Metodologia ascultarii invinuitului (inculpatului)

Metodologia ascultarii invinuitului (inculpatului)

Avand in vedere particularitatile comiterii infractiunilor de coruptie, ascultarea invinuitului sau inculpatului trebuie foarte bine pregatita, existand perspectiva unei dispute psihologice intre anchetator si infractor in scopul stabilirii adevarului, a existentei sau nu a faptei penale. De cele mai multe ori faptuitor al acestor infractiuni este o persoana cu pregatire, cu o experienta importanta de viata, cu responsabilitati care permit sa aiba acces la multe cunostinte, inclusiv juridice, fapt care creeaza premisele unui comportament echilibrat in ancheta.

Atat in faza pregatirii ascultarii faptuitorului, cat si in procesul audierii propriu-zise, nu trebuie sa se piarda din vedere trei situatii[1]:

a.  faptuitorul este purtatorul celor mai multe cunostinte despre fapta cercetata, dobandite direct, pe unele anterior, iar pe altele in timpul savarsirii faptei respective;

b.  invinuitul sau inculpatul, daca n-a comis fapta imputata, detine date prin care poate sa probeze nevinovatia sa, preintampinand astfel o eroare judiciara;

c.   invinuitul sau inculpatul, care nu este totdeauna si infractor, este partea cea mai interesata in procesul penal desfasurat impotriva persoanei sale. Deci, si declaratiile sale trebuie sa ocupe un loc insemnat in randul mijloacelor de proba din dosarul cauzei.

In faza pregatirii ascultarii se impune studierea cu atentie a tuturor materialelor si datelor detinute in cauza: modul de sesizare a organului judiciar, imprejurarile concrete si modul in care s-a comis fapta, daca autorul a fost prins in flagrant sau prin cercetare directa. Faptuitorul trebuie sa dea explicatii despre valorile care au constituit obiectul coruperii, daca acestea s-au gasit asupra sa, unde, in ce cantitati sau sume, ce alte probe exista la dosar.

De asemenea, in aceasta faza de pregatire se procedeaza la elaborarea planului de ascultare, ce variaza in functie de particularitatile fiecarui caz de coruptie, de complexitatea sa, de intinderea activitatii infractionale. Astfel, audierea vizeaza, in linii mari, urmatoarele: locul de munca si atributiile de serviciu, imprejurarile in care l-a cunoscut pe cel de la care a pretins si a primit bani sau alte foloase, locul, timpul, conditiile in care a primit banii, bunurile si scopul.

Daca faptuitorul este cercetat in stare de libertate citarea si aducerea acestuia trebuie sa se realizeze cu respectarea regulilor procedurale (art. 175-181 si 183-184 C.proc.pen.), iar din punct de vedere tactic, se recomanda sa i se inmaneze citatia in ziua sau cu maximum o zi inaintea datei fixate pentru ascultare. Daca faptuitorul este in stare de arest nu se impun reguli tactice deosebite, intrucat se gaseste in custodia locului de detentie si la dispozitia organului de cercetare penala. Nu trebuie exclusa audierea imediata, ca in situatia flagrantului, pentru a nu se da posibilitatea invinuitului sau inculpatului sa incerce sa influenteze martorii, expertii, sau sa zadarniceasca in orice fel aflarea adevarului.

In aceasta faza este importanta si pregatirea mijloacelor de inregistrare a intregului interogatoriu. Inregistrarile vor fi ascultate dupa audiere, in prezenta aparatorului, ales sau din oficiu, despre ele urmand sa se faca mentiuni in procesul-verbal.

Ascultarea invinuitului sau inculpatului parcurge anumite etape, intre care pot fi mentionate:

Etapa discutiilor prealabile. Aceasta incepe imediat dupa luarea datelor personale si nu intereseaza fapta, ci doar persoana celui audiat (cu privire la domeniul de activitate, preocuparile extraprofesionale, pasiunile, starea sanatatii, raporturile pe care le are cu colegii de munca, cu rudele, cu vecinii).

Prin intermediul acestor discutii prealabile, daca sunt conduse cu pricepere, fara idei preconcepute, organul judiciar stabileste cu invinuitul sau inculpatul, chiar de la inceputul ascultarii, contactul psihologic corespunzator, care, in realitate, este o intelegere si o dorinta reciproca de colaborare pentru obtinerea su prezentarea unor declaratii sincere.

Pe masura ce organul judiciar observa ca a fost creata atmosfera pentru relatarile legate de cauza cercetata, se apropie treptat de obiectul ascultarii.

Etapa relatarilor libere. Organul judiciar pune in vedere faptuitorului invinuirea ce i se aduce, intrebandu-l daca intelege ce i se imputa si daca recunoaste invinuirea adusa. Faptuitorului i se solicita sa prezinte liber tot ceea ce are de spus si sa faca propuneri pentru administrarea de probe in aparare, daca socoteste necesar.

Fata de invinuirea adusa, invinuitul sau inculpatul poate sa aiba atitudini diferite:

sa recunoasca complet invinuirea si sa faca declaratii sincere, care pentru cercetarea criminalistica si pentru stabilirea adevarului sunt foarte pretioase;

sa nu recunoasca invinuirea adusa si, in acelasi timp, sa faca declaratii sincere despre nevinovatia sa;

sa recunoasca in intregime invinuirea, dar sa faca declaratii nesincere, fie pentru a-si acoperi alte fapte mai grave, fie in vederea ascunderii altor infractori, dar si in aceste situatii relatarile sale pot fi utile, deoarece din ele se pot deduce indicii de natura sa conduca la descoperirea mistificarii si astfel la stabilirea adevarului;

sa nu recunoasca invinuirea si sa faca declaratii nesincere, propunand in acelasi timp administrarea unor robe false, prin care spera sa-si dovedeasca nevinovatia.

In timpul relatarii libere nu se recomanda ca invinuitul sau inculpatul sa fie intrerupt, admonestat ori dezaprobat. Poate fi insa oprit din povestire numai cand, nejustificat, se abate de la fapta ce i se imputa.

Intrebarile se pun numai dupa terminarea povestirii libere, in scopul obtinerii de explicatii cu privire la fapta si invinuire, descoperirii unor date noi, lamuririi anumitor amanunte in legatura cu diferite fapte care intereseaza cauza.

Intrebarile trebuie sa fie formulate cu respectarea anumitor cerinte:

sa fie concrete, cu referire precisa la o anumita imprejurare sau problema ce necesita a fi lamurita;

se formuleaza clar si concis, sa nu aiba dublu sens si sa nu fie sugestive;

se ordoneaza incat sa reprezinte o noutate pentru inculpat;

cele esentiale sa fie puse intre cele de importanta minora;

se pot pune intrebari de control;

in cazul unor contradictii intre declaratiile invinuitului sau inculpatului si materialul cauzei, se poate recurge la prezentarea unor probe din dosar; se poate aplica procedeul tactic al ascultarii progresive (consta in prezentarea mai intai a probelor ce ii sunt cunoscute) sau ascultarea frontala (se prezinta de la inceput proba cea mai puternica);

daca faptuitorul se foloseste de alibi, i se va cere sa explice unele amanunte in legatura cu cele specificate in relatarile sale libere.

Ascultarea invinuitului sau inculpatului dintr-o infractiune de coruptie, in special de trafic de influenta sau de primire de foloase necuvenite, ridica anumite probleme specifice, intre care pot fi mentionate:

in cazul traficului de influenta, ascultarea faptuitorului trebuie sa vizeze, in principal, clarificarea urmatoarele aspecte:

scopul interventiei traficantului, daca a facut-o pentru el sau pentru alta persoana, data si imprejurarile in care a inmanat banii ori alte valori;

cine este functionarul pe langa care a promis sa intervina, daca a argumentat ca il cunoaste, avand influenta asupra lui;

daca acest functionar exista in realitate, daca "rezolvarea" solicitarii intra in atributiile de serviciu ale acestuia si daca a luat legatura cu functionarul respectiv;

a inmanat realmente functionarului sumele de bani sau foloase, in ce imprejurari, si daca au fost de fata alte persoane;

daca a mai procedat in mod asemanator si cu alti functionari sau persoane de decizie, cine sunt acestea si ce le-a oferit.

in cazul primirii de foloase necuvenite, audierea inculpatului sau invinuitului este destinata clarificarii aspectelor tipice acestei fapte:

atributiile de serviciu ale primitorului, activitatea pe care a prestat-o in folosul persoanei de la care a primit folosul necuvenit si daca aceasta intra in atributiile sale de serviciu si in ce a constat folosul primit;

daca a existat vreo intelegere prealabila cu acesta, din care sa rezulte ca va fi recompensat pentru prestatia sa;

foloasele primite vizau efectiv atributiile de serviciu ale sale sau ale altei persoane si daca a mai procedat astfel in alte imprejurari.