cresterea copiilor; dreptul la pensie; dreptul de a-si desfasura activitatea sub protectia legii; conditii normale de munca si igiena de natura sa le ocroteasca sanatatea si integritatea fizica.   

Situatia juridica a functionarului public este statuara, el aflandu-se in raport juridic de serviciu si nu de munca prin numirea in functie publica fiind investit cu un statut legal.

Principiul autoritatii sau ierarhiei il plaseaza pe functionarul public sub autoritatea superiorului ierarhic atat in ceea ce priveste coordonarea activitatii sale cat si hotararii in privinta situatiei sale profesionale, el nu este implicat in aceasta etapa a activitatii sale, nu poate interveni, nu o poate influenta, permitandu-i-se doar sa conteste la organele jurisdictionale competente, eventualele decizii pretins abuzive luate fata de el.

Astazi, in mai toate tarile, problema subordonarii care este esentiala pentru investirea in functia publica este conceputa ca o subordonare atenuata atat in sensul limitarii prerogativelor sefilor ierarhici, cat si in sensul acordarii unor garantii pentru functionarul public, pentru a fi eliminat pe cat posibil arbitrariul sefilor ierarhici.

Este subliniat caracterul obligatoriu al conducatorului serviciului public pentru serviciul public pentru functionarii din subordine. Acest caracter nu trebuie conceput de o maniera absoluta, el nu interzice, ci dimpotriva, obliga pe functionarul public ca, atunci cand unele dispozitii au un caracter vadit ilegal, sa atraga in scris atentia celui care a dat dispozitia asupra caracterului ilegal al acesteia. Daca acesta din urma insista, in scris, subordonatul executa dispozitia,    fiind insa exonerat de raspundere.

Incalcarea de catre functionarii publici, cu vinovatie, a indatoririlor de serviciu atrage raspunderea disciplinara contraventionala, civila sau penala (dupa caz), iar incalcarea normelor de conduita profesionala si civica prevazute de lege constituie abatere disciplinara si atrage raspunderea disciplinara a acestora.

Sanctiunile disciplinare care i-au fost aplicate functionarului public, ordonate cronologic si fara discontinuitati, documentele privind evaluarea anuala a activitatii, documentul de numire in functie a acestuia, precum si avansarile in functii, trepte, clase, grade sau categorii, se depun in dosarul sau profesional.

In cariera, functionarul public beneficiaza de dreptul de a promova in functia publica si de a avansa in gradele de salarizare.

Promovarea este modalitatea de dezvoltare a carierei prin ocuparea unei functii publice superioare, constituind unul din instrumentele cele mai eficiente ce pot determina stimularea atitudinii functionarului, motivarea acestuia in vederea cresterii randamentului activitatii proprii si, in consecinta, cresterea eficientei de ansamblu a administratiei publice.

Un aspect destul de neglijat in tara noastra, a fost acela al consultantei specializate in conceperea, desfasurarea si finalizarea pregatirii personalului din administratia publica, modalitate aplicata in toate tarile occidentale.