Anomie, devianta si delincventa

Conceptele de dezorganizare, anomie si marginalitate sociala

Conceptele de problema sociala si devianta

Notiunea si dimensiunile delincventei

Dimensiunea si formele delincventei

Abordarea psihosociologica a raspunderii si sanctiuni penale

Perspectiva psihologica a delincventei

Conceptele de dezorganizare, anomie si marginalitate sociala reprezinta concepte fundamentale utilizate in general in sociologie si, in special, in sociologia deviantei si delincventei (criminalitatii), concepte care pot explica anumite fapte si fenomene care intra si sub incidenta normativa, juridica[1].

Dezorganizarea sociala este definita ca fiind starea de inadecvare a retelei de statusuri si roluri sociale, ceea ce determina o discrepanta semnificativa intre scopurile sociale si obiectivele individuale. Ea se manifesta in cursul perioadelor de schimbari si transformari rapide si brusce, cand se constata o extindere puternica a sferei de nevoi si aspiratii ale diferitilor indivizi si grupuri, care nu mai pot fi satsfacute prin respectarea normelor si valorilor traditionale, si ca urmare apar situatii de dezordine sociala, neliniste, nemultumire si insecuritate in randul societatii.

Anomia sociala, concept care semnifica, in general, lipsa de norme[2] intr-o societate care este confruntata cu schimbari brusce si rapide. Introdusa de E. Durkheim, notiunea de anomie semifica o situatie in care un conflict de norme echivaleaza, pentru cei care il traiesc, cu o absenta a acestor norme.

Desi nu se poate concepe existenta si functionarea unei societati in absenta totala a normelor, anomia se caracterizeaza mai ales prin absenta unor reglementari normative capabile sa asigure cooperarea intre functiile specializate ale unui organism social. Starea de anomie conduce la ambivalenta normativa in conditiile in care multe norme sociale sunt lipsite de semnificatie pentru indivizi sau contin indicatii contradictorii privind comportamentul lor, ceea ce genereaza labilitatea criteriilor valorice si normative de apreciere si sanctionare in societate.

Exista, de asemenea, anomie atunci cand izbucneste o contradictie intre ceea ce este prezentat ca scop sau ca valoare de catre societate si realitatea concreta. Societatile moderne, bogate si prin multe aspecte inumane, agitate de miscari permanente si rapide sunt favorabile nasterii situatiilor anomice.

Se considera relevant pentru anomie conflictul dintre generatii in societatile moderne. Tineretul se simte strain de lumea adultilor dar nu are inca o cultura proprie in care sa se refugieze cu certitudine si ca urmare, pentru a atinge scopurile sociale proclamate sau nu, in numele valorilor stabilite sau a valorilor contrarii, unii adopta cai deviante si mijloace contestabile. De unde, tipurile de delincventa, indeosebi juvenila, care se inradacineaza in sentimente de frustrare.

Marginalitatea reprezinta acea stare sociala care obliga o colectivitate sau un grup social sa traiasca in imprejurari diferite de cele ale societatii globale. Grupurile sau colectivitatile marginale se caracterizeaza prin izolare, ambivalenta culturala, normativa si atitudinara, printr-un minimum de responsabilitati, aspiratii si participare, integrare in viata sociala, revolta, nonconformism, ducand la o "periferizare" sociala a indivizilor. De aici, respingerea si contestarea partiala sau totala de catre acesti indivizi a normelor si valorilor societatii globale si "elaborarea" si utilizarea unor modele si "norme" proprii de comportament si conduita.

DEVIANTA SI DELINCVENTA

De la conceptul de problema sociala la conceptul de devianta

Notiunea de problema sociala a fost criticata, reprosindu-se ca nu are un caracter stiintific, si are un caracter, ideologic, legat de valori, care implica strategii manipulatoare din partea evaluatorilor. Criticile au vizat o serie de aspecte dintre care vom prezenta pe cele mai importante.

In primul rand, intr-o societate cu caracter pluralist, termenul de problema sociala are un caracter relativ, continutul si semnificatia sa difera in functie de sistemul de valori luat ca baza de referinta, marea variabilitate a sistemelor normative impiedica identificarea unor criterii stiintifice unitare prin intermediul carora problemele sociale pot fi definite in mod identic.

In al doilea rand, definitia unei probleme sociale se schimba in cursul timpului, astfel ca ceea ce intr-o anumita perioada istorica a fost apreciat drept o problema sociala, in alta perioada sociala poate reprezenta o stare sociala normala. Poluarea mediului, prostitutia sau homosexualitatea, de exemplu, nu au reprezentat intotdeauna, probleme sociale. Unele actiuni calificate anterior ca deviante cum sunt homosexualitatea, lesbianismul sau transexualismului au devenit actiuni "normale" sau cel putin acceptabile din punct de vedere social.

In al treilea rand, notiunea de problema sociala are semnificatii diferite nu numai de la o societate la alta, dar si de la un individ la altul, in raport cu normele si valorile sale. In mod general, raportandu-se la valori, norme si interese diferite, oamenii nu au aceleasi criterii de evaluare, fiind tentati sa vada, de cele mai multe ori, problemele lor particulare ca probleme sociale.

Intre problemele sociale care se manifesta, astazi, in societatea romaneasca, o ierarhie de prioritati, ar evidentia numeroase deosebiri, in masura in care pentru unii cele mai importante probleme sociale ar putea fi somajul sau scaderea nivelului calitatii vietii, iar pentru altii ar putea fi criminalitatea, coruptia sau delincventa juvenila.

Solutiile de rezolvarea a problemelor sociale pot provoca aparitia altor probleme sociale, ca efecte secundarea sau "perverse". Scopul principal al diferitelor legi, de exemplu, il constituie incercarea de rezolvarea a unor probleme sociale, dar, in loc sa solutioneze problema, legea poate constitui, ea insasi, o sursa de probleme sociale. De exemplu, Legea Fondului Funciar si-a propus sa rezolve problema restituirii proprietatii din agricultura, dar carentele, deficiente de reglementare si aplicare au determinat multiple probleme sociale.

Principala critica a sociologiei problemelor sociale a vizat incapacitatea acestei orientari a sociologiei americane de a aborda intr-un mod neutru o realitate variabila, in timp si spatiu, ale carei definitii se schimba de la un grup social la altul, si de la o perioada istorica la alta. Aceste definitii difera in functie de valorile, interesele si ideologiile diverselor grupuri sociale, in asa fel, incat ceea ce pentru unele dintre ele reprezinta, intr-o anumita perioada a dezvoltarii sociale, o problema sociala, pentru alte grupuri constituie o conditie normala de existenta. Avorturile, de exemplu, prin efectele lor negative asupra cresterii demografice reprezinta, din perspectiva sociologiei problemelor sociale, un rau social, un fapt imoral, o problema sociala care ameninta procesul de reinnoire a resurselor umane si intra in conflict cu valorile moralei religioase. Dar din punctul de vedere al familiilor cu conditii de existenta modeste, expuse riscului unei deteriorari permanente a nivelului calitatii vietii, avortul poate reprezenta o solutie in raport cu problema saraciei si a cresterii costului existentei. Un alt exemplu, politica demografica in China are un caracter antinatalist, net opus politicilor pronataliste, promovate in alte tari. Avortul nu constituie, deci, in China o problema sociala, ci o solutie fata de dificultatile impuse de o excesiva crestere a populatiei.

Alt exemplu, prostitutia reprezinta, in opinia multora o problema sociala importanta care are o serie de consecinte negative asupra unei natiuni. Promiscuitatea, cresterea riscului bolilor venerice si a contractarii S.I.D.A. se numara printre argumentele cel mai frecvent folosite impotriva prostitutiei ca "institutie". Din punctul de vedere al prostituatelor pentru care traficul trupului reprezinta un mijloc de existenta, prostitutia este o solutie de supravietuire si de adaptare la conditiile unei societati care se confrunta cu o rata ridicata a somajului. Chiar din punctul de vedere al unor specialisti, institutionalizarea prostitutiei are un efect benefic in cadrul societatii, intrucat ofera o supapa de siguranta pentru educatia si initierea sexuala a tinerilor, pentru buna functionare a familiei si pentru gasirea unor partenere de sex pentru acei indivizi (cocosati, infirmi sau diformi) care, in absenta acestei institutii blamate moral, si-ar canaliza instinctul sexual spre cai launtrice, deviante si chiar criminale. Pentru aceste motive, in prezent, unele state ca Belgia, si-au modificat legislatia traditionala pentru a accepta prostitutia ca institutie de stat.

In ceea ce priveste homosexualitatea, considerata inca in unele tari ca o problema sociala care implica devianta sexuala, incursiunile istorice demonstreaza ca la vechii greci, de exemplu, acest tip de "devianta" reprezenta, de fapt, o conduita obisnuita, normala, un model cultural legitim, in consens cu valorile societatii grecesti cu privire la prietenie si placere. Problema "prieteniei" se referea, de fapt, la relatiile de tip erotic dintre un barbat matur si un adolescent. Cercetarile etnografice au evidentiat faptul ca in multe societati cu caracter canibal, practicile homosexuale sunt strans legate de riturile religioase. Chiar in cadrul aceluiasi stat, cum este cazul S.U.A., punctele de vedere si legislatiile cu privire la combaterea homosexualitatii sunt foarte variabile, un numar de 26 de state nu au nici o lege care sa sanctioneze homosexualitatea, iar alte 24 au asemenea legi, care prevad sanctiuni mergand de la o amenda de 200 dolari in Texas, la 30 de zile inchisoare in Arizona si pana la 20 de ani inchisoare in Georgia.

Aceste exemple si multe altele, dovedesc ca nu exista definitii si interpretari unitare sau unanime asupra a ceea ce se considera ca problema sociala de catre unele grupuri sau unele societati.

Ca rezultat al criticilor indreptate impotriva notiunii de problema sociala si a sociologiei problemelor sociale, incepand din deceniile 5 si 6 ale secolului XX, s-a dezvoltat in S.U.A. un nou cadru teoretic si conceptual construit in jurul termenului de devianta (deviance) sau comportament deviant (deviant behavior), apreciate ca fiind mult mai adecvate din punct de vedere sociologic, decat cel de problema sociala[4].

Aceasta schimbare de perspectiva se datoreaza influentei deosebite exercitate in sociologia americana de catre Talcott Parsons[5], in conceptia caruia notiunile de comportament deviant si control social au avut un rol central.

Daca inainte de perioada postbelica, termenul de devianta aparea rareori in literatura de specialitate, sociologii ultilizand, cu prioritate notiunile cu caracter criminologic de crima (infractionalitate) si delincventa, dupa aceasta perioada, notiunea de devianta capata o raspandire din ce in ce mai mare, devenind principalul concept operational prin intermediul caruia s-au desfasurat multiple cercetari empirice in domeniul criminologiei, bolilor psihice si altor fenomene cunoscute anterior sub denumirea de probleme sociale.

In pofida acestor schimbari, o parte dintre sociologii americani au continuat sa utilizeze termenul de problema sociala pentru a desemna diferitele variante ale conduitei deviante in toate formele sale de manifestare, de la crima si delincventa pana la prostitutie, alcoolism, jocuri de noroc, homosexualitate, sinucidere si boala psihica.

Deosebirea dintre notiunea de problema sociala si cea de devianta vizeaza unele aspecte importante ca :

continutul celor doua notiuni;

-devianta semnifica abaterile de la norma care pot fi intalnite in orice tip de societate,

-problema sociala poate fi definita ca o stare colectiva indezirabila, care se circumscrie numai unui spatiu geografic particular definit, intr-o anumita perioada a dezvoltarii sale, ca un ansamblu de dificultati cu caracter distinct fata de alte spatii geografice.

Ca urmare, in timp ce sociologiei problemelor sociale i se reprosa caracterul "parohial" (provincial), faptul ca, ocupandu-se numai de problemele unei singure societati (cea americana), nu poate asimila rigorile discursului stiintific, sociologiei deviantei i se afirma calitatea unei discipline cu caracter universal, capabila sa surprinda prin conceptele sale toate genurile de conduita care deviaza de la exigentele normative. Respingand aceasta critica, o parte dintre sociologii americani au continuat sa argumenteze caracterul "universal" al sociologiei problemelor sociale, evidentiind ca orice societate se confrunta cu probleme sociale. "Dintre toate ariile sociologiei - scria I.L. Horowitz - nici una nu pare mai universala si mai provinciala. Universala in sensul ca toti sociologii recunosc ca exista probleme sociale si ca ele trebuie eliminate. Provinciala in sensul ca acest interes pentru problemele sociale pare sa fie limitat la cazul S.U.A.[6]".

continutul definitional al celor doua notiuni;

Spre deosebire de conceptul de problema sociala care presupune definitii si interpretari lipsite de unitate teoretica, conceptul de devianta satisface, mult mai riguros, exigentele unei definitii stiintifice. Astfel printr-o problema sociala, sociologii inteleg, in mod general, situatiile considerate indezirabile sau intolerabile de catre cea mai mare parte a membrilor unei societati sau de catre expertii calificati ai acestei societati. Paul B. Horton si Gerald R. Leslie, de exemplu, au mers pana acolo incat au considerat ca "ori de cate ori lumea incepe sa spuna: Nu-i asa ca e groaznic? De ce nu se incearca sa se faca ceva? - avem de-a face cu o problema sociala"[7].

Dar o asemena definitie, care pune accent pe caracterul indezirabil al problemelor sociale nu poate evita judecatile de valoare. Vom vedea, in continuare, ca notiunea de devianta sufera de aceleasi deficiente, trecute, insa, sub tacere de majoritatea criticilor sociologiei problemelor sociale.

caracterul ambiguu si echivoc al notiunii de problema sociala;

Interpretarea notiunii de problema sociala implica abandonarea considerentelor stiintifice in favoarea cerintelor cu caracter terapeutic sau organizational, care impun solutii numai din perspectiva culturii dominante. Nicaieri nu exista o ruptura mai mare intre teorie si practica decat in domeniul problemelor sociale, scria I.L. Horowitz, considerand ca sociologii care se ocupa de studiul problemelor sociale sunt, mai mult terapeuti si agenti institutionali, decat oameni de stiinta, ei trebuind sa abdice de la exigentele stiintifice, pentru a da prioritate cerintelor politice.

sociologia problemelor sociale nu se poate baza pe o teorie cuprinzatoare si unitara, datoria multitudinii situatiilor sociale de care se ocupa, sociologia deviantei poate beneficia de un cadru teoretic cu caracter unitar, in masura in care orice conduita devianta presupune abaterea de la orice tip de norma.

R. Merton si R. Nisbet,[8] care include fenomenul de devianta in sfera problemelor sociale, apreciaza, insa, ca, daca nu exista inca o teorie multilaterala a problemelor sociale, in sensul unui set articulat logic de enunturi precis formulate, din care pot fi derivate cu rigurozitate o serie de uniformitati empirice, exista, totusi si in acest domeniu, o orientare teoretica care se poate rezuma in felul urmator:

I.            Orice societate se confrunta, intr-o anumita perioada a dezvoltarii sale, cu o serie de probleme sociale a caror semnificatie nu poate fi surprinsa decat din interiorul ei, in raport cu ordinea ei sociala, cu valorile si structurile ei, distincte de cele ale altor societati;

II.         Toate problemele sociale (ca si cele de natura morala sau intelectuala) au o serie de elemente comune definite de obstacolul pe care il ridica in fata actiunii dorite. O problema sociala este, astfel, o "dificultate perceputa nu si rezolvata sau controlata de procedee normale; o intrerupere a mersului normal ori conventional al starii de fapt. o cerere sau o punere sub semnul indoielii pentru care trebuie cautat un raspuns nou".[9]

In ansamblul lor, problemele sociale reprezinta intreruperi in schemele asteptate sau dorite ale lucrurilor, ca, violarile normative, dislocarile modelelor si relatiilor sociale, deteriorarea standardelor de viata si oricare alte fenomene care contrariaza sau pun in pericol constiinta colectiva. Se pot mentiona si sinuciderea, prostitutia, alcoolismul, consumul de droguri, divortul, boala psihica, saracia, batranetea, problemele ecologice, catastrofele, dezastrele, razboaiele, conflictele sociale si etnice, alte fenomene determinate de procesele de schimbare sociala si civilizatorii;

III.       Problemele sociale sunt, adeseori, consecinte nedorite si neanticipate ale modelelor institutionalizate de comportament social. Aceeasi structura sociala si culturala, care determina conduite conformiste si organizate, poate genera tendinte de devianta si dezorganizare sociala. De aceea, pentru intelegerea dezorganizarii sociale apare necesara intelegerea complementara a organizarii sociale.

IV.      Abordarea problemelor sociale din perspectiva indezirabilitatii nu trebuie identificata cu evaluarea morala care blameaza indivizii.

Trebuie respinsa judecata simtului comun in acord cu care "raul este cauza raului" si care apreciaza ca problemele sociale sunt generate de persoane, grupuri sau valori "rele". Raul este o notiune relativa care poate distorsiona sensul stiintific al conceptului de problema sociala. Ca urmare, comportamentul moral sau imoral, legal sau ilegal, nu poate fi evaluat decat in lumina valorilor care caracterizeaza anumite grupuri si societati. Aceasta nu inseamna ca sociologul trebuie sa evite judecatile morale, ci doar ca trebuie sa le tina sub controlul metodei stiintifice.

V.         Diferitele pozitii ale indivizilor in structura sociala, interesele si modurile lor de socializare distincta exercita o serie de presiuni pentru a-i face sa se conformeze sau sa adopte moduri de comportament deviant.

In problema conformitatii si a deviantei nu exista nici un punct de vedere dominant, ci numai interpretari pluraliste. Deosebirile dintre indivizi si puncte de vedere determina aprecieri diferite ale aceleiasi probleme sociale. Pe de alta pasrte, solutiile acestor probleme difera, si ele, in functie de interesele si valorile oamenilor, astfel incat schimbarile preconizate de o anumita solutie de rezolvare pot fi in concordanta cu intresele si valorile unora si impotriva intereselor sau valorilor altora. In consecinta, apare dificila elaborarea unor politici cu caracter colectiv care sa satisfaca pe toata lumea.

VI.      Datorita interdependentei sistematice dintre partile structurii sociale, eforturile de eliminare a unor probleme sociale vor produce, adeseori, alte probleme si mai vatamatoare;

VII.            Nu exista societate fara probleme sociale. Imaginea unei societati care a eliminat toate problemele sociale din cadrul ei este o utopie.

Toate aceste aprecieri ale lui R. Merton si R. Nisbet au fost sustinute si de alti sociologi americani, care au considerat ca sociologia problemelor sociale reprezinta o arie unificata de studiu care acopera mai bine decat sociologia deviantei o serie de teme diferite intre ele, dar ambele sunt strans legate intre ele, deoarece, o anumita problema poate genera alte probleme (saracia sau somajul pot fi, de exemplu, o conditie favorizanta pentru delincventa). Stanley Eitzen[10] apreciaza ca exista o "realitate obiectiva" a problemelor sociale constand in acele conditii sau situatii din societate care genereaza suferinta materiala sau psihica si care inlatura un numar semnificativ de indivizi de la procesele de dezvoltare si de utilizare a potentialului lor deplin.

Ca urmare, scopul principal al sociologilor trebuie sa vizeze descrierea si explicatia problemelor sociale cu caracter obiectiv, evitand definitiile acestor probleme elaborate de catre factorii de putere.

La randul lui, J. Henslin[11] considera ca solutiile problemelor sociale nu trebuie sa provina de la liderii politici care vor cauta, intotdeauna, sursa acestor probleme la nivelul indivizilor si nu la nivelul structurilor sociale deficitare sau inegalitare ale sistemului social.

In procesul de selectie si interpretare a problemelor sociale, sublinia Henslin, sociologul trebuie sa isi constientizeze si sa faca explicite judecatile de valoare. In absenta aceste constientizari si explicitari, obiectivitatea si neutralitatea raman doar "mituri" seducatoare, cosmetice, fara nici un fel de continut real.

Din toate aceste conceptii rezulta ca notiunea de problema sociala are un caracter mai larg decat conceptul de devianta, deoarece interpretarea violarilor normative reprezinta numai un subdomeniu stiintific al unui domeniu mai larg.

Charles S. Suchar[12] prezinta, in acest sens, urmatoarea schema care pune in relatie aria problemelor sociale, cu perimetrul deviantei si al criminalitatii (infractionalitatii):

Aria cea mai generala este acoperita de sfera problemelor sociale, care include ca subdomenii devianta sociala si criminalitatea. Aceasta delimitare precizeaza ca, desi manifestarile de devianta sunt, prin definitie, probleme sociale, nu toate problemele sociale implica abateri de la norme. Criminalitatea este inclusa in sfera deviantei, intrucat presupune un anume tip de abatere de la norma, abaterea in raport cu normele penale. Aceasta schema are meritul de a localiza sferele de preocupari convergente ale sociologiei problemelor sociale si sociologiei deviantei, indicand deosebirile principale dintre ele.

Sigur este ca, circumscrierea precisa a limitelor fiecareia dintre aceste doua discipline este sortita esecului, deoarece problematica de cercetare a uneia nu poate ignora problematica celeilalte.

A. Inkeles scria ca exista trei cai principale de delimitare a unei discipline[13]:

a) istorica, care evidentiaza preocuparile traditionale cu caracter fundamental al unui domeniu stiintific;

b) empirica, care pleaca de la evidentierea subiectelor de cercetare cele mai importante pentru domeniul stiintific considerat;

c) analitica, care isi propune sa divida si sa delimiteze obiectul stiintific in mai multe subdomenii stiintifice.

Sorin Radulescu[14] aprecia ca utilizind in mod conjugat, toate aceste trei criteri, putem intelege mai bine preocuparile, temele si subiectele de baza care au conturat atat obiectul sociologiei problemelor sociale, cat si cel al sociologiei deviantei, pe care unii sociologi le delimiteaza, iar altii le considera strans legate intre ele.

Consideram si noi ca se impune un studiu complementar, care sa puna in legatura cele doua domenii al caror continut se clarifica si se conditioneaza reciproc. Sociologia deviantei nu poate fi studiata separat de domeniul problemelor sociale, in conditiile in care chiar geneza acestei discipline poate fi identificata in preocuparile pentru evidentierea si interpretarea problemelor sociale.

Paradigme, modele si orientari teoretice in domeniul sociologiei deviantei.

Sociologia deviantei, la fel ca si sociologia problemelor sociale in cadrul careia reprezinta un subdomeniu stiintific definit de o problematica particulara, si-a constituit de-a lungul timpului o serie de interpretari si modele teoretice. Dintre acestea, cele cu caracter traditional fac parte integranta din ansamblul teoretic al sociologiei problemelor sociale, iar cele cu caracter modern sunt teoretizari in cadrul sociologiei deviantei ca atare. (prezentam, pentru valoarea sa analitica, tabelul din lucrarea lui Sorin Radulescu)[15]

Prezentam pe cele mai semnificative, care alcatuiesc, baza teoretica a sociologiei deviantei.

I.           Paradigma functionalista (Talcott Parsons, Robert Merton, Albert Cohen)

Paradigma functionalista a elaborat o interpretare de tip holistic[16] care cauta sursele deviantei la nivelul structurii sociale deficitare, spre deosebire de conceptiile traditionale asupra deviantei, cu caracter biologist si psihologist, care localizau la nivelul indivizilor, cauzele fenomenului de incalcare a normelor .

Functionalismul a cunoscut deplina sa dezvoltare in sociologia deviantei in deceniile 5 si 6 ale secolului trecut, avand ca reprezentanti pe Talcott Parsons, Robert Merton si Kingsley Davis.

Strans legat de ideile organicismului si evolutionismului, sustinute in sociologia europeana de A. Comte, H. Spencer, E. Durkheim s.a., functionalismul considera ca unitatea fundamentala de analiza a sociologului este societate si nu individul, atat structurile, cat si functiile societale trebuind considerate ca seturi integrale de sisteme a caror interdependenta asigura echilibrul sau homeostazia intregului ansamblu social.

In domeniul sociologiei deviantei, varianta cea mai inchegata a functionalismului apartine lui T. Parsons a carui conceptie structural-functionalista pleaca de la presupunera fundamentala ca societatea este bazata pe o ordine normativa unanim acceptata datorita consensului valoric stabilit intre toti membrii societatii, care impartasesc aceleasi norme si aceleasi valori. In aceasta conceptie, omul este un individ conformist, suprasocializat, dominat de structuri, care se supune atat presiunilor externe de control social ale mecanismelor institutionalizate, cat si presiunilor interne ale constrangerilor interiorizate prin intermediul procesului de socializare[17]. Aceste presiuni determina conformitatea indivizilor cu normele si mijloacele institutionalizate, in asa fel incat devianta apare doar ca o stare potentiala si nu ca o realitate efectiva. De aceea, asa cum au observat o serie de autori, in aceasta conceptie este explicata, mai degraba, conformitatea decat devianta.

Devianta nu este altceva decat o iesire din repertoriul rolurilor si statusurilor, o stare de "alienare" pe care societatea are insa capacitatea de a o inlatura prin intermediul mijloacelor de control social care-i stau la dispozitie. In interpretarea parsonsiana, numai boala este acceptata ca tip de devianta legitima, intrucat individul bolnav este scutit de rolurile, obligatiile si responsabilitatile pe care trebuie sa le indeplineasca in mod normal in viata sociala. Pentru acest motiv, conceptia lui Parsons apara ordinea sistemului, constituindu-se intr-o ideologie conservatoare, intr-o sociologie a establishment-ului, a statu-quo-ului, care justifica structurile si functiile societatii si care transforma pe sociologi in simpli agenti de control social al caror rol se reduce la inventarierea disfunctiilor si abaterilor de la exigentele normative care au deplina legitimitate si validitate.

Constienti fiind de caracterul vulnerabil, tributar unor considerente ideologice, al notiunilor de functie si disfunctie, sociologii care i-au urmat lui Parsons din punct de vedere al continuitatii conceptiei structural-functionaliste, in primul rand R. Merton, au incercat sa amelioreze caracterul prea vadit conservator al acestei conceptii, propunand o serie de modificari.

Robert Merton, de exemplu, a procedat la o codificare stiintifica a postulatelor functionalismului pe care a denumit-o "paradigma analizei functionale"[18].

In cadrul ei sunt amendate trei postulate universale ale functionalismului care l-au transformat dintr-o conceptie stiintifica in una ideologica.

a)      postulatul unitatii functionale potrivit caruia toate activitatile sociale si toate elementele culturale sunt functionale in mod pozitiv pentru sistem.

Merton subliniaza ca este inadecvat sa sustinem aceasta idee, deoarece ceea ce pentru un sistem sau pentru o unitate a sa e functional, pentru alt sistem sau pentru alta unitate poate fi disfunctional. Intr-o societate pluralista, postulatul unitatii functionale bazat pe consens deplin este contrazis de marea diversitate a sistemelor normative care apreciaza, in mod diferit, caracterul functional sau disfunctional al unei actiuni. Din punct de vedere stiintific, adauga Merton, notiunea de disfunctie nu este echivalenta cu imoralitatea sau absenta eticii, ceea ce ne obliga sa intelegem ca devianta poate avea un caracter functional pentru anumite grupuri sociale si disfunctional pentru altele.

b)      postulatul functionalismului universal potrivit caruia toate activitatile sociale si toate elementele culturale au, in mod universal, functia de a promova sau mentine sistemul.

In mod real, subliniaza Merton, exista atat efecte functionale care sunt benefice pentru sistem, cat si efecte disfunctionale care ii ameninta echilibrul. Ambele efecte au un caracter manifest, orientat ca atare, sau un caracter latent, determinat de consecintele neintentionate ale unor actiuni sociale. Actiunile deviante pot aparea, deci, nu numai ca urmare a unor disfunctii manifeste, dar si a unor disfunctii latente;

c)      postulatul indispensabilitatii functiilor potrivit caruia toate activitatile sociale si toate elementele culturale sunt indispensabile pentru unitatea functionala a sistemului.

Merton aprecia ca de fapt, pot exista si activitati sau elemente ale caror functii lipsesc sau sunt indeplinite de o serie de alternative functionale cu caracter echivalent denumite "substitute functionale". Devianta, de exemplu, poate fi un substitut functional pentru actiunile unor grupuri sociale care nu pot accede la succes, bunastare economica sau pozitii de prestigiu pe cai obisnuite.

Pornind de la aceste precizari ale lui Merton, Albert Cohen[19] distingea intre functii si disfunctii sociale ale deviantei.

Dintre functiile sociale ale deviantei :

a)      clarificarea si definirea mai precisa a normelor sociale;

Deoarece o serie de norme au un continut prescriptiv vag, incalcarea lor ofera ocazia grupului sa reactioneze, defininidu-le intr-un mod mai adecvat;

b)      cresterea solidaritatii grupului;

In acord cu ideile lui Durkheim si ale lui George H. Mead, devianta determina o atitudine colectiva comuna, o solidaritate emotionala a grupului care se mobilizeaza pentru a sanctiona individul care a incalcat normele. Grupul protejeaza membrii sai de efectele deviantei si obliga pe deviant sa se conformeze;

c) producerea unor schimbari necesare in cadrul sistemului social; Astfel, pornind de la actiunile deviante ale unor membrii, grupul poate constientiza faptul ca unele reguli sau norme nu sunt adecvate sau ca ele contrazic altele, si ca urmare, regulile sau normele respective vor fi schimbate;

d) considerarea conformitatii ca fiind mai dezirabila decat devianta; Esecul si sanctionarea unei actiuni deviante ii face pe ceilalti membrii ai grupului sa-si intareasca motivatia de conformitate fata de norme.

Dintre disfunctiile sociale ale deviantei :

a) dizolvarea sau eliminarea motivatiei de conformare a acelor indivizi care apreciaza ca atat devianta, cat si conformitatea produc acelasi tip de recompensa, motiv pentru care incalcarea normelor poate fi la fel de benefica ca si respectarea lor;

b) subminarea increderii necesare pentru prezervarea (pastrarea) ordinii sociale. In acest sens, devianta, poate genera sentimente de insecuritate, indoiala si de neincredere in bazele contractuale si emotionale ale relatiilor dintre oameni;

c) reducerea interdependentei necesare pentru functionarea sistemului social. Din acest punct de vedere, manifestarile de devianta, mai ales ale acelor indivizi care au un statut inalt si o responsablitate sociala ridicata, afecteaza cooperarea intre rolurile sociale, punand in pericol functionalitatea intregului sistem.

Indiferent de versiunile sale, traditionale sau moderne, si de amendamentele aduse de Merton, paradigma functionalista este criticabila intrucat pleaca de la premiza eronata ca societatea este bazata pe consens valoric, ceea ce presupune, obligatoriu, ca orice actiune devianta submineaza ordinea sociala a sistemului social. In consecinta, devianta este apreciata exclusiv din punctul de vedere al exigentelor de ordine si nu al motivatiilor personale ale actorilor sociali. Din aceasta perspectiva, devianta este identica cu notiunile de patologie sociala si dezorganizare sociala, utilizate in domeniul sociologiei problemelor sociale, pe care cea mai mare parte dintre sociologii americani, detasati de functionalism, le au supus unei critici aspre.

Dincolo de aceste critici, functionalismul sau structural-functionalismul are o permanenta vitalitate, supravietuind, intr-o forma sau alta, in sociologia contemporana. Si in acest sens, Alex Inkeles scria ca acest fapt nu trebuie sa ne mire, deoarece "orice sociolog este intrucatva un analist structural-functionalist", in masura in care "foarte putini sociologi sustin ideea ca nu exista nici ordine si nici sistem in viata sociala"[20].

Kingsley Davis[21] a demonstrat chiar ca analiza functionala este, de fapt, modalitatea sociologica de abordare a socialului, indiferent de pozitia teoretica adoptata.

Admiterea unor idei valide ale paradigmei functionaliste trebuie sa tina seama de punctele sale vulnerabile si, mai ales, sa puna sub semnul indoielii legitimitatea si rationalitatea oricarei ordini sociale, care, in conceptiile functionaliste, devin ideologii justificatoare ale establishment-ului.

II.         Paradigma conflictului social (Ralf Dahrendorf, John Rex, Lewis A. Coser, Richard Quinney)

In deceniile 5 si 6, un grup de sociologi europeni si americani au supus unei critici radicale paradigma functionalista, modelul de "echilibru" si ideea consensului social pe care ea le postula, considerand ca tezele functionalismului reprezinta un sprijin pentru fortele politice conservatoare, pentru ca justifica din punct de vedere ideologic autoritatea puterii. Pentru ei, conflictul si nu consensul social reprezinta principala conditie a ordinii sociale, punand in competitie grupurile lipsite de resurse economice cu cele care beneficiaza din plin de aceste resurse.

Teoreticienii conflictului, intre care Lewis Coser, Ralf Dahrendorf si John Rex au preluat aceasta idee de la Marx si de la Wright Mills. Ei au adus in sprijinul conceptiei lor urmatoarele argumente:

a) ordinea sociala este emanatia puterii si nu a consensului social, asa cum sustine Parsons. De aceea aspectul cel mai important al ordinii sociale este reprezentat de conservarea puterii, care isi impune autoritatea si isi promoveaza interesele prin intermediul institutiilor de control social (Ralf Dahrendorf)[22];

b) sistemul social trebuie considerat numai in raport cu situatiile conflictuale existente, de la tranzactiile specifice competitiei de piata pana la violenta manifesta; existenta acestor situatii conflictuale tinde sa produca o societate pluralista definita de doua sau mai multe clase ale caror interese explica actiunile membrilor lor (John Rex)[23];

c) conflictele sociale au si un rol pozitiv, contribuind la cresterea ajustarilor intre grupurile sociale, permitand mentinerea lor si prevenirea retragerii unor indivizi din cadrul lor (L.A. Coser)[24].

Reprezentantii cei mai semnificativi ai paradigmei conflictului in sociologia deviantei, Richard Quinney, Paul Walton, Anthony Platt, Austin Turk, au privit fenomenul de devianta, in general, si cel de criminalitate, in special, ca o reflectare a contradictiilor specifice societatii capitaliste care pun in conflict grupuri sociale cu interese economice si politice divergente.

De exemplu, Richard Quinney[25], considera ca legea este instrumentul clasei dominante, iar sistemul juridic capitalist are ca scop transformarea oricarei conduite care ameninta privilegiile si proprietatea claselor favorizate intr-un comportament ilegal (ilicit). In acest sens, Quinney a efectuat o tipologie a crimelor (infractiunilor) in functie de diferentialele de putere existente intre clasele dominante si cele defavorizate:

a) crime "predatorii" (pradalnice), printre care se numara spargerile, talhariile, jafurile comertul cu droguri si contrabanda, sunt comise de indivizi fara resurse in scopul asigurarii necesitatii de supravietuire intr-un mediu dominat de inegalitate sociala;

b) crime cu caracter particular, intre care omorul, atacul inarmat si violul, savarsite, mai ales, de indivizi abrutizati de conditiile dure ale capitalismului;

c) crime de rezistenta (opozitie), intre care actele clandestine de sabotaj economic si munca necorespunzatoare, caracterizeaza clasa muncitoare, care alege aceste mijloace pentru a se impotrivi ordinii capitaliste;

d) crime de dominare, comise de catre corporatii, printre care fixarea artificiala a preturilor, incalcarea legislatiei financiare, poluarea mediului etc., care au ca scop mentinerea sistemului existent;

e) crime ale puterii executive (acte de coruptie), savarsite de oficiali in diferite scopuri, toate avand ca motivatie prezervarea pozitiilor de putere, prestigiu si bunastare materiala. Afacerea Watergate este un exemplu al acestui tip de infractiune.

Teoreticienii conflictului considerau devianta, in toate formele ei, ca un raspuns adaptiv la conditiile de viata ale capitalismului contemporan. Ei apreciau ca distributia ratelor de devianta si sanctionarea ei au loc in functie de pozitia de clasa, urmarind ordinea sociala inegalitara a sistemului.

Dincolo de contributiile sale pozitive in domeniul stimularii cercetarii empirice a inegalitatilor flagrante din societatea capitalista, paradigma conflictului are o serie de limite intre care :

politizarea fenomenului de devianta

considerarea fenomenului de devianta ca efect al "luptei de clasa"

incapacitatea paradigmei conflictului de a include, alaturi de factorii economici alti factori individuali si sociali generatori de devianta.

III.     Paradigma interactionismului simbolic (Teoria "etichetarii")

Sociologia americana a intrat intr-o noua faza de dezvoltare odata cu respingerea postulatelor functionaliste, a metodelor cantitativiste si cu adoptarea unei perspective din ce in ce mai critice asupra realitatilor sociale. Aceasta perspectiva viza din punct de vedere programatic reintoarcerea la traditiile sociologiei europene si, in primul rand, la semnificatiile actiunii umane.

In modelele de teoretizare si in conceptiile metodologice au avut loc o serie de schimbari de perspectiva:

a) respingerea presupunerilor prealabile si a definitiilor facute situatiilor sociale prin scheme apriorice;

b) luarea in considerare a lumii subiectivitatii umane pentru a atribui actiunii nu o valoare logica, ci un sens, in baza caruia sa se poata interpreta motivatiile actorului social si semnificatiile conduitei sale, ca tip de "act" comunicat si orientat in raport cu conduitele celorlati;

c) considerarea lumii sociale ca o "scena" a intersubiectivitatii sau intalnirii dintre experiente si semnificatii particulare si refuzul de a mai considera aceasta lume ca un univers cantitativist dominat de proprietati si legi invariabile;

d) adoptarea metodei fenomenologice ca singura in masura sa evidentieze caracterul intentional al activitatilor umane in lumea intersubiectiva a vietii cotidiene, veritabila lume care trebuie considerata de sociologi, nu cea constituita artificial prin instrumentele pozitivismului;

e) plasarea sociologului in perspectiva actorului social care exercita actiunea, in asa fel incat limbajul sociologiei sa implice "semnificatia semnificatiilor" actorilor sociali, adica convertirea semnificatiilor reale, asa cum se manifesta ele in lumea cotidiana, intr-o lume alternativa care cuprinde interpretarea interpretarilor subiective ale actiunii.

Adoptarea unor asemenea perspective interpretative a permis constituirea mai multor curente cu caracter fenomenologic dintre care mai importante sunt:

teoria schimbului[26] (exchange theory) elaborata de George Homans, Peter Blau si Robert Emerson, care interpreteaza comportamentul uman ca fiind produsul unui "schimb" de bunuri materiale si spirituale intervenit intre protagonistii actiunii sociale;

interactionismul simbolic, schitat de George H. Mead si fundamentat de Herbert Blumer si discipolii sai, intre care Erving Goffman, Howard S. Becker, Anselm Strauss, Edwin Lemert. Ei au plecat de la ideea ca faptele sociale sunt "constructe" care emerg chiar in cursul proceselor de interactiune intre indivizi, prin participarea acestora la lumea cotidiana a simbolurilor si semnificatiilor reciproc impartasite in care totul se negociaza, nimic fiind predeterminat sau stabilit dinainte;

etnometodologia, reprezentata de Harold Garfinkel, Jack Douglas si Erving Goffman, care si-a propus sa inlature bariera artificiala dintre cunoasterea stiintifica si cea comuna, considerand ca sociologii trebuie sa efectueze o descriere a vietii cotidiene care sa nu difere de explicatia pe care o poseda actorii insisi. Toate aceste orientari au determinat deplasarea preocuparilor sociologilor de la aspectele deterministe ale actiunii (de ce are loc aceasta?) la aspectele ei fenomenologice (cum poate fi descrisa sau interpretata aceasta?), orientandu-i spre investigarea vietii cotidiene a micilor comunitati alcatuite din grupuri de devianti si marginali: toxicomanii, in special fumatorii de marijuana (H.S. Becker), bolnavii mental, internati in spitale psihiatrice (E. Goffman), delincventii (Edwin Lemert).

Contributiile cele mai reprezentative aduse de orientarile fenomenologice in domeniul sociologiei sunt :

ideea ca lumea deviantilor (out-sideri - H.S. Becker) este similara celei conventionale, normele si valorile subculturilor deviante, reprezentate de "irationalitate" si principiul hedonist al cautarii placerii prin orice mijloace, gasindu-si corespondentul in valorile loisir-ului care defineste societatea conventionala.

nici un act nu este, prin el insusi, deviant, ci este definit ca atare urmare a interactiunilor sociale in cursul carora indivizii reactioneaza fata de conduitele altor indivizi, care nu seamana cu cele ale majoritatii, etichetandu-le ca fiind deviante.

Aceasta idee s-a concretizat in teoria "etichetarii" (labeling theory) sustinuta, intre altii, de Howard S. Becker, Edwin Lemert, Kai Erikson, Erving Goffman, Thomas Scheff.

Problema fundamentala de la care ei au plecat a constat in aflarea unui raspuns la intrebarea "de ce (cum) o anumita conduita este desemnata ca fiind devianta?", evitand, in felul acesta, vechea intrebare de sorginte determinista "de ce individul este deviant?".

In mod sintetic teoria etichetarii are caracteristice urmatoarele enunturi:

a) impartirea oamenilor in indivizi normali si indivizi devianti nu poate fi sustinuta, intrucat toti oamenii, intr-un moment sau altul al vietii lor, incalca normele sociale;

b) aceasta incalcare a normelor, care in marea majoritate a cazurilor nu este detectata de catre agentii de control social, poate fi denumita "devianta primara";

c) calificarea unui act ca fiind deviant depinde mai putin de ceea ce face individul, si mai ales de definitiile elaborate de grupurile investite cu autoritatea de a eticheta devianta. In consecinta, devianta depinde de reactia societatii fata de incalcarea normelor, de tipul de norme pe care societatea si-a propus sa le impuna, de situatiile particulare in care se produc aceste abateri de la norme si de categoriile de indivizi care sunt desemnati ca devianti;

d) din punct de vedere al deviantilor insisi, conduita lor este perfect normala (este "asa cum trebuie sa fie" in sensul postulat de E. Durkheim). Dupa ce are loc procesul de etichetare din exterior, apare devianta ca atare care poate fi denumita "devianta secundara", deoarece indivizii etichetati ca devianti nu numai ca ajung sa creada in autoritatea acestor etichete, dar si adopta conduite conforme cu ele, asimiland toate atributele identitatii de deviant: primesc un statuts care ii obliga sa adopte normele si valorile unei subculturi sau contraculturi deviante, cauta compania unor persoane care au aceeasi identitate si impartasesc acelasi stil de viata. Este cazul frecvent al pacientilor spitalelor de psihiatrie, al consumatorilor de droguri, al homosexualilor, a caror identitate de deviant este construita prin intermediul reactiei societatii care nu admite ca indivizii sa nu semene intre ei. Eticheta serveste pentru a inchide persoana intr-un status de "outsider licentiat"[27] generat de predictia constructiva implicata de aplicarea etichetei. Apar in acest context efectele cunoscutei teoreme a lui Thomas cu privire la consecintele definirii unei situatii ca fiind reala;

e) procesul de etichetare este realizat de catre medici, judecatori sau de catre alti agenti de control social care au puterea redutabila de a stigmatiza, de a supune pe indivizii nonconformisti unui ritual de declasare sau degradare (cum este diagnosticul psihiatric sau verdictul judecatoresc), de a-i sanctiona si de a-i obliga sa se resocializeze pentru a reveni la identitatea considerata "normala" de catre societate.

Teoria etichetarii are limitele oricarei conceptii fenomenologice:

-accentul prea mare pus pe factorii subiectivi care reduce explicatia sociologica la o simpla interpretare de semnificatii cu ignorarea determinarilor structurale ale actiunilor si conduitelor umane;

-identificarea deviantei cu anormalitatea, ignorand faptul ca devianta este un fenomen social, iar anormalitatea este un fenomen psihopatologic;

-ignorarea cauzelor primare ale deviantei in favoarea cauzelor secundare determinate de etichetare;

-neluarea in considerare a deviantei cu caracter secret sau nedetectat, a actelor deviante produse de cei care detin puterea si care in majoritatea cazurilor nu sunt nici etichetate, nici stigmatizate. Este cazul actelor invizibile de coruptie, fixarea artificiala a preturilor, poluarea mediului,etc.

Teoria etichetarii a avut meritul de a fi semnalat pericolele institutionalizarii, ale dependentei prelungite fata de institutiile de control social, mai ales in cazul detinutilor infractori sau al pacientilor din spitalele de psihiatrie. Ca urmare, teoria etichetarii a avut un impact puternic asupra miscarii de umanizare a mediilor carcerale.

d) Orientari fenomenologice in domeniul criminologiei si psihiatriei.

Tezele fenomenologice au dat nastere la inceputul deceniului 7, unei orientari noi in domeniul criminologiei si psihiatriei, care si-a propus sa dezvolte un model de teoretizare a fenomenelor de infractionalitate si bolilor psihice, diferit de cel traditional.

In criminologie, acest model a fost aplicat pentru a descrie cu precadere relatiile dintre "stigma"sau eticheta atasata individului infractor si desfasurarea ulterioara a carierei sale infractionale, in directia recidivarii faptelor pentru care a fost incriminat. Sociologi si rezultate ale unor cercetari, au aratat ca exista o asociere pozitiva intre severitatea pedepsei si recidivarea infractiunilor comise.

Notiunea si dimensiunile delincventei

Devianta priveste transgresarea normelor sociale dominante intr-o societate si include acele conduite si comportamente care se abat de la standardele valorice si normative acceptate si recunoscute in cadrul unui anumit grup sau sistem social. Este un fenomen intalnit in toate societatile, fiind generata si conditionata de o multitudine de factori si cauze generale si particulare, obiective si subiective, sociale si individuale. Extensia, gradul si intensitatea deviantei sociale depind de reactia publica, de apararea sociala fata de diferite abateri si incalcari, de masura in care acestea sunt considerate periculoase pentru structura si coeziunea grupurilor sociale, si de natura si forma sanctiunilor care li se aplica. Evaluarea deviantei sociale se face in functie de valorile sociale lezate si de normele sociale violate de anumiti indivizi si grupuri[28].

Delincventa, infractionalitatea si criminalitatea sunt forme particulare ale deviantei sociale care includ comportamente si conduite cu un grad ridicat de periculozitate sociala, deoarece incalca si violeaza regulile si normele juridice penale prin care sunt aparate si protejate cele mai importante valori si relatii sociale (proprietatea, familia, viata, sanatatea, libertatea, demnitatea, statul, societatea etc.).

Spre deosebire de devianta sociala, delincventa, infractionalitatea si criminalitatea au o serie de trasaturi specifice :

a) este un fenomen social, obiectiv si material, dar in acelasi timp, antisocial si deosebit de periculos, atat prin consecintele sale negative si distructive care privesc ordinea sociala si normativa, integritatea si siguranta indivizilor si grupurilor sociale, cat si prin reactia sociala pe care o provoaca si prin sanctiunile represiv-coercitive adoptate;

b) delincventa include acele acte si fapte care, violand regulile de drept cu caracter penal impun adoptarea unor sanctiuni organizate, de cele mai multe ori, represive, care sunt aplicate prin intermediul agentilor specializati ai controlului social (politie, justitie, tribunale). Delincventa numita si devianta sociala penala este definita nu in functie de "eticheta" sau "reactia sociala" a membrilor, ci in raport cu normele juridice penale care sunt violate si care protejaza, de fapt, cele mai importante valori si relatii sociale dintr-o societate;

c) delincventa (criminalitatea) este constituita din ansamblul actelor si faptelor antisociale care intra sub incidenta normelor penale, savarsite de diferiti indivizi intr-o anumita societate (sau dintr-o anumita tara), intr-un anumit interval de timp (de regula un an)[29]. Ea include totalitatea delictelor si crimelor savarsite, care sunt insa diferite ca natura, intensitate si gravitate (delicte contra persoanei, contra patrimoniului, contra autoritatii, contra familiei si bunelor moravuri, contra statului si institutiilor acestuia etc.). Intrucat trasaturile generale si specifice ale delictelor si crimelor sunt evaluate in functie de legislatia penala, exista diferente sensibile de la o tara la alta si de la un sistem juridic la altul, diferente care tin de natura si forma regimului social-politic, de traditiile istorice, juridice si culturale, de moravurile si spiritualitatea fiecarei societati. Lipsa de uniformitate a diferitelor jurisdictii penale impiedica, astfel, aducerea la un numitor comun a diferitelor tipuri si forme de delicte si crime.

Delictul este primordial un fenomen social care se produce in societate avand consecinte negative si distructive, chiar daca aparent, este un fenomen juridic, reglementat prin normele dreptului penal.   

Unii autori[30] disting urmatoarele trasaturi specifice ale delincventei pornind de la caracteristicile comune ale acestei forme particulare de devianta :

a)          violarea unei anumite legi (de regula penala, sau civila, administrativa), care interzice savarsirea anumitor acte si fapte, considerate ca periculoase pentru ordinea sociala si normativa a societatii;

b)          savarsirea unor actiuni care pericliteaza siguranta indivizilor si grupurilor sociale;

c)          manifestarea unui comportament care contravine regulilor morale si de convietuire sociala.

Delincventa include acele violari si incalcari ale normelor penale si de convietuire sociala care protejeaza ordinea publica, drepturile si libertatile individuale, viata, sanatatea si integritatea persoanei in societate.

In opinia lui Edwin H. Sutherland si Donald Cressey[31] un comportament delincvent comporta urmatoarele caracteristici:

a)      are o serie de consecinte sociale negative, pentru ca prejudiciaza interesele intregii societati;

b)      face obiectul unor interdictii sau constrangeri formulate de legea penala;

c)      prezinta o intentie antisociala deliberata, urmarind un scop destructiv;

d)      cuprinde fuzionarea intentiei cu actiunea cuplabila;

e)      fapta este probata juridic si sanctionata ca atare.

In functie de aceste caracteristici, delincventa este un fenomen deosebit de complex care include aspecte si dimensiuni de natura statistica, juridica, sociologica, psihologica, prospectiva, economica si culturala :

a) dimensiunea statistica, evidentiaza starea si dinamica delincventei in timp si spatiu, prin evaluarea si masurarea in procente, medii, serii de distributii si indici a diferitelor delicte si crime si corelarea acestora cu o serie de variabile si indicatori cu caracter social, ecologic, cultural, geografic (arii geografice si culturale, grupuri de populatie, zone urbane sau rurale, sisteme penale etc.);

b) dimensiunea juridica, evidentiaza tipul normelor juridice violate prin acte si fapte antisociale, periculozitatea sociala a acestora, gravitatea prejudiciilor produse, intensitatea si felul sanctiunilor adoptate, modalitatile de resocializare a persoanelor delincvente;

c) dimensiunea sociologica, centrata pe identificarea, explicarea si prevenirea sociala a delictelor si crimelor, in raport cu multiplele aspecte de inadaptare, dezorganizare si devianta existente in societate si cu formele de reactie sociala fata de diferitele delicte;

d) dimensiunea psihologica, care evidentiaza structura personalitatii individului delincvent si individului normal, motivatia si mobilurile comiterii delictului, atitudinea delincventului fata de fapta comisa (raspunderea, discernamantul etc.);

e) dimensiunea economica, sau costul crimei, evidentiaza consecintele directe si indirecte ale crimei din punct de vedere material si moral (costurile financiare acordate victimelor, martorilor, reparatiei bunurilor, politelor de asigurare etc.);

f) dimensiunea prospectiva, care evidentiaza tendintele de evolutie in viitor a delincventei si propensiunea spre delincventa a anumitor indivizi si grupuri sociale.

Evidentierea acestor dimensiuni atesta caracterul interdisciplinar al fenomenului de delincventa, dificultatile abordarii si studierii ansamblului de delicte si crime care se produc intr-o societate. Pentru revelarea diferitelor caracteristici si trasaturi ale delincventei, cele mai importante aspecte sunt sunt cele de natura juridica (legala), sociologica si psihologica.

Delincventa din perspectiva sociologica si psihologica.

Orice societate se confrunta cu aspecte de crima si infractionalitate, intrucat notiunea de delincventa este implicata in insasi ideea de societate. Intrucat nu poate exista o societate "in care indivizii sa nu se abata mai mult sau mai putin de la tipul colectiv, este inevitabil ca printre aceste abateri sa fie unele care prezinta caracter criminal"[32]. De altfel, E. Durkheim considera crima ca un "fenomen normal", cu conditia ca ea sa nu depaseasca anumite limite care fac imposibila functionarea societatii si convietuirea indivizilor. Fiind legata de "conditiile fundamentale ale oricarei vieti sociale", delincventa include acele abateri si incalcari ale normelor de conduita care "ofenseaza unele sentimente colective" , necesitand adoptarea unor masuri de aparare sociala si de reprimare a conduitelor periculoase.

Actul delincvent, ca atare, reprezinta expresia unui sir de actiuni si conduite care contrasteaza puternic cu normele de convietuire existente in cadrul familiei, institutiilor, societatii. Desi recunoasterea si sanctionarea diferitelor delicte reprezinta o "universalitate culturala", exista diferente sensibile, din punct de vedere cultural, in definirea anumitor acte ca periculoase si in discernerea intensitatii si gravitatii acestora. Gradul pana la care un comportament antisocial sau imoral devine periculos pentru ordinea sociala depinde, in mare masura, de caracterul coercitiv sau, dimportiva, permisiv al normelor sociale. De aceea, legea penala nu urmareste eliminarea totala a delictelor sau crimelor dintr-o societate, ci mentinerea lor la un "nivel tolerabil", orice depasire a acestui nivel putand fi interpretata ca un semn de tensiune in sistemul social respectiv, ca un avertisment al unei posibile crize a principalelor institutii sociale.

Din punct de vedere sociologic, delincventa reprezinta o problema sociala, deoarece presupune o discrepanta semnificativa intre sistemele de referinta valorice si normative ale societatii si asteptarile indivizilor. Ea implica incalcarea flagranta a modelelor si schemelor valorice si normative asteptate si dorite, o dislocare a tiparelor si relatiilor traditionale dintr-o societate[34], precum si o abatere sensibila de la ceea ce societatea defineste ca fiind moral, decent, licit si corect. Generand consecinte negative, directe sau indirecte, asupra structurii si stabilitatii grupurilor sociale, delincventa conduce la cresterea tensiunilor sociale si a nesigurantei in societate. Ca tendinta generala se considera ca, cu cat actele delincvente se acumuleaza si se agraveaza intr-o comunitate, cu atat membrii acesteia sunt supusi unor forme de alienare, stress, nesiguranta si demoralizare. In plus, o parte importanta a celor implicati in asemenea acte antisociale nu isi percep propria situatie, nu ii intereseaza opinia celorlalti si se retrag intr-o "subcultura" specifica.

Marea varietate culturala si sociala a diverselor societati, structura lor economica, politica si juridica diferita se reflecta in multiplele variatii in definirea delincventei si a legii, in sistemul sanctiunilor si chiar in formele de manifestare a atitudinilor opiniei publice fata de acest fenomen. De exemplu, nu in toate societatile omorul este considerat drept crima deliberata, existand sisteme penale in care, chiar daca el nu este justificat, este sensibil "dezincriminat" (cazul omorului in legitima aparare sau a omorului savarsit "in stare de razboi" sau de "necesitate"). In alte sisteme legislative, dimpotriva, omorul savarsit asupra unor anumite persoane este considerat o crima odioasa si sanctionat extrem de sever (omorul asupra unui parinte, unui copil, unei femei gravide, omorul comis impotriva unui preot, sef militar, conducator politic etc.).

In alte legislatii penale, evaluarea intensitatii si gravitatii actelor delincvente se face atat in functie de anumite criterii normative (ca valoarea obiectului prejudiciat, modul de comitere a delictului, mijloacele utilizate, vinovatia faptuitorului etc.), cat si de unele cu caracter social si cultural. Astfel, in multe tari se face distinctia intre furtul obiectelor de mare valoare (furt major) si cele asupra unora de mica valoare (furt minor), dar si intre furtul din patrimoniul public si cel din proprietatea privata sau intre furtul de la rude, prieteni si cel comis asupra unui strain. Incriminarea si sanctionarea unor delicte (furt, talharie, vatamare corporala etc.) se face in functie de statutul social al delincventului si victimei, de relatiile dintre acestia inainte de comiterea delictului.

Ca urmare, numerosi sociologi si criminologi, considera ca criteriul normativului penal de definire si evaluare a ansamblului de delicte si crime trebuie completat cu cele de natura sociologica, morala, culturala si psihologica, singurele in masura sa evidentieze evolutia si tendintele fenomenului de delincventa in diferite comunitati si perioade de timp. Sociologia si dreptul ofera astfel impreuna, repere teoretice si operationale mai adecvate, capabile sa puna la indemana legislatorilor si judecatorilor o serie de indicatori-standard de apreciere, definire si sanctionare a diferitelor tipuri de delicte si crime.

Criteriul normativului penal care priveste aspectul socialmente periculos al delictului si responsabilitatea, vinovatia delincventului, trebuie completat cu criteriul sociologic care vizeaza semnificatia sociala si reactia sociala a incalcarii normelor juridice si cu criteriul psihologic, care incearca sa evidentieze si sa explice rolul personalitatii individului delincvent si nondelincvent. Asa cum pentru a evalua sau judeca un delict trebuie sa il intelegi, "pentru a-l intelege trebuie sa cunosti antecedentele situatiei si valoarea tuturor factorilor determinanti ai reactiei personale"[35].

Perspectiva psihologica a delincventei incearca sa explice in ce masura individul dispune de o capacitate intelectiva, afectiva si volitiva, capabila sa mentina un echilibru intre interesele, nevoile si aspiratiile sale si mijloacele legitime de realizare a acestora. Din aceasta perspectiva, delincventul apare ca un individ cu o insuficienta maturizare sociala, cu deficiente de integrare sociala, care intra in conflict cu cerintele sistemului valorico-normativ si cultural al societatii in care traieste. Pe aceasta baza, punerea in evidenta a personalitatii delincventului, a mecanismelor interne (mobiluri, motivatii, scopuri) care declanseaza trecerea la actul delincvent ca atare.

5. Dimensiunea si formele delincventei

Abordarea sociologica a delincventei impune delimitarea acesteia la ansamblul actelor si faptelor antisociale savarsite in mod real si concret intr-o anumita societate, fara considerarea si includerea acelor acte si fapte care, desi sunt incriminate de normele penale, nu au fost comise in realitate. Aceasta este dificil deoarece sfera si volumul actelor delincvente nu cunosc granite perfect delimitate si masurabile statistic. Multe dintre delicte sunt clandestine si nu sunt niciodata descoperite, dupa cum multi delincventi nu sunt descoperiti ("crime perfecte" sau cu "autori necunoscuti"). Unele delicte nu sunt semnalate organelor penale din motive de teama (razbunarea faptasului), jena (viol sau coruptie sexuala), sau datorita procedurii, destul de anevoioase si indelungate, de judecare a proceselor penale. O buna parte a delictelor sesizate politiei nu sunt inregistrate oficial, iar altele sunt considerate minore (furtul unor obiecte sau bani sub o anumita limita). Exista unele delicte (de frauda, coruptie comerciala si financiara, contrafacere de marci si patente), comise de functionari sau persoane oficiale care, fie ca nu sunt descoperite, fie ca nu sunt inregistrate si judecate. Edwin Sutherland in lucrarea "Criminalitatea gulerelor albe"[36] demonstra existenta unui volum mare de ilegalitate in anumite afaceri comerciale si profesiuni din societatea americana. El estima ca, costul economic al delapidarilor, fraudei asupra consumatorului, contrafacerii produselor, afacerilor politice necinstite, comise de inalti functionari depaseste probabil costul economic al delictelor obisnuite. Desi asemenea delicte nu produc suferinte si privatiuni asupra victimelor, ele sunt "delicte reale", indiferent daca sunt sau nu clasificate de instante. Tot in sfera delictelor greu depistabile, care produc efecte indirecte si difuze se incadreaza si afacerile din tripouri, jocuri la ruleta, pariurile false, transmiterea sau "vanzarea de ponturi" privind contractarea unor produse, divulgarea secretului unor afaceri, vanzari-cumparari fictive de actiuni la bursa, "furtul pe calculator" etc.

Exista si un numar ridicat de delicte comise de minori care nu sunt inregistrate si sanctionate penal, deoarece ei nu au varsta majoratului penal sau sunt lipsiti de discernimant, desi faptele lor au produs prejudicii si consecinte negative asupra persoanelor si bunurilor.

In functie de savarsirea, descoperirea, inregistrarea si judecarea delictelor si crimelor, fenomenul delincvent are dimensiuni si aspecte diferite :

delincventa (criminalitatea) reala, denumita in literatura sociologica si criminologica "cifra neagra" a criminalitatii. Ea este constituita din totalitatea actelor si faptelor antisociale cu caracter penal savarsite in realitate, indiferent daca ele au fost sau nu, descoperite si inregistrate de organele penale. Criminalitatea reala reprezinta adevarata dimensiune a ilicitului penal, dar estimarea ei este aproape imposibila, datorita impedimentelor de natura tehnico-criminalistice, operationale si statistice;

delincventa (criminalitatea) descoperita, care include acea parte a actelor savarsite in realitate si care au fost depistate si identificate de catre organele specializate de control social. De regula, cifra delincventei descoperite este inferioara celei reale, intrucat nu toate delictele sunt descoperite si nu toti delincventii sunt identificati; de asemenea, unele delicte nu sunt reclamate, altele nu sunt inregistrate, altele sunt retractate chiar de catre victima etc.;

delincventa (criminalitatea) judecata, reprezinta acea parte din delincventa descoperita si inregistrata de organele de politie care este judecata si sanctionata de instantele penale; volumul ei este mult diminuat, intrucat nu toate delictele descoperite ajung sa fie judecate. Astfel, unele delicte (si delincventi) sunt gratiate si amnistiate, altele nu mai sunt sanctionate datorita implinirii termenelor legale de prescriptie, iar unele nu se mai judeca datorita decesului delincventului sau sustragerii acestuia de la judecata. Uneori, legea intervine si dezincrimineaza unele delicte care au fost savarsite in mod real sau inlatura raspunderea penala a faptuitorilor pe motive de minoritate, iresponsabilitate, etc. Ca urmare, diferitele tendinte si evolutii ale delincventei judecate reprezinta fie rezultatul multiplicarii si extinderii legii penale asupra unor fapte neincriminate pana atunci, fie al cresterii eficientei activitatii organelor de justitie, de sanctionare a persoanelor care au comis acte antisociale.

Din punct de vedere sociologic, delincventa reala reprezinta adevarata dimensiune a fenomenului de criminalitate, intrucat grupeaza ansamblul abaterilor si incalcarilor penale savarsite efectiv si concret intr-o anumita comunitate sociala si intr-o anumita perioada. Chiar daca unele delicte si crime nu sunt descoperite sau nu ajung sa fie judecate si sanctionate din diferite motive (nedescoperirea, disparitia faptuitorului, amnistia, gratierea sau prescriptia delictului sau delincventului, concilierea victima-faptuitor etc.), totusi ele au fost comise in realitate, producand o serie de prejudicii valorilor si relatiilor sociale, drepturilor si asteptarilor indivizilor.

Aparand din necesitatea de a evidentia, identifica si explica dimensiunea reala a criminalitatii si delincventei si de a descifra factorii si conditiile sociale care genereaza acest fenomen antisocial, sociologia delincventei (sau a criminalitatii) studiaza ansamblul manifestarilor si actelor de delincventa savarsite in realitate in raport cu multiplele aspecte de inadaptare, dezorganizare, anomie si marginalitate existente in cadrul societatii. Spre deosebire de dreptul penal, care se ocupa, in special, de aspectele delincventei judecate (legale) din punct de vedere al "ansamblului de legi care reglementeaza intr-o tara exercitiul represiunii prin stat"[37], sociologia delincventei studiaza criminalitatea ca fenomen social, prin evidentierea si explicarea factorilor generali si particulari, obiectivi si subiectivi, sociali si individuali care genereaza acte si fapte antisociale. Ea priveste si analizeaza ansamblul acestor factori si conditii sociale, dependentele lor reciproce si raporturile lor cu alte fapte si fenomene de natura economica, morala, culturala. Sociologia delincventei studiaza procesualitatea elementelor etiologice ale criminalitatii, procesele, fenomenele, institutiile si relatiile sociale care pot influenta, la un moment dat si intr-o anumita societate, multiplicarea faptelor deviante si antisociale.

Majoritatea juristilor si criminologilor sunt de acord ca, in prezent, nu se poate cunoaste si explica intreaga complexitate a delincventei, multiplele ei determinari sociale, morale sau culturale decat apeland la o serie de notiuni si concepte sociologicesi utilizand metode, tehnici si instrumente de investigatie specifice sociologiei.

Reprezentand un sprijin important pentru fundamentarea stiintifica a demersului juridic si criminologic, sociologia delincventei ofera informatii si concluzii utile politicii penale, solutii si metode de prevenire a delincventei si de recuperare sociala a persoanelor cu comportamente antisociale. Din acest punct de vedere, sociologia delincventei se afirma ca o disciplina cu functii descriptive, etiologice si predictive, care contribuie la perfectionarea mijloacelor de interventie si actiune in domeniul dreptului penal, penologiei si stiintei penitenciarelor.

6. Abordarea psihosociologica a raspunderii si sanctiuni penale

Intre notiunile importante cu care opereaza dreptul penal, sociologia delincventei, criminologia, psihologia si psihiatria judiciara este aceea de responsabilitate si raspundere juridica (penala).

Responsabilitatea exprima in general, actul de angajare a individului in procesul interactiunii sociale, prin asumarea de drepturi si obligatii personale. Ea este intim legata de sistemul normativ care include ansamblul regulilor de comportament si conduita sociala, concretizandu-se in acceptarea si aderarea libera si neimpusa a individului la normele si valorile dominante intr-o societate, la interesele si idealurile sociale dezirabile.

Raspunderea, spre deosebire de responsabilitate, apare ca un raport impus, intemeiat pe autoritatea normelor oficiale si pe subordonarea (conformarea) individului fata de grupul sau colectivitatea din care face parte. Asadar, raspunderea este primordial normativa (in mod preponderent de natura juridica), deoarece individul percepe si resimte normele ca reguli de conduita impuse din afara, de o autoritate apartinand grupului sau societatii.

In ansamblul formelor de raspundere (politica, morala, economica, religioasa etc.), raspunderea juridica reprezinta o forma specifica, fiind un raport intre autoritatea unui grup sau a unei colectivitati sociale si individ. Sensul traditional al notiunii de raspundere juridica arata ca este vorba de o obligatie impusa individulu din afara, obligatie care decurge dintr-o norma oficiala. Incalcarea ei determina vinovatia persoanei si tragerea la raspundere penala. R Raspunderea apare ca un fenomen "post factum", urmare nerespectarii unei obligatii decurgand din norma, actioneaza pe terenul "raului deja produs", si impune sanctionarea individului vinovat. Din acest motiv, unii autori au identificat sanctiunea (pedeapsa) cu raspunderea, considerandu-se ca ea "apare ca urmare a savarsirii unor fapte ilicite, constituind cadrul de realizare a unei constrangeri de stat, prin aplicarea sanctiunilor juridice" .

Dupa opinia unor autori, identificarea raspunderii cu sanctiunea ignora latura psihologica (psihica) a raspunderii, intrucat, in timp ce sanctiunea vizeaza doar aspectul tragerii la raspundere a persoanei vinovate (delictul fiind singurul temei al raspunderii penale), raspunderea si implicit, vinovatia acesteia, include atitudinea psihica (intelectiva si volitiva) a persoanei fata de fapta comisa. Asadar, raspunderea penala include o serie de stari intelective, afective si volitive existente in momentul savarsirii delictului. Absenta acestora conduce la concluzia ca ne aflam inprezenta unor incapacitati psihofiziologice la anumite persoane care, fie ca sunt lipsite de raspundere penala, fie ca sunt iresponsabile. Cand se afirma despre o persoana care a comis un delict ca este responsabila penal, se presupune ca ea a avut o anumita atitudine a constiintei si vointei fata de fapta si urmari, fiind deci vinovata si urmand sa suporte sanctiunea (pedeapsa).

Pentru stabilirea iresponsabilitatii se utilizeaza in diferite legislatii penale doua criterii:

a)      criteriul medical, care presupune prezenta unei boli psihice cronice, a unor tulburari psihice temporare sau a unei alte stari morbide;

b)      criteriul juridic, care presupune absenta capacitatii de a fi constient de actiunile savarsite sau de a si le stapani, absenta discernamantului.

Discernamantul este definit in mod diferit de juristi si psihiatri. Discernamantul este considerat de juristi ca fiind capacitatea individului de intelegere si de manifestare constienta a vointei in raport cu o anumita fapta concreta, dar pentru psihiatri el reprezinta o aptitudine de a deosebi binele de rau, licitul de ilicit, legalul de ilegal, a distinge, a prevede si anticipa faptele proprii si a alege solutii morale[39]. Atunci cand este vorba sa se stabileasca responsabilitatea unei persoane care a comis un delict, asistam in practica, la convertirea conceptului juridic de responsabilitate in conceptul psihiatric de discernamant, ceea ce poate genera confuzie in privinta stabilirii si individualizarii sanctiunii si pedepsei care trebuie adoptata fata de persoana respectiva.