CRIMINOLOGIA - STIINTA INTERDISCIPLINARA,

INTEGRATOARE

SECTIUNEA I

FORMAREA CRIMINOLOGIEI CA STIINTA

1. Originea criminologiei

Criminalitatea, ca fenomen social, a aparut o data cu structurarea primelor comunitati umane arhaice. Anterior acestui fapt istoric esential nu se poate afirma existenta criminalitatii, deoarece 'acolo unde nu exista morala si norme, nu exista crime' .

Desi criminalitatea nu a fost studiata in mod stiintific decat relativ recent (in ultimele doua secole), o larga paleta de izvoare situate pe intregul arc temporal al evolutiei umanitatii releva interesul pentru acest fenomen.

Este foarte probabil ca primele preocupari pentru pedepsirea unor comportamente individuale considerate periculoase au fost determinate de necesitatea autoprotejarii comunitatilor umane constituite in conditii naturale vitrege care le amenintau permanent supravietuirea. In mod firesc, reactia grupului aflat in pericol a fost severa la adresa celor care, prin actiunile lor, amplificau starea de risc. Faptul ca 'legea talionului' razbate prin negura timpului pana in civilizatul Babilon al regelui Hammurabi (1728-1686 i.e.n.) si chiar mult dupa aceea, reprezinta o dovada in acest sens .

O data cu trecerea timpului atat fapta prohibita cat si pedeapsa ce trebuia aplicata au dobandit conotatii noi, mai ales religioase, dar intr-o anumita masura si social-economice. In scopul valorizarii superioare a sentimentului religios, crima a fost considerata fie ca o manifestare diabolica, fie ca o expresie a pacatului , iar justitia a primit aspectul unui dar divin. De altfel, pe stela de diorit negru de la muzeul Louvre, pe care sunt gravate articolele 'Codului' sau, Hammurabi este infatisat inchinandu-se zeului Samas, de la care primeste textul legii. Conferind esenta divina activitatii legislative, regele transmitea normele juridice oamenilor, care trebuiau sa le respecte intocmai, sub imperiul unor sanctiuni extrem de severe .

Pedepsele erau considerate ca o veritabila retributie pentru raul provocat, ori ca o ispasire a pacatului savarsit (punitur quia peccatum est). Desi modelate dupa 'legea talionului' , ele se diferentiaza si in functie de pozitia sociala a inculpatului sau a partii lezate . Preotii si demnitarii se bucurau de privilegii in cazul delictelor minore, dar erau aspru pedepsiti in cazul comiterii unor delicte grave. Interesant este si faptul ca nu se pedepseau decat delictele premeditate.

'Codul' lui Hammurabi a influentat, intr-o masura importanta, reglementarile penale ale popoarelor din zona de confluenta. Astfel, in Egipt, in timpul Regatului Nou (1650-1085 i.e.n.) se aplica pedeapsa cu moartea pentru rebeliune si conspiratie contra statului, pentru omucidere, viol si adulter feminin, precum si pentru furt din mormintele regale. Judecatorii corupti primeau, de asemenea, pedeapsa capitala, care se executa prin sinucidere impusa

Legile ebraice pedepseau cu moartea omuciderea voluntara, rapirea de persoane, idolatria, vrajitoria, adulterul, sodomia, incestul etc. Executarea pedepsei capitale - prin uciderea cu pietre (lapidare) - era incredintata fie familiei care suferise ofensa, fie intregii comunitati. Pentru crime deosebit de grave se aplica arderea pe rug, spanzurarea ori tragerea in teapa . 'Legea talionului' avea drept corespondent ebraic 'razbunarea sangelui'

Imbinand normele barbare ale cutumelor arhaice cu elementele inerente evolutiei sociale, intre care rafinamentul religios a jucat un rol aparte, popoarele antice au reusit sa dezvolte sisteme legislative si institutionale care raspundeau in buna masura, mai ales prin asprimea lor, scopurilor pentru care fusesera create.

Interesul pentru reglementari juridice precise, cunoscute de toti membrii societatii si aplicabile tuturor in mod egal, a fost evidentiat pentru prima oara in Grecia antica. Inca din sec. al VII-lea i.e.n. au fost alesi legislatori insarcinati cu elaborarea legilor scrise. Au ramas celebri atenienii Drakon si Solon. Drakon s-a evidentiat prin asprimea legilor pe care le-a formulat. Solon (c.640 - c.588 i.e.n.) a fost considerat drept unul dintre cei sapte intelepti ai Greciei antice. Prin activitatea lor, legislatorii au creat cadrul institutional necesar, au initiat eliminarea arbitrariului cutumiar si au intarit rolul statului in materie penala, prin interventie directa in cazurile de omucidere.

Alaturi de izvoarele legislative, un aspect important pentru criminologie il constituie interesul pe care marii filosofi ai lumii antice l-au manifestat fata de criminalitate. Socrate, Platon si Aristotel au evidentiat problematici care, intr-o anumita masura, isi mentin actualitatea chiar si in perioada moderna.

Platon (c.427-347 i.e.n.) este primul ganditor al antichitatii care sesizeaza faptul ca pedeapsa nu poate fi justificata prin ea insasi, ca reactie la raul produs prin fapta prohibita, ci trebuie orientata catre un scop care sa constituie temeiul juridic si filosofic al aplicarii acesteia. Scopul identificat de marele filosof antic era generos si . . . modern - prevenirea savarsirii altor crime in viitor (punitur ut ne peccetur). Platon afirma ca 'acela care vrea sa pedepseasca in mod judicios, nu pedepseste din pricina faptei rele care este un lucru trecut, caci nu s-ar putea face ca fapta sa nu se fi savarsit, ci pedepseste in vederea viitorului, pentru ca vinovatul sa nu mai cada in greseala si pentru ca pedeapsa lui sa-i infraneze pe ceilalti' . Aceasta idee a fost reluata si consacrata, peste secole, de filosoful si scriitorul latin Seneca (c. 4 i.e.n. - 65 e.n.):'Naum, ut ait Plato, nemo prudens punit quia peccatum est, sed ne peccetur' ('Caci, dupa cum spunea Platon, nici un om intelept nu pedepseste pentru ca s-a savarsit o fapta rea, ci pentru ca ea sa nu fie repetata')

Discipol al lui Platon, Aristotel (384-322 i.e.n.) a reflectat asupra problemei efectelor saraciei si a mizeriei sociale. Astfel, spune el, 'dupa cum omul in perfectiunea sa este cea mai nobila dintre fiinte, in aceeasi masura, lipsit de lege si dreptate, este cea mai rea dintre toate' . De asemenea, Aristotel evalueaza importanta rolului preventiv al pedepsei, afirmand ca o persoana comite o crima atunci cand nu se asteapta la nici o pedeapsa, ori atunci cand avantajele obtinute din fapta prohibita precumpanesc in fata pedepsei

Numeroase alte izvoare antice releva preocuparea fata de criminalitate. Stau marturie operele literare ale antichitatii in care tema dramatica a crimei ocupa un loc important. Amintim, spre exemplificare, poemele homerice, Orestia lui Eschil (c. 525 - 456 i.e.n.), Antigona si Oedip ale lui Sofocle (c. 497 - 405 i.e.n.), sau Medeea lui Euripide (480 - 406 i.e.n.). De altfel, tragedia lui Oedip a fascinat generatii de creatori, reprezentand, cu consecinte importante pentru evolutia criminologiei, una din principalele surse de inspiratie ale psihanalizei lui Freud

Un interes real pentru criminologie il prezinta si datele furnizate de istoria medicinii legale. Inca din Egiptul antic s-a facut dovada folosirii otravii intr-un proces intentat unei femei care isi ucisese sotul. Hipocrate a fost consultat ca expert in mai multe cazuri de crima, iar medicul Antistius a examinat, dupa uciderea lui Caesar, cele 23 de rani ale acestuia

Una din primele legi penale importante din Evul Mediu, 'Constitutio Criminalis Carolina' (1532), stabilea colaborarea medicilor ca experti ai instantelor de judecata pentru anumite infractiuni

Prin urmare se poate afirma, cu deplina justificare, ca izvoarele criminologiei sunt la fel de complexe si indepartate in timp ca si izvoarele dreptului, sociologiei, filosofiei sau artelor, atingand limita temporala a startului omului spre umanitate.

2. Aparitia si evolutia criminologiei

Ca si in cazul altor discipline sociale, data aparitiei criminologiei stiintifice nu poate fi precizata cu exactitate. Majoritatea istoricilor criminologiei il considera pe medicul militar italian Cesare Lombroso (1835-1909) drept intemeietorul acestei stiinte, recunoscand totodata meritele precursorilor sai . Indeosebi se accentueaza importanta lucrarii lui Cesare Beccaria (1738-1794) 'Dei delliti e delle pene' (Despre infractiuni si pedepse), aparuta in anul 1764, in care sunt exprimate idei novatoare care, "punand pe primul plan umanismul si subliniind importanta prevenirii delictelor, anticipeaza cuceririle dreptului penal modern"[18].

Inaintea lui Beccaria, Thomas Morus (1478-1535) insistase, in 'Utopia' sa, asupra necesitatii prevenirii infractiunilor prin masuri economice si sociale, iar Montesquieu, in lucrarea 'L'esprit de lois' (Despre spiritul legilor), afirma: 'un legiuitor bun va cauta nu atat sa pedepseasca infractiunile, cat sa le previna; el se va stradui mai mult sa imbunatateasca moravurile decat sa aplice pedepse'

Influentat de lucrarile filozofilor iluministi Montesquieu (1689-1755) si J. J. Rousseau (1712-1778), Beccaria a atacat virulent si pertinent tirania si arbitrariul care dominau justitia italiana din acel timp, pledand impotriva dreptului 'divin' (inchizitorial) si in favoarea dreptului 'natural', in virtutea caruia toti oamenii ar fi trebuit sa se bucure de aceleasi drepturi si obligatii, fiind egali in fata legii. Preocuparile sale privind interesul general al societatii ca baza a dreptului de a pedepsi, raportarea pedepsei la pericolul social al faptei si la vinovatia faptuitorului, precum si opiniile referitoare la prevenirea criminalitatii constituie atat idei esentiale ale scolii clasice de drept penal, cat si importante puncte de plecare pentru criminologie.

Contemporan cu Beccaria, englezul Jeremy Bentham (1748-1833) a dezvoltat problematica penologiei, facand o serie de propuneri de reformare a sistemului de legi si pedepse, propuneri care au avut un impact social si politic real, fiind insusite de structurile britanice, judiciare si de putere

Abordarea filosofico-umanista a problematicii criminalitatii a fost completata cu incercarile de a include delincventii intr-un sistem de cercetari experimentale. La aceasta au contribuit antropologi, frenologi, medici de penitenciare . Aceste lucrari, majoritatea avand caracter experimental si tratand cu preponderenta problemele psihiatriei judiciare, au fost cunoscute de Lombroso. Intr-un efort integrator, imbogatit cu propriile sale cercetari, acesta a publicat in anul 1876 lucrarea 'L'uomo delinquente' (Omul delincvent). Sustinand ca ar fi gasit imaginea-model a infractorului, Lombroso l-a descris ca pe o fiinta predestinata sa comita delicte datorita unor stigmate fizice si psihice innascute. Desi criticata aspru de adversari, opera sa a avut un asemenea impact asupra lumii stiintifice de la sfarsitul sec. al XIX-lea, incat Lombroso a fost supranumit parintele criminologiei antropologice

Un alt nume important de care se leaga nasterea criminologiei stiintifice este acela al lui Enrico Ferri (1856-1929), profesor in drept si sociologie care, in lucrarea sa 'Sociologia criminale' (1881), a analizat rolul factorilor sociali in geneza criminalitatii, motiv pentru care a fost considerat drept intemeietorul criminologiei sociologice

Triada italiana a criminologiei de la sfarsitul secolului al XIX-lea este incheiata de magistratul Raffaele Garofalo (1851-1934), a carui lucrare fundamentala este intitulata 'Criminologia' (Napoli, 1885). Incercand sa depaseasca greutatile cu care se confrunta criminologia datorita dependentei sale fata de stiinta dreptului penal, el a creat o teorie a 'criminalitatii naturale', independenta in spatiu si timp, fapt care l-a expus unor critici vehemente, mai ales din partea sociologilor francezi.

Se cuvine mentionat ca, desi denumirea de criminologie este asociata numelui lui Garofalo datorita titlului celebru al operei sale, folosirea in premiera a acestui cuvant se pare ca ar apartine, conform unor opinii , antropologului francez Paul Topinard.

Preocuparile cercetatorilor italieni mentionati mai sus nu s-au limitat la identificarea si studierea factorilor criminogeni. Contributia lor acopera o paleta mult mai larga, fiind la fel de importanta si in planul politicii penale, ca urmare a elaborarii modelului preventiv de reactie sociala impotriva criminalitatii. Datorita faptului ca acestia au realizat inlocuirea metodologica a sistemului metafizic de analiza cu un sistem stiintific, determinist, orientarea lor teoretica a fost numita scoala pozitivista.

Antropologia criminologica nu a constituit singura cale de cercetare criminologica in secolul al XIX-lea. Simultan, studiile cu privire la starea si dinamica delincventei au dus la acumularea unui volum important de date statistice care au determinat, mai ales in Belgia si Franta, aparitia si cristalizarea unui nou domeniu de cercetare. Lucrari stiintifice destinate examinarii datelor statistice au fost efectuate, in prima jumatate a sec. al XIX-lea, de francezul Andr-Michel Guerry (1802-1866) - 'Essai sur la statistique morale de la France' (Eseu asupra statisticii morale in Franta), aparut in anul 1833, si de belgianul Lambert A. J. Quetelet (1796-1874) - 'Sur l'homme et le developpement de ses facultes ou Essai de physique sociale' (Asupra omului si a dezvoltarii facultatilor sale, sau Eseu de fizica sociala), aparuta in anul 1835

In aceeasi directie s-au indreptat studiile cercetatorilor germani von Mayr - cu lucrarea 'Statistik der Gerichtlichen Polizei im Konigreich Bayern und in einigen anderen Landern' (1867) (Statistica politiei judiciare din regatul Bavariei si din alte cateva landuri) si von Oettingen - cu 'Die Moralstatistik in ihrer Betentug fur eine christiche Socialethik' (1874) (Statistica morala si importanta sa pentru o etica sociala crestina)

Tot in Germania, Franz von Liszt a militat cu energie in favoarea cercetarilor criminologice si aplicarea in practica a rezultatelor obtinute. El si-a dezvoltat ideile in dizertatia intitulata 'Der Zweckgedanke im Strafrecht' (1882) (Ideea scopului in dreptul penal), cunoscuta ulterior sub denumirea de 'Programul de la Marburg'. Von Liszt sustine necesitatea unei 'stiinte totale a dreptului penal' in care sa fie incluse antropologia criminologica, psihologia criminologica si statistica criminologica. O asemenea abordare reprezenta o veritabila revolutie in criminologie si totodata o provocare adresata penalistilor dogmatici. In incercarea de a depasi divergentele de idei dintre teoreticienii francezi si cei italieni, von Liszt a ajuns la teoria sintetica despre interactiunea predispozitiilor native cu mediul inconjurator in comiterea faptelor antisociale

Controversele la care ne referim erau determinate de opiniile diferite cu privire la etiologia criminalitatii: preponderent biologica - italienii, preponderent sociala - francezii. Disputa s-a accentuat o data cu enuntarea de catre medicul francez Andr Lacassagne a teoriei 'mediului', conform careia responsabilitatea pentru savarsirea faptelor antisociale este transferata societatii in ansamblul sau

Opiniile divergente exprimate in lumea stiintifica privind criminalitatea au constituit un prilej favorabil pentru efectuarea de noi cercetari si au determinat crearea unui cadru institutional adecvat, care a impulsionat studiul fenomenului infractional, prefigurand aparitia unei noi discipline stiintifice - criminologia.

3. Evolutia criminologiei stiintifice

La sfarsitul sec. al XIX-lea si inceputul sec. XX, studiile criminologice au fost gazduite de alte discipline stiintifice. Starea si dinamica fenomenului infractional a fost studiata mai ales cu mijloace statistice, influenta mediului social asupra criminalitatii s-a dezvoltat in cadrul sociologiei, iar studiul infractorului a fost realizat de antropologie, psihologie si psihiatrie

Datorita influentei exercitate de Lombroso, cat si faptului ca publicatia 'Archives d'Anthropologie criminelle et de sciences pnales', infiintata in 1886 la Lyon , a concentrat principalele preocupari stiintifice referitoare la criminalitate, criminologia a purtat o perioada de timp numele de antropologie criminologica. Sub acest nume s-au desfasurat si congresele internationale care au avut loc la Roma (1885), Paris (1889), Bruxelles (1892), Geneva (1896), Amsterdam (1901), Torino (1906) si Kln (1911).

De asemenea, este demn de mentionat rolul important pe care l-a jucat aparitia revistei belgiene 'Revue de droit pnal et de criminologie' (1907) in dezvoltarea acestei discipline

In perioada la care ne referim, criminologia nu se constituise ca disciplina autonoma, ci se prezenta sub forma unor capitole in cadrul altor stiinte care abordau fiecare, in domeniul lor propriu, descrierea si explicarea realitatii infractionale . Prin largirea ariei de investigare si acumularea de cunostinte cu privire la criminalitate s-a initiat un proces de consolidare a sectiunilor respective, ajungandu-se treptat la autonomia, desprinderea si transformarea lor in criminologii specializate - biologica, psihologica, sociologica - independente, dar inevitabil tributare disciplinelor din care au provenit

Dupa intreruperea provocata de prima conflagratie mondiala cercetarea criminologica s-a reluat, iar in anul 1934 s-a creat Societatea Internationala de criminologie, cu sediul la Paris, care si-a propus, drept principal obiectiv, sa promoveze - pe plan international - studiul stiintific al criminalitatii.

Societatea Internationala de Criminologie (S.I.C.) publica revista 'Annales Internationales de Criminologie' si organizeaza, incepand cu anul 1938, congrese internationale la care se dezbat probleme de maxim interes pentru cercetarea criminologica . Din anul 1952, S. I. C. desfasoara, sub egida O.N.U. , cursuri internationale de criminologie in cadrul carora se analizeaza cadrul teoretic si conceptual, principiile generale si metodele stiintifice de studiere a criminalitatii, precum si particularitatile specifice diferitelor regiuni ale lumii in planul fenomenului infractional.

Dezvoltarea criminologiei s-a desfasurat cu o mare intensitate mai ales dupa ce fenomenul infractional a intrat in atentia O.N.U. ca o amenintare serioasa la adresa societatii contemporane. Astfel, in anul 1950, Adunarea Generala a O.N.U. a adoptat Rezolutia 415(V), prin care atributiile Comisiei Internationale pentru Penitenciare au fost preluate de Consiliul Economic si Social (ECOSOC), care a creat - in cadrul Secretariatului sau - Comitetul consultativ special de experti in problemele criminalitatii, transformat ulterior in Divizia pentru justitie penala si prevenirea criminalitatii. Managementul O.N.U. si fondurile alocate au facut posibila organizarea unor congrese internationale care au avut ca scop analiza globala si particulara a fenomenului crimei, transferul de date si metodologie stiintifica de cercetare si - nu in ultimul rand - stimularea activitatilor nationale si regionale de prevenire a criminalitatii si resocializare a delincventilor.

Crearea ulterioara a unor centre si institute internationale de cercetare stiintifica in acest domeniu a avut rolul de a intari suportul teoretic al criminologiei. Mentionam in acest sens Centrul International de Criminologie Comparata de la Montreal si Centrul International de Criminologie Clinica de la Geneva. In anul 1968, sub egida ECOSOC, s-a creat, la Roma, Institutul de Cercetari pentru Aparare Sociala (UNSDRI) care, in anul 1989, a fost transformat in Institutul Interregional de Cercetari asupra Crimei si Justitiei (UNICRI). Obiectivul acestui institut este acela 'de a contribui prin cercetare, formare de specialisti, activitati de teren si colectare de date, la schimbul si difuzarea informatiilor, la elaborarea si implementarea unor politici evoluate in domeniul prevenirii crimei si al luptei contra delincventei, luand in considerare necesitatea integrarii in cadrul general al schimbarii si dezvoltarii social-economice si al apararii drepturilor omului'

In anul 1981, printr-un acord intre O.N.U. si guvernul Finlandei a fost creat Institutul Helsinki pentru Controlul si Prevenirea Criminalitatii (HEUNI), modificat in anul 1993 in Institutul European pentru Controlul si Prevenirea Criminalitatii, al carui principal obiectiv il constituie schimbul regional de informatii in domeniul prevenirii si controlului criminalitatii intre tarile europene.

Alaturi de UNICRI si HEUNI, reteaua de institute regionale si interregionale ale O.N.U. mai include: Centrul International pentru Reforma Politicii si Legii Penale, cu sediul la Vancouver, Canada, institute pentru Asia si Pacific (UNAFEI - Tokio), America Latina si Caraibe (ILANUD - San Jose, Costa Rica), Africa (U.N. AFRI - Kampala, Sudan), Australia (A.I.C. - Canberra) si tarile arabe (A.S.S.T.C. - Riyad, Arabia Saudita).

Ultimele modificari structurale au avut loc in anul 1992. Prin Rezolutia 1/92 a ECOSOC, Programul Natiunilor Unite pentru Prevenirea Criminalitatii si Justitie Penala a fost restructurat, Comitetul pentru Controlul si Prevenirea Criminalitatii fiind inlocuit de Comisia Natiunilor Unite pentru Prevenirea Criminalitatii si Justitie Penala. Aceasta este o comisie functionala a ECOSOC, formata din specialisti din 40 de state membre, in care se discuta problemele politicii penale. Aspectele revin in sarcina Departamentului pentru Justitie Penala si Prevenirea Criminalitatii din cadrul Centrului pentru Dezvoltare Sociala si Probleme Umanitare al ECOSOC. Biroul european al Departamentului pentru Justitie Penala si Prevenirea Criminalitatii este stabilit la Viena, in Austria.

La nivel national, dupa o perioada indelungata, de cateva decenii, cand studiile si cercetarile criminologice au avut un caracter ocazional, in 1990 a fost infiintata Societatea Romana de Criminologie si Criminalistica, afiliata la Societatea Internationala de Criminologie. In acelasi timp a fost revitalizat invatamantul universitar de criminologie si au fost infiintate colective de cercetari criminologice in cadrul Inspectoratului General al Politiei din Ministerul de Interne, la Parchetul General si pe langa Directia Generala a Penitenciarelor din Ministerul Justitiei.

4. Criminologia generala

Pentru a se afirma ca stiinta, criminologia a trebuit sa dovedeasca, o data cu evolutia sa, ca dispune de un obiect propriu de cercetare, de metode si tehnici stiintifice de explorare a criminalitatii, ca este in masura sa faca aprecieri pertinente asupra starii si dinamicii fenomenului infractional si sa propuna masuri eficiente in scopul prevenirii si limitarii acestuia.

Opiniile teoreticienilor converg spre concluzia ca saltul de la criminologiile specializate la criminologia generala se dovedeste a fi dificil , iar eforturile integratoare ale unor reputati specialisti - J. Pinatel , H. Mannheim , D. Szabo , J. Laut etc. - efectuate mai ales intre anii 1960-1970 s-au soldat cu un succes limitat.

Aceasta stare de fapt 'rezulta din complexitatea obiectului de cercetare, din dificultatea de a integra in planul explicatiei cauzale diferitele laturi ale acestui obiect, din dependenta criminologiei fata de stadiul dezvoltarii stiintelor despre om si societate, de formarea unor specialisti in acest domeniu'

In contextul marilor schimbari sociale contemporane si al dezechilibrelor cu cauzalitate multipla, problema edificarii unei criminologii generale constituie din ce in ce mai putin o preocupare de prim ordin.

Subliniindu-se faptul ca nu exista o teorie globala care sa identifice cu succes si sa prevada procesele sociale care au sau vor avea legatura cu criminalitatea, se sugereaza ca o impunere dogmatica a unei astfel de teorii ar fi riscanta. Se prefera, pe de o parte, un cadru teoretic flexibil, usor de adaptat mutatiilor care apar in planul relatiei schimbare sociala - criminalitate, iar pe de alta parte, efectuarea unor cercetari criminologice cu localizare temporala si spatiala precisa

Mai mult decat atat, unii autori manifesta un puternic scepticism cu privire la posibilitatea si chiar oportunitatea elaborarii unei teorii globale asupra criminalitatii, in contextul schimbarilor sociale mondiale, criticand nivelul excesiv de generalizator al unor studii criminologice caracterizate prin utilizarea nediferentiata a conceptelor de baza: crima, criminal, criminalitate, reactie sociala.

Considerand criminalitatea un fenomen complex, cu multiple determinari, aflat in continua evolutie , criminologia contemporana tinde spre o orientare realista si pragmatica, urmarind adaptarea permanenta a cadrului sau de referinta si a modelelor teoretice si metodologice utilizate, ceea ce va contribui, cu siguranta, la indeplinirea obiectivelor pe care aceasta stiinta si le-a asumat.

SECTIUNEA A II-A

OBIECTUL, SCOPUL, FUNCTIILE SI DEFINITIA

CRIMINOLOGIEI

1. Obiectul de studiu al criminologiei

1. 1. Evolutie. Obiectul criminologiei - subiect al controverselor teoretice

Evolutia criminologiei ca stiinta a fost marcata de numeroase controverse teoretice care au vizat obiectul sau de cercetare, functiile, metodele si tehnicile stiintifice de explorare a criminalitatii, aptitudinea de a face aprecieri pertinente asupra starii si dinamicii fenomenului infractional si capacitatea de a elabora masuri adecvate pentru prevenirea si combaterea acestuia. Nu intamplator, unul din punctele sensibile ale controverselor stiintifice din domeniul criminologiei il reprezinta obiectul sau de studiu.

In anul 1950, in Raportul general cu privire la 'Aspectele sociologice ale criminalitatii', prezentat cu ocazia celui de-al II-lea Congres International de Criminologie, care s-a desfasurat la Paris, sociologul american Thorsten Sellin afirma despre criminologie ca este un fel de 'regina fara regat', subliniind astfel ca problema obiectului criminologiei este departe de a fi rezolvata.

Contributia specialistilor din acest domeniu a adus numeroase clarificari, dar se poate afirma ca si in prezent exista opinii divergente, preocuparile stiintifice pe aceasta tema fiind mereu in actualitate. Aceasta situatie este consecinta obiectiva a modului in care a aparut si s-a impus, ca stiinta, criminologia. Dezvoltarea temporara a acestei discipline in cadrul altor stiinte a avut ca efect utilizarea unor modele etiologice, sisteme de referinta si tehnici de cercetare proprii acelor stiinte. Rezultatul a fost atat fragmentarea obiectului de cercetare criminologica in diverse laturi si aspecte ale fenomenului infractional, cat si o anumita lipsa de unitate intre teoreticienii care abordau criminalitatea de pe pozitiile unor discipline diferite.

Astfel, datorita faptului ca, la inceput, cercetarea criminologica a fost initiata de antropologi, acestia au preferat studiul infractorului .

Orientarea cercetarii stiintifice catre subiectul activ al actului infractional a constituit ulterior o constanta a pozitiilor teoretice care considera personalitatea individuala drept cauza exclusiva sau prioritara in savarsirea faptelor antisociale .

Aceste teorii cuprind o arie larga de modele explicative, de la cele de tip eredo-constitutional, psihiatric, psihologic, pana la teoriile 'personalitatii criminale', in variantele lor moderne. In consecinta, si conceptele utilizate sunt diferite, infractorul, criminalul, deviantul sau anormalul fiind plasati in zona centrala a obiectului criminologiei.

Opiniile potrivit carora fapta antisociala constituie obiectul criminologiei sunt specifice acelor specialisti care abordeaza criminalitatea de pe pozitiile sociologiei si psihologiei sociale . In cadrul acestei orientari, conceptului de infractiune i se confera, uneori, o acceptiune care depaseste sfera normativului juridic. Astfel, Thorsten Sellin, sociolog american, intelege prin crima orice incalcare a normelor de conduita din societate, indiferent daca acestea fac sau nu obiectul unor reglementari juridice , iar criminologul german Hans Goppinger sustine ca infractiunea, ca obiect al criminologiei, trebuie considerata atat ca fenomen juridic, cat si 'non-tehnic', in stransa legatura cu religia, morala si cultura .

Criminalitatea ca fenomen social a constituit, initial, obiectul preocuparilor de ordin statistic. Ulterior, aceasta orientare s-a concretizat in diverse teorii sociologice, intre care teoriile patologiei sociale, ale dezorganizarii sociale, ale conflictului de cultura etc. Intr-o masura importanta, fenomenul infractional este inclus in formele mai largi de devianta sociala, astfel incat, in aceasta perspectiva, criminologia se confunda cu sociologia deviantei[51].

Principala carenta a teoriilor monocauzale consta in abordarea unilaterala a problematicii criminologiei, care este astfel lipsita de o perspectiva unificatoare cu privire la obiectul de cercetare, fapt care pune sub semnul intrebarii autonomia disciplinei. Reducerea obiectului de cercetare la persoana infractorului lasa in afara criminologiei fenomenul infractional, dupa cum abordarea criminalitatii fie din perspectiva analizei cantitative, fie explicand 'socialul prin social', neglijeaza partial sau total personalitatea celui care incalca legea penala .

Perioada de dupa cel de-al doilea razboi mondial a marcat o puternica afirmare a criminologiei. Numarul mare de reuniuni stiintifice internationale pe aceasta tema a constituit un bun prilej de analiza a problematicii criminologiei, inclusiv a celei de ordin conceptual. Pe aceasta cale s-a ajuns la o conceptie mai larga cu privire la obiectul criminologiei, incercandu-se chiar o unificare a diverselor sale laturi.

Modelele explicative monocauzale au inceput sa fie abandonate in favoarea unor modele mai complexe, care se bazeaza pe o analiza multifactoriala a cauzelor criminalitatii.

Considerand ca '. . . obiectul il constituie factorii sociali si individuali care stau la baza comportamentului criminal' , teoria multifactoriala asupra cauzelor criminalitatii reprezinta un progres in raport cu pozitiile anterioare, dar ea nu constituie o conceptie apta sa integreze diferitele niveluri de analiza cauzala intr-un model explicativ unitar ci, mai degraba, o lista bogata de factori implicati in geneza crimei .

Eforturile de sinteza sustinute de criminologii deceniilor 6 si 7 au reusit - fara un succes deplin - sa depaseasca stadiul unor simple aditionari ale criminologiilor specializate, incercand o unificare, in planul obiectului de studiu, a problematicii referitoare la crima, criminal si criminalitate.

Intre exponentii de seama ai criminologiei din aceasta perioada se detaseaza HERMANN MANNHEIM^* si JEAN PINATEL^**.

H. Mannheim sustine ca, prin criminologie, in sens restrans, se intelege studiul crimei, iar in sens larg, se includ penologia , metodele de prevenire a criminalitatii, de tratament si resocializare a infractorilor . Autorul considera ca este absolut necesara descoperirea cauzelor criminalitatii, in scopul identificarii masurilor prin care societatea poate interveni pentru limitarea acestui fenomen.

La randul sau, criminologul francez J. Pinatel concepe obiectul de studiu al criminologiei pe trei planuri :

cel al crimei - care se ocupa de studiul actului criminal;

cel al criminalului - care studiaza caracteristicile infractorilor si factorii care au influentat formarea si evolutia personalitatii acestora;

cel al criminalitatii - care studiaza ansamblul de acte criminale care se produc intr-un anumit teritoriu, intr-o perioada determinata de timp.

Autorul surprinde corect obiectul complex de cercetare criminologica, obiect ce reclama o analiza diferentiata a diverselor sale niveluri (infractiune, infractor, fenomen infractional). Totusi, faptul ca J.Pinatel, in Tratatul sau de criminologie, dupa ce releva aceste diferente, imparte disciplina intr-o 'criminologie generala' (cu caracter enciclopedic, dar si sintetic, ce urmareste sa compare si sa unifice datele criminologiilor specializate) si o 'criminologie clinica' (avand ca obiect abordarea multidisciplinara a cazurilor individuale) este apreciat de unii autori ca fiind de natura sa rupa individualul de fenomenul global al criminalitatii, vitregind efortul de sinteza.

Evolutia modelelor teoretice in domeniul criminologiei a determinat - in ultimele doua decenii - noi dispute in legatura cu obiectul criminologiei.

Reprezentantii noilor curente teoretice (criminologia 'reactiei sociale' si criminologia 'critica') apreciaza negativ o anumita stare de dependenta fata de dreptul penal in care criminologia traditionala s-ar fi complacut. In opinia acestora, criminologia traditionala ar fi 'imprumutat' obiectul sau de cercetare, conferind caracter axiomatic postulatelor fundamentale ale dreptului penal. Aceasta ar fi cauza principalelor limite gnoseologice si epistemologice ale criminologiei, cu efecte directe asupra capacitatii acesteia de a se constitui intr-o stiinta unitara. Se propune incercarea de redefinire a principalelor concepte (crima, criminal, criminalitate) dintr‑o perspectiva interactionista, care urmareste sa releve:

- mecanismele sociale prin care se ajunge la asemenea etichetari;

- reactia sociala fata de acestea.

Postulatele fundamentale ale dreptului penal si-ar pierde astfel caracterul axiomatic, devenind simple ipoteze supuse verificarii , iar cercetarea criminologica s-ar deplasa de la problematica comportamentului antisocial si a 'trecerii la act' catre analiza proceselor de interactiune, prin care anumite comportamente sunt etichetate drept infractionale si catre examinarea diferitelor forme de reactie sociala. In aceasta viziune, obiectul criminologiei ar include structurile de putere care impun normele legale, precum si mecanismele formale si informale prin care o persoana este etichetata ca infractor .

Conform altor opinii , nu ar fi vorba de o ruptura epistemologica intre criminologia traditionala si noua criminologie ci, mai degraba, de o largire a orizontului de cercetare, criminologia concentrandu-se astazi asupra a doua problematici majore: 'trecerea la act' si 'reactia sociala'.

De altfel, trebuie evidentiat faptul ca includerea reactiei sociale in obiectul de studiu al criminologiei nu este chiar o noutate. Astfel, dupa ce defineste criminologia ca fiind 'totalitatea cunostintelor (stiintifice - n.a.) referitoare la criminalitate ca fenomen social', sociologul american Edwin H. Sutherland afirma ca aceasta stiinta studiaza 'procesele elaborarii legilor, ale incalcarii acestora si ale reactiei sociale impotriva acelora care incalca legile'. Intrucat aceste procese sunt organic legate intre ele, interactiunile care le unesc constituie principalul obiect de studiu al criminologiei .

Trebuie remarcat ca definitia data de parintele criminologiei americane acopera aproape in totalitate problematica obiectului de studiu al criminologiei, fiind mai bogata si mai complexa decat multe definitii care pot fi intalnite in cursurile moderne .

1. 2. Obiectul criminologiei - analiza sintetica

Considerand drept corect si fundamentat stiintific punctul de vedere 'traditional' cu privire la obiectul criminologiei, trebuie sa aratam ca acumularea treptata de cunostinte, pe masura dezvoltarii stiintifice, impune necesitatea unei permanente reconsiderari a continutului si limitelor acestuia.

Totodata este necesar ca tratarea acestei probleme sa fie facuta in mod echilibrat si judicios astfel incat obiectul de studiu al criminologiei - care ii confera identitatea si ii stabileste locul in sistemul stiintelor - sa nu fie extrapolat la alte domenii de cercetare, dar nici restrans nejustificat.

Avand in vedere importantele acumulari stiintifice care au avut loc in domeniul criminologiei, precum si problematica majora analizata de pe pozitiile teoretice ale acestei discipline, consideram ca obiectul de studiu al criminologiei include: criminalitatea ca fenomen social, infractiunea, infractorul, victima si reactia sociala impotriva criminalitatii.

1. 2. 1. Criminalitatea ca fenomen social

Imbratisand opinia ca obiectul sintetic al criminologiei il reprezinta criminalitatea ca fenomen social, consideram ca, pentru a transforma aceasta notiune intr-un concept operational care sa permita explicarea fenomenului studiat, este necesara adoptarea unui model sistemic de analiza. Astfel, ca orice fenomen social, criminalitatea reprezinta un sistem cu proprietati si functii proprii, distincte calitativ de cele ale elementelor componente.

Prin aceasta, modelul nostru de analiza evita considerarea criminalitatii ca o totalitate a infractiunilor savarsite pe un anumit teritoriu, intr-o perioada de timp data, pozitie care subliniaza doar latura cantitativa a fenomenului studiat.

Analiza noastra opereaza, de asemenea, o distinctie intre criminalitatea reala, aparenta si legala.

Criminalitatea reala este un concept cantitativ care presupune totalitatea faptelor penale savarsite pe un anumit teritoriu, intr-o perioada de timp determinata.

Criminalitatea aparenta cuprinde totalitatea infractiunilor semnalate sistemului justitiei penale si inregistrate ca atare.

Criminalitatea legala reprezinta totalitatea faptelor penale pentru care s-au pronuntat hotarari de condamnare ramase definitive.

Diferenta dintre criminalitatea reala si criminalitatea aparenta este denumita cifra neagra a criminalitatii si reprezinta faptele antisociale care, din diverse motive, raman necunoscute organelor din sistemul justitiei penale.

Obiectul criminologiei are in vedere criminalitatea reala, cercetarea stiintifica incercand sa surprinda dimensiunile adevarate ale acestui fenomen.

1. 2. 2. Infractiunea

Ca element component al sistemului, infractiunea reprezinta manifestarea particulara a fenomenului infractional, avand identitate, particularitati si functii proprii.

Consideram ca includerea faptelor antisociale in obiectul de studiu al criminologiei trebuie sa aiba la baza criteriul normei penale. Extinderea obiectului prin includerea fenomenului mai larg al deviantei determina dificultati metodologice si conceptuale precum si o nedorita interferenta cu alte discipline, cum ar fi sociologia si psihologia sociala.

In dreptul penal romanesc, conceptul de infractiune nu este formal, redus la o simpla eticheta pe care societatea o aplica unor indivizi sau grupuri sociale defavorizate. Consacrat in cuprinsul unei norme juridice (art. 17 C.pen.) acest concept reflecta aspectul material, uman, moral si juridic al continutului infractiunii, evidentiind factorii de conditionare si determinare sociala ai dreptului penal, fundamentul ontologic al acestuia .

Avand rolul instrumentului de cunoastere stiintifica a fenomenului infractional, a proceselor dinamice care au un impact semnificativ asupra acestui fenomen, criminologia isi aduce contributia la procesul de perfectionare a reglementarii juridice, la realizarea unei mai bune concordante intre legea penala si realitatea sociala pe care o protejeaza.

1. 2. 3. Infractorul

Strict juridic, infractorul este persoana care, cu vinovatie, savarseste o fapta sanctionata de legea penala. Din punct de vedere criminologic, conceptul de infractor are o semnificatie complexa datorita conditionarilor bio-psiho-sociale care il determina pe om sa incalce legea.

Intrucat, pana in prezent, nu s-a dovedit existenta unor trasaturi de ordin bio-antropologic care sa diferentieze infractorul de non-infractor, persoana care incalca legea penala este considerata ca un esec al procesului de socializare.

Criminologia a analizat si continua sa studieze coordonatele biologice, psihologice, sociale, economice, culturale etc. , care au relevanta pentru alegerea conduitei infractionale si 'trecerea la act' .

1. 2. 4. Victima infractiunii

Ultimele doua decenii au evidentiat un aspect teoretic nou, de real interes pentru obiectul criminologiei, anume victima infractiunii. Pe buna dreptate s-a reprosat criminologiei ca si-a concentrat eforturile asupra problematicii referitoare la infractor, neglijand aproape total studiul victimologic. Lucrarile criminologice de data recenta au demonstrat existenta unei relatii complexe intre faptuitor si victima, constatandu-se ca, in producerea actului infractional, contributia victimei nu poate fi exclusa din sfera unui model cauzal complex .

Pe de alta parte, se sustine importanta pe care studiile de victimizare o prezinta pentru identificarea dimensiunii criminalitatii reale.

1. 2. 5. Reactia sociala impotriva criminalitatii

Orientata catre identificarea modalitatilor prin care fenomenul infractional poate fi prevenit si controlat, criminologia nu poate exclude, din obiectul sau de studiu, reactia sociala formala si informala asupra criminalitatii.

Reactia sociala intervine atat ante-factum, prin programe si masuri de prevenire, cat si post-factum, prin infaptuirea justitiei, prin tratamentul, resocializarea si reinsertia sociala a infractorilor .

Includerea reactiei sociale in obiectul de studiu al criminologiei este determinata de necesitatea stabilirii nivelului de adecvare a acesteia la realitatea fenomenului infractional si la tendintele sale evolutive. Sesizarea inadvertentelor permite elaborarea unor studii utile atat nivelului institutionalizat al politicii penale, cat si persoanelor implicate in actiunea concreta de prevenire si combatere a criminalitatii.

In conformitate cu optiunea teoretica prezentata, obiectul sintetic al criminologiei - fenomenul infractional - integreaza elementele componente intr-un ansamblu unitar ce se comporta ca un intreg cu proprietati si functii proprii, distincte calitativ de proprietatile si functiile partilor componente. Interconexiunile si interactiunile dintre aceste elemente, precum si dintre fenomenul infractional ca sistem si sistemul social global, constituie obiective importante ale studiului criminologic orientat spre identificarea cauzelor criminalitatii. Cauzalitatea apare insa in dubla ipostaza: aceea de scop al studiului criminologic, dar si de obiect al criminologiei. Desi 'paradigma etiologica' a fost vehiculata intens ca fiind parte integranta a obiectului criminologiei, trebuie evitata includerea sa ca entitate de sine statatoare, intrucat studierea fenomenului infractional, pe de o parte, si a infractiunii, pe de alta parte, presupune si analiza cauzelor care le determina si a conditiilor favorizante. De aici concluzia ca includerea cauzalitatii in obiectul criminologiei ar reprezenta o repetare nejustificata.

In aceeasi maniera, problematica reactiei sociale constituie obiect de studiu al criminologiei in masura in care schimbarea sociala accelerata determina ramanerea in urma a sistemului de aparare antiinfractionala, dupa cum elaborarea unei politici penale adecvate de prevenire si control a criminalitatii constituie unul din scopurile acestei stiinte.

2. Scopul criminologiei

Ca si obiectul sau de studiu, scopul criminologiei a devenit mai clar, mai bine precizat, o data cu evolutia cercetarilor stiintifice in acest domeniu. Confruntata cu realitatea infractionala, criminologia a trebuit sa-si reconsidere si sa-si reorienteze si problematica referitoare la scop, in sensul includerii masurilor de profilaxie a criminalitatii.

2. 1. Scopul general

Referindu-se la prevenirea si controlul criminalitatii, J.Pinatel sustine ca 'definirea unei politici de aparare sociala trebuie sa fie bazata pe datele stabilite de criminologie, stiinta complexa care se sprijina pe biologie, psihologie, sociologie si stiintele juridice .

Rezulta ca scopul general al criminologiei il constituie fundamentarea unei politici penale eficiente, in masura sa determine prevenirea si combaterea fenomenului infractional.

Identic cu scopul stiintelor penale, scopul general al criminologiei se deosebeste prin modurile diferite de concretizare, criminologia fiind o disciplina a fenomenologiei penale, iar dreptul penal fiind o stiinta normativa. Aceasta distinctie necesara nu exclude raporturile permanente si utile intre cele doua discipline, ele sustinandu-se reciproc si conlucrand la elaborarea doctrinelor preventive si represive care se aplica in practica activitatii de combatere a criminalitatii.

2. 2. Scopul imediat

O alta deosebire se evidentiaza in privinta scopului imediat al celor doua discipline. In timp ce dreptul penal vizeaza apararea valorilor sociale fundamentale, criminologia urmareste stabilirea cauzelor care determina producerea criminalitatii.

3. Functiile criminologiei

Opiniile teoretice cu privire la obiectul si scopul criminologiei se regasesc si in conceptiile despre functiile acestei discipline.

Astfel, cea mai mare parte a reprezentantilor criminologiei traditionale considera ca aceasta are o functie descriptiva si una explicativa.

Promotorii tendintelor moderne care militeaza pentru o implicare mai mare in sfera politicii penale adauga functia predictiva (anticipativa) si functia profilactica (preventiva) .

3. 1. Functia descriptiva

Fenomenologia criminalitatii a constituit o conditie absolut necesara cunoasterii obiectului de studiu al criminologiei. H. Mannheim include in notiunea de fenomenologie sau simptomatologie a crimei observarea si colectarea datelor referitoare la criminalitate si criminali, tipologiile infractorilor si ale comportamentelor infractionale, caracteristicile fizico-psihice ale acestora si evolutia carierei lor criminale, starea si dinamica faptelor antisociale comise .

Utilizand metode si tehnici de recoltare si prelucrare a datelor simple sau complicate, vechi sau moderne, promotorii acestei functii au incercat sa demonstreze - pe calea studiului descriptiv - atat existenta unor diferente semnificative intre infractori si non-infractori , cat si evolutia starii infractionale pe un anumit teritoriu, intr-o perioada de timp data.

Conceptele operationale de ordin descriptiv sunt: mediul, terenul, personalitatea si actul .

Mediul este un concept operational care are mai multe acceptiuni:

mediul fizic sau geografic este mediul natural, inconjurator, in care traiesc oamenii. Formele de relief, clima, anotimpurile isi pun amprenta asupra personalitatii omului.

mediul social poate fi tratat la nivel macrosocial, microsocial, dupa cum poate lua si acceptiunile de mediu ecologic, cultural, economic etc. Metoda de analiza descriptiva in criminologie distinge, pe de o parte, mediul social global, iar pe de alta parte, mediul personal:

mediul social global cuprinde totalitatea factorilor istorici, culturali, institutionali etc. , care determina influente comune tuturor membrilor societatii;

mediul personal sau psihosocial cuprinde relatiile interpersonale dominante, statusurile psihosociale realizate de oameni, scopurile si actiunile lor colective, modelele de comportament promovate, sistemul de norme si valori[78]. Cu privire la mediul personal sau psihosocial, criminologul belgian E. de Greeff distinge:

- mediul ineluctabil (mediul familial);

- mediul ocazional (scolar, profesional etc.);

- mediul ales sau acceptat (anturaj);

- mediul impus (militar, penitenciar).

Faptul ca individul se adapteaza la acest mediu nu inseamna ca este in totalitate de acord cu el. Un dezacord exista intotdeauna si el poate evolua pana la inadaptare si conflict.

Terenul este un concept folosit pentru a desemna trasaturile de ordin bioconstitutional ale individului. Pentru a-i determina sfera, J. Pinatel[80] face urmatoarele precizari:

la baza este ereditatea, mostenirea informationala genetica;

daca la ereditate se adauga mutatiile genetice, se obtine nativul;

daca la nativ se adauga modificarile intervenite asupra fatului, in uter, se obtine congenitalul;

daca la congenital se adauga modificarile somatice care intervin o data cu cresterea, se obtine constitutionalul;

daca la constitutional se adauga modificarile determinate de influentele fizice si psihice de-a lungul existentei umane, se obtine terenul.

Personalitatea este un concept pe care il vom trata pe larg intr-un capitol ulterior. Diversitatea de opinii cu privire la acest concept este determinata de apartenenta autorilor la orientari teoretice diferite. In ce ne priveste, preferam definitia formulata in psihologie: personalitatea semnifica subiectul uman considerat ca unitate biopsihosociala, purtator al functiilor epistemice, pragmatice si axiologice[81].

Situatia reprezinta, in sens larg, ansamblul de imprejurari obiective si subiective ce precede actul criminal in care este implicata personalitatea.

Criminologul suedez Olof Kinberg a acordat o importanta aparte situatiilor precriminale, distingand in aceasta perspectiva :

situatii specifice sau periculoase in care ocazia nu trebuie cautata de infractor;

situatii nespecifice sau amorfe in care ocazia trebuie cautata de infractor;

situatii mixte sau intermediare in care, pe de o parte, situatia este cautata, iar pe de alta parte exista un stimul specific rezultat din presiunea exercitata asupra individului pentru a comite fapta.

Caracterul obiectiv al complexului personalitate - situatie a fost pus in evidenta de criminologul austriac Exner, care a demonstrat ca modalitatile de executie a unor infractiuni pot fi facilitate de anumite imprejurari, circumstante favorabile.

Actul infractional este raspunsul pe care personalitatea il da unei anumite situatii.

In criminologia clinica, complexul personalitate - situatie constituie schema fundamentala a explicatiei 'trecerii la act' .

Descrierea principalelor caracteristici ale criminalitatii precum si a corelatiilor acestui fenomen cu factorii politici, economici, culturali, demografici etc. , se realizeaza prin utilizarea unor surse de documentare variate, intre care se evidentiaza statistica. Intrucat criminologia nu dispune de un sistem statistic propriu, ea apeleaza la datele existente in alte domenii, cum ar fi: statisticile judiciare, penitenciare, economice, demografice etc. Aceasta situatie genereaza unele dificultati , fapt care i-a determinat pe criminologi sa elaboreze procedee specifice prin care sa amelioreze sistemul de inregistrare statistica a criminalitatii .

De asemenea, analiza stiintifica a starii si dinamicii criminalitatii nu poate evita analiza corelativa a unui complex de factori, intre care mentionam: indicatorii dezvoltarii social-economice, tipul cultural predominant, modelul de politica penala, cadrul legislativ etc. De exemplu, atunci cand se procedeaza la o descriere a dinamicii criminalitatii pe o perioada mai mare de timp, un factor important care trebuie luat in considerare este evolutia politicii penale . Acest factor este relevant deoarece opiniile cu privire la sfera faptelor considerate ca intrunesc un grad de pericol social care determina incriminarea lor ca infractiuni s-a modificat de-a lungul timpului si continua sa se modifice. In consecinta, procesul de incriminare si dezincriminare penala a unor fapte a evoluat si el, cu consecinte inerente asupra datelor statistice, situatie care trebuie relevata in cadrul analizei descriptive a fenomenului infractional.

3. 2. Functia explicativa

'In al doilea rand - noteaza H.Mannheim - faptele nu au nici un inteles fara interpretare, evaluare si o intelegere generala, iar noi avem nevoie de un nivel considerabil de cunoastere a vietii in general si experienta anumitor sectoare specifice pentru a ajunge la o interpretare corecta a faptelor observate' .

Explicarea naturii, a esentei, a cauzelor care determina si a conditiilor care favorizeaza fenomenul infractional reprezinta scopul imediat al cercetarii criminologice. De aici decurge importanta functiei explicative a criminologiei . Datorita faptului ca, de-a lungul timpului, cercetarea si explicarea cauzalitatii fenomenului infractional a preocupat pe marea majoritate a criminologilor, istoria criminologiei pare a fi o istorie a modelelor etiologice.

Principalele concepte operationale de ordin explicativ utilizate in criminologie sunt: cauza, conditia, efectul, factorul, mobilul, indicele. Uneori modul de utilizare a acestor concepte poate crea confuzii, diversi autori conferindu-le o semnificatie diferita, in conformitate cu baza filosofica adoptata si cu propria perspectiva asupra obiectului de studiu. Astfel, mai ales in deceniile 6 si 7, cand o data cu aparitia noilor tendinte in criminologie s-au manifestat rezerve cu privire la cercetarea etiologica a fenomenului infractional, o serie de cercetatori au produs o anumita pervertire a categoriilor filosofice de cauza (element care determina in mod necesar producerea fenomenului) si conditie (element favorizator), incluzandu-le in notiunea de factori (orice element care, intr-o masura mai mare sau mai mica, are legatura cu crima).

'Inainte de toate - sustine H. Mannheim - exista o concluzie foarte simpla, dar fundamentala, ca in criminologie nu exista cauze ale crimei care sa fie atat necesare cat si suficiente. Exista numai factori care pot fi necesari pentru a se produce crima, in conjugare cu alti factori. Infractiunile nu se vor produce datorita unui singur factor care, in mod invariabil, ar determina acest rezultat' .

Indiferent daca aceste opinii au sau nu au la baza un anumit substrat ideologic, ele vin in contradictie cu obiectul si scopul criminologiei, motiv pentru care au fost respinse de o buna parte a criminologilor occidentali .

Pentru clarificarea conceptelor operationale utilizate pentru explicarea fenomenului infractional, adaugam ca in timp ce factorul criminogen este orice element obiectiv care intervine in producerea infractiunii, indicele este un simptom care permite un diagnostic criminologic pus societatii sau grupului studiat .

3. 3. Functia predictiva

Criminalitatea mondiala , caracterizata prin coexistenta formelor clasice de inadaptare economica si culturala, a formelor hiperadaptate ale criminalitatii organizate si in 'gulere albe', precum si aparitia unor forme noi, de la o etapa la alta, preocupa tot mai mult forurile statale si suprastatale, institutiile specializate, oamenii de stiinta. Importanta fenomenului infractional, sub aspectul gravelor prejudicii pe care le produce, face imperios necesara aprecierea stiintifica a dinamicii sale pe termen lung, in scopul identificarii si evaluarii masurilor ce se impun pentru prevenirea si combaterea acestuia.

Pentru alcatuirea modelelor predictive, criminologia apeleaza la modele stiintifice din alte domenii ale cunoasterii, de la modelele matematice, pana la cele informatice si euristice .

Cercetarea de predictie vizeaza anticiparea unor modificari cantitative si calitative in dinamica fenomenului infractional, atat in ceea ce priveste tipologiile infractionale, cat si autorii implicati.

Conceptele operationale de ordin predictiv utilizate cu o frecventa mai mare sunt: prezent, viitor, probabilitate, similitudine, extrapolare, hazard, risc, prognoza.

3. 4. Functia profilactica

In contextul marilor schimbari sociale si politice contemporane, al dezechilibrelor cu cauzalitate multipla si al proceselor tensionate determinate de acestea, problema prevenirii si combaterii flagelului criminalitatii nu poate fi evitata, indiferent cate dificultati si inconveniente ar prezenta.

Desi controversata, implicarea criminologiei in identificarea, studierea si elaborarea unor programe stiintifice de prevenire si combatere a fenomenului infractional nu poate fi pusa la indoiala, acesta fiind unul din scopurile disciplinei. In aceasta directie, criminologia colaboreaza cu dreptul penal, politica penala si penologia, oferind rezultatele propriilor cercetari.

Functia profilactica a criminologiei se materializeaza in sintetizarea rezultatelor privind etiologia criminalitatii, in inlantuirea lor logica si transpunerea acestora intr-un sistem coerent de masuri de prevenire si combatere a fenomenului infractional.

Conceptele operationale pe care criminologia le utilizeaza in domeniul preventiv sunt: reactie sociala, control social, modelul clasic de prevenire (prevenire generala, prevenire speciala), modelul social de prevenire (prevenire primara, secundara si tertiara), modelul situational de prevenire, raspuns social, tratament, resocializare, reintegrare sociala.

4. Definitia criminologiei

Concluzionand, vom defini criminologia ca fiind stiinta care studiaza fenomenul social al criminalitatii, in scopul prevenirii si combaterii acestuia.

PERSONALITATI ALE CRIMINOLOGIEI :

* Avocat si specialist in stiinte politice, cu o larga experienta juridica in Germania pre-nazista, unde a fost judecator la Curtea de Apel din Berlin si profesor de drept penal si procedura penala la Universitatea din Berlin, HERMANN MANNHEIM s-a stabilit in 1934 in Marea Britanie si a obtinut cetatenia in anul 1940. Timp de doua decenii a fost profesor de criminologie la Universitatea din Londra, in cadrul Institutului economic si Institutului pentru studiul si tratamentul delincventei. Mai multi ani a detinut functia de Presedinte al Comisiei stiintifice a Societatii Internationale de Criminologie si a fost membru in consiliul de conducere al Societatii.

A publicat numeroase lucrari de referinta in criminologie, printre care:

The Dillema of Penal Reform (Dilema reformei penale), aparuta in anul 1939, la Londra;

Social Aspects of Crime in England between the Wars (Aspecte sociale ale criminalitatii engleze intre cele doua razboaie mondiale), 1940;

War and Crime (Razboi si criminalitate), 1941;

Young Offenders (Tineri infractori), 1942;

Criminal Justice and Social Reconstruction (Justitia penala si reconstructia sociala), 1946;

Group problems in Crime and Punishment (Problemele grupului in domeniul criminalitatii si pedepselor), 1955;

Pioneers in Criminology (Deschizatori de drumuri in criminologie), 1960;

Comparative Criminology (Criminologia comparata), 1965.

** Jurist si magistrat - inspector general in administratia franceza - JEAN PINATEL a fost presedintele Societatii Internationale de Criminologie, iar ulterior presedintele de onoare al acesteia. Principalele sale lucrari stiintifice sunt:

Criminologie, in P.Bouzat et J.Pinatel, Trait de droit pnal et de criminologie, Tome III, Paris, Editura Dalloz, 1963;

La socit criminogne (Societatea criminogena), Paris, Editura Calmann-Levy, 1971;

A scris numeroase studii, intre care mentionam:

Les sciences sociales dans l'enseignement suprior: criminologie (stiintele sociale in invatamantul superior: criminologia), Paris, UNESCO, 1956;

La criminologie clinique, son pass, son prsent, son avenir (Criminologia clinica, trecutul, prezentul si viitorul sau), Quaderni di criminologia clinica, Milano, 1959;

Chronique de criminologie et de sciences de l'homme. Recherche scientifique et de criminologie en action (Cronica de criminologie si de stiinte umaniste. Cercetarea stiintifica si criminologia in actiune), in Revue de science criminelle et de droit pnal compar, nr. 2, 1972;

La criminologie peut-elle rlever le dfi de la criminalit? (Ar putea criminologia sa releve sfidarea pe care o reprezinta criminalitatea ?), Kriminalistic Verlag, Hamburg, 1975;

Criminologie et administration de la justice pnale (Criminologia si administrarea justitiei penale), Lyon, Colloque du C. N. R. S. , 1979;

Criminologie et socit rpressive (Criminologia si societatea represiva), in Revue de science criminelle et de droit pnal compar, nr. 4, 1981.

SECTIUNEA A III-A

STATUTUL EPISTEMOLOGIC AL CRIMINOLOGIEI

1. Caracterizare

Problema locului criminologiei in sistemul stiintelor a reprezentat, uneori, un subiect de controversa intre specialistii din acest domeniu, care au pledat in favoarea, ori impotriva caracterului autonom al acestei discipline. Unii au considerat ca ea este auxiliara fie sociologiei, fie stiintelor juridice. Altii , dimpotriva, au dezvoltat o imagine 'imperialista' a criminologiei, careia i-au subordonat disciplinele de contact.

Clarificarea teoretica a obiectului, scopului si functiilor criminologiei permite reliefarea aspectelor epistemologice care deosebesc si care apropie aceasta disciplina de alte stiinte care studiaza criminalitatea.

Locul criminologiei in sistemul stiintelor este dat, in primul rand, de obiectul sau de studiu, care determina caracterul interdisciplinar si autonom al disciplinei. In consecinta, criminologia nu este auxiliara in raport cu stiintele juridice, sociologice sau alte stiinte sociale, dupa cum ea nu trebuie privita ca o stiinta coordonatoare ci, pur si simplu, ea s-a impus ca o disciplina care, in vederea atingerii obiectivelor sale, utilizeaza, la fel ca multe alte discipline moderne, unele din cuceririle realizate in alte domenii ale cercetarii stiintifice.

Demersul nostru, orientat spre clarificarea raporturilor dintre criminologie si alte stiinte, nu este lipsit de interes - mai ales didactic - deoarece in literatura de specialitate nu exista o pozitie unanim acceptata in legatura cu aceasta problema.

2. Raporturile dintre criminologie, dreptul penal si politica penala

2. 1. Criminologia si dreptul penal

In 'Tratatul' sau de criminologie, J.Pinatel arata ca distinctia dintre dreptul penal si criminologie este atat de evidenta, incat s-a impus sa fie atestata si prin existenta a doua mari societati stiintifice internationale: Asociatia Internationala de Drept Penal si Societatea Internationala de Criminologie . Aceasta deosebire organizatorica este un raspuns la faptul ca dreptul penal este o stiinta normativa, in timp ce criminologia este o stiinta a fenomenologiei penale. Altfel spus, in timp ce dreptul penal studiaza continutul abstract al normei penale pentru a-i asigura concordanta fata de relatiile sociale care trebuie aparate, criminologia abordeaza criminalitatea in complexitatea sa, precum si modalitatile prin care acest fenomen poate fi prevenit.

O analiza plastica a raportului dintre criminologie si drept penal este facuta de criminologul M.Killias . El arata ca acest raport seamana foarte mult cu acela care exista intre dreptul comercial si economic fata de stiintele economice. Pentru a atinge anumite scopuri (ex. limitarea inflatiei sau a somajului) statul foloseste anumite parghii si politici economice, concretizate adesea sub forma unor reguli de drept economic, fiscal sau comercial. Asa cum dreptul economic nu este in masura sa propuna alta cale decat cea juridica pentru atingerea acelor obiective, tot la fel, dreptul penal este limitat la modalitatile juridice pentru prevenirea si combaterea criminalitatii. Prin urmare, asa cum stiintele economice nu devin anexe ale dreptului economic sau comercial, nici criminologia nu devine o stiinta auxiliara dreptului penal, cu toate ca, avand ca obiect de studiu fenomenul infractional, ea isi va limita aria de cercetare in functie de sfera ilicitului penal.

O modalitate stiintifica de analiza a raportului dintre criminologie si dreptul penal apartine lui V.V.Kudriavtev . El arata ca delimitarea dintre cele doua stiinte se poate face in functie de urmatoarele criterii:

- criteriul modalitatii de abordare a obiectului de cercetare. Dreptul penal si criminologia abordeaza fenomenul infractional in momente si etape diferite. Astfel, etapa formarii conceptiilor antisociale ale individului, nasterea situatiilor conflictuale, motivatia comiterii actului si conditiile care favorizeaza comiterea actului apartin criminologiei, in timp ce manifestarea obiectiva a actului infractional, incepand cu faza actelor preparatorii si pana in faza urmarilor, intra sub imperiul dreptului penal;

- criteriul scopului imediat. Criminologia urmareste identificarea, studierea si explicarea cauzelor si conditiilor care determina sau favorizeaza savarsirea infractiunilor, pe cand dreptul penal are ca scop apararea valorilor sociale fundamentale de acest fenomen;

- criteriul sferei masurilor de interventie. Masurile de prevenire elaborate de criminologie vizeaza o sfera mult mai larga de sectoare ale vietii sociale, pe cand dreptul penal urmareste cu precadere perfectionarea sistemului sanctionator.

Kudriavtev plaseaza deci una din principalele diferente dintre cele doua discipline in sfera raportului de cauzalitate, care este mult mai larga in domeniul criminologiei .

In lucrarile criminologice mai recente au fost evidentiate si alte elemente de diferentiere intre criminologie si dreptul penal. Astfel s-a observat ca in timp ce categoriile generale ale dreptului penal se refera la ceea ce 'trebuie sa faca sau sa nu faca cetateanul' si la ceea ce 'trebuie sa fie el in societate', in domeniul criminologiei se analizeaza 'ceea ce este' el in realitate.

2. 2. Criminologia si politica penala

Politica penala este disciplina care, in functie de datele stiintifice si filosofice de care dispune si luand in considerare conditiile social - istorice, elaboreaza doctrinele preventive si represive care urmeaza a fi puse in practica. Aceasta definitie apartine cercetatorului german Franz von Liszt[103] si a fost dezvoltata de Marc Ancel care apreciaza ca politica penala nu este doar o stiinta, ci si o arta al carei obiect il constituie formularea celor mai bune legi penale, in lumina datelor furnizate de criminologie .

Oferind stiintei politicii penale propriile sale rezultate referitoare la starea, dinamica, esenta, cauzalitatea si legitatile criminalitatii ca fenomen socio-uman, precum si explicatii cu privire la strategiile posibile, metodele, procedeele si mijloacele practice de infaptuire a activitatilor de prevenire si combatere a criminalitatii, criminologia contribuie in mod esential la particularizarea principiilor de politica penala ale oricarui stat.

Scopul politicii penale este acela de a determina principiile, de a decide asupra orientarilor, metodelor si mijloacelor de lupta impotriva criminalitatii. Rezulta ca, in interrelatia criminologie - politica penala, criminologia are rolul instrumentului de cunoastere, analiza si sinteza, apt sa contribuie la cristalizarea celor mai corecte puncte de vedere utilizabile in deliberarea si adoptarea actului de decizie in materia penala.

Stiinta politicii penale este cea care evalueaza concluziile privind mecanismul socio-juridic al luptei impotriva criminalitatii, integreaza intreaga activitate de prevenire si combatere a criminalitatii si de resocializare a infractorilor in cadrul sistemului politic si formuleaza principii, metode, masuri si orientari noi in vederea infaptuirii eficace a strategiei prevenirii si combaterii criminalitatii si resocializarii infractorilor. La nivelul institutionalizat la care se realizeaza politica penala, datele si concluziile criminologiei, ca si cele furnizate de stiintele penale au sansa sa se regaseasca in masuri politice si legislativ-penale .

Deosebirile dintre cele doua stiinte apar, mai intai, cu privire la viziunea specifica asupra fenomenului infractional. Astfel, in timp ce criminologia studiaza criminalitatea ca fenomen socio-uman (starea, dinamica, etiologia, legitatile si remediile lui), stiinta politicii penale analizeaza criminalitatea ca fenomen politic, facandu-se ecoul reactiei sociale determinate de acest fenomen.

In al doilea rand, nivelul de generalitate pe care il degaja stiinta politicii penale este in mod evident superior celui realizat de criminologie. Nefiind o stiinta teoretico-explicativa, ci prin excelenta practica, stiinta politicii penale este nevoita sa apeleze la criminologie si la stiintele penale atat pentru realizarea sintezelor politico-juridice creatoare, cat si pentru verificarea masurilor adoptate.

3. Raportul dintre criminologie si criminalistica

Utilizand aceleasi criterii luate in considerare de Kudriavtev putem analiza si raportul epistemologic existent intre criminologie si criminalistica. Ambele stiinte au in comun, in sfera obiectului lor de cercetare, infractiunea, infractorul si victima.

Considerata drept stiinta metodelor tehnice si tactice de investigare a faptelor penale si de asigurare a stabilirii identitatii faptuitorului, criminalistica intervine dupa producerea infractiunii si se limiteaza la probarea vinovatiei infractorului . Prin comparatie, sfera criminologiei este mult mai larga, vizand fenomenul infractional in complexitatea lui, iar pe infractor in contextul sau social si al evolutiei catre 'starea periculoasa' si 'trecerea la act'. In consecinta, in timp ce criminalistica raspunde la intrebarea 'cum' s-a produs actul infractional, criminologia raspunde la intrebarea 'de ce' s-a produs el.

In privinta sferei masurilor de interventie, criminalistica actioneaza preventiv prin perfectionarea mijloacelor si metodelor care vizeaza stabilirea identitatii infractorului si probarea vinovatiei acestuia, fiind o disciplina factuala. Cat priveste masurile de prevenire elaborate de criminologie, acestea iau in considerare o arie larga de sectoare ale vietii sociale, economice si culturale.

Raporturile dintre criminalistica si criminologie sunt vizibile, mai ales, pe planul schimburilor stiintifice. Criminologia ofera criminalisticii date care sa o ajute la perfectionarea metodelor proprii de identificare si cercetare, iar criminalistica furnizeaza criminologiei informatii utile studiului descriptiv al infractiunilor si infractorilor .

Aceasta colaborare a justificat, de altfel, crearea Societatii Romane de Criminologie si Criminalistica.

4. Raportul dintre criminologie si stiinta penitenciara

Desi in prezent inca nu formeaza o ramura distincta in stiinta dreptului, conform opiniei majoritatii specialistilor in acest domeniu, dreptul executional penal sau dreptul penitenciar ar forma o ramura juridica autonoma care reglementeaza raporturile sociale ce se nasc in cadrul executarii sanctiunilor penale (pedepselor, masurilor educative si masurilor de siguranta), intre organele de stat competente sa organizeze si sa supravegheze executarea acestor sanctiuni, pe de o parte, si persoanele condamnate pe de alta parte .

Desigur ca deosebirile intre criminologie si stiinta penitenciara sunt atat de evidente incat nu se pot crea confuzii. Delimitarile provin, in special, din amploarea obiectului de studiu al criminologiei. Prin comparatie, cele doua stiinte se intalnesc doar pe terenul preocuparilor comune cu privire la infractor, la tratamentul si resocializarea acestuia. In schimb, aceasta zona de contact este profitabila ambelor discipline. Numeroase studii au fost efectuate de criminologi la locurile de detinere a infractorilor, cu sprijinul specialistilor care isi desfasoara activitatea in acest domeniu. Intreaga activitate stiintifica realizata in penitenciare a constituit pentru criminologi un important rezervor de date utile aprofundarii cunoasterii specifice. Informatiile si concluziile stiintei dreptului executional penal, integrate de criminologie in teoria metodelor si masurilor preventive si terapeutice servesc la imbogatirea patrimoniului stiintei criminologiei, la realizarea functiei sale practice.

5. Raportul dintre criminologie si sociologia penala

Sociologia penala, la fel ca antropologia criminologica si psihologia criminologica, este, intr-o anumita masura, o criminologie specializata care abordeaza, prin perspectiva sociologica proprie, un obiect de studiu asemanator (dar nu pana la identificare) cu criminologia. Ea studiaza conditionarea si implicatiile sociale ale criminalitatii, campul si structura relatiilor sociale in care dreptul penal are vocatia sa intervina, problematica realitatilor sociale anterioare si contemporane procesului de elaborare, aplicare si organizare a executarii sanctiunilor de drept penal, precum si problematica constiintei populatiei cu privire la fenomenul criminalitatii si la actiunea sociala de aparare impotriva acestuia, factorii socio-culturali si influenta lor in determinarea naturii si cuantumului actiunii antiinfractionale, costul acestei actiuni etc. .

Cercetarea sociologica si cea criminologica sunt autonome, complementare si convergente. Ele sunt autonome deoarece dispun de un obiect propriu de activitate, functii, metode si tehnici de cercetare proprii. Sunt complementare deoarece 'se sustin reciproc in planul cercetarii stiintifice, iar rezultatele cercetarilor se completeaza reciproc, cele doua stiinte isi imprumuta reciproc notiuni, concepte, principii si reguli teoretice si metodologice ale procesului vietii sociale' , ale cercetarii fenomenului infractional in special. Ele sunt si convergente, deoarece sunt orientate spre un tel comun si anume identificarea cailor si procedeelor de sporire a eficacitatii activitatilor de prevenire a faptelor antisociale si de aparare a valorilor ocrotite de legea penala.

Criminologia ramane o stiinta generala despre criminalitate, pe cand sociologia penala a evoluat catre o criminologie sociologica care studiaza fenomenul criminalitatii intr-o viziune sociologica .

Totusi, datorita numarului mare de teorii sociologice care vizeaza fenomenul infractional intr-o maniera extrem de diversificata metodologic si conceptual este dificil de identificat un raport epistemologic coerent intre acestea si criminologie. In aceeasi maniera se pune si problema relatiei epistemologice dintre criminologie, psihologie si psihiatrie.