Actiunile in procesul penal

Sectiunea I Consideratii generale

Titularii diferitelor valori sociale ocrotite de legea penala au dreptul sa pretinda respectarea acestor valori de catre ceilalti membri ai colectivitatii, iar in caz de violare a acestora sa recurga la organele competente pentru restabilirea ordinii de drept incalcate.

Incalcarea oricarei dispozitii incriminatoare din legea penala face sa se nasca un conflict, un raport juridic de drept penal, in baza caruia titularul dreptului incalcat va beneficia de protectia legii penale. Pentru realizarea acestei protectii, titularul valorii sociale lezate va putea sesiza organele competente, in formele prevazute de lege, in vederea tragerii la raspundere penala a faptuitorului.

Conflictul de drept penal, care face obiectul raportului juridic penal, este adus in fata organelor judiciare pentru a fi constatat si a se restabili ordinea de drept incalcata. In consecinta, trebuie sa se recurga la justitie, singura cale pasibila pentru aplicarea sanctiunii prevazute de norma penala violata. Accesul liber la justitie in statul nostru de drept functioneaza ca un drept fundamental si este garantat prin normele constitutionale, prin modul de organizare a instantelor judecatoresti, precum si prin normele care reglementeaza desfasurarea intregii activitati procesuale[2].

Instrumentul juridic creat de lege pentru realizarea ocrotirii penale, in mod reactiv prin aplicarea sanctiunii legale, este actiunea in justitie . Pe calea acestei actiuni se valorifica dreptul privind valorile sociale ocrotite de norma juridica. Actiunea in justitie nu trebuie confundata cu insusi dreptul lezat prin incalcarea normei juridice. Dreptul lezat constituie pe plan juridic o relatie a unei persoane fata de o anumita valoare sociala ocrotita de lege si deci o pozitie a acelei persoane fata de semenii sai sau fata de anumite obiecte, fapte sau stari de fapt .

Prin atingerea adusa valorii sociale ocrotite se nesocoteste relatia sociala respectiva si se incalca dreptul celui vatamat. Aceasta incalcare a dreptului, prin lezarea valorii sociale ocrotite, da loc raspunderii penale. Dreptul lezat prin atingerea adusa valorii sociale ocrotite de lege nu trebuie confundat cu dreptul la actiune in justitie. Acesta rezulta, in cazul ilicitului penal, din insasi norma de incriminare. Acest drept la actiune nu poate fi exercitat, decat daca valoarea sociala ocrotita a fost atinsa prin incalcarea normei juridice si deci s-a nesocotit dreptul legat de acea valoare sociala.

Prin incalcarea normei incriminatoare dreptul virtual la actiune devine concret si personal, devine o putere juridica (potestas agendi). Ceea ce naste din incalcarea normei este folosinta dreptului sau exercitiul sau care se realizeaza pe calea actiunii. Actiunea in justitie isi are un temei juridic, in fapt si in drept . Temeiul juridic in fapt il constituie tocmai incalcarea legii, iar temeiul juridic in drept consta in dreptul de a trage la raspundere pe cel care a savarsit fapta ilicita. Dreptul la actiune in justitie, sub aspect procesual, consta in faptul ca titularul sau il foloseste pentru tragerea la raspundere a faptuitorului . Asadar, actiunea in justitie, in acceptiunea sa substantiala, este un drept (dreptul de a-1 trage la raspundere pe cel ce a savarsit fapta ilicita), iar in acceptiunea procesuala este un instrument juridic acordat de lege pentru valorificarea acelui drept.

Dreptul la actiune este o notiune juridica de drept penal substantial iar cererea in justitie este o institutie de drept procesual. Aceasta din urma serveste la exercitiul actiunii cu toate consecintele ce tin de o asemenea valorificare a dreptului la actiune. Cererea in justitie se confunda adesea cu actiunea in justitie, punandu-se semnul egalitatii intre termenul cerere si termenul actiune. Insa cererea este actul procesual prin care se pune in miscare actiunea preexistenta cererii. O cerere in justitie neregulat formulata poate fi anulata, fara ca aceasta sa atraga stingerea actiunii, cand aceasta este inca exercitabila potrivit dreptului substantial .

Actiunea in justitie se deosebeste de acele actiuni a caror exercitare nu implica interventia organelor judiciare pentru aplicarea unei norme juridice, fiind deci extrapenale (actiunea disciplinara, administrativa etc).

Pentru a intelege mecanismele actiunii penale, este necesara definirea factorilor actiunii penale. Factorii sau termenii actiunii sunt realitatile care au legatura cu ea, relatiile cu aceste realitati ce-i determina configuratia in cadrul procesului judiciar[8]. Factorii actiunii apar intr-o forma sau alta in toate reglementarile procesuale ce oranduiesc desfasurarea procesului penal. Termenii actiunii in justitie sunt: temeiul actiunii, obiectul actiunii, subiectii actiunii si aptitudinea functionala a actiunii. Caracterizarea de principiu a acestor termeni, comuni oricarei actiuni in justitie, ne usureaza analiza detaliata a lor cand ne vom ocupa in capitolele urmatoare de actiunea penala.

a) Temeiul actiunii in justitie, in acceptiunea sa substantiala, il constituie dispozitia de lege incalcata prin fapta ilicita. In acceptiunea sa procesuala, temeiul actiunii il constituie dreptul titularului actiunii de a recurge la justitie, precum si efectiva valorificare a acestui drept.

b) Obiectul actiunii in justitie consta in aducerea raportului juridic in fata organelor judiciare, in vederea tragerii la raspundere a celui care a savarsit fapta (aspectul substantial), respectiv in efectiva tragere la raspundere a faptuitorului prin declansarea si efectuarea activitatilor judiciare prevazute de lege.

c) Subiectii actiunii sunt intotdeauna subiectii raportului nascut din savarsirea faptei ilicite, dar cu pozitii inversate in procesul judiciar. Astfel, subiectul activ al infractiunii (faptuitorul) devine subiect pasiv al actiunii in justitie, pe cand subiectul pasiv al infractiunii, statul, si uneori in secundar si victima, devin subiecti activi ai actiunii in justitie. Statul este subiectul activ titular al actiunii in justitie, iar victima infractiunii poate fi - in conditiile prevazute de lege - subiect activ special al acestei actiuni.

d) Aptitudinea functionala a actiunii se refera la faptul ca este apta a fi folosita, a fi pusa in miscare si exercitata. Aptitudinea functionala a actiunii in justitie trebuie sa existe atat in momentul punerii ei in miscare, cat si dupa aceea, intrucat numai in raport cu o actiune apta a fi folosita pot fi indeplinite acte procesuale care sa dinamizeze activitatea procesuala.

Sectiunea a II-a

Actiunea penala si actiunea civila in cadrul procesului penal

Uneori, prin incalcarea normelor penale, se produc si anumite pagube materiale; in acest caz se naste si un raport de drept civil in baza caruia cel pagubit poate pretinde reparatiuni. Alteori, prin violarea normei penale pot fi lezate si relatii sociale care nu sunt ocrotite prin normele dreptului penal sau civil. De exemplu, fapta militarului care comite o infractiune contra capacitatii de aparare a Romaniei este sanctionata penal cu inchisoare sau cu amenda . Faptuitorul poate fi insa sanctionat si separat prin luarea unei masuri disciplinare potrivit cu dispozitiile din Regulamentul disciplinei militare. In anumite situatii fapta penala deschide calea si pentru exercitarea altor actiuni (disciplinare, administrative) dar care sunt extrapenale.

Deducerea raporturilor de drept penal si de drept civil in fata organelor competente se face pe calea unei actiuni judiciare. Astfel, raportul juridic penal material este dedus in fata organelor penale prin promovarea actiunii penale, iar raportul juridic de drept civil prin exercitarea actiunii civile.

Prin intermediul actiunii penale, in cadrul procesului penal, se realizeaza aplicarea normelor penale privitoare la infractiuni si pedepse, se valorifica dreptul statului de a-l trage la raspundere penala pe infractor, se constata infractiunea savarsita, se stabileste periculozitatea si vinovatia faptuitorului, in vederea aplicarii unei pedepse corespunzatoare.

In alte cazuri, se constata inexistenta infractiunii sau nevinovatia celui supus judecatii, ori se constata existenta vreunei cauze care inlatura sau exclude aptitudinea functionala a actiunii penale (fapta nu exista sau nu este prevazuta de legea penala, a intervenit amnistia, prescriptia ori moartea faptuitorului).

In literatura de specialitate notiunea de actiune in general este discutata sub doua aspecte: cel al dreptului material (substantial) si cel al dreptului formal (procesual). Sub aspect material, actiunea penala constituie expresia dreptului de a trage la raspundere penala pe faptuitor, dreptul statului de a promova actiunea penala nascuta din incalcarea normei juridice de incriminare sau dreptul pe care unul dintre subiectii raportului juridic (subiectul pasiv al infractiunii) il are de a impune, prin intermediul organelor de stat competente, celuilalt subiect (subiectul activ al infractiunii) respectarea dreptului incalcat. Savarsirea unei infractiuni face ca dreptul virtual al statului de a obtine, prin organele sale, aplicarea sanctiunilor de drept penal infractorilor sa capete eficienta reala.

Sub aspect procesual, actiunea penala este instrumentul juridic pus la dispozitia celor in drept, prin intermediul caruia poate fi dedus in fata organelor judiciare raportul juridic penal, pentru realizarea scopului legii penale . Prin folosirea in rem a actiunii penale se declanseaza activitatea procesuala, iar prin efectuarea actelor procesuale, cu privire la folosirea in personam si la exercitarea ei, se dinamizeaza activitatea organelor judiciare pana la rezolvarea definitiva a cauzei penale.

Deosebirea dintre cele doua aspecte, material si procesual, explica de ce poate sa existe dreptul la actiune in sens material fara insa a se putea pune in miscare actiunea penala in sens procesual (nu sunt indeplinite conditiile impuse de normele dreptului procesual). Asa, de exemplu, desi infractiunea a fost comisa si a capatat eficienta reala actiunea penala in acceptiunea dreptului material, totusi, din cauza ca nu s-a introdus plangerea prealabila, procesual actiunea nu poarte fi folosita. Pot exista si cazuri in care actiunea penala sa fie folosita procesual, fara sa existe dreptul la actiune in sens material (fapta pentru care s-a pus in miscare actiunea penala nu constituie infractiune). In acest caz lipseste dreptul la actiune.

In ce priveste definirea actiunii penale, unii autori au pornit de la terminologia folosita in Codurile de procedura penala, ajungandu-se la parerea majoritara potrivit careia actiunea penala se naste din infractiune. Aceasta formulare a fost criticata pe considerentul ca ea nu exprima corect relatia dintre norma juridica de drept substantial, care sta la baza dreptului la actiune, si norma juridica procesuala, care reglementeaza exercitiul actiunii. S-a sustinut si se sustine ca ceea ce se naste din infractiune nu este actiunea, ci dreptul la actiune care poate fi valorificat apoi in fata organelor judiciare.

Dreptul la actiune exista in mod virtual ca institutie juridica din momentul prescrierii normei penale. Folosinta ei este determinata insa numai de comiterea infractiunii, intrucat prin violarea normei penale se da nastere raportului juridic care trebuie adus in fata organelor judiciare, prin exercitarea actiunii penale.

In ceea ce priveste aspectul material al actiunii (dreptul la actiune), acesta nu are nevoie sa fie anume prevazut de lege, fiindca el constituie una din trasaturile esentiale ale oricarei norme juridice (precept, sanctiune si dreptul la actiune). De altfel, exercitiul actiunii penale fiind pus in legatura directa cu raspunderea penala (art. 9 C. proc. pen.) aceasta implica existenta dreptului la actiune.

Codul de procedura penala reglementeaza punerea in miscare a actiunii penale, or, nu se poate pune in miscare decat un drept preexistent . Aceasta nu exclude posibilitatea exercitarii unei actiuni penale in mod eronat. Practica releva ca in anumite cazuri actiunea penala a fost pusa in miscare in mod gresit, fie impotriva unei persoane (care eronat a fost aratata ca faptuitor), fie cu privire la o fapta care nu exista sau care nu constituia infractiune. Legiuitorul a prevazut atat posibilitatile, cat si mijloacele procesuale prin care sa se inlature asemenea erori.

Sursa actiunii penale trebuie cautata in norma penala, pentru ca dreptul la actiune exista in mod virtual, din momentul edictarii sale. Violarea normei penale face ca dreptul la actiune existent virtual sa devina real, exercitabil. Din nici o alta norma de drept nu poate rezulta dreptul la o actiune penala. Pot exista insa legi nepenale, dar care sa cuprinda si dispozitii penale. Aceste dispozitii penale, referindu-se la fapte ce constituie infractiuni si la sanctionarea lor, dau dreptul si la exercitarea actiunii penale in cazul violarii lor.

Sub aspect substantial, temeiul juridic al actiunii penale este norma penala, iar temeiul de fapt este fapta savarsita. Sub aspect procesual temeiul legal al actiunii penale il constituie existenta unei actiuni penale devenita exercitabila, iar temeiul de fapt consta in efectiva folosire a actiunii de tragere la raspundere penala a faptuitorului.

Obiectul actiunii penale consta in tragerea la raspundere penala a persoanei (sau persoanelor) care a savarsit infractiunea; el difera de obiectul oricarei alte actiuni, fie ea judiciara sau extrajudiciara (actiune civila, administrativa ori disciplinara). Aspectul substantial al acestui obiect consta in folosirea actiunii penale prin intermediul careia se aduce in fata organelor judiciare conflictul de drept penal pentru a constata fapta comisa si vinovatia faptuitorului, in scopul solutionarii sale.

Aspectul sau procesual rezulta din dispozitia Codului de procedura penala care fixeaza functia procesuala a actiunii penale. Astfel, potrivit dispozitiei din alin. 1 al art. 9 al actualului Cod de procedura penala "actiunea penala are ca obiect tragerea la raspundere penala a persoanelor care au savarsit infractiunea '.

Savarsirea unei fapte prevazute de legea penala poate atrage nu numai aplicarea unei sanctiuni penale (pedepse), ci si luarea unor masuri cu caracter educativ sau de siguranta . Acestea din urma sunt sanctiuni de drept penal, deoarece devin incidente in caz de savarsire a unei fapte prevazute de legea penala. Fiind sanctiuni de drept penal, ele sunt reglementate de legea penala ca mijloace preventive de lupta impotriva infractiunilor. De aceea, luarea lor se dispune pe cale judiciara, intrucat implica o constrangere juridica, dar cu un alt caracter decat sanctiunea penala .

In ceea ce priveste subiectii actiunii penale sunt diferiti de cei ai altor actiuni. Folosinta actiunii penale apartine celor care au dreptul sa o exercite, statul in genere, si persoana vatamata, in mod exceptional. Statul este titularul actiunii penale si deci subiectul activ principal al acesteia, in timp ce persoana vatamata poate fi subiect activ secundar al actiunii penale.

Actiunea penala se indreapta impotriva celor vinovati de comiterea faptei prevazute de legea penala. Acestia devin din subiectii activi ai infractiunii, subiecti pasivi ai actiunii penale. Persoanele impotriva carora se indreapta actiunea penala pot fi subiecti principali ai contraactiunii folosite in contra actiunii de tragere a lor la raspundere penala.

Ca orice actiune judiciara, si actiunea penala, pentru a-si realiza efectul sau dinamizant al activitatii procesuale, trebuie sa aiba aptitudine functionala, sa fie deci apta de a fi pusa in miscare si de a fi exercitata. Exista insa situatii in care legea exclude sau inlatura aptitudinea functionala a actiunii penale. Asemenea situatii pot fi cunoscute inainte de inceperea procesului penal sau dupa ce acesta a inceput. Si intr-un caz si in celalalt, actiunea penala nu mai poate fi pusa in miscare sau exercitata, deoarece este lipsita de aptitudine functionala.

Masurile educative si cele de siguranta fiind consecinte ale savarsirii unei fapte prevazute de legea penala, este firesc ca tragerea la raspundere penala, care constituie obiectul actiunii penale, sa se refere la toate consecintele juridice ale unor astfel de fapte.

Tragerea la raspundere penala efectiva a celor care au savarsit infractiuni poate conduce, in raport cu adevarul stabilit, fie la aplicarea unei sanctiuni penale, fie la luarea unei masuri educative sau de siguranta, impreuna ori separat, fie la inlaturarea oricarei sanctiuni potrivit dispozitiilor din art. 10 si 11 C. proc. pen.

Pornind de la obiectul actiunii penale si avand in vedere ca sanctiunile de drept penal sunt investite cu forta coercitiva a statului, aplicarea sau luarea acestora se face numai de catre anumite organe strict determinate de lege si dupa anumite forme procesuale. Sanctiunile de drept penal nu pot fi dispuse decat de catre organele judiciare.

In timp ce sanctiunile penale (pedepsele) sunt aplicate numai de catre instantele judecatoresti, unele sanctiuni de drept penal (ca, de exemplu, masurile de siguranta) pot fi dispuse in mod provizoriu si de catre procuror. Atat unele, cat si celelalte se iau insa numai in cadrul procesului penal, intrucat ele sunt incidente fie in prezenta savarsirii unei fapte prevazute de legea penala, fie in cazul unui pericol pe care il prezinta asemenea fapte, raportat la persoana celui care le-a savarsit.

Actiunea penala este specifica procesului penal. Ea nu poate fi pusa in miscare si exercitata decat in cadrul procesului penal. Activitatea provocata de punerea in miscare a actiunii penale este progresiva si se compune dintr-o serie de acte (procesuale si procedurale) indeplinite de organele judiciare (in sens larg), de partile si persoanele care participa in cauza penala, in scopul lamuririi acesteia, sub toate aspectele.

Procesul penal este activitatea complexa si multilaterala, reglementata de lege, desfasurata de catre organele judiciare atat inainte, cat si dupa punerea in miscare a actiunii penale, in vederea constatarii la timp si in mod complet a faptelor care constituie infractiuni, in asa fel ca orice persoana care a savarsit o infractiune sa fie pedepsita potrivit vinovatiei sale si nici o persoana nevinovata sa nu fie trasa la raspundere penala .

Realizarea acestei activitati complexe trebuie sa contribuie la apararea ordinii de drept, a persoanei, a drepturilor si libertatilor acesteia, la prevenirea savarsirii de noi infractiuni, la educarea cetatenilor in spiritul respectarii legilor si a regulilor de convietuire sociala . Asadar, procesul penal constituie cadrul legal de punere in miscare, de exercitare si de solutionare a actiunii penale.

Actiunea penala, in acceptiunea procesuala, se identifica cu procesul penal. Obiectul, scopul si functiunea procesului penal difera de obiectul, scopul si functiunea actiunii penale.

Procesul penal in ansamblul sau urmareste sa rezolve conflictul de drept penal si, uneori, si conflictul de drept civil, aduse in fata organelor judiciare prin intermediul actiunilor penala si civila.

Procesul penal poate fi inceput prin folosirea in rem a actiunii penale, deoarece pornirea acestuia se face cu privire la fapta savarsita si prevazuta de legea penala. Asa bunaoara, in cazul unui act de diversiune, fapta exista, procesul penal poate fi pornit, prin folosirea in rem a actiunii penale, in vederea strangerii probelor necesare cu privire la existenta infractiunii, la identificarea faptuitorilor si la stabilirea raspunderii acestora pentru a se constata daca este sau nu cazul sa se dispuna trimiterea in judecata (art. 200 C. proc. pen.). Actiunea penala nu poate fi folosita in personam fara determinarea concreta a faptuitorului, intrucat raspunderea penala este personala. Folosirea in personam a actiunii penale este un alt moment in desfasurarea procesului penal care duce la amplificarea acestuia, la dinamizarea lui. Uneori momentul pornirii procesului penal coincide cu folosirea in personam a actiunii penale

In sistemul actualului Cod de procedura penala procesul penal poate fi realizat, pana la terminarea primei sale faze, fara ca actiunea penala sa fie folosita in personam, chiar si in cazurile in care faptuitorul este cunoscut. Intreaga desfasurare a procesului penal, pana la solutionarea definitiva a cauzei penale, este determinata si orientata insa de aptitudinea functionala a actiunii penale.

Aceasta interdependenta este mai pregnanta in momentele principale ale procesului penal, ca: pornirea si incetarea acestuia, trimiterea in judecata, desfasurarea judecatii, folosirea cailor de atac si altele.

In cadrul raportului dintre actiunea penala si procesul penal retinem si faptul ca procesul penal poate sa continue in conditiile prevazute de lege, chiar daca aptitudinea functionala a actiunii penale a incetat (art. 13 C. proc. pen.). Aceasta continuare poate fi solicitata de catre invinuit sau de inculpat in orice faza procesuala, in cazurile de amnistie, de prescriptie ori de retragere a plangerii prealabile.

Uneori, procesul penal poate fi continuat fara ca actiunea penala sa mai fie exercitata de catre subiectii activi. Asa se intampla, de exemplu, in cazul in care solutia primei instante este atacata cu apel numai de catre inculpat. Prin folosirea de catre inculpat, fie personal, fie prin aparatorul sau, a cailor de atac, se dinamizeaza activitatea procesuala ca efect al folosirii contraactiunii impotriva actiunii de tragere a sa la raspundere penala.

Indiferent de dreptul incalcat, reintegrarea se realizeaza procesual, invariabil, pe calea unei actiuni. Natura faptei comise determina insa si natura dreptului la actiune. Astfel, daca prin fapta savarsita s-a adus atingere mai multor norme juridice, care prevad sanctiuni distincte, devin exercitabile mai multe actiuni. Fiecare dintre ele poate avea, sub aspect substantial, un obiect distinct, respectiv, tragerea la raspundere penala, tragerea la raspundere civila, tragerea la raspundere disciplinara, tragerea la raspundere administrativa etc.

De regula, fiecarui gen de actiune ii corespunde si o jurisdictie proprie, in cadrul careia, procesual, se realizeaza obiectul sau (jurisdictia penala, civila, disciplinara ori administrativa). In mod exceptional, un drept incalcat poate fi reintegrat, in mod alternativ, de jurisdictii diferite, dar in baza uneia si aceleiasi actiuni; exemplul tipic il poate constitui repararea unui prejudiciu cauzat prin infractiune care se poate realiza, fie pe calea unei actiuni civile, exercitate in cadrul procesului penal, fie pe calea procesului civil, fie chiar pe calea unei proceduri administrative .

Unitatea si pluralitatea de actiuni penale se refera insa la acelasi gen de actiune privita sub aspect substantial si procesual. Legea penala, aparand pe plan juridic o serie de relatii ce se stabilesc in legatura cu anumite valori sociale, ocroteste implicit o multitudine de drepturi. Tragerea la raspundere penala se realizeaza procesual pe calea actiunii penale. Din incalcarea fiecarei norme penale de incriminare rezulta un raport juridic, caruia ii corespunde dreptul la o actiune penala.

Pentru fiecare infractiune comisa de acelasi autor, exista si un drept distinct la actiune penala. Asa, de exemplu, o persoana a comis o infractiune de lovire si la scurt timp si o infractiune de ultraj contra bunelor moravuri si tulburarea linistii publice. Sunt atinse doua valori sociale, sunt comise doua fapte cu obiect juridic distinct. Pentru fiecare dintre ele exista, distinct, dreptul la actiunea penala.

Daca prin aceeasi fapta, faptuitorul incalca mai multe dispozitii ale legii penale, fiecare dintre ele constituind infractiuni distincte, sub aspect substantial, vor exista atatea drepturi la actiunea penala cate infractiuni s-au comis (cazul concursului de infractiuni), va fi o pluralitate de actiuni. Tot pluralitate de actiuni penale va fi si in cazul in care prin aceeasi fapta savarsita s-au cauzat prejudicii mai multor persoane. Fiecare dintre persoanele prejudiciate are dreptul la o actiune penala distincta, drept pe care il poate valorifica independent de celelalte persoane prejudiciate .

Cand exista un singur faptuitor si o singura fapta ilicita, si procesual va exista o singura actiune. Daca exista doua valori sociale atinse, si deci doua incalcari ale legii penale, dar un singur faptuitor, actiunile penale privind aceste incalcari pot fi exercitate procesual prin aceeasi actiune cu obiect complex, si anume: tragerea la raspundere penala pentru doua infractiuni; aceasta actiune este unitara. Faptul ca procesual infractiuni diferite fac obiectul unei singure actiuni in sens procesual, nu inseamna ca acele fapte nu ar fi putut fi urmarite si prin actiuni in sens procesual deosebite.

Daca prin aceeasi fapta s-au cauzat prejudicii mai multor persoane, fiecare dintre ele are dreptul distinct de a folosi actiunea penala pentru tragerea la raspundere penala, putand exista, sub aspect procesual, atatea actiuni cate persoane prejudiciate sunt. Actiunile lor procesuale insa pot fi conexate in cadrul aceluiasi proces penal.

Cand fapta ilicita a fost savarsita de catre mai multe persoane, procesual va exista o singura actiune daca si faptuitorii sunt urmariti deodata. Daca acestia sunt descoperiti succesiv si urmariti separat, actiunea penala in acceptiunea sa substantiala isi va pastra unitatea, dar procesual vor exista mai multe actiuni.

In cazul pluralitatii de fapte ilicite si pluralitatii de faptuitori, vor exista, sub aspect substantial, atatea drepturi la actiune cate infractiuni exista. Procesual insa faptele si faptuitorii pot fi urmariti, fie prin folosirea distincta a actiunilor penale, dar conexate in cadrul aceluiasi proces penal, dupa cum pot fi urmariti separat pentru flecare infractiune comisa, in procese distincte.

In literatura juridica se arata ca pluralitatea de actiuni, sub aspect procesual, nu se confunda cu pluralitatea de cereri care poate interveni in sfera dreptului procesual penal . Aceste cereri nu sunt actiuni, ci consecinte procesuale ale unei actiuni penale preexistente, modalitati concrete de manifestare a subiectilor procesuali pentru exercitarea acesteia in diferite etape sau stadii ale procesului penal. Pluralitatea explica practic posibilitatea conexarii si disjungerii cauzelor penale .

Unitatea si pluralitatea de actiuni penale nu se confunda nici cu dreptul la actiune (actiunea, sub aspectul material), nici cu folosinta acestui drept (actiunea, sub aspectul procesual); in caz de pluralitate de infractiuni, actiunea in acceptiunea materiala este totdeauna plurala (mai multe drepturi la actiune), pe cand actiunea, in acceptiunea procesuala, poate fi unica (dar cu obiect plural) sau plurala.

Cand prin comiterea infractiunii se produc si anumite pagube materiale se da nastere si unui raport juridic de drept civil, in baza caruia persoana daunata poate pretinde repararea pagubei. Asemenea pretentii se realizeaza tot pe calea unei actiuni judiciare, dar care are de obiect, sub aspect substantial, exercitarea dreptului de a reclama tragerea la raspundere civila.

Aceasta actiune nu este specifica procesului penal, ci procesului civil. In anumite cazuri determinate ea poate fi alaturata actiunii penale si exercitata deodata in cadrul procesului penal. Nu toate faptele prevazute de legea penala pot avea ca urmare si producerea unor pagube materiale. Sunt unele insa care, de regula, produc asemenea urmari, intrucat activitatea fizica, materiala a faptuitorului se indreapta tocmai impotriva unor bunuri, lezand relatiile sociale cu privire la acestea .

Pagubele materiale produse prin fapte, altele decat cele prevazute de legea penala, sunt, de asemenea, recuperabile pe calea unei actiuni civile, dar aceasta actiune civila nu poate fi adusa in fata instantelor penale. In consecinta, in procesul penal, dupa legislatia noastra procesual penala in vigoare, poate fi exercitata numai actiunea civila prin care se tinde sa se recupereze pagubele produse prin savarsirea unei fapte prevazute de legea penala. Persoana daunata poate sa-si aleaga desigur calea unei actiuni separate, nefiind tinuta sa-si alature actiunea sa civila celei penale.

Pentru toate situatiile in care pagubele au la baza alte cauze decat o fanta prevazuta de legea penala, persoana daunata este obligata sa urmeze calea actiunii civile separate, exercitata in cadrul unui proces civil. Asadar, actiunea civila este specifica procesului civil, dar in anumite situatii determinate ea poate fi exercitata si in cadrul procesului penal deodata cu actiunea penala. In timp ce actiunea penala este indispensabila procesului penal, actiunea civila este facultativa pentru acelasi proces.

O problema mai veche, dar aflata in prezent din nou in centrul atentiei specialistilor din domeniul dreptului, este aceea a raspunderii penale si implicit civile a persoanei juridice. Se stie ca potrivit legislatiei noastre vechi, raspunderea penala o poate avea numai persoana fizica, nu si persoana juridica.

In noile reglementari, societatile sunt tratate ca orice infractor, sfera infractiunilor care pot fi comise de o persoana juridica fiind extrem de larga deoarece s-a optat pentru sistemul "clauzei generale", care presupune ca persoana juridica poate comite, in principiu, in calitate de autor, instigator, complice, orice infractiune, indiferent de natura acesteia, urmand a se constata in fiecare caz in parte daca sunt intrunite conditiile pentru ca aceasta sa raspunda penal. Angajarea raspunderii penale a persoanei juridice este conditionata de "savarsirea infractiunii in realizarea obiectului de activitate" a persoanei juridice sau in interesul ori in numele acesteia. Raspunderea penala a persoanei juridice nu exclude insa raspunderea penala a persoanelor fizice care au contribuit, in orice mod, la comiterea infractiunii.

Pedeapsa principala este amenda, in diferite cuantumuri, situate intre 2.500 si 2.000.000 de lei, in functie de gravitatea faptei. Pedepsele complementare sunt insa cele mai de temut: dizolvarea persoanei juridice; suspendarea activitatii sau a uneia dintre activitatile persoanei juridice pe o durata de la 1 la 3 ani; interzicerea participarii la procedurile de achizitii publice pe o durata de la 1 la 3 ani; interzicerea accesului la anumite resurse financiare de la 1 la 3 ani; afisarea hotararii de condamnare sau difuzarea acesteia in Monitorul Oficial al Romaniei si obligarea la publicitate negativa.

Sectiunea a III-a. Trasaturile actiunii penale

Actiunea penala prezinta anumite trasaturi specifice ce o deosebesc de oricare alta actiune judiciara . Aceste trasaturi privesc actiunea penala in acceptiunea sa substantiala si procesuala, factorii actiunii, precum si folosirea sa.

Statul este cel care stabileste, prin norme de incriminare, ce fapte antisociale sunt considerate infractiuni si ce sanctiuni se aplica in cazul comiterii lor. In consecinta, numai el este cel care are dreptul sa pretinda tuturor respectarea acestor norme, iar in cazul violarii lor sa aplice pedepsele, masurile educative sau de siguranta stabilite. In vederea aplicarii acestor sanctiuni, statul are dreptul sa actioneze impotriva celor vinovati, el este deci titularul actiunii penale. Astfel, statul, prin lege, stabileste cine are dreptul sa puna in miscare actiunea penala, conditiile de exercitare a acestei actiuni, cine anume o rezolva, ce activitati procesuale trebuie efectuate si in ce cadru.

Actiunea penala, fiind de interes general, se exercita in interesul societatii, pentru apararea statului, a realizarii ordinii de drept efective, pe cale de constrangere. Pentru stat exista tot interesul ca cel vinovat sa fie pedepsit, iar cel nevinovat sa fie aparat atunci cand pe nedrept a fost tras la raspundere penala. Ca titular al puterii de a incrimina prin normele de drept penal faptele care prezinta pericol pentru anumite relatii sociale, statul apare ca subiectul pasiv general al oricarei infractiuni, intrucat prin comiterea acestora se incalca dreptul acestuia de a cere respectarea legii. Pe de alta parte, ca titular al actiunii prin care se realizeaza in concret sanctionarea celor care au savarsit infractiuni, statul devine, din subiect pasiv al infractiunii, subiect activ al actiunii penale.

Procesual, ca subiect activ al actiunii penale, statul exercita aceasta actiune prin reprezentantii sai specializati. Alaturi de stat apare, in genere, ca subiect pasiv secundar al infractiunii si persoana vatamata prin atingerea adusa valorii sociale care formeaza obiectul juridic al infractiunii savarsite. Persoanei vatamate, ca subiect pasiv special in cazul multor infractiuni, i se acorda uneori dreptul de a indeplini conditiile pentru a se pune in miscare actiunea penala si de a efectua acte procesuale in exercitarea acestei actiuni, devenind astfel subiect activ secundar (substituit procesual special in locul titularului general) al actiunii penale.

Cand persoana vatamata foloseste posibilitatea acordata de lege de a participa la procesul penal, devine parte (art. 24 alin. 1 C. proc. pen.) si are pozitia procesuala de subiect activ secundar. In aceasta calitate, partea vatamata poate efectua acte procesuale in sustinerea laturii penale a procesului .

Actiunea penala este obligatorie. Prin savarsirea infractiunii, actiunea penala devine exercitabila, iar exercitarea sa devine obligatorie . Obligativitatea actiunii penale rezulta atat din prevederile art. 9 din Codul de procedura penala, care determina obiectul ei, cat si din art. 234, 235, 262, 336 si 337, acelasi Cod.

Ori de cate ori s-a comis o infractiune si sunt indeplinite si celelalte conditii prevazute de lege, folosirea actiunii penale este obligatorie, necesara si inevitabila . Punerea in miscare si exercitarea ei este o datorie de serviciu a organelor competente sa efectueze o asemenea activitate. Actiunea penala este pusa in miscare din oficiu, afara de cazurile in care este necesara plangerea prealabila, autorizarea sau sesizarea organului competent. Prin folosirea in rem a actiunii penale se declanseaza activitatea judiciara, in scopul apararii relatiilor sociale ocrotite prin norma penala de incriminare . Aceasta cerinta corespunde principiului legalitatii si se armonizeaza procesual cu principiul oficialitatii, potrivit carora realizarea justitiei apare ca necesara si inevitabila .

Si in cazurile in care legea conditioneaza punerea in miscare, si uneori exercitarea actiunii penale, de existenta plangerii prealabile, a sesizarii sau autorizarii din partea unui anumit organ, dupa introducerea sau obtinerea acesteia, activitatea procesuala se desfasoara in mod obligatoriu. Totusi, in cazul plangerii prealabile, partea vatamata isi pastreaza dreptul de a-si retrage plangerea introdusa sau de a se impaca cu subiectul pasiv al actiunii penale.

Potrivit dispozitiilor din Codul penal (art. 131-132), cat si din Codul de procedura penala (art. 279-286), in cazul infractiunilor pentru care punerea in miscare a actiunii penale se face la plangerea prealabila a persoanei vatamate, lipsa acesteia, retragerea ei ori impacarea partilor, duce la inlaturarea raspunderii penale . Astfel, in art. 131 C. pen. se arata ca lipsa plangerii prealabile ori retragerea acesteia inlatura raspunderea penala.

In partea speciala a Codului penal se arata care sunt infractiunile pentru care actiunea penala se pune in miscare la plangerea prealabila a persoanei vatamate, situatii, de altfel, in care impacarea partilor inlatura raspunderea penala . Trebuie sa se tina seama de atitudinea persoanei vatamate atat inainte de introducerea plangerii prealabile, cat si in tot cursul procesului penal. Sistemul corespunde si interesului persoanei vatamate, fiindca ii da posibilitatea ca atunci cand s-a grabit sa introduca o plangere prealabila insuficient intemeiata, sa poata reveni asupra acesteia .

In cazul plangerii prealabile nu inseamna ca societatea pierde calitatea sa de titular al actiunii penale, ci renunta anticipat, dar conditionat, la aceasta actiune. In cazul in care insa cel vatamat este o persoana lipsita de capacitate de exercitiu sau cu capacitate de exercitiu restransa, actiunea penala urmeaza a fi pusa in miscare si din oficiu (art. 131 alin. ultim din Codul penal).

Odata investit cu solutionarea ei, organul competent efectueaza din oficiu toate actele procesuale necesare sau solicitate de catre partea vatamata, inculpat sau procuror, in calitate de reprezentant calificat al titularului actiunii, pana la realizarea scopului procesului penal. Cursul procesului penal nu poate fi oprit decat in cazurile anume prevazute de lege.

Actiunea penala este irevocabila si indisponibila, dar irevocabilitatea si indisponibilitatea nu sunt principii absolute, existand cazuri legale in care statul poate dispune de actiunea penala (renunta la realizarea ei). Asemenea cazuri exclud sau inlatura aptitudinea functionala a actiunii penale. Ele pot preexista procesului penal sau pot sa apara dupa ce acesta a inceput.

Codul de procedura penala prevede cazurile in care, in cursul urmaririi penale, procurorul, la propunerea organului de cercetare penala sau din oficiu, dispune scoaterea de sub urmarire, cand exista invinuit sau inculpat in cauza, daca constata ca:

• fapta nu exista;
• fapta nu este prevazuta de legea penala;
• fapta nu prezinta gradul de pericol social al unei infractiuni[36];
• fapta nu a fost savarsita de invinuit sau inculpat;
• faptei ii lipseste unul din elementele constitutive ale infractiunii sau exista vreuna din cauzele care inlatura caracterul penal al faptei (art. 10 alin. 1 lit. a-e C. proc. pen.).

De asemenea, procurorul dispune incetarea urmaririi penale, cand exista invinuit sau inculpat in cauza, daca se constata ca: lipseste plangerea prealabila a persoanei vatamate, autorizarea sau sesizarea organului competent ori alta conditie prevazuta de lege, necesara pentru punerea in miscare a actiunii penale sau ca a intervenit amnistia, prescriptia ori decesul faptuitorului, sau a fost retrasa plangerea prealabila ori partile s-au impacat (in cazul infractiunilor pentru care retragerea plangerii sau impacarea partilor inlatura raspunderea penala) ori exista autoritate de lucru judecat (art. 10 alin. 1 lit. f si j C. proc. pen., art. 11 pct. 1 lit. c C. proc. pen.) .

Constatarea acestor cauze face ca actiunea penala sa nu mai poata fi pusa in miscare sau, daca a fost pusa, sa nu mai poata fi exercitata, deci sa inceteze aptitudinea sa functionala. Constatarea lor va avea ca efect si stingerea procesului penal, deoarece ramane fara obiect.

Dupa sesizarea instantei de judecata, procurorul poate pune concluzii de neculpabilitate, renuntand la invinuire. Aceasta renuntare nu inseamna revocarea actiunii penale, instanta continua judecata si eventual poate condamna contra acestor concluzii ale procurorului.

Nici partea vatamata nu dispune de actiunea penala pusa in miscare la plangerea prealabila. Chiar daca isi retrage aceasta plangere, renuntarea la actiune a facut-o, conditionat, statul in momentul in care a incriminat fapta.

Actiunea penala este indisponibila relativ. Din caracterul de indisponibilitate relativa al actiunii penale decurge ca o consecinta continuitatea procesului penal. Aceasta continuitate se realizeaza prin succesiunea actelor si masurilor procesuale ce sunt efectuate de la punerea ei in miscare si pana la rezolvarea definitiva a cauzei care formeaza obiectul procesului penal, cu exceptia cazurilor in care s-a putut dispune de actiunea penala (amnistie, retragerea plangerii, impacarea partilor).

Atat pentru faza de urmarire, cat si pentru faza de judecata sunt prevazute termene sau masuri care sa asigure continuitatea procesului. De altfel, procesul penal, in ansamblul sau, este un tot unitar , iar institutiile procesuale care concura la realizarea sa sunt oranduite intr-o inlantuire logica, in asa fel incat sa faca posibila propulsarea sa catre actul final. Fiecare act sau masura realizata in dinamica lui da nastere la noi activitati procesuale.

Intre indisponibilitate, ca trasatura esentiala (caracteristica) a actiunii penale, si trasatura subsidiara a continuitatii procesului penal decurgand din aceasta actiune, exista o legatura organica.

Totodata, actiunea penala este indivizibila, aceasta trasatura decurgand din unitatea infractiunii ca fapt juridic, din indivizibilitatea normei de incriminare care include virtual dreptul la o singura actiune. Indivizibilitate exista chiar atunci cand la savarsirea faptei au luat parte mai multe persoane. Indivizibilitatii de drept substantial ii corespunde, de regula, o indivizibilitate de drept procesual. Din savarsirea unei infractiuni se naste o singura actiune penala impotriva faptuitorului, care, daca a fost solutionata definitiv de catre instanta penala, se stinge si nu mai poate fi exercitata. Procedural, actiunea penala este indreptata deodata in contra celor care au savarsit ca autori, instigatori sau complici infractiunea ce constituie temeiul actiunii, cand acestia sunt toti cunoscuti. Astfel, unitatii actiunii penale, sub aspect substantial, ii poate corespunde o pluralitate de actiuni, in sens procesual, cand participantii sunt urmariti si trasi la raspundere penala separat.

Ceea ce determina unitatea si deci indivizibilitatea actiunii penale din punct de vedere substantial, este infractiunea ca fapt juridic indivizibil si nu numarul participantilor la comiterea ei. In consecinta, in cazul participatiei nu vor exista atatea drepturi la actiune penala cati infractori sunt, ci un singur drept la actiune indreptat impotriva tuturor participantilor .

Daca unii dintre participanti sunt descoperiti dupa ce altii au fost definitiv judecati, procesual se va porni o alta actiune penala, dar in baza aceluiasi drept la actiunea penala in sens substantial (unitate substantiala cu pluralitate procesuala). Cand se constata noi infractiuni comise de acelasi invinuit sau inculpat sau de alte persoane, se dispune extinderea procesului penal si punerea in miscare de noi actiuni penale (art, 336 C. proc. pen.); in acest caz exista pluralitate substantiala si unitate procesuala.

Principiul indivizibilitatii actioneaza si in situatia in care actiunea penala este pusa in miscare la plangerea prealabila. Astfel, in cazul in care prin infractiune au fost lezate interesele a doua sau mai multor persoane, este suficient ca actiunea penala sa fi fost pusa in miscare la plangerea uneia dintre acestea, iar daca sunt mai multi faptuitori este suficient ca plangerea sa se fi facut cu privire la unul dintre ei pentru ca actiunea penala sa fie pusa in miscare contra tuturor participantilor (art. 131 alin. 3 si 4 C. pen.).

In cazul in care punerea in miscare s-ar face separat, la plangerea fiecarei persoane vatamate, fie in fata aceleiasi instante, fie in fata unor instante diferite, dosarele trebuie sa fie reunite la o singura instanta. Altfel s-ar da nastere la o situatie de litispendenta, potrivit careia inculpatul n-ar putea fi judecat, in acelasi timp si pentru aceleasi fapte, de catre instante deosebite.

Daca actiunea penala a fost solutionata, ca urmare a plangerii prealabile a unei singure persoane vatamate, ea nu mai poate fi pusa in miscare de catre celelalte persoane vatamate pentru aceeasi fapta, intrucat se opune autoritatea lucrului judecat. Principiul ramane valabil si in cazul retragerii plangerii prealabile; este deci suficient ca una din persoanele lezate sa-si mentina plangerea pentru ca actiunea penala sa-si pastreze aptitudinea functionala .

Impacarea intervenita intre unele din parti fiind personala (art. 132 C. pen.) nu are ca efect excluderea acestei aptitudini functionale, in ambele situatii procesul penal continuand. Pentru a putea sa inceteze activitatea procesuala trebuie ca toate partile vatamate sa-si retraga plangerea prealabila sau sa fi intervenit impacarea intre toate aceste parti si inculpat.

In cazul pluralitatii de faptuitori desi actiunea penala pusa in miscare la plangerea prealabila facuta numai contra unuia sau unora dintre ei produce virtual efecte fata de toti, totusi, procesual, aceasta actiune nu poate fi folosita in personam fara sa fie cunoscuti faptuitorii.

Actiunea penala este personala, desi se afirma uneori in literatura ca actiunea penala este individuala, retinandu-se ca fiind o trasatura caracteristica a acesteia. Autorii respectivi isi intemeiaza sustinerile pe faptul ca raspunderea este personala. Desigur, este evident ca raspunderea penala este personala si ca din acest punct de vedere si actiunea penala, in sens substantial, trebuie sa aiba acest caracter. Fapta ilicita, care constituie temeiul juridic si de fapt al actiunii penale, nu poate fi savarsita decat de catre o persoana fizica ce prezinta toate atributele cerute de legea penala (varsta, discernamant, responsabilitate). Numai aceasta persoana raspunde penal pentru faptele sale ilicite.

Aceasta trasatura nu se identifica insa cu unitatea actiunii penale sub aspect substantial, deoarece actiunea penala este una singura, chiar daca fapta a fost savarsita de catre mai multi faptuitori. Raspunderea penala ramane insa personala, indiferent ca actiunea, in sens procesual, este unica sau plurala. Deci, trasatura actiunii penale ca fiind personala se raporteaza la norma de incriminare care determina aspectul sau substantial, in timp ce unitatea si pluralitatea de actiuni penale privesc aspectul sau procesual3.

prezinta trasaturile caracteristice ale actiunii penale.