Carentele grupului familial

Carentele grupului familial

Familia reprezinta principala instanta de socializare, ea fiind primul contact al copilului cu societatea, mediul sau protector, spatiul in care primeste informatii despre viata si cel mai important factor afectiv din intreaga lui existenta. Ea este primul intermediar in relatiile cu societatea si constituie matricea care-i imprima minorului cele mai importante si mai durabile trasaturi caracteriale si morale.

De aceea, orice carenta a grupului familial sau tendintele de dislocare a stabilitatii si coeziunii ei sunt perturbatoare, in cel mai inalt grad, pentru copil, inducandu-i acestuia o serie de tulburari de personalitate si comportamente deviante.

Numeroase cercetari au aratat ca exista legaturi stranse intre structura familiei si conduitele delictuale ale minorilor. Printre factorii cel mai frecvent asociati cu familia ca factor criminogen pot fi amintiti urmatorii: dezorganizarea familiei (prin deces, divort sau abandon), atasamentul parintilor (acceptare-respingere, identificare, afectiune), comunicarea in familie (exprimarea sentimentelor, discutii diverse, conversatii asupra viitorului), atmosfera caminului (dispute, comprehensiune), supravegherea exercitata de parinti (cunoasterea activitatilor si a prietenilor copilului), metodele disciplinare utilizate (pedepse corporale, inchiderea in casa etc.) si existenta unor reguli de conduita (ore de repaus, program de invatatura, de loisir etc.).

Aceasta semnifica ca cu cat exista mai mult atasament si supraveghere parentala, cu atat conduita delincventa juvenila va fi mai putin prezenta. Dimpotriva, cu cat pedepsele vor fi mai grave (violente), cu atat creste riscul acestei conduite. Factorul cel mai strans legat de comportamentul delincvent este supravegherea parentala, asociat, pe de-o parte cu comunicarea familiala si, pe de alta parte, cu atasamentul parintilor. Acesti doi factori se sustin reciproc pentru a facilita o atmosfera neconflictuala in camin. Factorul criminogen cu influenta cea mai determinanta, indiferent de structura familiei, este, deci, absenta controlului parental.

Evaluand potentialul criminogen al grupului familial, diverse studii efectuate in Romania au efectuat urmatoarea clasificare a familiilor [1]:

(a)   familii cu risc minim - care sunt bine structurate si organizate functional, dar practica un stil de educatie defectuos, transmitand copilului, norme si valori rigide, abstracte sau invechite. In aceste familii, parintii, proveniti relativ recent in mediul urban din cel rural, isi invata copiii ca 'bunul simt este piatra de temelie a vietii', 'pentru a reusi in viata trebuie
sa astepti sa-ti vina randul', 'trebuie sa respecti statusul unei persoane, indiferent de valoarea ei' etc. Asemenea judecati intra, insa, in conflict cu morala pe care minorul o experimenteaza in afara familiei, o morala dominata de competitie si conflicte
de interese. In consecinta, el nu are decat doua solutii: fie sa se conformeze 'sfaturilor' parintilor, pentru a cunoaste experienta esecului, fie sa aleaga mijloace ilegitime si deviante pentru a face fata competitiei din exteriorul familiei;

(b)  familii cu risc mediu - care sunt dezorganizate (cel mai adesea, prin divort, abandon sau decesul unuia dintre parteneri), unde domina conflictele, consumul de alcool, pedepsele corporale si unde supravegherea anturajului minorului este complet absenta. Aceste conditii au ca efect evaziunea minorului din familie si ancorarea sa in grupurile stradale. Potentialul criminogen al acestor familii este si mai mare in conditiile in care acestea se confrunta cu dificultati economice sau cu somajul unuia sau ambilor parinti, deoarece in absenta unor bunuri absolut necesare, minorul va ajunge sa fure ori sa comita alte acte delincvente;

(c)   familii cu risc mare - sunt acele familii structurate sau nu, unde unul sau ambii parinti au antecedente penale ori practica activitati infractionale. in aceste familii, parintii sunt exemple negative pentru copii, transmitandu-le, prin procesul de socializare negativa, norme si valori ilegitime, indezirabile social.

Chiar daca factorii familiali, ca atare, nu joaca decat un rol partial in geneza delincventei juvenile, ei au, totusi, un profund potential criminogen, in masura in care potenteaza numeroase conduite deviante sau ilicite ale minorilor. Stilul de educatie este, probabil, factorul cel mai important.

Maltratarea si neglijarea copiilor ca factor etiologic al tendintelor lor 'antisociale'

In mod aproape invariabil, baietii agresivi sunt tratati in mod diferit, in familie si la scoala, fata de cei non-violenti. Cand li se cere parintilor si profesorilor sa evalueze agresivitatea acestor copii si atunci cand observatori independenti evalueaza comportamentul lor in timpul cat se joaca, toate cele trei surse evaluative se afla in acord: din punct de vedere statistic, baietii agresivi au o probabilitate semnificativ mai mare sa fi fost maltratati de parinti, comparativ cu baietii non-agresivi.

Maltratarea, in sens larg, poate include abuzul fizic sau sexual, la fel ca si neglijarea sau deprivarea emotionala, dar este, dincolo de orice indoiala, ca baietii care sunt agresivi sunt supusi unui tratament familial diferit calitativ fata de cel acordat baietilor non-agresivi.

Majoritatea studiilor mentionate au cercetat abuzul si neglijarea copiilor, dar fara sa le separe, facand comparatii cu copii nemaltratati. Pentru a remedia aceste deficiente, unii cercetatori au incercat sa stabileasca care sunt diferentele de agresivitate dintre copiii care au fost doar abuzati, spre deosebire de aceia care au fost numai neglijati in perioada copilariei timpurii. S-a sugerat, in acest sens, ca, mai tarziu, in viata adulta, copiii neglijati tind sa devina hoti de profesie, intr-o proportie mai mare decat cei abuzati, care tind sa devina preponderent violenti.

Trebuie subliniat insa ca nu toti barbatii violenti ajung sa comita infractiuni, asa ca este aproape sigur ca ei exista intr-un procent mult mai ridicat decat o indica studiul mentionat. Pe de alta parte, grupul de control a fost selectat numai in baza faptului ca, atunci cand erau copii, membrii sai nu au ajuns la tribunal ca victime ale abuzului sau ale neglijentei. Totusi, 13,5% dintre ei fusesera maltratati de parinti si au fost condamnati, ulterior, pentru infractiuni violente.

Aceste constatari arata ca, in timp ce neglijarea si abuzul din timpul copilariei fac sa creasca probabilitatea de condamnare pentru infractiuni violente la varsta adulta, in patru cincimi din cazuri nu a avut loc acest efect. Nici abuzul nici neglijarea in sine, nu cauzeaza, in mod necesar, violenta si doar atunci cand urmarim procesele familiare in dinamica lor, putem observa ce diferenta exista intre o evolutie spre un comportament violent si una spre un comportament non-profit.

Cand devine o pedeapsa un abuz ?

Abuzul fizic este justificat de obicei, de agresor, ca o masura disciplinara necesara, provocata de obraznicia copilului. Cele mai multe dintre bataile si loviturile aplicate copilului sunt administrate, in aparenta, pentru ca copilul 'le merita'. Granita dintre abuz si pedeapsa poate fi insa foarte labila.

In mod normal, copiii care au varsta intre 4 si 6 ani comit un act privit de parinti ca fiind 'deviant' sau 'obraznic', in medie cam o data la fiecare trei minute si asculta intre 60-80% din ordinele parintilor. Copiii 'agresivi' sunt semnificativ mai putin ascultatori la ordinele parintilor, comparativ ce cei care nu prezinta conduite agresive.

In general, familiile cu copii problema ofera, spre deosebire de familiile care nu au asemenea copii, mai multe raspunsuri negative si mai putine raspunsuri pozitive atunci cand copilul actioneaza intr-un mod acceptabil din punct de vedere '(pro)social' si ofera mai multa incurajare si mai putina critica atunci cand copilul actioneaza in mod deviant. Pe de o parte, diferitele studii sugereaza ca copiii agresivi sunt mai obraznici decat cei normali, iar pe de alta parte, ele sugereaza ca parintii lor sunt mai critici si mai negativisti si nu ii incurajeaza in moduri potrivite si in momente potrivite.

Apare, ca urmare, un ciclu format din agresivitatea copilului - raspuns    inadecvat din partea adultului - cresterea agresivitatii copilului, ajungandu-se pana la punctul de la care un nivel abuziv al violentei adultului pare sa fie singura cale de a rupe acest cerc vicios. O pedeapsa devine, astfel, un abuz, cu consecinte negative asupra evolutiei de mai tarziu a copilului.
Astfel, daca, in mod ipotetic, s-ar face un schimb la nastere intre 100 de baieti provenind din familii cu parinti ostili si depresivi si 100 de baieti din familii care nu sunt agresive si nici depresive, exista o probabilitate puternica ca baietii adusi in familiile depresive sa devina extrem de agresivi.

Pe scurt, agresivitatea in perioada copilariei este determinata in principal, de diferentele existente in relatiile familiale, nu de cele genetice. In masura in care numai impulsivitatea ar fi innascuta, determinantul cheie pentru orice manifestare a sa in viata adulta se afla in reactiile celor care    s-au ocupat de ingrijirea copilului.

Influenta agresivitatii din timpul copilariei asupra delincventei juvenile si infractionalitatii adulte

Numeroase studii au aratat ca baietii agresivi continua sa fie agresivi si mai tarziu, in perioada adolescentei sau in cea adulta, si ca sunt rare cazurile in care un baiat non-agresiv devine un barbat violent. Prin urmare, cauzele agresivitatii din perioada copilariei si cele ale violentei adultului pot fi unele si aceleasi. Care sunt dovezile in sprijinul acestei afirmatii?

Un nivel important de analiza consta in chestionarea adolescentilor si a barbatilor care sunt recunoscuti ca fiind violenti asupra experientelor lor din copilarie (nivelul retrospectiv); celalalt nivel consta in analiza la intervale regulate, a unui esantion de baieti, selectionati de la o varsta frageda, a caror comportament este urmarit pana cand acestia devin adulti mai mult sau mai putin violenti (nivelul prospectiv). Ambele niveluri de analiza furnizeaza dovezi consistente ale diferentelor de tratament din perioada copilariei, dar metoda prospectiva pare mai sigura deoarece evita distorsiunile care apar inevitabil atunci cand singura dovada este memoria personala (desi exista studii care arata ca memoria este adeseori demna de incredere sau datele inregistrate oficial, care au un caracter ambiguu si incomplet. Metoda prospectiva ar putea furniza dovada incontestabila pentru ipoteza ca baietii in varsta de cinci ani, care sunt batuti in mod frecvent sau ai caror parinti sunt nervosi, vor deveni, cu o probabilitate mai mare, zece ani mai tarziu, violenti, hoti violenti sau numai hoti. In mod regretabil, nici unul dintre studiile prospetive care au fost efectuate pana acum nu au fost in stare sa raspunda acestor intrebari specifice, desi metoda retrospectiva a reusit sa furnizeze cele mai puternice probe in acest sens.