DELIMITAREA OBLIGATIILOR

1. Preliminarii

Trasaturile distinctive ale obligatiilor:

Obligatiile de care ne ocupam sunt cunoscute sub denumirea generica de obligatii civile (denumire conventionala, intrucat dreptul civil reglementeaza si alte indatoriri, numite adesea, legislativ sau doctrinar, tot obligatii). Ele prezinta in opinia noastra urmatoarele trasaturi distinctive: sunt obligatii care isi au izvorul in actele si faptele juridice anume prevazute de lege; sunt obligatii care constau in raporturi juridice la care partile au calitatile corelative de creditor si debitor; si sunt obligatii care formeaza, in cadrul dreptului civil, institutia juridica a obligatiilor (numita si dreptul obligatiilor).

Prin intrunirea acestor trasaturi, apreciem ca obligatiile reglementate de dreptul civil in cadrul institutiei juridice a obligatiilor, pot fi delimitate fata de alte numeroase indatoriri, juridice sau nejuridice, numite indeobste tot obligatii.

Delimitarea obligatiilor ce formeaza institutia juridica a obligatiilor nu este intotdeauna simpla.

O dificultate consta in faptul ca termenul de obligatie este generic, el fiind folosit nu numai pentru a desemna obligatiile civile din cadrul institutiei juridice a obligatiilor, ci si pentru alte obligatii reglementate de dreptul civil, ca si pentru obligatiile reglementate de catre alte ramuri de drept decat dreptul civil.

2. Obligatiile negative si pozitive

Precizare

O chestiune prealabila delimitarii obligatiilor care formeaza institutia juridica a obligatiilor consta in precizarea felurilor obligatiilor negative sau pasive si a domeniilor lor de aplicare. Se poate considera ca exista trei feluri de asemenea obligatii si anume:

- obligatia negativa generala de a respecta drepturile subiective ale altora;

- obligatia negativa de a respecta drepturile civile

- obligatia negativa de a nu face corelativa unui drept de creanta.

a) Obligatia negativa generala de a respecta drepturile subiective ale altora:

Aceasta obligatie pasiva este de esenta ordinii de drept, o cerinta sine qua non pentru exercitarea oricarui drept subiectiv. Ea priveste toate drepturile subiective recunoscute si ocrotite in sistemul de drept, fara deosebire de ramura de drept care le reglementeaza.

In adevar, daca nu ar fi ocrotite si aparate in caz de incalcare, drepturile subiective, in totalitatea lor, nu ar avea nici valoare si nici diferenta juridica. Este ceea ce conduce, in mod implicit, si la formularea obligatiei generale de a nu savarsi acte sau fapte care ar stanjeni exercitiul drepturilor subiective ale altora.

In privinta drepturilor patrimoniale, obligatia negativa generala de a respecta drepturile subiective ale altora se manifesta diferentiat, si anume:

- la drepturile reale exista o situatie juridica obiectiva, raportata la atributele pe care diferitele drepturi reale le confera potrivit legii titulaturilor lor, situatie pe care persoanele nedeterminate trebuie s-o respecte;

- la drepturile de creanta exista o situatie subiectivizata, raportata la prestatii, in intelesul ca debitorul trebuie sa indeplineasca prestatia datorata, creditorul trebuie s-o primeasca, iar persoanele nedeterminate au indatorirea de a nu savarsi nimic de natura sa impiedice executarea prestatiei.

b) Obligatia negativa de a respecta drepturile civile absolute:

Aceasta obligatie pasiva s-a formulat in doctrina juridica cu privire la doua categorii de drepturi, singurele drepturi civile calificate indeobste ca absolute, in intelesul de drepturi opozabile tuturor, erga omnes, si anume: drepturile nepatrimoniale si drepturile patrimoniale reale.

In ce priveste obligatia negativa de a respecta drepturile reale ale altora (numita in doctrina obligatie negativa generala sau obligatie pasiva universala), ea s-a formulat cu scopul vadit de a se demonstra ca nu numai drepturile de creanta, ci si drepturile reale presupun raporturi juridice intre persoane.

Deosebirea consta in aceea ca, la dreptul de creanta, raportul juridic intervine intre un anumit creditor, ca subiect activ, si un anumit debitor, ca subiect pasiv, pe cand la dreptul real, raportul juridic intervine intre titularul dreptului, ca subiect activ si toate celelalte persoane, ca subiecti pasivi nedeterminati, urmand ca subiectul pasiv sa fie determinat numai in caz de incalcare a dreptului real, in persoana celui care a savarsit incalcarea.

c) Obligatia negativa de a nu face corelativa unui drept de creanta

Clasificare clasica, dupa obiectul lor, a obligatiilor civile care formeaza institutia juridica a obligatiilor este aceea care distinge obligatiile dupa cum ele sunt de a da, de a face sau de a nu face.

Obligatia de a nu face consta in indatorirea debitorului de a se abtine de la savarsirea unor fapte pe care daca nu s-ar fi indatorat le-ar fi putut savarsi.

Aceasta obligatie negativa se deosebeste de obligatiile negative precedente prin determinarea de la inceput a subiectului pasiv, in persoana debitorului, si prin continutul ei, care este precizat si care consta in abtinerea debitorului de la savarsirea unor fapte permise de lege.

3. Obligatia civila si alte indatoriri de drept civil

Exista unele indatoriri reglementate de dreptul civil ce sunt numite indeobste tot obligatii, insa care nu fac parte din institutia juridica a obligatiilor; sunt denumite generic obligatii reale si drepturile de creanta reale. Exista de asemenea unele obligatii rezultate din raporturile de vecinatate, care trebuie calificate, diferentiat, dupa cum ele corespund unor restrangeri legale aduse dreptului de proprietate, unor drepturi reale, unor drepturi de creanta sau unor simple stari de fapt.

Atat in privinta obligatiilor reale, cat si in privinta obligatiilor rezultate din raporturile de vecinatate, in doctrina juridica intalnim calificari si denumiri diferite.

a)      Obligatii reale

Obligatii "scriptae in rem"

Aceste obligatii, numite uneori obligatii reale, iar alteori obligatii opozabile tertilor, corespund unor drepturi de creanta si sunt totodata strans legate de stapanirea unor bunuri.

Asa este, de exemplu, obligatia celui care dobandeste proprietatea asupra unui bun inchiriat de a-i respecta si asigura locatarului folosinta bunului pana la expirarea contractului de inchiriere incheiat de catre antecesorul sau in drept, fostul proprietar al bunului inchiriat; altfel spus, in acest caz, un raport obligational, cel de locatiune, este impus noului proprietar al bunului in temeiul unei obligatii contractuale scriptae in rem asumata de catre vechiul proprietar al bunului inchiriat si apoi instrainat inainte de expirarea inchirierii.

Aceasta obligatie este prevazuta in mod expres de art. 1441 C. civ., care dispune: "daca locatarul vinde lucrul inchiriat sau arendat, cumparatorul este dator sa respecte locatiunea facuta inainte de vanzare, intrucat a fost facuta prin un act autentic, sau prin un act privat, dar cu data certa, afara numai cand desfiintarea ei din cauza vanzarii s-ar fi prevazut in insusi contractul de locatiune".

Se spune ca o asemenea obligatie este opozabila tertilor intrucat orice dobanditor al bunului inchiriat trebuie sa respecte locatiunea consimtita de catre antecesorul sau.

Obligatii "propter rem"

Aceste obligatii, numite si obligatii reale de a face sau sarcini reale, decurg din stapanirea unor bunuri, obliga numai in legatura cu acele bunuri, adica propter rem, si se transmit odata cu transmiterea acelor bunuri.

Asemenea obligatii reale de a face pot rezulta fie din lege, fie din vointa partilor.

Obligatia pe care o au potrivit legii toti detinatorii de terenuri (fara deosebire dupa cum ei le stapanesc cu titlu de proprietate sau alt drept real ori ca simplii stapanitori de fapt, posesori sau detentori), de a efectua lucrarile necesare conservarii solului, este o obligatie reala de a face legala, ce se transmite la dobanditorii subsecventi ai terenurilor fara a fi necesara formalitatea publicitatii prin transcriere sau intabulare.

Obligatia pe care si-o asuma proprietarul fondului aservit, cu ocazia constituirii unei servituti de trecere, de a efectua lucrarile necesare exercitiului servitutii, este o obligatie reala de a face conventionala, care se transmite de asemenea, fara a fi necesara vreo publicatie, la dobanditorii subsecventi ai fondului aservit.

Existenta categoriei obligatiilor propter rem este controversata. Conform unei opinii, obligatiile propter rem constituie o categorie hibrida de obligatii. Conform unei alte opinii, obligatiile propter rem isi gasesc sorgintea inca in dreptul roman, in asa-numita obligatio rei, insa in dreptul civil actual, aceste obligatii constituie un concept stangaci, menit sa mascheze existenta unei categorii distincte de drepturi reale, drepturile reale in faciendo, care implica indeplinirea de catre titularii lor de obligatii reale de a face. Opinia dominanta, este aceea conform careia obligatiile propter rem constituie o categorie distincta de obligatii, care isi gaseste locul intre drepturile reale si drepturile de creanta.

In ce priveste domeniul de aplicare a obligatiilor propter rem, in doctrina juridica s-au manifestat doua tendinte: o tendinta restrictiva, conform careia obligatiile reale pot exista numai in legatura cu drepturile reale, ca accesorii ale acestora, si o tendinta extensiva, pe care o impartasim, conform careia obligatiile reale pot exista ori de cate ori stapanirea sau dobandirea unor bunuri implica indeplinirea unor obligatii de a face.

b) Obligatii rezultate din raporturile de vecinatate

Prin denumirea de raporturi de vecinatate avem in vedere - asa cum fac deopotriva legea, practica judiciara si doctrina juridica - numai unele relatii de vecinatate, si anume: relatiile dintre proprietari, titularii de alte drepturi reale principale, posesori sau orice alti detinatori de terenuri si de alte imobile invecinate, privitoare la bunurile astfel situate.

Rapoartele de vecinatate pot fi juridice sau de fapt.

Raporturile juridice de vecinatate pot rezulta fie din lege, fie din vointa partilor.

Rapoartele de vecinatate izvorate din lege constau in asa-numitele servituti naturale (ca servitutea de scurgere a apelor naturale, servitutea izvoarelor, dreptul de granituire, dreptul de ingradire s.a., prevazute de art. 578-585 C. civ.) si servituti legale (ca servitutea de vedere, servitutea de trecere pentru folosirea unui loc infundat, distanta plantatiilor, distanta dintre anumite constructii s.a. prevazute de art.586-619 C. civ.). Exista acord deplin in literatura de specialitate in sensul ca ceea ce legea numeste servituti naturale si servituti legale nu sunt in realitate servituti, ci restrangeri legale aduse dreptului de proprietate sau, intr-o alta formulare, obligatii impuse de lege proprietarilor invecinati in vederea promovarii intre ei de relatii normale de vecinatate. Este evident ca aceste obligatii nu fac parte din institutia juridica a obligatiilor, intrucat ele nu constau in raporturi juridice la care partile au calitatile corelative de creditor si debitor, ci constau in raporturi juridice la care partile au, dupa caz, calitatile de proprietari, titulari de alte drepturi reale principale, posesori sau detentori de bunuri imobile invecinate.