Actiunea penala pusa in miscare la plangerea prealabila a persoanei vatamate

Sectiunea I. Notiunea plangerii prealabile

Tragerea la raspundere penala se realizeaza pe calea actiunii penale. In principiu, punerea in miscare si exercitarea actiunii penale este un drept ce apartine procurorului si o obligatie ce incumba acestuia, pentru majoritatea faptelor prevazute de legea penala. Acest drept al procurorului si obligatia corelativa sunt corolare ale uneia din regulile de baza ale procesului nostru penal, respectiv oficialitatea sau obligativitatea acestuia.

Pentru unele infractiuni, anume prevazute de lege, punerea in miscare si exercitarea actiunii penale sunt conditionate de existenta plangerii prealabile a persoanei vatamate prin infractiune. In cazul acestora, atat inceperea urmaririi judiciare, cat si punerea in miscare a actiunii penale se fac la plangerea prealabila a persoanei vatamate. Legiuitorul a voit ca unele fapte penale sa nu fie aduse in fata organelor judiciare decat prin manifestarea de vointa a celor care au avut de suferit de pe urma lor .

S-a avut in vedere, inainte de toate, armonizarea intereselor individuale, particulare, cu cele generale, sociale, armonizare facuta atat in interesul victimei infractiunii (si in primul rand al acesteia), cat si al societatii. Institutia plangerii prealabile este veche atat in legislatia noastra, cat si in legislatia altor state. A face un istoric cat de scurt al acestor reglementari depaseste cadrul lucrarii de fata. Mai mult, in unele lucrari de drept procesual penal se prezinta si evolutia istorica a plangerii prealabile si deci prin reluarea lor nu s-ar aduce ceva nou. De aceea, in cele ce urmeaza vom insista asupra reglementarii actuale a institutiei de catre legislatia noastra si in masura necesara vom invoca si textele din Codurile penal si de procedura penala anterioare.

Plangerea simpla este actul de sesizare care emana de la persoana careia i s-a cauzat o vatamare prin infractiune. Potrivit art. 222 alin. 1 C. proc. pen. "Plangerea este incu-nostintarea facuta de o persoana sau de o unitate din cele la care se refera art. 145 din Codul penal, careia i s-a cauzat o vatamare prin infractiune'. Astfel, plangerea ne apare ca o cerere adresata organelor judiciare de catre cel ce a suferit de pe urma infractiunii prin care se solicita urmarirea persoanelor presupuse ca vinovate in scopul pedepsirii lor. Plangerea prezinta deci atat caracteristicile unei cereri, cat si cele ale unei sesizari1.

Este necesar a se face deosebire intre plangerea simpla, ca modalitate ordinara, comuna, de sesizare a organelor judiciare penale, si plangere prealabila, ca o cauza care impiedica punerea in miscare si exercitarea actiunii penale, si ca mod de sesizare exclusiv, intrucat aceasta din urma are un tratament juridic aparte. De aceea, legiuitorul i-a instituit un tratament juridic complex, atat in Codul penal (art. 131-132), cat si in Codul de procedura penala (art. 279-286), potrivit caruia natura juridica si efectele pe care le produce plangerea prealabila sunt cu totul altele decat cele ale plangerii simple .

Plangerea prealabila consta in incunostintarea facuta de persoana vatamata prin infractiune si constituie in acelasi timp cererea necesara pentru urmarirea si tragerea la raspundere penala a celui vinovat de comiterea acelei infractiuni. Se numeste plangere, deoarece persoana vatamata aduce la cunostinta organelor judiciare fapta savarsita si solicita ca cel vinovat sa fie supus urmaririi judiciare; sub acest aspect plangerea prealabila se aseamana cu plangerea simpla. Este prealabila, fiindca introducerea sa conditioneaza, in cazurile prevazute de lege, inceperea urmaririi judiciare, asa ca fara aceasta introducere urmarirea nu poate sa inceapa. in lipsa plangerii prealabile nu poate exista tragere la raspundere penala si, pe cale de consecinta, nu poate fi pusa in miscare sau exercitata nici actiunea penala . De fapt, acest ultim aspect constituie deosebirea esentiala dintre plangerea simpla, ca mod de sesizare, si plangerea prealabila, ca institutie juridica de sine statatoare.

Asupra naturii juridice a plangerii prealabile s-au emis diferite pareri in literatura juridica de specialitate. Intr-o prima opinie s-a considerat ca plangerea prealabila este o institutie in exclusivitate a dreptului penal material si ca in lipsa ei fapta comisa n-ar constitui infractiune. Intr-o alta opinie, din contra, s-a considerat ca plangerea prealabila este o institutie a dreptului procesual penal. Opinia dominanta , atat in doctrina din tara noastra, cat si in cea straina, precum si in legislatiile moderne, este aceea ca plangerea prealabila are un caracter mixt. Caracterul sau mixt consta in faptul ca, din punctul de vedere al dreptului penal material, ea este o cerinta care conditioneaza pedepsirea faptei comise, respectiv, mentinerea sau inlaturarea raspunderii penale a celor vinovati, iar din punctul de vedere al dreptului procesual penal este o conditie de pro-cedibilitate.

Recunoasterea acestui caracter se materializeaza in legislatia noastra, prin reglementarea plangerii prealabile atat in cuprinsul Codului penal, cat si in cel al Codului de procedura penala .

Plangerea prealabila nu inlatura incriminarea, asa cum se prevedea in Codul penal anterior, ci numai raspunderea penala. Ca atare, fapta comisa, in obiectivitatea ei juridica, ramane infractiune, indiferent daca s-a introdus sau nu plangerea prealabila. Ceea ce s-a supus vointei persoanei vatamate este numai indeplinirea conditiilor pentru tragerea la raspundere penala. Aprecierea unei fapte ca infractiune, precum si dezincriminarea ei este un atribut al statului ce si-l exercita, in mod suveran si independent, prin organele sale supreme ale puterii. Numai el dispune, pe cale de lege, ce fapte sa fie considerate infractiuni si tot el, in acelasi mod, dispune ca unele fapte socotite infractiuni sa nu mai aiba acest caracter.

Corespunzator plangerii prealabile, Codul penal in vigoare reglementeaza distinct impacarea partilor (art.132 C. pen.), care isi produce efecte numai in cazurile anume prevazute, in partea speciala a Codului penal, indiferent daca promovarea si exercitarea actiunii penale sunt conditionate de introducerea plangerii prealabile. Ceea ce inseamna ca nu in toate cazurile in care raspunderea penala este conditionata de existenta unei plangeri prealabile, impacarea partilor inlatura aceasta raspundere si invers, impacarea partilor poate interveni si atunci cand punerea in miscare a actiunii penale nu este conditionata de introducerea unei plangeri prealabile.

Impacarea partilor, fiind personala si neconditionata, isi produce efectele si asupra actiunii civile. In asemenea cazuri, in care plangerea prealabila a fost introdusa de altcineva, dar in numele persoanei vatamate (sot pentru sotie sau un imputernicit), retragerea plangerii ori impacarea nu poate fi realizata decat de catre titularul dreptului, respectiv, de catre partea vatamata sau de catre persoanele indreptatite prin lege (art. 132 alin. 3 C. pen. asa cum a fost modificat prin legea nr. 6/1973)1.

Pe planul dreptului procesual, plangerea prealabila, ca si impacarea partilor sunt legate direct de actiunea penala. Este firesc sa fie asa, intrucat obiectul actiunii penale consta tocmai in tragerea la raspundere penala a celor vinovati de savarsirea infractiunilor respective. Ca atare, atunci cand punerea in miscare a actiunii penale se face numai la plangerea prealabila a persoanei vatamate, lipsa plangerii inlatura raspunderea penala si impiedica deci urmarirea judiciara (art. 131 alin. 1 C. pen., art. 10 lit. f si art. 279 alin. 1 C. proc. pen.).

Fiind pusa si in legatura cu inceperea urmaririi judiciare, plangerea prealabila, pe langa faptul ca reprezinta o conditie a urmaririi, ne apare si ca un mod special de sesizare in cazul infractiunilor supuse acestei conditii . De altfel, reglementarea actiunii penale puse in miscare la plangerea prealabila a persoanei vatamate se rasfrange in anumite privinte asupra desfasurarii intregului proces penal.

Reglementarea speciala a actiunii penale, puse in miscare la plangerea prealabila a persoanei vatamate, are anumite particularitati care o deosebesc de actiunea penala pusa in miscare si exercitata potrivit regulilor obisnuite, de sesizare (art. 221 si urm. C. proc. pen.).

Actiunea penala, atat in cazul cand este pusa in miscare potrivit procedurii obisnuite, cat si in cazul cand este pusa in miscare la plangerea prealabila a persoanei vatamate, apartine statului (societatii), ca titular al dreptului de a pedepsi.

Statul este suveran sa traga la raspundere penala pe cei vinovati de savarsirea infractiunilor. Acesta foloseste si exercita acest drept prin organele specializate considerate ca reprezentanti calificati ai sai. De aceea, potrivit actualului Cod de procedura penala, in principiu, dreptul de a pune in miscare si de a exercita actiunea penala apartine procurorului, ca reprezentant al statului. In mod exceptional, acest drept este exercitat si de catre instanta de judecata de prim grad pentru situatiile prevazute in art. 279 alin. 2 lit. a C. proc. pen. si 336 alin. 2 C. proc. pen.

Persoana vatamata nu are dreptul deci de a pune in miscare actiunea penala. Atat dispozitiile din Codul penal (art. 131 alin. 1), cat si cele din Codul de procedura penala (art. 221 alin. 2 si 279 alin. 1) prevad ca in cazul anumitor infractiuni, actiunea penala se pune in miscare numai la plangerea prealabila a persoanei vatamate. Persoana vatamata are facultatea de a indeplini sau nu aceasta conditie esentiala de care depinde punerea in miscare a actiunii penale. In asemenea cazuri, alaturi de stat ca titular general al actiunii penale, persoana vatamata apare ca substituit procesual special al acestei actiuni.

Actiunea penala in cazul plangerii prealabile nu are caracter obligatoriu. Persoana vatamata are latitudinea de a alege intre a indeplini sau a nu indeplini conditia pentru punerea in miscare a actiunii penale, adica de a introduce plangerea prealabila, de a nu introduce, de a retrage aceasta plangere in timp util (pana la ramanerea definitiva a hotararii judecatoresti). Partea vatamata isi pastreaza facultatea de a-si mentine sau retrage plangerea prealabila si in cazurile in care actiunea penala a fost pusa in miscare de catre procuror, dar la plangerea sa prealabila. In situatiile in care cel vatamat este o persoana lipsita de capacitate de exercitiu ori cu capacitate de exercitiu restransa, actiunea penala se pune in miscare de catre procuror si din oficiu, in ideea ocrotirii corespunzatoare a celor vatamati.

Din aceleasi motive, atat retragerea plangerii, cat si impacarea partilor cunosc o reglementare speciala in privinta efectelor ce le produc (art. 131 alin. 2 C. pen. si 132 alin. isi 2 C. pen.). O reglementare speciala, dar de alta natura, o constituie si faptul ca invinuitul sau inculpatul poate cere continuarea procesului penal, potrivit art. 13 C. proc. pen., chiar daca partea vatamata isi retrage plangerea prealabila. Exceptia se motiveaza pe principiul prezumtiei de nevinovatie si deci pe posibilitatea acordata de lege invinuitului sau inculpatului de a dovedi lipsa de temeinicie a plangerii prealabile introdusa de persoana vatamata impotriva lui.

Actiunea penala pusa in miscare fie din oficiu, fie la plangerea prealabila a persoanei vatamate este irevocabila si indisponibila. Dreptul de a dispune de actiunea penala nu apartine nici procurorului si nici persoanei vatamate, el apartine in exclusivitate statului . Statul dispune de actiunea penala in doua moduri: fie sporadic, cand crede necesar (prin amnistie ori prin abrogarea incriminarii), fie printr-o declaratie anticipata, dar sub anumite conditii (prescriptie, neintroducerea in termen a plangerii prealabile, retragerea acesteia, impacarea partilor, in cazurile prevazute de lege).

Prin retragerea plangerii sau prin neintroducerea acesteia ori prin impacare, persoana vatamata nu dispune de actiunea penala, ci indeplineste conditia sub care statul, prin lege, renunta la actiunea penala. Dispozitiile din articolul 10 lit. f C. proc. pen. precizeaza caracterul de conditie al introducerii plangerii prealabile si deci acelasi caracter il are si retragerea plangerii sau impacarea partilor (art. 10 lit. h C. proc. pen.). Persoana vatamata dispune numai de plangerea sa prealabila nu si de actiune, iar procurorul dispune de procesul penal prin constatarea neintroducerii plangerii ori retragerii acesteia de catre persoana vatamata.

Actiunea penala pusa in miscare la plangerea prealabila a persoanei vatamate este indivizibila ca si cea pusa in miscare din oficiu. Indivizibilitatea ei decurge din unitatea infractiunii care, ca fapt juridic, ramane indivizibila, chiar si atunci cand la savarsirea acesteia au luat parte mai multe persoane. Si in acest caz actiunea penala este una singura, indiferent daca rezultatul infractiunii este consecinta activitatii unei singure persoane sau a mai multora.

Codul penal in vigoare reglementeaza clar aceasta problema, in art. 131 alin. 3 si 4 consacrand teza indivizibilitatii active sau pasive a raspunderii penale. Astfel, in cazul in care prin savarsirea infractiunii, pentru care se cere plangerea prealabila, s-au adus vatamari mai multor persoane, va interveni tragerea la raspundere penala chiar daca plangerea prealabila s-a introdus numai de catre una din persoanele vatamate. Plangerea acesteia va produce efecte ca si cand toate persoanele vatamate ar fi introdus asemenea plangeri.

Plangerea isi produce efectul tragerii la raspundere penala si atunci cand ea a fost introdusa de mai multe persoane vatamate, dar numai una si-o mentine. In asemenea situatii, pentru ca lipsa plangerii prealabile sa-si produca efectele, trebuie ca nici una din persoanele vatamate sa nu introduca plangere sau, ca toate cele care au introdus plangeri sa le retraga . Este ceea ce in doctrina se desemneaza prin notiunea de indivizibilitate activa.

Cand infractiunea este rezultatul conlucrarii mai multor persoane (participatie), tragerea la raspundere penala pentru toti participantii are loc chiar daca plangerea prealabila s-a facut sau se mentine numai cu privire la unul sau unii dintre ei. Infractiunea, ca temei al raspunderii penale, este indivizibila si in consecinta toti faptuitorii ei sunt raspunzatori in fata legii penale. Actiunea penala este indivizibila din punctul de vedere al dreptului penal material, chiar daca procesual participantii sunt urmariti si judecati separat. Si in acest caz retragerea plangerii isi produce efecte in masura in care se refera la toti participantii. De fapt, retragerea plangerii se face cu privire la fapta si nu cu privire la o anumita persoana. Aceasta situatie se califica drept indivizibilitate pasiva.

Indivizibilitatea usureaza mult atat punerea in miscare, cat si exercitarea actiunii penale, intrucat persoana vatamata nu este obligata sa tina seama de interesul celorlalte persoane vatamate (cand sunt mai multe lezate prin aceeasi infractiune), iar actiunea penala pusa in miscare impotriva oricaruia dintre participanti este valabil pusa in miscare impotriva tuturor .

Sectiunea a II-a. Procedura plangerii prealabile

Plangerea prealabila, ca institutie a dreptului penal material, este tratata in partea generala a Codului penal printre cauzele care inlatura raspunderea penala, iar in partea speciala ca o conditie necesara pentru punerea in miscare a actiunii penale. Aspectele procesuale, asa cum s-a aratat, sunt reglementate in Codul de procedura penala.

Infractiunile pentru care Codul penal conditioneaza punerea in miscare a actiunii penale de existenta plangerii prealabile a persoanei vatamate sunt: lovirea sau alte violente (art, 180 alin. 3); vatamarea corporala (art. 181 alin. 2); vatamarea corporala din culpa (art. 184 alin. 5); violarea de domiciliu (art. 192 alin. 3); amenintarea (art. 193 alin. 2); violarea secretului corespondentei (art. 195 alin. 3); divulgarea secretului profesional (art. 196 alin. 2); violul (art. 197 alin 4); insulta (art. 205 alin. 3); calomnia (art. 206 alin. 2); furtul savarsit intre soti ori rude apropiate sau de catre minor in paguba tutorelui sau, ori de catre cel care locuieste impreuna cu persoana vatamata (art. 210 alin. 1); abuzul de incredere (art. 213 alin. 2); gestiunea frauduloasa (art. 214 alin. 3); distrugerea (art. 217 alin. 6); tulburarea de posesie (art. 220 alin. 2); adulterul (art. 304 alin. 2); abandonul de familie (art. 305 alin. 3); nerespectarea masurilor privind incredintarea minorului (art. 307 alin. 3); tulburarea folosintei locuintei (art. 320 alin. 2).

O fapta comisa in afara teritoriului tarii nu poate fi urmarita si judecata in tara daca potrivit legii penale de la locul savarsirii este necesara o plangere prealabila din partea persoanei vatamate si o atare plangere nu a fost facuta (art. 6 alin. ultim C. pen.).

Pentru majoritatea dintre aceste infractiuni, impacarea partilor inlatura raspunderea penala. Fac exceptie faptele in privinta carora opereaza fie o cauza speciala de nepedepsire, fie iertarea. In toate cazurile, prin efectul cauzelor respective, se inlatura raspunderea penala si in felul acesta se pune capat procesului penal; solutia se justifica prin aceea ca se creeaza o situatie favorabila victimei.

Cuprinsul plangerii prealabile este reglementat prin dispozitia din art. 283 C. proc. pen.; prevederile respective trebuie completate insa cu cele ale dispozitiilor din art. 222 C. proc. pen., care reglementeaza continutul plangerii simple.

In plangerea prealabila trebuie sa se arate numele, prenumele, calitatea si domiciliul petitionarului, sa se descrie fapta comisa care formeaza obiectul plangerii, sa se indice autorul acesteia, precum si mijloacele de proba pe care se intemeiaza . De asemenea, in plangerea prealabila trebuie sa se mai arate adresa partilor si a martorilor. Persoana vatamata trebuie sa precizeze daca se constituie parte civila in cauza, iar cand este cazul sa indice si persoana responsabila civilmente, cu datele necesare. Nu trebuie sa precizeze ca se constituie parte vatamata, intrucat aceasta se subintelege (rezulta din insasi introducerea plangerii prealabile).

In cazul in care persoana vatamata nu are date despre faptuitor, ea are dreptul sa solicite organului de cercetare penala sprijinul pentru identificarea acestuia (art. 279 alin. 2 lit. a C. proc. pen.). Dupa identificare, persoana vatamata se adreseaza cu plangerea sa instantei de judecata.

Cand continutul plangerii prealabile nu cuprinde toate datele cerute de lege, organul caruia a fost adresata are datoria sa ceara completarea acesteia cu datele lipsa. Rolul activ al organelor de cercetare penala, al procurorului sau al instantei, trebuie sa se manifeste din plin la introducerea plangerii prealabile. In felul acesta se previn consecintele de ordin negativ, atat pentru persoana vatamata, cat si pentru societate, mai ales daca prin aceste neajunsuri s-ar ajunge la imposibilitatea tragerii la raspundere penala a faptuitorului.

Plangerea prealabila trebuie sa se refere la una din infractiunile pentru care legea conditioneaza punerea in miscare a actiunii penale de existenta acestei plangeri. Daca plangerea prealabila se refera la o alta infractiune, decat cele pentru care legea conditioneaza punerea in miscare a actiunii penale de existenta acesteia, ea va fi considerata o plangere simpla si deci un mod obisnuit de sesizare a organului de cercetare penala sau a procurorului.

Plangerea prealabila trebuie sa fie facuta de catre persoana vatamata (art. 131 alin. 1 C. pen.)3. Ea este cea care a avut de suferit prin savarsirea infractiunii si ca atare si titularul dreptului de a introduce plangerea in vederea tragerii la raspundere penala a celor vinovati. Asa cum rezulta si din art. 24 alin. 1 C. proc. pen., persoana vatamata este "persoana care a suferit prin fapta penala o vatamare fizica, morala sau materiala'. Daca in legatura cu aceasta vatamare participa in procesul penal, ea devine parte vatamata.

In sfarsit, plangerea prealabila a persoanei vatamate trebuie sa fie facuta in forma prevazuta de lege, sa fie introdusa in termen si la organul competent. Indeplinind aceste conditii, plangerea prealabila isi va produce efectele potrivit dispozitiilor din Codul penal si din Codul de procedura penala.

In afara de conditiile aratate plangerea prealabila, pentru a fi valabila, trebuie sa fie introdusa in termenul legal .

Daca intr-o cauza in care s-au facut acte de cercetare penala se considera ulterior ca fapta urmeaza a primi o incadrare juridica pentru care este necesara plangerea prealabila, organul de cercetare penala cheama partea vatamata si o intreaba daca intelege sa faca plangere. In caz afirmativ, organul de cercetare penala continua cercetarea. In caz contrar, transmite actele procurorului in vederea incetarii urmaririi penale

Acest termen este prevazut in Codul de procedura penala (art. 284) si nu in Codul penal, ca in legislatia anterioara. Termenul are o durata diferita si nu de trei luni, ca in Codul penal anterior. in al treilea rand, termenul incepe sa curga din ziua in care persoana vatamata a cunoscut pe faptuitor. In consecinta, imprejurarea ce determina curgerea termenului nu este cunoasterea faptei, ci a faptuitorului. Cunoasterea faptuitorului, pe langa ca implica si cunoasterea faptelor comise de catre acesta, constituie conditia folosirii actiunii penale in personam.

In cazul infractiunilor pentru care legea prevede ca este necesara o plangere prealabila, aceasta trebuie sa fie introdusa in termen de doua luni socotite din ziua in care persoana vatamata a stiut cine este faptuitorul. Cand persoana vatamata este un minor sau un incapabil, termenul curge de la data cand persoana indreptatita a reclama a stiut cine este faptuitorul. In acest caz, potrivit art. 131 alin. 5 C. pen., desi actiunea penala se pune in miscare si din oficiu de catre procuror, termenul de doua luni, prevazut in Codul de procedura penala, ramane valabil si pentru procuror.

In legatura cu aplicarea procedurii de urmarire si judecare a infractiunilor flagrante fata de unele infractiuni supuse plangerii prealabile. Termenul de introducere a plangerii este de 24 de ore de la constatarea savarsirii infractiunii flagrante. In cazul cand persoana vatamata nu poate respecta acest termen ea poate face plangere prealabila potrivit procedurii ordinare pentru fapta savarsita, pierzand astfel posibilitatea ca acea fapta sa fie urmarita si judecata potrivit cu procedura speciala pentru infractiunile flagrante (art. 465-479 C. proc, pen.).

Infractiunile pentru care legea conditioneaza tragerea la raspundere penala a faptuitorului de existenta plangerii prealabile a persoanei vatamate se impart in mai multe categorii, in raport cu natura faptei comise si cu persoana faptuitorului. Plangerea prealabila pentru aceste infractiuni se introduce la urmatoarele organe :

a) Potrivit dispozitiilor art. 279 alin. 2 lit. a C. proc. pen., persoana vatamata poate sa se adreseze cu plangere direct instantei.

Pentru ca plangerea prealabila sa fie valabila, pe langa conditiile generale ale oricarei plangeri, trebuie sa se refere la:

- una din infractiunile prevazute in Codul penal in art. 180, 184 alin. 1, 193, 205, 206, 210, 213 si 220, daca faptuitorul este cunoscut; cand este necunoscut, partea vatamata se poate adresa organului de cercetare penala pentru identificarea lui, caz in care cererea sa se limiteaza strict la aceasta solicitare, iar obligatiile organului de cercetare privesc investigatiile de identificare, cauza aflandu-se in sfera procesului penal;

- persoana vatamata se adreseaza cu plangerea sa prealabila direct instantei de judecata si in cazul infractiunilor prevazute de Codul penal in art. 193, 205 si 206, cand sunt savarsite prin presa sau orice mijloace de comunicare in masa[16];

- identitatea faptuitorului, intrucat plangerea sa prealabila nu este o simpla sesizare, ci o conditie indispensabila pentru tragerea la raspundere penala a acestuia si pentru punerea in miscare a actiunii penale de catre instanta de judecata;

- plangerea poate fi introdusa valabil si actiunea penala poate fi pusa in miscare si exercitata, in masura in care n-a intervenit vreuna din cauzele prevazute in art. 10 C. proc. pen. - in afara plangerii prealabile.

Fiind indeplinite aceste conditii, persoana vatamata este libera sa introduca plangerea prealabila la instanta de judecata competenta sa judece in prima instanta cauza. Pentru aceste infractiuni, asa cum s-a mai aratat, actiunea penala se pune in miscare de catre instanta de judecata prin incheierea de investire cu cauza respectiva. Instanta nu se investeste prin plangerea prealabila a persoanei vatamate, ci prin incheierea sa pe care o emite atunci cand este sesizata printr-o plangere prealabila, aceasta fiind actul de inculpare a celui supus judecatii .

Dupa investire, deci dupa punerea in miscare a actiunii penale judecata se desfasoara potrivit procedurii comune, cu precizarea ca partea vatamata isi pastreaza neatins dreptul de a dispune de plangerea sa pana la ramanerea definitiva a hotararii pronuntate. Dispunerea se materializeaza in: retragerea plangerii exprimata expres sau, inainte de modificarile intervenite in 2006, prin neprezentarea consecutiva la doua termene de judecata, la care a fost legal citata; prin impacare sau iertare in cazurile prevazute de lege .

Pentru celelalte infractiuni supuse procedurii plangerii prealabile, plangerea se adreseaza organului de cercetare penala sau procurorului ori organului competent (art. 279 alin. 2 lit. b si c C. proc. pen.), cazuri in care procesul penal are forma sa tipica, normala, in cadrul careia urmarirea penala si judecata ca faze ale sale se efectueaza potrivit cu procedura comuna. Astfel, persoana vatamata se adreseaza cu plangerea sa organului de cercetare penala sau procurorului cand sunt comise alte infractiuni decat cele aratate in art. 279 alin. 2 lit. a. Acestea sunt: vatamarea corporala (art. 181 C. pen.); violarea de domiciliu (art. 192 alin. 3 C. pen.); violarea secretului corespondentei (art. 195 alin. 3. C. pen.); divulgarea secretului profesional (art. 196 alin. 2 C. pen.); violul (art. 197 alin. 4 C. pen.); gestiunea frauduloasa (art. 214, alin. 3); distrugerea (art. 217 alin. 6 C. pen.); adulterul (art. 304 alin. 2 C. pen.); abandonul de familie (art. 305 alin. 3 C. pen.); nerespectarea masurilor privind incredintarea minorului (art. 307 alin. 3 C. pen.); tulburarea folosintei locuintei (art. 320 alin. 2 C. pen.). Realizarea urmaririi penale cu privire la faptele enumerate are loc dupa regulile comune de procedura penala si este de natura sa asigure in conditii mai bune aflarea adevarului si sa previna aglomerarea instantelor de judecata cu pricini care ar putea fi solutionate de catre procuror in faza de urmarire penala. Fiind deci cazul unor infractiuni cu un grad de pericol social mai sporit decat al celor din prima categorie, legiuitorul a inteles sa supuna unei verificari temeinice plangerea prealabila adresata organelor compentente si numai dupa aceea sa fie sesizata instanta de judecata. In aceste cazuri, persoana vatamata se poate adresa cu plangerea sa, fie organului de cercetare penala, fie procurorului, potrivit cu competenta acestora reglementata in art. 207-209 C. proc. pen.

Persoana vatamata se adreseaza cu plangerea prealabila organului competent sa efectueze urmarirea penala, pentru oricare din infractiunile supuse acestei conditii de punibilitate si urmarire, daca plangerea este indreptata in contra unui judecator, procuror, notar public, militar, judecator si controlor financiar de la camera de conturi judeteana sau contra uneia din persoanele aratate in art. 29 punctul 1 C. proc. pen. (senatori, deputati, membrii ai Guvernului, judecatorii Curtii Constitutionale, maresali si generali, sefii cultelor religioase organizate in conditiile legii si altii).

Organul competent sa efectueze urmarirea penala pentru infractiunile savarsite de categoriile de persoane prevazute in art. 279 alin. 2 lit. c se determina in raport cu dispozitiile Codului de procedura penala privitoare la competenta dupa materie si dupa calitatea persoanei (art. 25-29, art. 45 si 207-209 C. proc. pen.). Urmarirea penala pentru aceste categorii de persoane, in legatura cu infractiunile supuse procedurii plangerii prealabile, se efectueaza intotdeauna catre procuror. Procurorul competent este cel din parchetul de pe langa instantele abilitate sa judece in prima instanta acele infractiuni.

Procedura pentru infractiunile flagrante supuse plangerii prealabile este reglementata prin dispozitiile din art. 280 si 479 C. proc. pen. Potrivit acestor dispozitii, in cazul infractiunilor flagrante, organul de urmarire penala este obligat sa constate existenta acestora, chiar si in lipsa plangerii prealabile. Situatia se impune pe considerentul ca, initial, nu se poate sti daca este o infractiune pentru care se aplica sau nu procedura plangerii prealabile, procedura speciala sau cea obisnuita.

Constatarea infractiunii flagrante, indiferent de procedura de urmarire si judecata care se aplica, contribuie la aflarea adevarului, intrucat cu acea ocazie se strang toate dovezile cu privire la existenta infractiunii, la identitatea si vinovatia faptuitorului. Procesul-verbal care se incheie cu ocazia constatarii infractiunii flagrante trebuie sa cuprinda informatii cu privire la imprejurarile in care a fost comisa fapta.

Dupa constatarea infractiunii flagrante, daca se considera ca fapta constituie vreuna din infractiunile aratate in art. 279 alin. 2 lit. a C. proc. pen., constatarile facute vor fi trimise, la cerere, instantei sesizate prin plangere (art. 280 alin. 2 C. proc. pen.), intrucat fata de asemenea infractiuni nu se aplica procedura speciala de urmarire si judecata (art. 479 alin. 2, teza a 2-a, C. proc. pen.). Trimiterea are loc numai daca persoana vatamata s-a adresat cu plangerea sa, in conditiile legii, instantei de judecata competente .

Daca infractiunea flagranta este una dintre cele prevazute in art. 279 alin. 2 lit. b si c C. proc. pen., organul de urmarire penala are obligatia sa cheme persoana vatamata si sa o intrebe daca intelege sa faca plangerea prealabila in termen de 24 de ore de la constatarea savarsirii infractiunii. In cazul in care persoana vatamata declara ca face plangere, organul de cercetare penala sau procurorul continua urmarirea penala, aplicand procedura speciala.

Chiar daca s-a introdus plangerea prealabila nu va fi aplicata procedura speciala de urmarire si judecata a infractiunilor flagrante, daca nu sunt indeplinite conditiile aratate in art. 466 C. proc. pen.

Cand persoana vatamata nu introduce plangerea prealabila in termenul de 24 de ore, organul de cercetare penala propune procurorului solutia prevazuta in art. 11 pct. 1 lit. c, in raport de cauza de la art. 10 lit. f C. proc. pen. Dispozitia din art. 479 alin. ultim se refera numai la aplicarea procedurii speciale pentru aceste infractiuni. Persoana vatamata, care nu a introdus plangerea prealabila in termen de 24 de ore, nu este decazuta din dreptul de a pretinde tragerea la raspundere penala a faptuitorului; acest drept poate fi valorificat potrivit procedurii speciale a plangerii prealabile in termenele mentionate in art. 284 C. proc. pen. Persoana vatamata va putea folosi toate materialele obtinute de catre organul de cercetare penala cu ocazia constatarii infractiunii flagrante.

O infractiune pentru care este necesara plangerea prealabila se poate gasi uneori in raport de conexitate sau indivizibilitate cu o alta infractiune. Actualul Cod de procedura penala cuprinde dispozitii speciale cu privire la aceasta situatie, spre deosebire de Codul anterior care nu rezolva o asemenea situatie. Dispozitiile din art. 281 alin. 1 C. proc. pen. prevad care este procedura in situatia in care exista indivizibilitate sau conexitate intre infractiuni pentru care este necesara o plangere prealabila, care trebuie, potrivit art. 279 alin. 2 C. proc. pen., introdusa la organe diferite, iar in dispozitia din art. 281 alin. 2 c. proc. pen. procedura in caz de conexitate sau indivizibilitate intre infractiuni supuse plangerii prealabile si infractiuni pentru care nu se cere o astfel de plangere .

In asemenea cazuri de indivizibilitate sau conexitate, daca nu este posibila disjungerea, se aplica dispozitiile din art. 35 C. proc. pen., in sensul ca competenta de a judeca toate faptele si pe toti faptuitorii revine instantei mai intai sesizate, daca acestea sunt de grad egal, ori instantei superioare cand competenta apartine unor instante de grade diferite, in cazul faptelor care atrag simultan competenta unor instante civile si militare, solutionarea acestora se face de catre instanta militara determinata dupa regulile obisnuite de competenta.

In cazul in care exista situatii de indivizibilitate sau conexitate intre infractiunile prevazute in art. 279 pct. 2 lit. a, b si c C. proc. pen., daca pentru unele fapte a fost sesizat organul de urmarire penala, iar pentru altele organul competent si disjungerea nu este posibila competenta de a solutiona toate faptele va reveni procurorului.

Daca vreuna dintre faptele conexe sau indivizibile a fost savarsita de catre un militar, urmarirea penala se va realiza de catre parchetul militar, iar judecata se va face de catre instanta militara competenta in raport de gradul militar al celui in cauza si de fapta savarsita.

Aceasta procedura se aplica si in cazul cand indivizibilitatea sau conexitatea se refera la o infractiune pentru care punerea in miscare a actiunii penale se face numai la plangerea prealabila si o alta infractiune pentru care nu se cere o astfel de plangere, iar disjungerea nu este posibila. Asadar si in aceste cazuri, nefiind posibila disjungerea, urmarirea se efectueaza de catre organul de urmarire penala, mai intai sesizat, iar daca faptele sunt de competenta unor organe de urmarire de grad sau de natura diferita, urmarirea penala se efectueaza de organul de urmarire penala de grad superior sau de organul de cercetare speciala.

Indiferent insa de faptul ca starea de conexitate sau indivizibilitate priveste o infractiune pentru care se cere plangerea prealabila si o alta infractiune pentru care nu se cere o asemenea plangere, se aplica dispozitiile cuprinse in art. 35 C. proc. pen., fara insa sa se nesocoteasca dispozitiile privitoare la plangerea prealabila.

Se poate intampla ca dupa sesizarea organului judiciar competent, sa fie schimbata incadrarea juridica a faptei urmarite . Fie ca fapta urmarita este trecuta in categoria infractiunilor pentru care se cere introducerea plangerii prealabile, fie ca fata de probele administrate se impune schimbarea incadrarii juridice date cu ocazia sesizarii.

In asemenea situatii, daca in urma efectuarii actelor de cercetare penala, se constata ca fapta urmeaza a primi o incadrare juridica pentru care este necesara plangerea prealabila, organul de cercetare penala cheama persoana vatamata si o intreaba daca intelege sa introduca plangerea. Daca fapta, in noua sa incadrare, face parte dintre cele prevazute de art. 279 alin. 2 lit. b si c C. proc. pen., iar persoana vatamata chemata declara ca introduce plangerea prealabila, organul de cercetare continua urmarirea penala (art. 286 alin. 1 C. proc. pen.). In cazul in care fapta se incadreaza in dispozitiile art. 279 alin. 2 lit. a C proc. pen., organul de cercetare penala inainteaza dosarul instantei de judecata competente pentru a solutiona cauza. Fapta, in noua sa incadrare juridica, va putea ajunge in fata instantei de judecata daca persoana vatamata intelege sa introduca plangerea sa prealabila. Daca din contra, persoana vatamata declara ca nu introduce plangerea prealabila, organul de cercetare penala transmite actele efectuate procurorului care-i supravegheaza activitatea pentru a dispune, potrivit art. 11 pct. 1 lit. e, raportat la art. 10 lit. f C. proc. pen., incetarea urmaririi penale (art. 286 alin. 1 partea finala, C. proc. pen.).

Cand schimbarea calificarii juridice are loc la terminarea urmaririi penale, cu ocazia verificarii lucrarilor de urmarire penala de catre procuror, acesta aplica dispozitiile din art. 262 alin. 1 pct. 2 lit. a C. proc. pen. si dispune incetarea urmaririi penale . In situatia in care schimbarea incadrarii juridice apare ca necesara in fata instantei de judecata, aceasta cheama persoana vatamata si o intreaba daca intelege sa introduca plangerea pentru infractiunea supusa judecatii (art. 286 alin. 2 C. proc. pen.).

Daca persoana vatamata declara ca introduce plangerea prealabila, instanta continua judecarea cauzei. Cand persoana vatamata nu introduce plangerea prealabila, instanta dispune incetarea procesului penal (art. 345 alin. 3, raportat la art. 11 pct. 2 C. proc. pen.).

Procedura descrisa nu se aplica nici de catre organul de cercetare si nici de catre instanta de judecata in caz de schimbare a incadrarii juridice a faptei cand se constata ca persoana vatamata este lipsita de capacitate de exercitiu, ori cu capacitate de exercitiu restransa. in asemenea situatii procesul penal se continua, intrucat actiunea penala se pune in miscare din oficiu.

Pentru unele infractiuni prevazute de Codul penal, precum si de unele legi speciale, actiunea penala nu poate fi pusa in miscare decat numai la plangerea prealabila a persoanei vatamate. In asemenea cazuri nici procesul penal nu poate sa inceapa in lipsa plangerii prealabile. Pentru infractiunile supuse acestei proceduri, in principiu, actiunea penala se pune in miscare tot de catre procuror. Astfel, pentru infractiunile prevazute in art. 279 alin. 2 lit. b si c C. proc. pen., persoana vatamata se adreseaza cu plangerea prealabila organului de cercetare penala sau procurorului.

Odata sesizate, prin introducerea plangerii prealabile, aceste organe incep urmarirea penala. Actiunea penala este pusa in miscare de catre procurorul care supravegheaza activitatea organului de cercetare penala sau de catre procurorul care efectueaza el insusi urmarirea penala pentru cauzele de competenta sa si supuse procedurii plangerii prealabile. Actiunea penala se pune in miscare, fie pe parcursul urmaririi penale, prin ordonanta, fie la terminarea acesteia, direct prin rechizitoriu, daca sunt indeplinite conditiile cerute de lege. Pentru aceste infractiuni supuse procedurii plangerii prealabile actiunea penala se pune in miscare si se exercita tot de catre procuror . Persoana vatamata, prin introducerea plangerii prealabile, nu face altceva decat sa realizeze conditia ceruta de lege pentru a se putea pune in miscare si exercita actiunea penala.

Tragerea la raspundere penala este un atribut al statului pe care il indeplineste prin organele sale specializate - parchetul si instantele judecatoresti. Ultimele sunt singurele organe judiciare care judeca si se pronunta, cu caracter definitiv, asupra vinovatiei sau nevinovatiei celui supus judecatii. Statul, anticipat, prin lege, conditioneaza, pentru anumite fapte, urmarirea lor judiciara si tragerea la raspundere penala de existenta plangerii prealabile a persoanei vatamate.

Pentru infractiunile cuprinse in art. 279 alin. 2 lit. a C. proc. pen., persoana vatamata se poate adresa cu plangerea sa direct instantei de judecata, daca sunt indeplinite conditiile prevazute de lege. Pentru aceste infractiuni instanta de judecata sesizata prin plangere prealabila, verificand regularitatea sesizarii, se investeste cu cercetarea cauzei si prin aceasta pune in miscare actiunea penala. Plangerea prealabila a persoanei vatamate pentru infractiunile cuprinse in art. 279 alin. 2 lit. a C. proc. pen. adresate instantei de judecata indeplineste functia actului de sesizare a acesteia, iar incheierea prin care instanta se investeste cu cauza respectiva constituie actul de inculpare, de punere in miscare a actiunii penale.

Exercitarea actiunii penale in cazul infractiunilor supuse procedurii plangerii prealabile se indeplineste, in principal, de catre procuror si, in mod exceptional, in faza de judecata si de catre instanta in fata careia se afla pendinte cauza. Procurorul dispune trimiterea in judecata cand sunt indeplinite conditiile cerute de lege si sustine invinuirea in fata instantei de judecata daca participa la judecata.

In exercitarea actiunii penale, puse in miscare de catre procuror sau de catre instanta de judecata, in cazul infractiunilor cuprinse in art. 279 C. proc. pen., partea vatamata are rol activ. Aceasta poate fi ascultata in conditiile aratate de art. 75-77 C. proc. pen., declaratiile sale, facute in cadrul procesului penal, putand servi la aflarea adevarului, in masura in care ele se coroboreaza cu fapte sau imprejurari ce rezulta din ansamblul probelor existente in cauza. Totodata, partea vatamata poate propune si prezenta probe si inscrisuri prin care sa dovedeasca afirmatiile ce le face.

In faza de judecata, partea vatamata poate sustine, alaturi de procuror sau singura, invinuirea inculpatului. Cand procurorul nu participa la judecata, partea vatamata sustine singura invinuirea punand concluzii in cadrul dezbaterilor. De asemenea, partea vatamata poate folosi caile de atac, in conditiile aratate in art. 362 alin. 1 lit. c si art. 3852 C. proc. pen1. Toate aceste activitati efectuate de partea vatamata in cadrul procesului penal indeplinesc functia de exercitare a actiunii penale puse in miscare la plangerea prealabila a sa. Exercitarea actiunii penale puse in miscare la plangerea prealabila a persoanei vatamate se indeplineste atat de catre procuror, cat si de partea vatamata, fie impreuna, in acelasi timp, fie in completare ori separat, cand procurorul nu participa la judecata.

In cazul infractiunilor pentru care retragerea plangerii inlatura raspunderea penala, partea vatamata poate sa revina asupra plangerii sale, caz in care nemaifiind indeplinite conditiile cerute de lege, exercitarea actiunii penale inceteaza. Prin retragerea plangerii prealabile partea vatamata face deci ca actiunea penala sa nu mai poata fi exercitata si pe cale de consecinta tragerea la raspundere penala sa fie inlaturata, iar procesul penal sa nu mai poata continua. Partea vatamata isi pastreaza acest drept indiferent de pozitia procurorului sau a instantei de judecata, ceea ce inseamna ca dreptul partii vatamate nu poate fi cenzurat nici de procuror si nici de instanta de judecata.

Prin vointa legiuitorului, partea vatamata poate sa dispuna de dreptul sau de a indeplini sau nu conditiile cerute pentru urmarirea judiciara a faptelor supuse plangerii prealabile. Fac exceptie cazurile in care invinuitul sau inculpatul cere continuarea procesului penal potrivit art. 13 C proc. pen., pentru a dovedi lipsa de temeinicie a plangerii prealabile introdusa impotriva sa ori persoana vatamata este lipsita de capacitatea de exercitiu sau are capacitatea de exercitiu restransa.

Epuizarea actiunii penale poate avea loc in vreuna din modalitatile aratate in art. 345 C. proc. pen. atunci cand partea vatamata si-a mentinut plangerea prealabila pana la solutionarea cauzei de catre instanta de judecata. Incetarea procesului penal poate fi pronuntata de instanta de judecata intr-o astfel de situatie prin retinerea oricarui alt caz din cele aratate in art. 10 lit. f-j, decat cel referitor la lipsa plangerii prealabile ori retragerea acesteia.

Stingerea actiunii penale, puse in miscare la plangerea prealabila a persoanei vatamate, poate avea ca temei oricare din cauzele care produc acest efect (moartea inculpatului, prescriptia, amnistia, puterea lucrului judecat). De asemenea, actiunea penala nu poate fi pusa in miscare sau exercitata daca intervine vreunul din cazurile cuprinse in art. 10 C. proc. pen., altul decat cel referitor la lipsa plangerii prealabile, sau la retragerea acesteia. Aparitia lui poate sa se produca atat in faza de urmarire penala, cat si in faza de judecata.

Cand pe parcursul urmaririi penale, pentru infractiuni supuse procedurii plangerii prealabile, apare vreunul din cazurile aratate in art. 10 C. proc. pen., procurorul dispune, potrivit art. 11 pct. 1 lit. b si c C. proc. pen., scoaterea de sub urmarirea penala (art. 10 lit. a-e) sau incetarea urmaririi penale (art. f-h si j).

Concluzii

Dreptul la actiune este o notiune juridica de drept penal substantial iar cererea in justitie este o institutie de drept procesual. Aceasta din urma serveste la exercitiul actiunii cu toate consecintele ce tin de o asemenea valorificare a dreptului la actiune. Cererea in justitie se confunda adesea cu actiunea in justitie, punandu-se semnul egalitatii intre termenul cerere si termenul actiune.

Insa cererea este actul procesual prin care se pune in miscare actiunea preexistenta cererii. O cerere in justitie neregulat formulata poate fi anulata, fara ca aceasta sa atraga stingerea actiunii, cand aceasta este inca exercitabila potrivit dreptului substantial .

Actiunea in justitie se deosebeste de acele actiuni a caror exercitare nu implica interventia organelor judiciare pentru aplicarea unei norme juridice, fiind deci extrapenale (actiunea disciplinara, administrativa etc).

Actiunea penala, fiind de interes general, se exercita in interesul societatii, pentru apararea statului, a realizarii ordinii de drept efective, pe cale de constrangere. Pentru stat exista tot interesul ca cel vinovat sa fie pedepsit, iar cel nevinovat sa fie aparat atunci cand pe nedrept a fost tras la raspundere penala.

Ca titular al puterii de a incrimina prin normele de drept penal faptele care prezinta pericol pentru anumite relatii sociale, statul apare ca subiectul pasiv general al oricarei infractiuni, intrucat prin comiterea acestora se incalca dreptul acestuia de a cere respectarea legii. Pe de alta parte, ca titular al actiunii prin care se realizeaza in concret sanctionarea celor care au savarsit infractiuni, statul devine, din subiect pasiv al infractiunii, subiect activ al actiunii penale.

In principiu, punerea in miscare si exercitarea actiunii penale este un drept ce apartine procurorului si o obligatie ce incumba acestuia, pentru majoritatea faptelor prevazute de legea penala. Acest drept al procurorului si obligatia corelativa sunt corolare ale uneia din regulile de baza ale procesului nostru penal, respectiv oficialitatea sau obligativitatea acestuia.

Pentru unele infractiuni, anume prevazute de lege, punerea in miscare si exercitarea actiunii penale sunt conditionate de existenta plangerii prealabile a persoanei vatamate prin infractiune. In cazul acestora, atat inceperea urmaririi judiciare, cat si punerea in miscare a actiunii penale se fac la plangerea prealabila a persoanei vatamate. Lucrarea de fata a incercat sa sintetizeze aspectele principale ale actiunii penale, de la punerea ei in miscare pana la epuizarea acesteia.

Bibliografie

Antoniu George, Vinovatia Penala, Editura Academiei, Bucuresti, 1995

Antoniu George, Volonciu Nicolae si colectiv Practica judiciara penala, vol. IV, Procedura penala, Editura Academiei Romane, Bucuresti, 1993

Apetrei Mina, Papadopol Vasile, Dobrinoiu Vasile Codul de procedura penala adnotat, vol. I; partea generala, Editura Albastra, Bucuresti, 1996

Beleiu Gheorghe, Drept Civil Roman, Editura Sansa, Bucuresti, 1995

Barsan Cornel, Statescu Constantin Drept Civil, teoria generala a obligatiilor, Editura Aii, Bucuresti, 1994

Ciobanu Viorel Mihai, Tratat teoretic si practic de procedura civila, vol. I, partea generala, Editura National, Bucuresti, 1996

Costin Mircea, Ursa Victor, Muresan Mircea Dictionar de drept civil, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti,

Deak Francisc si colectiv, Raspunderea civila, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1970

Dineu Aurel , Drept penal, partea generala, Bucuresti,

Dongoroz Vintila, Tanoviceanu Ion, Curs de drept penal si de procedura penala, vol. IV, Editura Socec, Bucuresti, 1937

Joita Tanase, Actiunea civila in procesul penal, Editura National, Bucuresti, 1999

Mateut Gheorghita , Procedura penala, partea generala, Editura Chemarea, Iasi, 1994

Mrejeru Theodor, Mrejeru Bogdan, 'Actiunile in procesul penal', Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2006;

Neagu Ion, Drept procesual penal, partea generala, Editura Artprint, Bucuresti, 1994

Nistoreanu Gheorghe si colectiv Drept pocesual penal, partea generala, Editura Continent XXI, Bucuresti,

Oancea Ion, Tratat de drept penal, partea generala, Editura All, Bucuresti, 1994

Pavaleanu, Vasile, Drept procesual penal. Partea generala, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2004

Stoica Valeriu si altii, Practica judiciara penala, vol. IV Procedura penala, Editura Academiei, Bucuresti, 1993.

Theodoru Grigore, Drept procesual penal. Partea generala, Editura Cugetarea, Iasi, 1996.

Uta Lucia, Actiunea civila in procesul penal (jurisprudenta 2003-2006). Repararea prejudiciilor materiale si morale cauzate prin infractiuni care au adus atingere vietii, integritatii corporale sau sanatatii, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2006;

Volonicu Nicolae, Tratat de procedura penala, partea generala, vol. I, Editura Paideia, Bucuresti, 1993.

www.rubinian.com/dictionar

www.scj.ro

www.avocatnet.ro

Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecatoreasca

Codul penal

Codul de procedura penala