CLASIFICAREA CAILOR DE ATAC SI REGULILE COMUNE PRIVIND FOLOSIREA ACESTORA

CLASIFICAREA CAILOR DE ATAC SI REGULILE COMUNE PRIVIND FOLOSIREA ACESTORA

SECTIUNEA I

CLASIFICAREA CAILOR DE ATAC

1.1.Precizari prealabile

Sistemul cailor de atac in legislatia noastra procesuala civila, de-a lungul evolutiei[1] sale a suportat dese si repetate modificari. Ultimele modificari ce prezinta interes, intrucat reprezinta actuala legislatie in vigoare, in aceasta materie, sunt aduse prin Legea nr. 59/1993 si, relativ recent, prin O.U.G. nr.138/2000 publicata in M.Of. nr. 479 din 2 octombrie 2000 si O.U.G. nr.59/2001 publicata in M.Of. nr. 217 din 27 aprilie 2001.

Codul roman actual de procedura civila reglementeaza urmatoarele cai de atac: apelul, recursul, contestatia in anulare, revizuirea, recursul in anulare si recursul in interesul legii. Principalele modificari aduse prin Legea nr. 59/1993 se refera la reorganizarea cailor ordinare de atac, prin reintroducerea apelului si restructurarea recursului; s-a desfiintat recursul extraordinar si a fost inlocuit de doua recursuri speciale: recursul in anulare si recursul in interesul legii. Calificarea, prin aceasta lege, a recursului drept cale ordinara de atac a fost criticata de unii autori[2] de drept procesual civil, insa aceasta eroare a fost indreptata prin adoptarea O.U.G. nr. 138/2000 care, prin prevederile art. 1, pct.106, include recursul in categoria cailor extraordinare de atac. De altfel, la acest aspect se va mai reveni in prezenta lucrare.

Pe langa caile de atac, prevazute de Codul de procedura civila, mai exista si alte cai de atac prevazute in acte normative cu caracter special; in acest caz, ele reprezinta mijloace procedurale folosite pentru declansarea controlului judecatoresc, despre care s-a mentionat in sectiunea precedenta.

Caile de atac reglementate in Codul de procedura civila pot fi clasificate dupa mai multe criterii, cele mai cunoscute in literatura de specialitate fiind urmatoarele grupari: cai de atac ordinare si cai de atac extraordinare, cai de atac de reformare si cai de atac de retractare, cai de atac devolutive si cai de atac nedevolutive, cai de atac suspensive de executare silita si cai de atace nesuspensive de executare silita.

1.2. Cai de atac ordinare si cai de atac extraordinare

Aceasta clasificare, considerata de unii autori fundamentala, are drept criteriu de baza conditiile de exercitare a cailor de atac.

O cale de atac este ordinara daca poate fi exercitata de oricare dintre partile din proces, pentru simplul fapt ca partea respectiva este nemultumita de hotararea pronuntata. Asadar, motivele de exercitare a unei cai ordinare de atac nu sunt limitate prin lege, insa, daca se doreste suprimarea acesteia, trebuie sa existe o dispozitie legala expresa in acest sens.

In prezent, legislatia noastra in materie procesuala civila reglementeaza o singura cale ordinara de atac - apelul (Titlul IV al celei de-a II-a Carti a Codului de procedura civila). Inainte de octombrie 2000, se incadra in aceasta categorie si recursul, calificare acceptata doar in parte de unii autori[3]; este vorba de recursul reglementat de art. 304¹, care viza hotarari nesusceptibile de apel si care putea fi exercitat pentru orice motiv.

Caile extraordinare sunt acelea care pot fi exercitate numai in conditiile si pentru motivele expres si limitativ prevazute de lege. Codul actual de procedura civila consacra Titlul V din Cartea a II-a cailor de atac extraordinare, incluzand in aceasta categorie recursul, contestatia in anulare, revizuirea, recursul in anulare si recursul in interesul legii. Deci, caracteristica comuna a cailor extraordinare de atac consta in conditiile restrictive in care pot fi exercitate, dar aceste conditii au unele aspecte particulare specifice fiecarui tip dintre aceste cai de atac. Sub acest aspect, o nota particulara este oferita de recursul in interesul legii, care poate fi exercitat doar daca unele chestiuni de drept au primit o solutionare diferita din partea instantelor judecatoresti. Intre caile extraordinare de atac exista deosebiri semnificative si in ceea ce priveste subiectele care le pot exercita si instantele competente a le solutiona.

Aceasta clasificare prezinta importanta practica datorita catorva aspecte[4]. In primul rand, executarea silita a hotararii este suspendata pe durata termenului in care poate fi exercitata calea de atac ordinara si pe timpul judecarii acesteia, in timp ce caile de atac extraordinare nu au, in principiu, efect suspensiv. In al doilea rand, cat timp este deschisa calea de atac ordinara, nu se poate recurge la o cale de atac extraordinara . De asemenea, in unele situatii, calea de atac extraordinara devine inadmisibila, daca partea interesata putea sa invoce motivul respectiv prin intermediul caii de atac ordinare si nu a facut-o; de exemplu, daca a expirat termenul de apel, hotararea primei instante devine nu numai definitiva ci si irevocabila (art. 377 alin. 2, pct. 2 C. proc. civ), nemaiputand fi recurata.

1.3. Cai de atac de reformare si cai de atac de retractare

Aceasta clasificare traditionala are la baza distinctia care se facea intre opozitie - cale de atac ordinara, desfiintata din anul 1943 - si apel, prima fiind de competenta aceleiasi instante care a pronuntat hotararea atacata, iar cea de-a doua judecandu-se de o instanta ierarhic superioara[6].

Caile de atac de reformare sunt considerate acelea care se solutioneaza de catre o instanta ierarhic superioara, prin intermediul lor, realizandu-se controlul judiciar al hotararilor judecatoresti. Sunt cai de atac de reformare apelul, recursul, recursul in anulare si recursul in interesul legii (ultima din acestea nefiind mentionata de toti autorii, deoarece nu este considerata o veritabila cale de atac).

Caile de atac de retractare sunt cele care se adreseaza, spre a fi solutionate, instantei care a pronuntat hotararea atacata. Trebuie mentionat ca, prin caile de atac de retractare, se invoca imprejurari, limitativ prevazute de lege, care nu au fost avute in vedere la pronuntarea hotararii atacate, astfel incat, instanta nu isi controleaza propria hotarare, ci judeca unele aspecte noi. Aceste cai de atac sunt revizuirea si contestatia in anulare.

O situatie aparte este in cazul revizuirii pentru contrarietate de hotarari[7]. care poate fi atat cale de atac de reformare cat si de retractare. Astfel, daca hotararile provin de la aceeasi instanta sau de la instante situate in circumscriptia teritoriala a unei singure instante (ierarhic superioara), este de competenta instantei ierarhic superioara, iar daca hotararile provin de la instante situate in circumscriptii teritoriale deosebite, competenta apartine instantei ierarhic superioara primei instante ce a pronuntat hotararea; in aceste situatii, revizuirea este cale de atac de reformare. Numai in cazul in care cea de-a doua hotarare potrivnica a fost pronuntata de Curtea Suprema de Justitie, revizuirea pentru contrarietate de hotarari este o cale de atac de retractare, deoarece va fi judecata de catre instanta suprema (art. 32, pct. 7 C. proc. civ.).

1.4. Cai de atac devolutive si cai de atac nedevolutive

Criteriul distinctiv al acestei clasificari este intinderea atributiilor instantelor competente sa se pronunte asupra cailor de atac exercitate si asupra procesului[8].

O cale de atac este devolutiva daca antreneaza o rejudecare in fond a pricinii, in intregul ei, fara restrictii in privinta administrarii probelor. Aceasta rejudecare a fondului se realizeaza numai in limita a ceea ce s-a solicitat prin actiune si in limita a ceea ce formeaza obiectul caii de atac. Calea de atac devolutiva tipica, in sistemul nostru actual, este apelul. El permite o noua judecare a cauzei, atat sub aspectul problemelor de fapt stabilite de prima instanta, cat si asupra dezlegarii date problemelor de drept[9].

Exista controverse in privinta stabilirii caracterului devolutiv sau nedevolutiv al celorlalte cai de atac. Recursul, in intregime, este, potrivit unor autori[10], o cale de atac nedevolutiva, asemenea celorlalte cai de atac extraordinare. Referitor la acestea, caracterul nedevolutiv se raporteaza la calea de atac propriu-zisa, iar nu la rejudecarea pricinii ca efect al admiterii caii de atac respective. Astfel, ca urmare a casarii unei hotarari, de regula, are loc o rejudecare a fondului, in conditiile stabilite de art. 312-316 C. proc. civ. (poate fi casare cu retinere sau cu trimitere spre rejudecare instantei care a pronuntat hotararea casata sau altei instante competente); admiterea unei contestatii in anulare duce la anularea hotararii atacate si la rejudecarea fondului, ori a recursului, sau a motivului de casare omis; admiterea unei cereri de revizuire, pentru majoritatea motivelor prevazute de art. 322 C. proc. civ., are ca efect o rejudecare a pricinii. O alta argumentare a faptului ca aceste cai extraordinare de atac nu se includ in categoria cailor devolutive, chiar daca conduc la o noua judecata de fond, este ca rejudecarea fondului are loc in alte conditii decat cele ale primei judecati; de exemplu, in prezenta partii care nu fusese legal citata, sau la instanta competenta, ori judecata priveste un capat omis.

Exista alte pareri[12], potrivit carora si recursul are un caracter devolutiv, in conditiile art. 304¹ C. proc. civ., cand sunt recurate hotarari ce nu pot fi atacate cu apel, instanta putand sa examineze cauza sub toate aspectele, fara a se limita la motivele de casare prevazute in art. 304 C. proc. civ.

1.5. Cai de atac suspensive si cai de atac nesuspensive de executare silita

Aceasta clasificarea vizeaza numai hotararile susceptibile de executare silita si are drept criteriu distinctiv efectele pe care le produce declansarea caii de atac asupra posibilitatilor de declansare imediata a executarii silite[13].

In sistemul procesual in vigoare, apelul se infatiseaza ca o cale de atac tipica de executare silita. Astfel, termenul de apel si apoi judecarea apelului suspenda de drept executarea silita, potrivit art. 284 alin. 5 C. proc. civ.: "Apelul declarat in termen suspenda executarea hotararii de prima instanta, cu exceptia cazurilor anume prevazute de lege". Deci, pot fi situatii cand hotararea se bucura de executie vremelnica, imprejurari in care apelul nu mai este suspensiv, insa instanta de apel poate sa incuviinteze suspendarea executiei vremelnice, numai cu darea unei cautiuni, al carui cuantum este fixat de instanta.

Celelalte cai de atac - recursul, recursul in anulare, contestatia in anulare si revizuirea - sunt, in principiu, cai de atac nesuspensive de executare. In mod exceptional, si recursul poate fi o cale de atac suspensiva de executare, atunci cand are ca obiect pricini privitoare la stramutarea de hotare, desfiintarea de constructii, plantatii sau a oricaror lucrari avand o asezare fixa (art. 300 alin. 1 C. proc. civ.). in asemenea situatii, efectul suspensiv de executare se produce de drept, adica in temeiul legii, fara sa fie necesara o cerere formala in acest sens, din partea recurentului. Potrivit art. 300 alin. 2, instanta sesizata cu judecarea recursului poate dispune, le cerere si cu motivarea de rigoare, suspendarea executarii hotararii recurate si in alte cazuri decat cele aratate anterior. Este prevazuta si depunerea unei cautiuni stabilita prin incheiere judecatoreasca. O.U.G. nr. 138/2000, prin art. 1 pct. 108, a abrogat alin. 4 al art. 300 C.proc.civ., care prevedea ca, in cazuri urgente, presedintele instantei de recurs sa poata dispune, la cerere, suspendarea executarii, fara citarea partilor, chiar inainte de primirea dosarului.

De asemenea, in mod exceptional, "instanta poate suspenda executarea hotararii a carei revizuire se cere, sub conditia darii unei cautiuni" (art. 325    teza 1 C. proc. civ.). acelasi lucru este prevazut si de art. 319¹ teza 1 C. proc. civ. in cazul contestatiei in anulare.

1.6. Alte clasificari propuse in literatura de specialitate[14]

a) Pornindu-se se la constatarea ca orice cale de atac tinde a repune in discutie un lucru gresit judecat (cel putin asa pretinde cel care introduce calea de atac), se face o distinctie intre greseala de judecata in drept (care presupune ca norma juridica nu a fost corect aplicata la situatia de fapt stabilita, fie ca regula juridica este deformata, fie ca faptele sunt inexact calificate) si greseala de judecata in fapt (care presupune o eroare in constatarea existentei faptelor, ori o apreciere gresita a oportunitatii sanctiunii in acele situatii in care legea confera judecatorului o putere discretionara), precum si o distinctie intre greseala de judecata cu privire la fondul pretentiei (cand eroarea vizeaza rationamentul jurisdictional) si greseala de judecata cu privire la forma (cand vizeaza nerespectarea formelor procedurale). O greseala de judecata in fapt constituie, in acelasi timp, o greseala de judecata in fond, insa o greseala de judecata in drept poate rezulta din incalcarea unei reguli de fond, dar si a unei reguli de forma.

Aceste precizari prezinta o importanta practica de necontestat, insa ele nu duc decat la o delimitarea a apelului (ca o cale de atac ce are vocatia generala de a sanctiona orice greseala de judecata, fie in fapt sau in drept, fie referitoare la fond sau la forma) de celelalte cai de atac (care permit sanctionarea numai a unor anumite categorii de greseli de judecata). Mai mult, in sistemul nostru procesual civil, unele motive de revizuire nu presupun greseli de judecata (de exemplu, nu ii este imputabil instantei faptul ca a pronuntat hotararea in baza unui inscris declarat ulterior fals, ori ca obiectul pricinii a pierit dupa ce a fost pronuntata hotararea, ca partea a fost impiedicata sa se prezinte la judecata si sa instiinteze instanta despre aceasta, dintr-o imprejurarea mai presus de vointa ei), iar motivul contestatiei in anulare prevazut de art. 318 alin. 1 C. proc. civ. nu vizeaza o greseala de judecata propriu-zisa, ci o confundare a unor elemente importante sau a unor date materiale.

b) Cai de atac de anulare si cai de atac de "reformare". Se arata ca instanta sesizata cu o cale de atac de anulare nu poate sa anuleze (caz in care hotararea nu solutioneaza litigiul in fond) sau sa refuze anularea hotararii atacate; in cazul cailor de atac de reformare se rejudeca pricina, hotararea ce se va pronunta urmand a substitui direct hotararea atacata.

Termenul de "reformare" este utilizat intr-un alt sens decat cel indicat la clasificarea anterioara, intrucat se accepta ca aceeasi instanta poate sa reformeze propria hotarare. Opozitia "anulare-reformare" este in stransa corelatie cu opozitia "element de fapt - element de drept", deoarece anularea este determinata numai de o eroare de drept, in timp ce reformarea vizeaza fie elemente de fapt, fie elemente de drept. Prin aceasta clasificare, se doreste o delimitare a recursului (cale de anulare) de celelalte cai de atac (considerate cai de reformare). Insa, in unele situatii, si instanta de recurs statueaza in fapt, dupa cum, uneori, apelul poate duce doar la anularea hotararii apelate (cand hotararea primei instante a fost pronuntata cu incalcarea puterii de lucru judecat, daca s-a prescris dreptul de a obtine condamnarea paratului etc.). De asemenea, prin revizuirea pentru contrarietate de hotarari, se poate cere numai anularea ultimei hotarari.

c) In functie de caracterul ierarhic al cailor de atac, se delimiteaza apelul si recursul, pe de o parte, de celelalte cai de atac, pe de alta parte. Autorii care folosesc aceasta clasificare nu sunt de acord cu clasificarea in cai de atac de reformare si cai de atac de retractare, insa cele doua clasificari se suprapun.

d) Clasificarea in cai de atac generale (apelul si recursul) si cai de atac speciale (celelalte cai de atac) se pare ca porneste de la constatarea ca, in practica, apelul si recursul sunt cele mai frecvent folosite, astfel incat ea nu prezinta importanta decat din punct de vedere statistic.

e) Cai de atac comune si cai de atac speciale[15]. Aceasta clasificare are drept criteriu distinctiv titularii dreptului de a exercita caile de atac. O cale de atac este comuna atunci cand poate fi exercitata de parti sau procuror. Cand acest drept apartine doar unui anumit subiect de drept, ne aflam in prezenta unei cai de atac speciale. Caile de atac comune sunt apelul, recursul, contestatia in anulare, revizuirea iar cele speciale sunt recursul in interesul legii si recursul in anulare care pot fi exercitate numai de Procurorul general al Parchetului de pe langa Curtea Suprema de Justitie.

SECTIUNEA A II-A

REGULI COMUNE PRIVIND EXERCITAREA

CAILOR DE ATAC IN PROCESUL CIVIL

Atat in literatura de specialitate cat si in practica judiciara s-au conturat, de-a lungul timpului, o serie de reguli generale privitoare la instituirea si exercitarea cailor de atac. In continuare, vor fi examinate cele mai semnificative dintre acestea.

2.1. Existenta unei hotarari judecatoresti pe care legea sa o declare susceptibila de a fi atacata[16]

Caile de atac presupun existenta unei hotarari judecatoresti, despre care partea interesanta afirma ca ar contine unele greseli sau o injustitie. Rezulta ca obiectul cailor de atac nu mai este pretentie concreta a reclamantului (ca in cazul cererii de chemare in judecata), ci chiar hotararea judecatoreasca atacata. Este insa necesar ca legea sa declare hotararea respectiva susceptibila de exercitiul cailor de atac, sau cel putin al uneia dintre acestea. Regula este ca orice hotarare judecatoreasca poate fi atacata prin intermediul caii de atac ordinare, cu exceptia cazurilor anume prevazute de lege, in timp ce caile de atac extraordinare pot fi exercitate numai impotriva hotararilor stabilite prin lege.

In principiu, hotararile primei instante (nedefinitive), pot fi atacate cu apel, daca nu suntem in prezenta unei situatii in care legea a suprimat dreptul de apel (cum ar fi art. 247 alin. 4 C. proc. civ. care prevede ca hotararea instantei in caz de renuntare la dreptul pretins, prin care se respinge cererea in fond, se da fara drept de apel; art. 273 C. proc. civ.: "Hotararea care consfinteste invoiala partilor se da fara drept de apel"). Cat priveste incheierile de sedinta[17], acestea nu pot fi apelate in principiu, decat odata cu hotararea prin care se rezolva fondul pricinii in intregul sau (art. 282 alin. 2 C. proc. civ.). impotriva hotararilor date fara drept de apel, precum si a hotararilor date in apel (care nu sunt insa irevocabile) se poate exercita recursul. Hotararile sunt definitive sau irevocabile pot fi atacate pe calea revizuirii. Contestatia in anulare poate fi formulata numai impotriva hotararilor irevocabile.

2.2. Manifestarea de vointa a partii interesate, in sensul exercitarii caii de atac

Aceasta regula constituie o forma de manifestare a principiului disponibilitatii, specific procesului civil.

Folosirea cailor de atac fiind o facultate pusa la indemana celor interesati, cei care le exercita trebuie sa-si manifeste in mod expres vointa in acest sens si sa arate si motivele pentru care considera hotararea atacata ca fiind nelegala si netemeinica[19]. Deci, instanta competenta sa solutioneze eventuala cale de atac nu se poate sesiza din oficiu, ci este necesar ca o parte sau chiar mai multe sa isi manifeste expres vointa prin intermediul unei cereri scrise, respectand conditiile impuse de lege. Calea de atac poate fi exercitata si de catre procuror (art. 45 alin.5 teza 1 C. proc. civ.), ori de alte organe sau persoane carora legea le recunoaste calitatea procesuala .

2.3. Legalitatea cailor de atac

Legalitatea cailor de atac este un principiu deosebit de important si a carui aplicare este incontestabila in orice sistem procedural. Instituirea cailor de atac este o problema de interes general si ea vizeaza determinarea mijloacelor procedurale ce pot fi exercitate pentru reformarea sau retractarea unei hotarari judecatoresti[21].

Aceasta regula impune ca, in afara cailor de atac prevazute de lege, sa nu se poata folosi alte mijloace procedurale in scopul de a obtine reformarea sau retractarea unei hotarari judecatoresti. Acest lucru reiese si din prevederile inscrise in art.128 din Constitutie, ce consacra dreptul partilor si al Ministerului public de a folosi caile de atac "in conditiile legii".

Mentionarea, din eroare, in dispozitivul hotararii, a posibilitatii folosirii unei cai de atac pe care legea nu o acorda, nu creeaza partii dreptul de a formula impotriva hotararii calea de atac respectiva, deoarece caile de atac impotriva hotararilor judecatoresti sunt determinate de lege, iar nu de instanta de judecata[22]. In schimb, chiar daca instanta a omis sa treaca in dispozitiv mentiunea ca hotararea este susceptibila de a fi atacata prin intermediul unei cai de atac, partea va putea exercita calea de atac prevazuta de lege. Aici, trebuie mentionata si importanta practica deosebita pe care o reprezinta dispozitiile art.84 C. proc. civ., conform carora cererea de chemare in judecata sau pentru exercitarea unei cai de atac este valabil facuta chiar daca poarta o denumire gresita .

Reguli asemanatoare de interpretare se vor folosi si in cazul in care in unele hotarari se vor trece, din eroare, alte momente de la care curge termenul de apel sau recurs, dupa caz, deoarece in toate situatiile, aceste termene vor fi calculate de la pronuntarea hotararii sau de la comunicarea acesteia in functie de cum se dispune prin lege[24].

Partile au la dispozitie acele cai de atac care erau prevazute de lege in momentul pronuntarii hotararii. Modificarea dispozitiilor procedurale, in aceasta materie, nu poate afecta dreptul de a ataca hotararea cu o anumita cale de atac, caci acest drept s-a nascut chiar in momentul pronuntarii hotararii atacate[25].

2.4. Ierarhia cailor de atac[26]

Potrivit acestei reguli, nu se poate recurge la o cale extraordinara de atac, atata timp cat este deschis exercitiul caii ordinare de atac. Aplicarea concreta a acestei reguli ridica o serie de dificultati, in conditiile anterioare modificarilor aduse, prin O.U.G. nr. 138/2000, Codului de procedura civila, cand recursul era considerat cale ordinara de atac.

O hotarare susceptibila de apel nu poate fi atacata decat prin intermediul acestei cai de atac. Impotriva unei hotarari definitive, care nu a devenit inca irevocabila, se poate exercita recursul sau revizuirea (potrivit art. 322 C.proc.civ.), nu insa si contestatia in anulare. Contestatia in anulare se poate exercita numai impotriva hotararilor judecatoresti ramase irevocabile (art. 317 alin. 1 C. proc. civ.).

Ca o cerinta a acestei reguli este si faptul ca, impotriva aceleiasi hotarari, nu pot fi exercitate, concomitent, calea de atac ordinara si o cale de atac extraordinara.

Legea prevede, in unele cazuri, in mod expres, inadmisibilitatea unei cai de atac, daca partea interesata a avut la indemana o alta cale de atac. Este cazul raportului dintre contestatia in anulare de drept comun (obisnuita), pe de o parte,

si apelul, precum si, cu unele derogari, recursul, pe de alta parte (art. 317 C.proc.civ.) si cazul raportului dintre apel si recurs (art. 299 si art. 377 alin. 2 pct. 2 C. proc. civ.). In acest sens, s-a decis, in mod constant, ca recursul nu poate fi exercitat atata timp cat partea are la dispozitie calea ordinara a apelului[27].

In privinta cailor extraordinare de atac, legea nu prevede o succesiune in exercitarea lor, astfel ca revizuirea poate fi exercitata inaintea contestatiei in anulare sau invers[28].

Principiul ierarhiei cailor de atac decurge din modul de organizare a instantelor judecatoresti intr-un sistem piramidal.

2.5. Unicitatea dreptului de a folosi o cale de atac

Dreptul de exercita o cale de atac este, in principiu, unic si se epuizeaza odata cu exercitarea lui. Aceasta inseamna ca nimanui nu-i este ingaduit de a uza de doua ori de una si aceeasi cale de atac. In caz contrar, exceptia puterii lucrului judecat va putea fi invocata de cel interesat sau de instanta, din oficiu, spre a anihila calea de atac inadmisibila. Regula enuntata are in vedere chiar ipoteza in care termenul pentru declararea caii de atac nu s-ar fi implinit la data formularii celei din urma cereri[29].

Trebuie mentionat ca aceasta regula este aplicabila numai in cazul apelului si recursului, nu si in cazul celorlalte cai extraordinare de atac. Asadar, daca o parte formuleaza mai multe cereri de apel sau daca o hotarare este apelata de mai multe parti, apelurile urmeaza a fi conexate si judecate impreuna (art.289 alin. 4 C. proc. civ.).

In ceea ce priveste caile extraordinare de atac - revizuirea si contestatia in anulare -, datorita specificului lor, se pot exercita, in unele cazuri, in mod repetat. De exemplu, calea revizuirii poate fi folosita in cazul descoperirii unor inscrisuri doveditoare, retinute de partea potrivnica sau care nu au putut fi infatisate dintr-o imprejurare mai presus de vointa partilor. O a doua cerere de revizuire este admisibila pentru un alt motiv cum ar fi cel al condamnarii unui martor, judecator sau expert, pentru o infractiune in legatura cu pricina respectiva. Se observa ca, din acest punct de vedere, dispozitiile privitoare la revizuire nu cuprind restrictii exprese. O a doua cerere de revizuire ar putea fi respinsa pentru motivul decaderii din termenul de exercitare a acestei cai de atac.

Potrivit dispozitiilor exprese ale art. 321 C.proc.civ., contestatia in anulare poate fi exercitata, in mod repetat, numai pentru motive care nu au existat la data introducerii primei contestatii. Textul este oarecum neclar, deoarece toate cele

patru motive de contestatie in anulare (prevazute de art. 317 alin. 1 si art. 318 alin. 1 C. proc. civ) sunt concomitente; textul trebuie interpretat in sensul ca se refera la cunoasterea motivelor, iar nu la existenta lor, in caz contrar, ramanand o dispozitie legala ce nu isi gaseste niciodata aplicarea[30].

2.6. Neagravarea situatiei partii in propria cale de atac

Principiul neagravarii situatiei partii in propria cale de atac, exprimat prin adagiul latin non reformatio in pejus, presupun ca partii care a exercitat o cale de atac sa nu i se inrautateasca situatia fata de cea stabilita prin hotararea judecatoreasca supusa controlului judiciar[31].

Codul roman de procedura civila nu a consacrat acest principiu, in mod expres, asa cum au facut-o in Codul de procedura penala, prin dispozitiile art.372 alin. 1. Institutionalizarea acestui principiu in legea de procedura civila s-a realizat in urma modificarii si completarii Codului de procedura civila, prin O.U.G. nr. 138/2000. Astfel s-a recunoscut prin lege ceea ce era unanim acceptat in doctrina[32] si practica judiciara .

In absenta operarii principiului non reformatio in pejus, partile, cunoscand posibilitatea inrautatirii situatiei lor, ar putea fi determinate sa renunte la atacarea hotararii, pentru a nu-si asuma un risc, chiar daca hotararea este nelegala si netemeinica. Ar disparea astfel una din garantiile dreptului de aparare al partilor, care consta si in aceea ca, dupa ce instanta de judecata a pronuntat hotararea, partea care o considera gresita poate sa ceara verificarea ei de catre o

instanta superioara. Asadar, principiul non reformatio in pejus constituie o garantie a respectarii dreptului de aparare al partilor si vine in intampinarea unui interes general, acela ca, prin declansarea controlului judiciar, sa nu ramana in fiinta hotarari nelegale si netemeinice si sa se ajunga la stabilirea adevarului si la aplicarea corecta a legii in principiile deduse judecatii[34].

Pentru a sti daca se poate deroga de la acest principiu sau daca partile pot conveni asupra inlaturarii lui, trebuie stabilit daca este vorba de o regula de ordine publica sau de interes privat. Dupa cum am mentionat anterior, acest principiu raspunde atat interesului partilor cat si celui de ordin general, interesand nu numai partile procesului, ci si societatea. Insa, cat priveste partea nemultumita, nimic nu o impiedica ca, dupa ce si-a manifestat dreptul de a ataca hotararea, sa renunte la aplicarea acestui principiu, prin acceptarea unei solutii a instantei de control judiciar, care, in final, ar putea duce la inrautatirea situatiei juridice a partii. Acest aspect rezulta din actuala reglementare a art. 296 C.proc.civ., potrivit careia apelantului nu i se poare crea in propria cale de atac o situatie mai grea decat aceea din hotararea atacata, afara de cazul in care el consimte la aceasta. In acest sens, anterior unei reglementari exprese, in doctrina s-a considerat ca principiul non reformatio in pejus nu are caracter de ordine publica, recurentul sau, dupa caz, apelantul, putand renunta la aplicarea lui[35].

Principiul non reformatio in pejus se aplica in toate acele situatii in care partea a atacat in mod solitar hotararea pronuntata. Situatia este, insa, diferita in cazul exercitarii caii de atac si de partea adversa, de procuror sau de o terta persoana indreptatita sa o exercite; in acest caz se poate ajunge la inrautatirea situatiei partii in raport cu situatia stabilita de prima instanta. Aceasta situatie este justificata in literatura de specialitate cu motivarea ca, de data acesta, controlul judiciar este bilateral, instanta fiind investita plenar, iar egalitatea partilor si contradictorialitatea exclude beneficiul ce decurge din exercitarea solitara a respectivei cai de atac. Dar, practic, in situatiile mentionate nu are loc o veritabila inrautatire a situatiei partii in propria cale de atac, ci in calea de atac exercitata de partea adversa sau de alt subiect al procesului. De altfel, in asemenea situatii, in principiu, calea de atac formulata de parte este respinsa, instanta de control judiciar admitand calea de atac exercitata de partea adversa[36].

S-a pus problema daca isi gaseste aplicabilitate principiul non reformatio in pejus in cazul exercitarii caii de atac de catre procuror. Solutia la care s-a ajuns este urmatoarea: "in cazul in care procurorul a declarat recurs in favoarea uneia din parti, instanta, admitand acest recurs, nu va putea modifica sau casa hotararea in defavoarea acelei parti. Ea va putea proceda in acest fel numai in cazul in care procurorul ar fi transformat, inauntrul termenului stabilit pentru introducerea caii de atac, precum si recursul declarat initial intr-un recurs in favoarea celeilalte parti"[37]. Aceasta solutie este valabila, bineinteles, si in cazul apelului.

Daca procurorul recurge la exercitarea unei cai de atac pentru a solicita desfiintarea unei hotarari judecatoresti, pronuntate cu nesocotirea unor norme de ordine publica, deci nu pentru a folosi uneia din parti, este de la sine inteles ca, in acest caz, nu este operabil acest principiu.

Principiul non reformatio in pejus isi poate extinde efectele si asupra altor participanti procesuali decat cei care au exercitat calea de atac. Este cazul coparticiparii procesuale necesare sau obligatorii reglementate de art. 48 alin. 2 C. proc. civ., situatie in care se aplica principiul dependentei procesuale si a coparticipantilor.

In continuarea acestui principiu, s-a statuat ca "in cazul obligatiilor solidare, precum si al obligatiilor indivizibile, exercitarea caii de atac a recursului de catre unul din coparticipantii la proces le va folosi si celorlalti, in sensul ca efectele admiterii recursului se vor extinde si la partile care nu au declarat recurs, sau al caror recurs a fost respins fara a fi fost solutionat in fond"[38]. Situatia este asemanatoare si in cazul solutionarii unor cereri incidente, aflate intr-o legatura indisolubila cu actiunea principala, cum ar fi cererea de chemare in garantie .

Limitele[40] aplicarii principiului non reformatio in pejus sunt trasate de prevederile art. 296 C. proc. civ.: cand partea insasi consimte la inrautatirea situatiei sale in propria cale de atac si cand sunt aplicabile dispozitiile art. 293 sau 293¹. deci, aplicarea acestui principiu este limitata la existenta in cauza a unui apel incident sau a unui apel provocat (art. 293 si art. 293¹ C.proc. civ.) .

S-a remarcat faptul ca se naste o situatie de conflict atunci cand se pune problema prioritatii dintre aplicarea principiului analizat si aplicarea exceptiilor sau nulitatilor absolute. Astfel, pentru a nu se incalca acest principiu ce trebuie respectat in solutionarea cailor de atac, in practica judiciara, se ajunge la situatia paradoxala, in care sunt pastrate hotarari nelegale, in a caror pronuntare s-au nesocotit dispozitii imperative, menite sa asigure o securitate sociala si juridica. Avand in vedere ca acest principiu nu protejeaza doar interesul particular, ratiunea respectarii lui privind si sfera interesului general, se cer a fi prioritare in aplicare exceptiile si nulitatile absolute[42].

In concluzie, se poate spune ca principiul non reformatio in pejus are o aplicabilitate generala in solutionarea tuturor cailor de atac aflate la dispozitia partilor, cunoscand insa limitele prevazute de insusi textul art. 296 C. proc. civ.. Se considera necesar ca aplicarea acestui principiu sa fie ingradita printr-o reglementare expresa in acest sens, pentru cazurile cand se constata incalcarea legii in pronuntarea unei hotarari judecatoresti, creandu-se posibilitatea indreptarii erorilor judiciare prin invocarea exceptiilor absolute.