Controlul de constitutionalitate

Controlul de constitutionalitate

I. Necesitatea controlului de constitutionalitate

Ca lege fundamentala a statului, constitutia cuprinde nu numai reguli privitoare la organele de stat si la procedura legislativa, ci si un catalog al drepturilor si libertatilor fundamentale; ea apare deci nu doar ca un sistem de norme procedurale, ci ca un ansamblu de reguli de fond. Incalcarea unor norme privind drepturile individului constituie cea mai evidenta manifestare abuziva a puterii legiuitoare, iar intr-un sistem politic bazat pe atribuirea celor mai largi prerogative catre parlament, aceasta incalcare risca sa ramana nesanctionata. De altfel, nici incalcarea dispozitiilor organizatorice ale constitutiei nu este nici pe departe lipsita de urmari. Chiar daca scurtarea sau simplificarea unor proceduri constitutionale sau incalcarea limitelor stricte a unor competente pare sa rezolve practic si expeditiv o problema urgenta, o asemenea solutie deschide poarta unor abuzuri imprevizibile si mult mai grave in viitor. Prin urmare garantia suprematiei constitutiei implica existenta unui mecanism care sa lipseasca de efecte actele contrare dispozitiilor constitutionale.

Un asemenea mecanism trebuie in primul rand sa vizeze actele puterii legislative. Controlul constitutionalitatii legilor nu epuizeaza insa domeniul controlului de constitutionalitate. Actele emise de guvern in urma delegarii legislative pot de asemenea sa contravina legii fundamentale. Legea de abilitare poate fi constitutionala, insa guvernul poate reglementa depasind limitele acesteia sau incalcand drepturi fundamentale garantate de constitutie. Probleme de acest gen mai pot sa apara in statele federale, in privinta conflictelor de competenta intre federatie si state sau in cazul unei legi statale care contravine unei legi federale. De asemenea anumite litigii de natura electorala pot privi alegerea unor autoritati constitutionale sau rezultatele unui referendum. Intre autoritatile publice mai pot surveni (alte) conflicte cu privire la interpretarea unor dispozitii constitutionale. Controlul de constitutionalitate trebuie prin urmare sa se intinda dincolo de domeniul strict al controlului constitutionalitatii legilor, sa priveasca si alte acte si, in anumite imprejurari, sa se extinda asupra unor fapte care au relevanta in viata politica si constitutionala a statului. Toate aceste modalitati de control au ca element comun interpretarea constitutiei, in raport cu anumite legi sau cu dispozitii concrete ale acestora, cu alte acte normative ori individuale sau cu anumite fapte.

Latura cea mai importanta a controlului de constitutionalitate o reprezinta controlul constitutionalitatii legilor. In mod normal, un asemenea control este realizat de un organ independent, altul decat cel care a elaborat norma juridica supusa controlului. Este de precizat ca, in cazul exercitarii unui asemenea control, constatarea incalcarii de catre legiuitor a dispozitiilor legii fundamentale nu are drept consecinta abrogarea sau "anularea" legii - conform exigentelor principiului separatiei puterilor in stat, doar parlamentul poate abroga o lege - ci doar lipsirea ei de efecte, fie fata de partile unui litigiu, fie fata de toti subiectii de drept. Practic insa, consecinta declararii neconstitutionalitatii este aceeasi cu a abrogarii: legea neconstitutionala nu se mai aplica.

II. Forme de control al constitutionalitatii legilor

Controlul constitutionalitatii legilor poate fi politic, parlamentar sau jurisdictional. Unii autori mentioneaza si un control prin intermediul opiniei publice; in cazul unor grave incalcari a ordinii constitutionale sau a drepturilor fundamentale, poporul se poate opune guvernantilor si are chiar un drept la insurectie. "Dreptul la rezistenta" era frecvent invocat in evul mediu, intr-o epoca in care notiunea de suveranitate nu era clar conturata, iar puterea statului era departe de a fi necontestata. In secolele XVI-XVII, autori de orientare jusnaturalista (Vitoria, Suarez, Althusius, Grotius) au facut deseori referiri la un asemenea drept. Chiar si in prezent, dispozitii constitutionale in vigoare (art. 20, alin. 4 al Legii Fundamentale a Germaniei din 1949) il consacra. Dreptul la rezistenta nu constituie insa un control de constitutionalitate; exercitarea sa poate duce la inlaturarea unui guvern sau chiar la prabusirea unui sistem politic si constitutional dar nicidecum la inlaturarea punctuala a unei dispozitii contrare legii fundamentale.

Controlul politic al constitutionalitatii legilor a aparut in Franta. Conform Constitutiei anului VIII (=1799), el se exercita asupra proiectelor de lege, anterior promulgarii acestora, de catre Senat. In timpul celui de-al doilea Imperiu (1851-1870), Senatului ii reveneau atributii similare. Caracterul politic al acestei forme de control decurgea din modul de constituire si din pozitia celei de a doua camere; conform articolului 20 al Constitutiei din 1852, cu exceptia cardinalilor, maresalilor si amiralilor - membri de drept - , senatorii erau numiti de Presedintele Republicii (iar dupa instituirea Imperiului, de catre Imparat). Controlul de constitutionalitate realizat in prezent in Franta (prin Consiliul Constitutional) este considerat frecvent ca fiind un control politico-jurisdictional, si aceasta in baza faptului ca membrii acestui consiliu sunt numiti de catre Presedinte, Senat si respectiv de Adunarea Deputatilor. Unii autori incadreaza insa controlul instituit de Constitutia franceza din 1958 in categoria controlului jurisdictional.

Controlul parlamentar consta in examinarea legii, de regula anterior adoptarii acesteia, de regula de catre o comisie constitutionala. Examinarea se face sub aspectul conformitatii cu constitutia. Aceasta forma de control a fost intalnita in statele comuniste si avea un caracter pur formal. Conform conceptiei comuniste, de inspiratie sovietica, privind organizarea politica si constitutionala a statului, adunarile reprezentative (=parlamentele) erau "organe supreme ale puterii de stat", carora le erau subordonate toate celelalte organe ale statului ("ale administratiei de stat", "organele judecatoresti" si cele ale "procuraturii"); un control exercitat de un organ apartinand oricareia din aceste din urma categorii era incompatibil cu pozitia suprema a organelor "puterii de stat", constituind asadar o negare a suveranitatii poporului. Controlul exercitat chiar de catre organul a carui activitate urmeaza a fi controlata nu are cum sa fie efectiv; aceasta forma de control a constituit de altfel una din modalitatile, prea putin convingatoare de altfel, prin care statele comuniste cautau sa creeze aparenta unei vieti politice si parlamentare cat de cat democratice.

Singura forma efectiva si impartiala de control al constitutionalitatii legilor este cea jurisdictionala. Impotriva unei asemenea forme de control se poate formula obiectia - aparent redutabila - ca un act legislativ, exprimand vointa generala manifestata prin intermediul reprezentantei nationale, este supus cenzurii unui organ al statului cu o legitimare democratica mult inferioara, si anume judecatorului. Obiectia poate fi inlaturata daca luam in considerare faptul ca vointa poporului isi gaseste manifestarea cea mai inalta in textul constitutiei, care limiteaza chiar si vointa legiuitorului. Or, pronuntandu-se asupra constitutionalitatii unei legi, judecatorul nu face decat sa evidentieze aceste limite si sa dea curs vointei poporului, asa cum a fost consacrata in legea fundamentala.

Aceasta forma de control cunoaste doua variante: controlul realizat de catre instantele ordinare (in Statele Unite ale Americii si - pana in 1940 - si in Romania) si cel indeplinit de instante speciale, si anume de curtile constitutionale. Prima varianta de control a fost creata pe cale pretoriana.

Pretorul era, in Roma antica, un magistrat avand atributii de ordin politic, militar si jurisdictional. Formal, el nu putea crea norme de drept ("praetor jus facere non potest"). Atributiile sale judiciare erau limitate la organizarea proceselor intre particulari; in acest sens el verifica admisibilitatea unei actiuni si stabilea limitele inlauntrul carora aveau a se pronunta judecatorii, in functie de faptul daca asertiunile reclamantului erau sau nu dovedite in fata acestora. Utilizand aceste atributii, el a jucat un rol insemnat in configurarea institutiilor dreptului roman si a creat numeroase reguli noi de drept, prin faptul ca a conditionat exercitarea atributiilor sale in functie de anumite imprejurari, neprevazute de lege, a aplicat dispozitiile legii si in alte cazuri decat cele avute in vedere de aceasta si a refuzat aplicarea unor dispozitii in anumite situatii, cand aceasta aplicare ar fi contravenit echitatii. In limbajul juridic actual, prin cale pretoriana se desemneaza modalitatea de creare a unei institutii de drept de catre practica, indeosebi de catre jurisprudenta.

In cazul "Marbury versus Madison", pronuntat in 1803, Curtea Suprema a Statelor Unite respinge cererea reclamantului, William Marbury, invocand neconstitutionalitatea unei legi. William Marbury fusese numit judecator de pace impreuna cu alti partizani sau apropiati ai Partidului Federalist in ultimele zile ale administratiei John Adams (1797-1801), inainte de intrarea in functie a noului presedinte, Thomas Jefferson. Pierzand alegerile din noiembrie 1800, atat pentru functia de Presedinte cat si pentru Congres, federalistii au cautat ca in ultimele luni inainte de predarea puterii sa-si consolideze influenta in sfera puterii judiciare. In urma imbolnavirii "oportune" a unui judecator la Curtea Suprema, secretarul de stat in functie, John Marshall, este numit de Presedinte judecator la aceasta instanta, cu incepere de la data incetarii exercitarii functiei sale de secretar de stat (4 martie 1801). In ultimele zile ale legislaturii vechiului Congres este adoptata o lege prevazand infiintarea unor noi instante judecatoresti federale, iar in posturile astfel create sunt numiti apropiatii regimului, printre care si Marbury. Acesta nu reuseste sa ajunga in timp util la Casa Alba pentru a-si primi ordinul de numire. Noul secretar de stat, James Madison, a refuzat sa-i inmaneze ordinul de numire care era semnat de presedintele Adams in ultima zi a mandatului sau si avea deja aplicat sigiliul Statelor Unite. Marbury s-a adresat Curtii Supreme, cerand emiterea de catre aceasta a unui ordin de injonctiune ("writ of mandamus"). Printr-un asemenea ordin se obliga o persoana sau o autoritate - in speta secretarul de stat - sa-si indeplineasca o obligatie prescrisa de lege. Curtea a apreciat dispozitiile legii din 1789, care stabilea competenta in privinta unor asemenea cereri, ca fiind in contradictie cu dispozitiile articolului III, sectiunea a II-a din Constitutia americana, privitoare la competenta Curtii Supreme.

In rationamentul sau, John Marshall, presedintele Curtii Supreme, a pornit de la faptul ca, in cazul unei neconformitati intre Constitutie si lege, judecatorul va fi in situatia, fie de a ignora Constitutia aplicand legea, fie de a respecta legea fundamentala, neaplicand legea contrara acesteia. Obligatia de a respecta legea nu inlatura obligatia respectarii Constitutiei. Atat actul Congresului (=Parlamentul Statelor Unite) cat si Constitutia sunt legi, iar a stabili care este legea aplicabila - si, eventual, care lege nu va fi aplicata - constituie o atributie de domeniul puterii judecatoresti. Evident judecatorul nu poate ignora Constitutia; in cazul insa in care o intr-o lege se stipuleaza expres ca dispozitiile ei sunt aplicabile intr-un caz dedus spre judecare instantei si aceste dispozitii sunt contrare Constitutiei, dispozitiile legii trebuie ignorate, in favoarea celor ale Constitutiei. Nu se poate sustine ca un act legislativ al Congresului adoptat ulterior adoptarii Constitutiei si cuprinzand prevederi contrare dispozitiilor acesteia ar reprezenta o modificare a respectivelor dispozitii. Constitutia americana a stabilit in art. V o procedura speciala de revizuire a prevederilor sale; or, aceste dispozitii ar fi lipsite de sens in cazul in care s-ar admite posibilitatea modificarii de catre Congres, prin acte legislative adoptate dupa procedura ordinara, a normelor constitutionale.

Este de remarcat ca, aparent surprinzator, John Marshall pronunta o hotarare contra intereselor unui reprezentant al gruparii politice din care provenea si convenabila partidului politic rival acesteia. Pozitia sa, dar mai ales a Curtii Supreme, era insa foarte precara. Congresul si Casa Alba, aflate sub controlul democrat-republicanilor, priveau cu ostilitate sfera judiciarului, perceputa ca o citadela a vechii puteri. Iritati de manevrele legislative de ultim moment ale vechii majoritati federaliste dar si din dorinta de a impiedica instanta suprema sa invalideze actul prin care abrogau unele reglementari din legislatura anterioara, democrat-republicanii, majoritari in Congres, au suprimat sesiunile din 1802 ale Curtii Supreme, permitand intrunirea ei abia in februarie 1803. O hotarare contrara administratiei Jefferson ar fi fost privita cu mare ostilitate si este foarte indoielnic ca ar fi fost pusa in executare. Prin hotararea sa, Marshall satisface in aparenta executivul respingand cererea lui Marbury, instituind pe de alta parte intr-un mod mai putin spectaculos dar eficient, o putere considerabila, neprevazuta de textul constitutiei, in seama Curtii Supreme: cea de a controla actele puterii legiuitoare sub aspectul conformitatii lor cu legea fundamentala.

Un rationament similar a fost enuntat in Romania de Tribunalul Ilfov in 1912, in asa numitul "Proces al tramvaielor" ("Societatea de Tramvaie Bucuresti contra Primariei Comunei Bucuresti"). Declararea de catre Tribunalul Ilfov a neconstitutionalitatii unei legi adoptate in timpul guvernarii conservatoare, precum si mentinerea acestei solutii de catre Inalta Curte de Justitie si Casatie a dus la demisia guvernului conservator. Instanta a declarat neconstitutionala o lege adoptata de Parlament in 1911, prin care se modificau conditiile de asociere intre S. T. B. si Primaria Capitalei in legatura cu construirea, intretinerea si exploatarea unei retele de linii de tramvai in Bucuresti. Legea respectiva fusese adoptata dupa declansarea unui litigiului, ca lege de interpretare a legii din 1909 (adoptata in timpul guvernarii liberale). Constitutia din 1866 nu cuprindea nici o dispozitie expresa care sa interzica adoptarea legilor retroactive, insa Tribunalul Ilfov (confirmat de instanta suprema) a considerat ca simpla intitulare a unui act normativ ca "lege de interpretare" nu ii confera acestuia caracterul unui act interpretativ, aplicabil retroactiv; in plus aceasta lege contravine dispozitiilor constitutionale privind independenta justitiei si garantiei dreptului de proprietate.

Constitutia romana din 1923 stipuleaza expres, in art. 103, alin. 1, competenta exclusiva a Curtii de Casatie (=instanta suprema a tarii) in privinta controlului de constitutionalitate a legilor. Legea declarata neconstitutionala devenea inaplicabila, dar aceasta decizie se marginea asupra cazului judecat. Dispozitii identice gasim si in art. 75 al Constitutiei romane din 1938.

A doua varianta a controlului jurisdictional al constitutionalitatii legilor presupune constituirea unor instante speciale - curtile constitutionale - ale caror atributii rezida in principal, dar nu exclusiv, in verificarea conformitatii cu Constitutia a dispozitiilor actelor legislative.

Ideea unui control jurisdictional de constitutionalitate a fost formulata pentru prima oara de catre Georg Jellinek, intr-o lucrare publicata in 1885. Jellinek remarca faptul ca daca anterior limitarii prerogativelor monarhului prin control parlamentar asupra guvernului si prin garantia drepturilor, pericolul principal al incalcarii normelor constitutionale venea din partea executivului, odata cu consacrarea unor largi puteri parlamentare, apare posibilitatea ca legiuitorul insusi sa contravina dispozitiilor legii fundamentale. Solutia consta fie in crearea unei instante constitutionale distincte (Verfassungsgerichtshof = Curte de Justitie Constitutionala), fie in largirea competentelor instantei supreme deja existente (Reichsgericht).

Crearea acestor instante mai este legata de ideile si conceptiile juristului vienez Hans Kelsen, reputat specialist in drept constitutional si international public. Primele curti constitutionale au aparut in Austria si Cehoslovacia, in anul 1920. In opinia lui Kelsen, rolul Curti Constitutionale este cel al unui "legiuitor negativ"; ea va declara neconstitutionale, deci inaplicabile anumite dispozitii ale unei legi supuse controlului ei, dar nu va putea inlocui dispozitiile inlaturate cu altele noi. Controlul de constitutionalitate realizat de instante speciale poate fi atat anterior (inainte de intrarea in vigoare a legii) cat si posterior (dupa intrarea in vigoare a legii). El poate fi declansat pe cale de actiune, la sesizarea anumitor autoritati sau a anumitor demnitari (Presedinte, Guvern, parlamentari), a cetatenilor ori din oficiu, sau pe cale de exceptie.

Exceptia este un mijloc procedural de aparare prin care o parte interesata se opune continuarii judecarii unui proces, urmarind sa impiedice sau sa intarzie judecata, fara a afecta fondul litigios al cauzei. Exceptia poate tinde la respingerea actiunii sau a caii de atac (exceptia dirimanta) sau doar la amanarea judecatii (exceptia dilatorie).. In cazul ridicarii unei exceptii, instanta este obligata sa se pronunte mai intai asupra acesteia, si abia apoi asupra fondului cauzei. Exceptia de neconstitutionalitate este practic intotdeauna o exceptie dirimanta. Ea nu va fi solutionata de instanta in fata careia a fost ridicata, ci de catre Curtea Constitutionala.

III. Interpretarea Constitutiei

In cazul oricarui act normativ, interpretarea vizeaza stabilirea intelesului textului acestuia, sau mai exact precizarea vointei autorului sau exprimate in prin acesta. Ca act scris, constitutiei i se aplica de asemenea canonul celor patru metode de interpretare stabilite cu peste un secol si jumatate in urma de catre Savigny: interpretarea gramaticala, interpretarea logica, interpretarea sistematica si interpretarea istorica. Prima metoda, cea mai des uzitata, determina intelesul textului de lege pe baza semnificatiei obisnuite a termenilor pe care ii contine, privite in raport de functia lor sintactica . Interpretarea logica vizeaza decelarea conexiunilor logice dintre diversele dispozitii ale unui act si implicatiile acestora; de multe ori un text neaga ceea ce nu afirma explicit, iar alteori tot ceea ce nu se interzice in mod expres este permis. A treia metoda de interpretare pune accentul pe caracterul de sistem ordonat si rational organizat al dreptului pozitiv, cautand sa plaseze actul interpretat in contextul sau normativ, sa precizeze raporturile sale cu alte acte normative mai generale sau de detaliu, sa identifice alte norme incidente cazului in discutie si sa decida pe aceasta baza regula aplicabila. Metoda istorica pune accentul pe stabilirea intelesului textului interpretat pe baza proiectelor si documentelor pregatitoare ale actului normativ in discutie, a dezbaterilor parlamentare si a luarilor de pozitie ale celor implicati, cu alte cuvinte pe ceea ce in doctrina engleza si americana (unde aceasta metoda se bucura de o apreciere deosebita) se numeste "legislative history".

Alaturi de metodele obiective de interpretare, mai putem avea in vedere intentia autorilor actului interpretat, caz in care opereaza interpretarea teleologica. Ea vizeaza obiectivul avut in vedere de legiuitor, obiectiv care reiese din expunerea de motive sau din preambulul actului interpretat, din dezbaterile legislative (caz in care ne apropiem deja de interpretarea istorica) sau din structura si continutul de ansamblu al actului interpretat (caz in care ne apropiem de interpretarea sistematica).

In privinta acestor metode nu exista reguli fixe care sa stabileasca prioritatea uneia dintre ele sau ordinea aplicarii lor. Evident, de multe ori rezultatul interpretarii depinde de metoda aleasa iar disputele privind o anumita decizie politica pot fi foarte usor camuflate in controverse metodologice cu privire la interpretarea corecta a unui text constitutional.

Ratiunile care fac necesara interpretarea sunt multiple. Un prim factor important este nedeterminarea textului de lege. Numeroase expresii utilizate in text pot avea multiple semnificatii; nu intotdeauna legiuitorul poate fi precis si exhaustiv. Uneori, el formuleaza in mod deliberat o dispozitie in termeni mai generali - utilizand formule precum "termen rezonabil", "conditii normale", "dreapta si prealabila despagubire" sau "situatii extraordinare" (in articolele 21 alin. (3), 42, alin. (2), lit. b), 44, alin. (3) si respectiv 115, alin. (4) din Constitutie) - , lasand in seama autoritatilor abilitate cu aplicarea textului sa aprecieze intelesul sau concret, in raport de circumstantele cazului. Excesul de detalii ar fi supraincarcat textul constitutional, implicand in plus pericolul ignorarii anumitor aspecte sau situatii. Alteori o formulare dorita a fi clara si precisa va necesita ulterior, in cazul survenirii unui anumit eveniment, o interpretare. Ca exemplu, putem mentiona dispozitiile art. 85, alin. (2), coroborat cu 101, alin. (3) si 105 din Constitutie (in redactarea anterioara revizuirii din 2003). Este vorba de posibilitatea revocarii primului ministru, aspect asupra caruia vom mai reveni. Amintim ca este vorba de posibilitatea revocarii primului ministru de catre Presedintele Romaniei, posibilitate pe care, in actuala redactare, legea noastra fundamentala o exclude in mod expres (art. 107, alin. (2)). Problema a surveni in decembrie 1999, cand in urma disensiunilor dintre premierul de atunci (dl. Radu Vasile) si partidul de care apartinea in acel moment (PNTCD), Presedintele Romaniei a decis sa-l revoce din functie pe seful Guvernului. Dupa toate probabilitatile, Adunarea Constituanta nu a avut in vedere survenirea unei asemenea situatii. Este de altfel imposibil pentru o adunare sa prevada toate constelatiile de factori care se vor configura in urma aplicarii actelor normative pe care le adopta. Doctrina poate insa, pe baza textului de lege, sa anticipeze problemele viitoare si sa schiteze solutii, atat pentru instantele care aplica textul, cat si pentru legiuitor, in vederea unei detalieri sau modificari a actului normativ.

O alta imprejurare care face necesara interpretarea este aceea in care insasi semnificatia textului nu este clara. Pentru un text elaborat de un singur autor, solutia este destul de simpla: colationarea sa cu alte texte, avand continut apropriat si in care apar termeni si expresii similare (pe langa solutia directa: il intrebam pe autor). Textelor adoptate de adunari legiuitoare nu li se poate aplica aceasta metoda. Ele aproba, uneori cu modificari, proiecte redactate de comitete sau grupuri relativ restranse. Nu intotdeauna ceea ce inteleg initiatorii ca au propus este acelasi lucru cu ceea ce inteleg votantii ca au aprobat. Uneori nici chiar votantii insisi nu sunt de acord intre ei cu semnificatia unor termeni, iar alteori ei nici nu s-au preocupat sa inteleaga si sa clarifice sensul anumitor parti din text, multumindu-se sa urmeze in privinta votului recomandarea colegilor lor care au participat la elaborarea proiectului sau la discutarea acestuia in comisii. Alteori problemele pot sa apara datorita utilizarii unor termeni improprii, nefericit alesi sau utilizati inconsecvent. Astfel, inspirandu-se probabil din art. 68 al Constitutiei franceze, constituantul roman din 1991 a prevazut in art. 84, alin. (3) - dispozitii preluate dupa revizuire in art. 96, alin. (1) si (4) - tragerea la raspundere a Presedintelui Romaniei pentru "inalta tradare". A fost insa omisa imprejurarea ca infractiunea de "inalta tradare" era prevazuta in legislatia penala franceza, dar nu si in Codul penal roman. Prin urmare, semnificatia juridica a acestei sintagme este neclara de la bun inceput: este vorba de o insarcinare tacita a legiuitorului de a modifica textul Codului penal si de a insera o noua infractiune de "inalta tradare", sau de o calificare generala a unor infractiuni grave contra statului ("tradare", "tradare prin transmiterea unor secrete", "tradare prin ajutarea inamicului", "subminarea puterii de stat" etc.), infractiuni care atrag raspunderea penala a Presedintelui.

Mai este posibil ca semnificatia textului, clara si precisa in momentul initial, sa se schimbe pe parcurs, datorita evolutiei conceptiilor politice si sociale sau a mentalitatilor. Egalitatea intre cetateni avuta in vedere la data adoptarii declaratiilor de drepturi din Franta nu implica dreptul de vot pentru femei; nici barbatilor acest drept nu le era recunoscut automat, mentinandu-se multa vreme limitari in functie de domiciliu, varsta sau avere. Notiuni precum "stat national", "ordine publica", "interes public", "bunele moravuri" sau "familie" au acceptiuni diferite de la o epoca la alta. Daca o constitutie este adoptata de mai multe decenii, sau mai ales - ca in cazul celei americane - cu peste doua secole in urma, atunci cu certitudine, multe din notiunile pe care le contine vor avea alte semnificatii decat cele avute in vedere de autorii lor originari.

Interpretarea textului legislativ poate fi privita prin prisma a doua conceptii: ca act de cunoastere si ca act de vointa. In primul caz se considera ca un text are un singur sens; daca acesta este clar, interpretarea este superflua, iar daca este obscur ea va fi necesara. Cea de-a doua conceptie, numita si realista, forta interpretarii depinde de autoritatea de la care aceasta emana. Esential nu este sa se precizeze intelesul unui text, ci sa se decida intre variantele posibile pe care textul le admite. Forta cea mai mare o va avea fireste interpretarea autentica, cea care provine de la autoritatea emitenta a actului. Totusi, in unele cazuri - mai ales in privinta curtilor constitutionale - interpretarea realizata de alte autoritati decat cele ce au emis actul interpretat va avea acelasi efect, nefiind supusa nici unui control. Si aceste interpretari pot fi considerate autentice. Consecinta: interpretul dispune de puteri echivalente cu cele ale autorului actului: "Interpretul legii dispune de o putere legislativa, iar interpretul constitutiei de o putere constituanta".

Mai recent, in privinta legii fundamentale a Romaniei, au fost decelate doua metode de interpretare: metoda juridica si metoda politica. Metoda juridica priveste interpretarea ca pe un silogism, a carui premisa majora este legea, situatia care urmeaza a fi calificata reprezinta premisa minora iar concluzia constituie rezultatul interpretarii. Metoda politica are in vedere scopul urmarit, cu luarea in discutie a diverselor finalitati de ordin politic, social, economic, cultural etc., esenta rationamentului fiind data de considerente de oportunitate.

Interpretarea constitutiei are de multe ori o miza politica foarte ridicata. Discursul participantilor la o disputa politica se poate centra pe argumente de ordin constitutional; fiecare parte va respinge sustinerile adversarilor nu pe baza inconsistentei sau a gradului de risc al solutiilor promovate de acestia, ci pe pretinsa lor neconstitutionalitate. Aceasta retorica are ce-i drept avantajul de a aduce legea fundamentala in centrul atentiei publicului si de a induce acestuia respectul fata de constitutie, dar pe de alta parte escaladeaza inutil si periculos o confruntare politica, in care adversarul in loc de a fi "un onorabil coleg, a carui opinie din pacate nu o impartasim" devine un periculos adversar al ordinii constitutionale.

Chiar si in cazul interpretarii judiciare, metodele sau conceptiile de interpretare sunt uneori privite ca fiind legate de o anumita orientare politica. Astfel, in SUA, adeptii "intentiei originale" sau "originalistii" - considerati a fi de orientare conservatoare - se confrunta cu adeptii "constitutiei vii". In prima categorie intra personalitati precum Robert Bork (nominalizat de Presedintele Reagan pentru Curtea Suprema, dar respins de Senat) sau Antonin Scalia si Clarence Thomas (judecatori ai Curtii Supreme). In opinia lor, textul Constitutiei trebuie aplicat conform continutului literal al termenilor sai, in acceptiunea pe care acestia o aveau pentru autorii Constitutiei la data adoptarii acesteia. Evolutia semnificatiilor si a mentalitatilor nu trebuie sa fie ignorata de dreptul constitutional, insa modificarea trebuie sa se produca pe cale legislativa, inclusiv prin revizuirea legii fundamentale. Judecatorii nu sunt abilitati sa utilizeze textul legii fundamentale pentru a-si valida propriile optiuni politice sau ideologice, care pot foarte bine sa coincida cu directia generala a progresului, sa fie sustinute de o buna parte a societatii sau chiar de majoritatea acesteia, dar care, pentru a deveni lege, si mai ales lege constitutionala, trebuie sa fie confirmate prin procedurile democratice ale procesului legislativ.

Pentru adeptii "Constitutiei vii", semnificatia textului trebuie sa evolueze concomitent cu dezvoltarea societatii, tinand cont de standardele de decenta care jaloneaza progresul unei societati in continua crestere. Adeptii acestui curent promoveaza o interpretare mai flexibila sau chiar elastica a textului constitutional, in special in privinta competentelor autoritatilor federale in raport cu statele, a drepturilor civile si ale garantiilor acestora (cu tendinta de a transforma garantiile procesuale in drepturi materiale). Aceasta conceptie este mai deschisa si mai receptiva fata de dreptul international si de dreptul comparat. Solutiile scolii "Constitutiei vii" sunt in general mai populare in lumea academica si in mass media decat in lumea politica. Printre reprezentantii acestei doctrine se numara fostul Presedinte al Curtii Supreme Earl Warren, precum si actualii judecatori ai instantei supreme americane David Souter, Stephen Breyer, si Ruth Bader Ginsburg (ultimii doi numiti de Presedintele Clinton).