CRIMINALITATEA ORGANIZATA - O ADEVARATA PROBLEMA A SOCIETATII ORGANIZATE

UNIVERSITATEA "LUCIAN BLAGA" SIBIU

FACULTATEA DE STIINTE POLITICE, RELATII INTERNATIONALE SI STUDII EUROPENE

SPECIALIZAREA STUDII DE SECURITATE

CRIMINALITATEA ORGANIZATA - O ADEVARATA PROBLEMA A SOCIETATII ORGANIZATE

Necesitatea combaterii criminalitatii organizate

in cadrul societatilor statale

La inceputul secolului XXI, crima organizata a devenit unul dintre pericolele cele mai grave la adresa existentei, stabilitatii si continuitatii societatilor statale din cauza transformarilor grupurilor infractionale primitive de tip mafiot in adevarate intreprinderi criminale care reusesc sa se opuna autoritatilor statale si sa terorizeze intreaga comunitate prin exacerbarea violentei, diversificarea modurilor de operare, a structurilor de tip criminal si prin comiterea de infractiuni din aproape intreg spectrul infractionalitatii.

In aceste conditii, metamorfozarea sindicatului criminal intr-un cartel infractional condus de sefi influenti prin intermediul unor mecanisme institutionalizate specifice, bazate pe frica indivizilor de a nu-si pierde pozitiile sociale castigate si pe coruperea unor factori politici, economici si sociali, s-a ajuns la "capitalizarea" si "concentrarea" infractionalitatii, de la contrabanda, comert ilicit si operatiuni de racketing[1] la infractiuni economice, informatice, fraude comerciale si financiare, de la traficul de droguri in tranzit sau pentru consumul intern la spalarea banilor, de la acte violente, ca asasinate comandate, reglari de conturi sau simple executii cu arme de foc, la infractiuni ecologice cu deseuri periculoase care pun in pericol oamenii si mediul natural, de la traficul cu arme si substante radioactive la extorcare, de la prostitutie si trafic de imigranti la terorism s.a.m.d.

Amenintarea crimei organizate pentru comunitatile umane decise sa-si traiasca viata intr-un climat de legalitate este mai vizibila daca se mentioneaza ca fenomenul este uneori dificil de depistat din cauza imbinarii infractionalitatii cu afacerile "onorabile" obtinute de la functionari corupti prin complicitate si tacere, in domeniul serviciilor publice comunitare, al constructiilor si antreprizelor de lucrari publice, ca modalitate de "investire" a uriaselor profituri obtinute din "comisioanele de protectie" care ajung pana la 15% din cifra de afaceri a victimelor, ori de spalare a banilor din traficul ilicit realizat.

Riscurile prezente si viitoare ale criminalitatii organizate devin si mai vizibile cu ocazia bataliilor purtate intre diferite bande de infractori pentru suprematie pe piata ilegala sau cand grupuri mafiote de o anumita coloratura nationala activeaza pe teritoriul altor state, incercand sa-i elimine pe infractorii locali; insa la fel de periculoasa, daca nu cumva mai periculoasa, este incheierea de aliante secrete intre cartelurile crimei organizate pe seama intregii societati, de la simpli particulari la institutiile statale. Toate acestea accentueaza vulnerabilitatea comunitatilor statale pe intreg mapamondul, existenta si "functionarea " crimei organizate la un anume nivel, fara o reactie de raspuns a puterilor statului, facand adesea diferenta dintre ceea ce numim buna sau slaba guvernare.

Ceea ce este specific criminalitatii organizate la inceputul secolului XXI este nu numai cresterea periculozitatii sale sociale, ci si faptul ca ea afecteaza toate comunitatile umane, toate statele, fara deosebire, incercand sa-si impuna propria piata de afaceri ilegale. Peste tot insa ea este definita ca fiind, in esenta, comiterea de infractiuni in scopul obtinerii de profit si putere, de catre doua sau mai multe persoane ce colaboreaza pentru o perioada de timp prelungita sau nedefinita, indeplinind sarcini dinainte stabilite prin folosirea unor structuri comerciale sau similare celor de afaceri, dar si a violentei sau a altor mijloace de intimidare ori prin exercitarea unor influente asupra politicienilor, administratiei publice, autoritatilor juridice sau economice[2].

Vulnerabilitatea societatilor organizate fata de trusturile mafiote provine si din faptul ca activitatile acestora au un caracter secret si bine organizat, care-i imprima un impact social deosebit de nociv, in multe state organizatiile criminale fiind un adevarat "cancer" care ataca intreaga societate, ameninta integritatea guvernarii, determina cresterea taxelor care se adauga la pretul marfurilor, pericliteaza siguranta sociala si ordinea publica, aduce daune considerabile agentilor economici legali, controleaza prin forta banilor sindicate, toate acestea insemnand o puternica influenta in toate sferele vietii societatii, in economie, in domeniul social si in cel politic.

Constientizarea pericolului crimei organizate a determinat ca dincolo de originile sale istorice si de radacinile sociale, de faptul ca e un fenomen autohton sau importat, stiintele politice, juridice si sociologice sa incerce sa-l defineasca pentru a-l putea preveni si combate. Preocuparile multiple pentru explicarea acestui fenomen sunt justificate de amenintarea pe care il reprezinta, dar si de necesitatea imperioasa de a-i cunoaste dimensiunile si implicatiile in societate, in scopul evident de a se stabili masurile cele mai eficiente de contracarare atat pe plan legislativ, cat si pe cel judiciar si al aplicarii legilor in folosul intereselor publice. Cunoasterea crimei organizate este un demers dificil din cauza structurilor si actiunilor sale secrete si ilegale, a posibilitatii ca institutii si autoritati legitime sa fie influentate prin violenta ori coruptie sa le sprijine, ca si de amestecul de activitati legale si ilegale pe care le desfasoara. Oricum, indivizii nu pot lupta singuri ori in grupuri mici impotriva acestui flagel, ci este nevoie de actiunea hotarata si concertata a intregii societati, in special a structurilor statale care detin instrumentele legale de combatere a criminalitatii.

Intr-o societate democratica, patronii crimei organizate pot cumpara si presa astfel incat determina adesea o atitudine favorabila a opiniei publice fata de afacerile lor aducatoare de "capital", de "locuri de munca" si deci de prosperitate la nivel local; de asemenea, spre deosebire de infractorii a caror lege este sa incalce legea, autoritatile care lupta impotriva criminalitatii organizate trebuie sa respecte legislatia statului de drept inclusiv in ceea ce priveste drepturile si libertatile celor urmariti penal si apoi condamnati; nu putine au fost cazurile cand mafioti de notorietate publica au scapat de sanctiuni datorita imperfectiunilor legii si a sistemului de reprimare a crimei organizate, ceea ce implica eforturi pe toate fronturile luptei impotriva acestui flagel.

Literatura criminologica actuala considera ca grupurile criminale organizate ar putea fi delimitate la inceputul secolului XXI in patru mari categorii distincte, dar care pot avea legaturi intre ele, si anume : asociatiile de tip mafiot, constituite pe structuri ierarhice stricte, cu norme interne de disciplina formand un adevarat cod de conduita si desfasurand o mare diversitate de activitati ilicite (familiile mafiote si cartelurile crimei organizate italiene, americane, columbiene etc.); organizatiile profesionale criminale ai caror membri, spre deosebire de asociatiile mafiote, se specializeaza in una sau cateva tipuri de activitati criminale (laboratoare clandestine pentru fabricarea drogurilor, imprimerii clandestine pentru contrafacerea sau falsificarea monedelor, furtul si traficul de masini furate, rapiri de persoane pentru rascumparare, spalarea si reciclarea banilor etc.); organizatiile criminale constituite pe criterii etnice, ca rezultat al unor imprejurari specifice precum inchiderea granitelor, circulatia dificila peste frontiere, severitatea excesiva a procedurilor de emigrare, expansiunea geografica limitata de traditii istorice si scopuri infractionale (triadele chinezesti, societatile criminale japoneze, grupurile infractionale jamaicane etc.); organizatii teroriste internationale, care practica asasinatul, deturnarea de fonduri, rapirea de persoane si alte infractiuni sub diferite motivatii, de regula, politice, religioase, militare si rasiale.

Astfel de clasificari ale criminalitatii organizate, care au intentia de a ne evoca puterea si specificul lumii interlope atunci cand se structureaza in detrimentul statului si al societatii civile, reprezinta doar o reflectare teoretica a unei realitati neomogene, in care profesionalizarea infractorilor asociati conduce la posibilitatea depistarii unor adevarate "principii" organizatorice precum stabilirea structurilor infractionale si capacitatea lor de adaptare la schimbarile de mediu, autoritatea liderului si ierarhia subordonarii, crearea unui sistem de neutralizare a controlului social, preocuparea permanenta de a corupe autoritatile statale, apararea severa a conspirativitatii si a securitatii actiunilor, planificarea activitatii infractionale, specializarea ce decurge din impartirea rolurilor, concentrarea scopului activitatii pentru obtinerea de profituri mari prin spalarea banilor murdari si reciclarea lor in activitati economice licite, folosirea mijloacelor financiare in scopuri politice. Gravitatea pericolului crimei organizate creste in zilele noastre si prin imbinarea acesteia cu alte amenintari la adresa societatilor statale, cum ar fi terorismul, traficul de arme de nimicire in masa, poluarea mediului natural, perturbarea functionarii sistemelor informatice si de telecomunicatii. In acest sens, literatura de specialitate[3] releva ca intrarea pe piata neagra a plutoniului, cesiului sau uraniului dovedeste ca o noua mafie se dezvolta pe seama descoperirii unor afaceri cu un profit exorbitant, care, daca nu vor fi oprite la timp, s-ar putea ajunge la proportiile "comertului" cu droguri, iar efectele ar putea fi incalculabil mai dezastruoase. La fel de amenintatoare pare si perspectiva utilizarii de catre grupurile teroriste organizate a unor astfel de substante periculoase sau chiar a armelor de distrugere in masa. Faptul ca organizatiile criminale nu se dau in laturi de la nimic pentru atingerea scopurilor lor egoiste da legitimitate indoita puterii statale sa se opuna din toate puterile prin organizarea legislativa, executiva si judecatoreasca a luptei impotriva criminalitatii organizate. Adevarul este ca trasaturile criminale nu reprezinta o fatalitate de care comunitatile organizate nu pot scapa, dupa cum o demonstreaza cazul statelor care reusesc sa previna si sa stapaneasca acest flagel.

Elemente de drept comparat in lupta autoritatilor statale

cu organizatiile mafiote

Inca de la aparitia primelor organizatii de tip mafiot, societatea in ansamblu si autoritatile publice in special s-au straduit sa limiteze efectele infractionalitatii structurate, sa le combata si sa le reprime astfel incat sa se deschida calea prevenirii producerii lor in viitor. Chiar daca lupta cu mafia nu este considerata incheiata nici astazi, Italia are cea mai lunga si vasta experienta in acest domeniu, din care s-au inspirat si alte state atunci cand s-au confruntat la randul lor cu grupurile criminale organizate. In lungul sir de masuri si actiuni legislative, executive si judiciare luate de-a lungul anilor[4] de catre autoritatile italiene in lupta antimafiota pana la inceputul secolului XX, se numara :

inca inainte de unificarea Italiei, Sicilia cade sub incidenta unei legi prin care sunt instaurate tribunale speciale cu misiunea de intocmi liste cu indivizi cautati pentru delictul de "banda armata" prin care acestia erau pasibili de condamnare la moarte, ceea ce insemna ca puteau fi ucisi in orice moment de catre fortele publice daca nu se prezentau in fata autoritatilor, caz in care beneficiau de o pedeapsa de substituire;

incepand cu 1827, printr-o lege denumita "decretul capetelor", seful de banda care isi ucidea trei dintre oameni era amnistiat [5], la fel si banditul care reusea sa ucida un altul, actul normativ respectiv urmarind sa sparga solidaritatea si complicitatea dintre banditi, dar dovedea slabiciunea autoritatilor prin adoptarea unor strategii vizand combaterea raului prin rau;

dupa 1835, guvernul Bourbonilor va inmulti campaniile speciale de represiune a banditismului, exemple in acest sens fiind operatiunea armata de mare amploare din 1848 soldata cu impuscarea a peste 1000 de persoane sau cea la fel de virulenta desfasurata cu cativa ani inaintea unificarii Italiei;

banditismul impletit cu activitatea mafiota continua si dupa unificarea din 1860 astfel incat reprimarea noului stat al mafiei din Sicilia se soldeaza cu 2000 de morti, ceea ce impune in 1862 desemnarea unei comisii parlamentare de ancheta care vizeaza ca remedii solutionarea chestiunii sociale si eficientizarea combaterii banditismului;

aprobarea in 1863 a legii de reprimare a banditismului prin care se instaura un fel de stare de asediu pe intreg teritoriul Italiei meridionale, membrii bandelor armate capturati urmand sa fie judecati de tribunale militare, orice persoana acuzata ca ar opune rezistenta fortelor de ordine fiind susceptibila a fi impuscata sau condamnata la munca silnica pe viata, in timp ce banditilor care s-ar fi predat autoritatilor in cel mai scurt timp le erau promise reduceri de pedepse;

in baza legii mentionate anterior, se intreprinde in Sicilia o expeditie militara prin care se lansa un adevarat razboi impotriva nesupunerii, tradus prin incercuirea unui numar de localitati, prin sute de perchezitii si prin arestarea a 4543 de nesupusi, inclusiv femei si copii;

reprimarea violenta a banditismului si nesupunerii va genera insurectia din 1866 a mai multor bande armate care invadeaza orasul Palermo si, cu sprijinul localnicilor, iau cu asalt cladirile autoritatilor publice si distrug arhivele judiciare; dupa sapte zile si jumatate ordinea e restabilita, iar Parlamentul hotaraste numirea unei comisii parlamentare de anchetare a conditiilor economice si sociale ale provinciei;

in 1871, Procurorul general al Curtii din Palermo porneste o adevarata cruciada impotriva metodelor abuzive de guvernare, denuntand samavolniciile, presiunile exercitate asupra magistraturii si raportul de implicare a autoritatilor in fenomenul criminalitatii mafiote; procedura judiciara impotriva prefectului politiei din Palermo, acuzat ca a sprijinit inrolarea in randul politiei a mafiotilor, se concretizeaza in anchetarea prefectului politiei care dispusese asasinarea unui bandit si a doi martori care l-ar fi putut inculpa; procurorul va abandona insa cariera de magistrat atunci cand initiativa sa nu va da rezultate, functionarul de politie fiind achitat din lipsa de probe;

in 1874 un alt prefect al regiunii adresa o circulara tuturor primarilor prin care reprezentantii legii erau invitati sa nu coopereze in nici un fel "cu delicventii si cu dusmanii societatii", iar guvernul decidea o largire a puterilor autoritatilor militare in detrimentul celor civile;

denuntarea practicilor politiei si ale reprezentantilor statului in Sicilia, a coruptiei politice, a omorurilor si violentei practicate in mod obisnuit va face obiectul unui discurs in Parlament de un deputat al opozitiei democratice in 1875;

in 1876 se incerca reprimarea banditismului prin recurgerea la elitele locale, invitate sa nu mai protejeze mafiotii dupa cum constata o comisie parlamentara de ancheta; desi represiunea politieneasca si militara ramane principala metoda de limitare a banditismului;

noul cod penal italian adoptat in 1889 inlocuia infractiunea anterioara de "asociere a banditilor" cu termenul mai modern si mai adecvat realitatii mafiote de "asociere criminala", infractiune la fel de grava ca si delictul comis de asociatie; pedeapsa pentru asociere criminala era cuprinsa intre 1 an si 5 ani inchisoare, sau chiar intre 3 si 10 ani in cazul traficului de arme, atunci cand exista o asociere intre 5 sau mai multe persoane in scopul de a comite delicte "impotriva administratiei, a justitiei, a bunelor moravuri, a ordinii familiilor, a persoanelor sau a proprietatii";

primul mare proces mafiot are loc in 1899, in urma asasinarii lui Notarbartolo, una din notabilitatile siciliene care stiuse sa se impuna ca un conducator riguros si cinstit, neezitand sa denunte afacerile mafiote; banuit ca ar fi fost comanditar al asasinatului este un deputat cu un important patrimoniu funciar si numeroase relatii cu mafiotii; desi in primul proces in banca acuzatilor se afla doar doi muncitori feroviari considerati complici la crima, in urma anchetei publice desfasurata de fiul victimei se ajunge in 1902 la inculparea si condamnarea deputatului mafiot, verdictul fiind anulat pentru viciu de forma de Curtea de Casatie; un alt proces desfasurat in aceeasi speta in 1904 se va incheia cu achitarea din lipsa de probe.

Dupa cazul Notarbartolo se incheie faza "preistorica" a luptei impotriva mafiei, care devine in secolul XX o problema de interes national, dupa cum o demonstreaza si activitatea desfasurata de Cazare Mori, cel care a fost denumit "Prefectul de Fier"; intre anii 1904 - 1914 el a ajuns sa cunoasca bine Sicilia ca functionar al sigurantei publice, astfel incat in 1916, in calitate de vicechestor, a condus serviciul echipelor mobile de carabinieri si politisti pentru capturarea unor urmariti penal, inclusiv arestari in masa de protectori si tainuitori de hoti.

Activitatile antimafiote conduse de el intre anii 1925 - 1929 ne arata ca mafia poate fi invinsa atunci cand autoritatile statale sunt bine organizate, chiar daca avem de-a face cu un stat totalitar, cum era Italia Fascista a acelor vremuri. Campania impotriva mafiei s-a manifestat printr-o serie de razii in comunele din provincie infestate de crima organizata, urmate in 1926 de mii de arestari si continuate, in 1927, cu mari procese pentru asocieri criminale organizate. Toate aceste realizari au fost confiscate de fascism, insusi Mussolini aratand intr-un discurs in 1927 din Camera Deputatilor, pe baza raportului primit de la prefectul Mori, ca in Sicilia, fata de 1923, furturile de vite au scazut de la 696 la 126, jafurile de la 1216 la 298, extorcarile de bani de la 238 la 121, stricaciunile de la 1327 la 815, incendiile criminale de la 739 la 469, lupta impotriva Mafiei incetand pentru regimul fascist "nu atunci cand nu vor mai fi mafioti, ci atunci cand amintirea Mafiei va fi disparut definitiv din memoria sicilienilor[6]". In realitate, in timpul regimului fascist s-a produs o accentuare de tip totalitar a legislatiei anticriminale si mai ales a felului de a actiona al politiei si justitiei in sensul fortarii instrumentelor Codului Penal prin nesocotirea drepturilor acuzatului in materia delictelor de asociere; in urma directivelor politice ale lui Mussolini, Mafia a fost definita ca organizatie antistatala, astfel incat orice mijloace erau permise pentru reprimarea ei, chiar si in lipsa probelor evidente, fiind folosite trucuri juridice pentru dovedirea in justitie a existentei asociatiilor criminale, cum ar fi suficienta marturiei unui politist cum ca cineva era mafiot pentru ca acesta sa fie condamnat. Chiar si in conditiile unui stat politienesc o astfel de proba era totusi condamnata, deoarece sub masca luptei antimafia se putea ascunde rafuiala cu adversari politici. Ceea ce ar putea fi util si pentru statul de drept reprezentat de democratiile liberale este faptul ca succesul combaterii crimei organizate s-a datorat in timpul fascismului in mare masura si obtinerii unei bune coordonari intre politic si magistratura, intre prefect si procurorul general al Curtii de Apel din Palermo si dintre politica si magistratura.

Cu toate ca s-au putut pronunta sanctiuni cu inchisoarea, cu domiciliu fortat principalilor sefi mafioti ori s-au aplicat masuri de supraveghere speciala pentru cei care au colaborat cu autoritatile, cei mai multi mafioti au ramas nepedepsiti, continuand sa perpetueze organizatia infractionala la nivelul comunitatilor locale, dupa cum se va vedea prin reaparitia retelelor mafiote dupa caderea fascismului, moment in care, datorita incercarilor de defascizare si lustratie, mafiotii au fost investiti cu functii de "guvernare " de catre

administratia militara aliata[7].

Dupa razboi, in conditiile in care Mafia italiana a stiut sa se adapteze la schimbarile acelor ani, realizand o impletire de afaceri intre organizatiile criminale, politica si economie, lupta impotriva criminalitatii organizate s-a mutat in primul rand in Parlament.

Astfel, Comisia Parlamentara Antimafia instituita in 1963, dupa multi ani de refuz din partea guvernului la repetatele cereri ale stangii de a dezvalui afacerile crimei organizate, a stabilit ca" in mod deosebit activitatea edilitara si cea de achizitionare a terenurilor pentru constructii au constituit solul cel mai propice pentru dezvoltarea de activitati ilicite si pentru o putere extralegala exercitata de grupuri de presiune sub forma de intermedieri parazitare si de favoritisme"; aceasta concluzie parlamentara era sustinuta si de cercetarile intensificate ale unor mari anchete judiciare, cum a fost aceea asupra unui masacru provocat de mafie in iulie 1963, in care 7 politisti si carabinieri si-au pierdut vietile in urma exploziei unei masini-capcana burdusite cu trotil[8].

Se pare ca prin opinia publica, impresionata in mod special de asasinatele comise de mafie, dar si de realitatea ca incepand de la jumatatea anilor '50, ea si-a reorganizat propriul aparat de control teritorial, s-a acreditat ideea ca prin anchetele judiciare nu se aducea atingere sprijinului politic de care se bucurau mafiotii; chiar in majoritatea rapoartelor din Comisia Parlamentara Antimafia, realitatea complicitatilor politico-afaceriste-mafiote era expediata in categoria "nereguli administrative" si locul aceleia de "asociere criminala". Complicitatile cele mai importante, denuntate de opozitie, erau negate, responsabilitatile politice si penale nu aveau finalitate, iar investigatiile juridice s-au soldat la inceputul anilor'60 cu unele sentinte rasunatoare de achitare care au pus din nou in circulatie pe multi dintre cei arestati in urma razboiului antimafiot, confirmand in ochii populatiei imunitatea de care se bucurau infractorii si intarind "prestigiul "si puterea crimei organizate. Intr-un raport al Comisiei Parlamentare Antimafia din 1971 se arata ca nerezolvarea cazurilor judiciare "ofenseaza nu doar justitia, privita in mod abstract, ci, prin imunitatea killerilor si a celor care ii comanda, constituie totodata o vesnica sursa de doliu si de noi razbunari"; prin aceasta, Comisia nu vrea sa spuna ca magistratii sunt incapabili, corupti sau mafioti si nu vrea sa extinda aceste aprecieri la primari, la functionari de banca, asesori regionali, functionarii din corpurile de politie, functionarii publici si oamenii politici din Sicilia, deoarece ar fi nedrept si contrar adevarului. Se considera totusi ca alaturi de zeci de nume de morti in razboiul contra mafiei se regasesc si nume de functionari care nu si-au facut pe deplin datoria, de protectori, prieteni si interesati fata de activitatile criminale organizate[9]. Asa se face ca, dupa publicarea in 1976 a unei parti din documentatia stransa in 42 de volume, Comisia Parlamentara Antimafia isi incheie activitatea dupa 13 ani de investigatii si audieri care nu s-au putut solda cu elaborarea vreunei indicatii importante de politica judiciara fata de Mafie.

Persistenta fenomenului crimei organizate ca si necesitatea controlului parlamentar asupra reprimarii acestuia determina instituirea prim Legea nr. 646/1982 a unei noi comisii parlamentare pentru studierea fenomenului Mafiei, fara puteri de ancheta, cu sarcina de a verifica gradul de dezvoltare si eficacitate a interventiei statului privind fenomenul mafiot; in legislatura urmatoare, dimpotriva, comisia parlamentara a devenit de "investigare a fenomenului mafiot si a altor asociatii criminale similare", dovedind vointa politica a organului legiuitor sa lupte eficace cu lumea interlopa organizata, printr-o politica anticriminala mai eficienta. La acest adevarat razboi declarat de societate si autoritati asociatiilor criminale organizate se raspunde cu violenta, din 1982 pana in 1987 fiind asasinati oameni politici ostili Mafiei, carabinieri, medici legisti, prefecti, generali si ofiteri de carabinieri, ofiteri de escorta, membri ai echipelor mobile de politie, procurori, consilieri si judecatori de instructie, ziaristi, intreprinzatori, politisti, dar si persoane complet nevinovate ca membri de familie ori soferi care se aflau in preajma tintelor principale ale atentatelor ucigase. Doar cu astfel de mari sacrificii se poate incheia, in 1987, la Palermo, cu grele condamnari, primul mare proces intentat organizatiei Cosa Nostra din ultimele trei decenii. Fata de aceasta mobilizare a societatii organizate, Mafia poate inca raspunde in anii urmatori nu noi asasinate care au chiar forma unei riposte la nivel militar si cu atacuri denigratoare la adresa celor care investigasera cu succes asociatiile criminale, ceea ce, paradoxal, din cauza unei sustineri incredibile in anumite sectoare ale politiei si opiniei publice[10], i-a izolat pe magistratii cei mai expusi in lupta impotriva Mafiei.

La inceputul ultimului deceniu al secolului trecut, Mafia mai detinea in Italia inca destula putere pentru a-si aplica strategiile teroriste impotriva societatii organizate statal, sfidand autoritatile publice in scopul de a-si revendica autonomia de subiect suveran la nivel local si national. Din aceasta situatie, aparent fara iesire, se naste strategia atacarii sprijinului politic al mafiei: in 1993, Parchetul orasului Palermo a trimis Senatului italian cererea de autorizare a procedurii judecatoresti impotriva senatorului Giulio Andreotti pentru complicitate la asociere de tip mafiot si, dupa incuviintarea Senatului, Parchetul din Palermo a dispus in 1995 trimiterea in judecata a unuia dintre cei mai puternici si importanti oameni politici ai Italiei. Pe de alta parte, masacrele provocate de organizatia criminala au diminuat hegemonia sociala a Mafiei, permitand instantelor ca, dupa distantarea unei parti semnificative din societatea locala de puterea mafiota, sa foloseasca in ancheta si in procese marturiile mafiotilor 'pocaiti'[11]. Se pare ca, in Italia, strategia luptei totale impotriva criminalitatii organizate a dat roadele asteptate si, odata cu trecerea in noul secol, puterea teritoriala a asociatiilor criminale a fot serios diminuata de legitima suveranitate a institutiilor statului si a comunitatii locale si nationale.

In loc de concluzii

Inca de la aparitia asocierilor criminale organizate intre acestea si stat/societate, a existat o contradictie care trebuind sa fie rezolvata in interes public presupunea prevenirea, combaterea si reprimarea gruparilor infractionale; s-a remarcat ca in cadrul acestei confruntari permanente, initiativa au avut-o de multe ori asociatiile criminale care si-au modificat structurile organizatorice si procedurile operationale pentru a reusi sa incalce legile, actiune care a presupus de multe ori si coruperea unor functionari si institutii publice, instaurarea unui climat de violenta si teroare precum si escaladarea infractionala pe masura aparitiei unor noi "oportunitati" ale activitatii ilicite.

O alta concluzie se refera la caracterul istoric al luptei impotriva criminalitatii organizate, in sensul ca si autoritatile statale au dat dovada de flexibilitate si, invatand din propriile esecuri la fel ca si din succese, si-au imbunatatit arsenalul metodelor si mijloacelor de combatere a infractionalitatii organizate. In politicile antimafia s-a trecut in secolul XX de la simplele actiuni de combatere a banditismului organizat la adevarate strategii operationale in care s-au implicat intr-un mod concertat toate autoritatile statale, de la comisiile parlamentare de ancheta care au descifrat fenomenul crimei organizate prin investigatii minutioase si indelungate pana la politisti, judecatori si procurori care au reusit sa-i aduca pe vinovati in fata instantelor si sa-i condamne, in special prin spargerea zidului tacerii mafiote utilizand marturiile criminalilor "pocaiti" care beneficiau de unele prerogative judiciare ori prin atacarea frontala a sprijinului politic acordat organizatiilor mafiote.

O alta lectie invatata din istoria mai recenta a luptei statelor occidentale impotriva criminalitatii organizate este ca alaturi de politicieni, politisti si magistrati este uneori necesar sa fie folositi membri ai fortelor militare de ordine publica (carabinieri, jandarmi) ori ai serviciilor de informatii ale statului, ba chiar si armata, in special impotriva traficului de arme, munitii si explozibili, de persoane ori de stupefiante ori, mai ales, impotriva retelelor teroriste organizate ca IRA; ETA, Al Quaeda. Trebuie apreciata la valoarea sa, de asemenea, necesitatea obtinerii sprijinul opiniei publice si a presei in eficientizarea luptei impotriva crimei organizate, mai ales in conditiile actuale ale transparentei activitatii guvernamentale.

Nu in ultimul rand, o concluzie importanta ce merita sa fie reiterata este aceea ca, dincolo de diferentele organizatorice si procedurale ce exista intre statele democratice si cele totalitare, crima organizata trebuie combatuta oricand si oriunde; ea este puternica atunci cand statele sunt slabe si incepe sa cedeze si poate fi invinsa atunci cand statele se intaresc. Este mai mult decat evident ca aceasta intarire a statelor nu poate imbraca decat formele democratiei liberale si ale statului de drept in care domnia legii gaseste posibilitati diverse de combatere a amenintarilor si pericolelor reprezentate de gruparile criminale organizate.

Dincolo de conditia legalitatii, exista si aceea a oportunitatii in sensul initierii si desfasurarii politicilor anticriminale inca de la aparitia fenomenului, fara a-l lasa sa evolueze.

BIBLIOGRAFIE

O. Balan, Terorism nuclear - mit sau realitate?, in revista 'Lege si viata' nr. 11/1998, p. 25.

M. A. Matard Bonucci, Istoria Mafiei, Editura Corint, Bucuresti, 2002, pp. 28, 46-49, 60, 63, 69, 71, 74 si 95.   

Medeanu Tiberiu Constantin , Criminalistica in actiune - Omorul, terorismul si crima organizata, editura Lumina Lex, 2006

G. Nistoreanu, C. Paun, Criminologie, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1994, pp. 300-303.   

P. Pezzino, Mafiile, Editura All Beck, Bucuresti, 1999, p. 40

Stancila Lucian, Burghelea Ioan, Razboiul fara fronturi si fara frontiere, editura F& F International SRL, Gheorgheni, 2005, pp.55-70.