IZVOARELE REALE ALE DREPTULUI

IZVOARELE DREPTULUI

Conceptul de izvoare ale dreptului are o dubla determinare. Se vorbeste astfel despre izvoare reale si despre izvoare formale ale dreptului.

I. IZVOARELE REALE ALE DREPTULUI

Izvoarele reale ale dreptului constituie obiect de studiu pentru Teoria Generala a Dreptului. Aceasta disciplina este chemata sa stabileasca in ce masura dreptul pozitiv poarta amprenta unor factori exteriori cum ar fi cadrul geografic, mediul social-economic, sistemul politic sau factorul uman. In masura in care astfel de factori exteriori fenomenului juridic determina configuratia si continutul reglementarilor juridice, ei devin izvoare reale ale dreptului. In randul cercetatorilor care s-au consacrat analizei izvoarelor reale ale dreptului, numele lui Franois Gny este de referinta. Totodata, in literatura noastra de specialitate 'dat'-ul dreptului a fost studiat si prin prisma factorilor de configurare a dreptului.

1. Modelul modernist de configurare a dreptului pozitiv

In randul celor care si-au consacrat opera studiului procesului de creare a dreptului, numele lui Franois Gny ramane de referinta. In viziunea marelui metodolog francez, procesul de creare a dreptului este inevitabil legat de conceptele de 'dat' si 'construit' in drept. Autorul francez opereaza o distinctie clara intre ceea ce 'preexista' fenomenului juridic si ceea ce se naste din explorarea acestei necunoscute prin intermediul stiintei si tehnicii.

Se poate observa ca in modelul oferit de omul de stiinta francez, pentru procesul de creare a dreptului, elementul de baza il constituie 'dat'-ul dreptului, la a carui descoperire si transpunere in procesul crearii dreptului un rol determinant revine stiintei si tehnicii juridice. Asa cum remarca autorul francez, activitatea de creare a dreptului oscileaza intre doi poli de sine-statatori 'dat'-ul si 'construitul'.

Prin 'dat'-ul dreptului se intelege acea realitate sociala exterioara dreptului pozitiv care-i confera acestuia substantialitatea necesara pentru a exista. In conceptia lui Franois Gny, 'dat'-ul dreptului este format din patru elemente constitutive, care formeaza baza oricarui sistem juridic: 1. 'dat'-ul real sau pur natural; 2. 'dat'-ul istoric; 3. 'dat'-ul rational; 4. 'dat'-ul ideal. Aceste componente ale 'dat'-ului dreptului au fiecare rolul lor in a sugera directiile principale ale dreptului pozitiv.[2]

In opinia autorului , 'dat'-ul real sau natural al dreptului pozitiv rezida in acele conditii fundamentale care stau la baza umanitatii. Acestea pot fi de natura fizica sau morala (clima, sol, productie, constitutie anatomica si psihologica a omului, aspiratii morale, sentimente religioase etc.), de natura economica, politica sau sociala. Aceste realitati nu creeaza prin ele insele regulile juridice, dar le prescriu contururile si, mai ales, se instituie in mediul necesar pentru nasterea lor.[3]

'Dat'-ul dreptului ne apare astfel ca un element multiplu, similar conceptului roman de jus naturale quod natura omnia animalia docuit. El nu se confunda cu dreptul ca atare, dar constituie baza inexorabila a acestuia. In demonstrarea acestor idei, autorul il citeaza pe Montesquieu care privea legile ca raporturi necesare ce decurg din natura lucrurilor.[4] Toate aceste elemente vin sa dea expresie 'dat'-ului real al dreptului.

In ceea ce priveste 'dat'-ul istoric, acesta ne apare ca un 'dat' natural consolidat de istorie. Elementele 'dat'-ului real sau natural, in timp, dau nastere unui fond de precepte, care servesc drept cadru al conduitei umane, modelandu-i aspectele exterioare. Elementele materiale, brute, si totodata, pasive ale organizarii juridice, contin in ele insele regulile necesare pentru dirijarea vointelor umane, ele fiind un fel de drept postulat de viata.[5]

'Dat'-ul istoric este prin el insusi vag si universal in linii mari, dar particular in detalii si susceptibil de modificari prin reformele juridice la care este supus.

'Dat'-ul rational al dreptului reprezinta directia fundamentala care asigura, in masura posibilului, elaborarea stiintifica a dreptului pozitiv.

In opinia lui F.Gny, acest 'dat' rational reprezinta fondul esential al dreptului natural clasic. El consta in regulile de conduita pe care ratiunea le extrage din natura omului si din legaturile sale cu lumea.[6]

Pentru explicitarea 'dat'-ului rational este necesar sa se faca apel la notiunea de justitie, inteleasa ca virtute ce tinde spre just. Pentru F.Gny, justul trebuie inteles in dimensiunea sa obiectiva. Din aceasta perspectiva, el ne apare ca un principiu esential care include ideea de ordine, de echilibru, conforma gasirii armoniei morale in substanta sa externa, in manifestarile sale, bazata pe conditiile efective ale vietii omului in societate.

"Dat"-ul ideal nu reprezinta nici realitati concrete, nici conditii de ordin national, nici o zestre istorica, ci o simpla tendinta catre o organizare dezirabila a raporturilor juridice. El apare ca un raspund la aspiratiile morale si sociale ale civilizatiei, ceea ce il face sa fie supus modificarilor in spatiu si timp, datorita subiectivitatii sale. "Dat"-ul ideal nu are in sine autoritatea de a influenta decisiv ratiunea pura, interpretarea naturii in lumina istoriei, dar o poate completa, intervenind ca un instrument esential al progresului juridic.[8]

Pe acest fond, spune F.Gny, elaborarea stiintifica a dreptului este o coordonata a descoperirii 'dat'-ului dreptului.

Aceasta faza a elaborarii dreptului este urmata de cea a tehnicii legislative pe care F.Gny o expune intr-un spatiu amplu, mai mult decat dublu fata de cel consacrat 'dat'-ului dreptului si elaborarii stiintifice a dreptului.

In opinia savantului francez, elaborarea tehnica a dreptului pozitiv comporta un ansamblu de procedee ale tehnicii juridice care dau expresie 'dat-'ului dreptului. Elaborarea tehnica trebuie sa constituie partea esentiala a procesului de creare a dreptului.[9] Ea reprezinta, intr-o prima aproximare, modul artificial al crearii dreptului; tehnica legislativa da expresie 'construit'-ului, in timp ce 'dat'-ul exprima opusul acestuia.

In opinia autorului francez, intelegerea tehnicii juridice ca opera creata artificial nu inseamna sustragerea acestei creatii ratiunii, principiu care domina intreaga activitate umana.[10]

Din aceasta perspectiva, autorul admite ideea ca separarea dintre stiinta si tehnica in domeniul crearii dreptului nu trebuie sa fie una categorica. De altfel, se poate spune ca separarea celor doua elemente ale procesului de creare a dreptului presupune identificarea unui element rational - care domina procesul de cunoastere -, si a altuia artificial, care domina vointa.[11]

Acest din urma element artificial, denumit tehnica juridica, reprezinta, in ansamblul dreptului pozitiv, forma opusa materiei, dar care ramane o constructie esentiala, in buna parte artificiala, a 'dat'-ului, opera in cadrul careia inteligenta sau vointa juristilor se poate misca liber, condusa doar de scopul predeterminat al organizarii juridice, care sugereaza mijloacele propriei sale realizari.[12]

In acest context se face o deosebire intre tehnica elaborarii dreptului si tehnica interpretarii sau a aplicarii sale.

Tehnica elaborarii dreptului isi gaseste cea mai fecunda expresie in tehnica elaborarii legii. In schimb, tehnica aplicarii dreptului pozitiv se manifesta sub forma aplicarii nemijlocite a legii, care imbraca forma unei tehnici administrative, careia i se adauga o tehnica judiciara, care asigura autoritatea de lucru judecat. In acelasi cadru de idei se poate distinge o tehnica doctrinara si una jurisdictionala.[13]

Dincolo de aceste aspecte tehnice particulare, exista o tehnica juridica fundamentala, care este inerenta procesului de elaborare a dreptului pozitiv si care nu poate fi decat opera jurisconsultilor.

Tehnica juridica are ca obiect fundamental realizabilitatea formala sau aplicabilitatea dreptului. Realizabilitatea dreptului ne apare ca o cerinta a justitiei si a ratiunii. Pentru atingerea unor asemenea deziderate este necesara asigurarea simplitatii sau a economiei de mijloace a textelor legislative, a logicii si a coerentei rationale a procedeelor juridice, a securitatii rezultatelor urmarite de om in actiunile sale si a stabilitatii situatiilor create, precum si a previzibilitatii efectelor scontate. Aceste cerinte ale unei tehnici juridice adecvate se vor completa cu exigentele morale, in primul rand, cu cele privitoare la uniformitatea aplicarii dreptului, gasindu-se solutiile cele mai adecvate pentru realizabilitatea dreptului.[14]

Expresia cea mai directa a tehnicii juridice o constituie procedeele de tehnica juridica, cum ar fi categoriile, care suplinesc insuficientele formelor propriu-zise ale legilor, cutumelor, traditiilor etc.

Ceea ce este caracteristic pentru procedeele tehnicii juridice este tendinta lor de a acoperi intreaga viata sociala, in infinitatea formelor sale de manifestare, in masura in care ea este supusa constrangerii inerente ideii de drept.[15]

Dupa cum se poate observa, modelul prezentat de F.Gny este depasit de timp, dar unele din constatarile sale merita a fi reamintite. Astfel, forma dreptului - inteleasa ca procedeu tehnic de exprimare a dreptului - implica un element exterior, sensibil, generalizator si material. Acest element se revendica in actele de vointa ori in faptele sociale din care decurg situatiile juridice, care exprima drepturile subiective si celelalte elemente ale constructiei juridice.

Multe din concluziile lui F.Gny au ramas credincioase doar vremurilor sale. Astazi, conceptele de forma a dreptului, de tehnica juridica, de tehnica legislativa au primit semnificatii noi, multe dintre ele necunoscute creatorului scolii liberului drept.

Este de subliniat ca acest model al creatiei dreptului, imaginat de F.Gny, l-am prezentat numai in liniile sale generale, pentru a pune in evidenta exigentele postmodernismului fata de fomulele create de modernism.

De aici se naste dilema: traditie ori postmodernism. Pe aceasta cumpana a anilor 2000, se pare ca balanta se inclina spre informatizare, computerizare, formalizare etc. Va fi oare in stare omenirea sa se adapteze la ceea ce ea nu a avut niciodata? Va fi ea oare in stare sa raspunda provocarilor pe care i le pune in fata secolul XXI? Poate oare dreptul sa se adapteze acestor provocari?

Raspunsul la astfel de intrebari este destul de dificil de dat. Cu toate acestea, tentativele nu sunt lipsite de efecte pe planul acumularilor stiintelor juridice. Semnificativa in acest sens este problema crearii dreptului. Acestei probleme i-au fost date raspunsuri diverse, cele mai oportune avand in vedere trecerea de la decizia simpla in procesul reglementarii juridice la decizia juridica bazata pe complexitate.

Noua paradigma a elaborarii dreptului este, in acelasi timp, o provocare, dar si o realitate, de care, aceia ce nu tin seama, se pot izbi ca de un munte pe care nu-l pot strapunge.

Problema deciziei legislative complexe impune ca reglementarea primara a relatiilor sociale sa depaseasca modelul clasic construit de F.Gny si amendat de pozitivistii care i-au urmat. Ea presupune multidimensionalitatea demersului legislativ, obiectivarea acestuia prin reflectarea in solutiile juridice a modalitatilor de satisfacere a trebuintelor sociale ale tuturor membrilor societatii la standarde unanim acceptate la nivel regional si mondial. Noul model impune legarea procesului decizional in materie normativa de standardele europene, abdicarile de la acestea urmand a fi sanctionate de justitia extranationala. Se infiripa astfel o uzurpare a monopolului national al statului, prin supunerea sistemului intern de drept si a justitiei nationale unor constrangeri exterioare, apte sa le confere o noua identitate si sa le aseze pe coordonatele infaptuirii idealurilor private ale membrilor societatii.

2. Factorii de configurare a dreptului. Sub aceasta denumire cercetatoarea romana Anita Naschitz a inteles sa examineze 'dat-ul' dreptului sau mai precis substratul antologic al dreptului pozitiv. Deosebirile fata de abordarea scolii libere a dreptului, reprezentata de Franois Gny sunt dictate de rezultatele obtinute de stiintele juridice in secolul XX, de noile acumulari ale stiintei si de concluziile la care au ajuns cercetatorii stiintifici in cea de a 2-a jumatate a ultimului secol al mileniului II. Astfel, daca Franois Gny considera ca din dat-ul dreptului fac parte 1. 'dat'-ul real sau pur natural; 2. 'dat'-ul istoric; 3. 'dat'-ul rational si 4. 'dat'-ul ideal, Anita Naschitz pune la baza procesului de creare a dreptului factorul natural, cadrul social-politic si factorul uman. Asa cum se poate vedea, unele elemente redundante din clasificarea operata de F.Gny sunt eliminate si asimilate intr-o clasificare trihotomica exclusivista. Astfel, la Franois Gny, 'dat'-ul dreptului poate fi si istoric, rational sau ideal. In realitate, partea rationala, istorica sau ideala a substratului ontologic al dreptului este legata de fiinta umana, de creatiile sale istorice, de cele rationale actuale sau consolidate istoric, precum si de cele ideale din toate timpurile. Pentru a intelege modul in care legiuitorul in opera sa de creare a dreptului este tinut de factorii de configurare a dreptului, vom prezenta succint elementele definitorii ale acestora si modul in care ele se transforma in factori de presiune asupra procesului de creare a reglementarilor juridice.

a. Mediul natural, ca factor de configurare a drept ului a fost identificat ca atare pentru prima data de Montesquieu, care in Spiritul legilor arata ca 'Legile trebuie sa fie potrivite cu conditiile fizice ale tarii; cu clima - rece, calda sau temperata - cu calitatea solului, cu asezarea, cu intinderea sa.

Dupa cum se poate observa, Montesquieu, ii sugereaza legiuitorului sa nu adopte solutii contrare conditiilor naturale in care salasluieste destinatarul dreptului. Acest sfat dictat de intelepciunea savantului francez, sugereaza faptul ca intre mediul natural, viata sociala si reglementarile juridice exista o inexorabila legatura, in virtutea careia configuratia dreptului trebuie sa tina seama de realitatile fizice naturale.

In opinia Anitei Naschitz[18], cadrul natural reprezinta interactiunea complexa a factorilor geografici, demografici si biologiei. Influenta pe care mediul geografic o exercita asupra legiuitorului nu se manifesta in mod direct, ci mijlocit prin intermediul factorului social-politic. Cu alte cuvinte oamenii traiesc intr-un cadru geografic, sunt supusi unor exigente naturale de coabitare, sunt constransi sa-si organizeze viata in functie de variatiile climatice, de resursele naturale de care dispun, de bogatiile solului si subsolului, de gradul de poluare a mediului inconjurator, de facilitatile de comunicare oferite de mediul geografic etc. Ansamblul acestor componente ale factorului natural isi pune amprenta asupra statutului social al oamenilor, asupra relatiilor social-umane, asupra formelor de organizare, social-politica si, pe aceasta cale, determina continutul reglementarilor juridice. In modelul modernist de elaborare a dreptului se ajunge ca anumite imperative sociale sa determine o relatie directa intre factorii naturali si continutul normelor juridice. Astfel, impartirea terenurilor in agricole si neagricole, impune legiuitorului un regim propriu de reglementare pentru fiecare categorie. Gradul de poluare a mediului inconjurator il determina pe legiuitor sa instituie o anumita reactie de protectie a echilibrului ecologic (el stabileste limitele admise ale noxelor, stabileste sanctiuni pentru depasirea acestora, instituie organe de supraveghere si control etc.).

Alaturi de factorii geografici, celelalte componente ale cadrului natural exercita si ele presiuni asupra legiuitorului. Astfel, componentele demografice, biologice sau fiziologice isi pun amprenta asupra starii de sanatate sau vitalitate a populatiei, asupra proceselor de mortalitate, tinerete sau imbatranire a populatiei, ceea ce pune in fata corpului electoral solutii pentru preintampinarea fenomenelor negative, solutii de care legiuitorul ca mandatar al poporului este dator sa le integreze in politici de protectie sociala si in reglementari juridice corespunzatoare.

Influenta cadrului natural asupra continutului reglementarilor juridice este dependenta de presiunea pe care elementele sale componente o exercita asupra factorului social-politic si asupra legiuitorului. Exista cazuri in care aceasta presiune este aproape inexistenta, dar exista si cazuri in care constrangerile sale sunt inexorabile. Astfel, intr-un stat in care fenomenele naturale se desfasoara in limitele unor parametri normali, legiuitorul nu va fi obligat sa intervina prin masuri constrangatoare asupra derularii relatiilor sociale in cele patru anotimpuri. Dar, atunci cand fenomenele naturale sunt acompaniate de fenomene periculoase sau chiar catastrofe, legiuitorul nu poate sa nu reactioneze prin masuri prompte menite sa previna catastrofele si sa inlature consecintele acestora sau ale dezastrelor naturale.

La fel se intampla si in cazul fenomenului demografic, mai ale astazi, cand densitatea populatiei pe unitati de suprafata impune luarea unor masuri de protectie pe linie medicala, de protectie a mediului, de aprovizionare cu apa, alimente etc. In felul acesta legiuitorul este obligat sa se pronunte si asupra unor masuri menite sa incurajeze sau sa descurajeze cresterea necontrolata a populatiei, recurgand la masuri de plening familial.

b. Cadrul social-politic ca factor de configurare a dreptului desemneaza sistemul de organizare sociala si politica, aici incluzandu-se sistemul de organizatii politice si societatea civila, statul si partidele politice, raporturile dintre popor si guvernanti, mecanismele de transpunere in viata a politicii statale, cadrul general de manifestare a libertatii umane, de exprimare a pluralismului politic si de afirmare a personalitatii umane.

Cadrul social-politic da expresie in egala masura regimului politic existent, dar si trecutului istoric al titularului puterii politice. In dimensiunea social-politica a 'dat'-ului dreptului se interfereaza elementele trecutului cu ale prezentului, dimensiunile istorice ale civilizatiei nationale cu datele cotidiene ale manifestarii pe plan social si politic a poporului.

Dimensiunea social-politica a configurarii dreptului include in manifestarile sale dreptul societatii date, in intreaga sa pozitivitate, cat si substraturile istorice ale existentei sale. Privit in multidimensionalitatea sa, dreptul obiectiv este tinta principala a actiunii cadrului social-politic asupra procesului de creare a normelor juridice. Practic, sub presiunea factorilor imediati ai cadrului social politic, asupra legiuitorului se rasfrang cele mai puternice critici cu privire la dreptul existent si cele mai substantiale idei de modificare si transformare a acestuia. Mai mult decat atat, cadrul social-politic se manifesta ca o sursa permanenta de inspiratie a legiuitorului si prin faptul ca in acest mediu se cristalizeaza sistemul de valori ale societatii, fundament ce configureaza viitoarea infatisarea a actiunii politice si, in cele din urma, a legii.

De buna seama, din structura cadrului social-politic nu pot lipsi fundamentele economice ale dreptului, raportate la sistemul de organizare a economiei nationale, la stadiul dezvoltarii sale, la eficienta economica, la nivelul veniturilor populatiei si la gradul de satisfacere a trebuintelor sociale pe baze salariale sau de protectie sociala.

Multitudinea factorilor care formeaza cadrul social-politic al configurarii reglementarilor juridice nu poate fi surprinsa in cateva randuri, dupa cum nici seria infinita a combinatiilor ce pot interveni intre acesti factori. Esential ni se pare sa atragem atentia asupra primejdiei de a neglija complexitatea interactiunilor economice, pe de o parte, si a celor economice, sociale si politice, pe de alta parte, in procesul de creare a dreptului. Este de la sine inteles ca astfel de conexiuni, de interdependente nu pot fi subiectivate. Orice neglijare a caracterului obiectiv al corelatiilor devine o piedica in calea progresului social. De aici, se naste ideea ca legiuitorul sa fie neutru, sa aprecieze stiintific datele ce stau la baza procesului de legiferare, sa ia in considerare interesul national si sa fie neiertator cu cei care il submineaza in teoria si practica elaborarii textelor legislative.

c. Factorul uman, cel de al treilea factor de configurare a dreptului, se cere a fi privit intr-o dubla ipostaza:

1. ca subiect de drept si 2. ca subiect al procesului de creare a dreptului.

Observarea omului ca subiect de drept trebuie sa porneasca de la premisa ca intreaga activitate de creare si aplicare a dreptului pleaca de la om, de la individ, de la fiinta umana. Dreptul prin intregul sau continut se adreseaza omului, el se manifesta prin om si pentru om. In aceasta triada, omul este creatorul unei ordini sociale distincte, de care el are nevoie pentru a supravietui si pe care el o apara si o submineaza in egala masura. Acest paradox nu poate ramane in afara oricarei explicatii. Pentru a da un sens contradictorialitatii acestor termeni este suficient sa aratam ca la necesitatea umana fireasca de a se institui in societate o ordine utila, apare imperativul existentei dreptului; dar, existenta dreptului este dependenta de creativitatea umana, ceea ce face ca omul sa devina creatorul propriului sau drept, iar aceste drepturi se rasfrang si asupra celorlalti membri ai colectivitatii. Desi aceasta creatie normativa este in egala masura utila tuturor celor carora li se adreseaza, respectarea si incalcarea normelor instituite de catre autorul sau este o serie statistica in care sunt prezenti si cei care au creat legea si cei carora li se adreseaza. Intrebarea care se pune pentru a explica astfel de situatii are in vedere un 'de ce?', care se proiecteaza inexorabil in constiinta legiuitorului rational, a legiuitorului care cauta solutii pentru respectarea legii si nu pentru incalcarea acesteia. Dar, poate fi oare gasit legiuitorul care nu incalca legea? Raspunsul la o asemenea intrebare este pe cat de greu de dat, pe atat de greu de atins. Cu toate acestea, istoria curge, iar timpul nemilos uita nuantele si poarta pe aripile sale doar ideea de drept.

Dincolo de aceste elemente cu caracter de generalitate este necesar sa ne oprim asupra modului in care legiuitorul trebuie sa priveasca omul, fiinta umana, atunci cand o investmanteaza in mantia persoanei fizice sau juridice, cand ii confera capacitate juridica, ii atribuie drepturi si obligatii sau o supune raspunderii juridice. In acest proces, legiuitorul este chemat sa tina seama de trasaturile biologice si spirituale ale oamenilor, de starile lor de constiinta, de trecutul, prezentul si viitorul acestora etc. Sub acest aspect, astazi nu ne mai multumeste faptul ca dreptul modern a ridicat omul la calitatea de persoana, nu ne mai incalzeste protectia acordata minorilor prin lipsirea de capacitate de exercitiu a acestora, ci ne framanta dureroasa conditie umana a fiintei umane in secolul XXI. Aici ne confruntam cu lipsa de protectie a minorilor, cu infierile oneroase, cu pedofilia, cu copiii strazii, cu nerespectarea drepturilor omului, cu abuzul puterii publice, cu coruptia, crima organizata etc.

In mod sigur, dreptul nu trebuie sa fie strain de problematica umana reala, el nu se poate multumi cu a defini o persoana ca subiect de drept infailibil, stapan pe drepturile si obligatiile sale, in conditiile in care realitatea se dovedeste potrivnica unor astfel de reglementari juridice. In astfel de cazuri, rolul legiuitorului se extinde, el trebuie sa treaca de la suprafata fenomenelor sociale in strafundurile factorului uman, sa-l priveasca in multiplele sale fete si sa-l faca sa corespunda principiilor alteritatii (suum cuique tribuere), demnitatii si coexistentei umane. Esenta misiunii juridice a legiuitorului modern este de a depasi un anumit nivel al autosuficientei reglementarii juridice, conturat in reducerea fenomenului uman la un maxim de diversitate (persoana fizica, juridica, infractor, recidivist etc.), fenomen ce lasa in urma sa goluri sau situatii personale care nu se incadreaza in generalitatea normei juridice, obligand la o comunitate de tratament juridic pentru ceea ce este greu de incadrat in sfera generalitatii normei juridice. Pe scurt, intregul nostru demers are drept scop sa-l determine pe legiuitor sa observe ca OMUL nu poate fi inghesuit intotdeauna in patul procustian al conceptelor juridice univoce. Este necesara o diversificare a tratamentului juridic al situatiilor particulare, ca si o veritabila investigare stiintifica a realitatilor sociale, apta sa dea legiuitorului solutii specifice pentru situatii si ipostaze ale fiintei umane care nu cad sub incidenta generala a legii. Desigur, aceasta nu inseamna sa se recurga la aberatii juridice, cum ar fi cele in care animalele sunt asimilate fiintelor umane sau homosexualii beneficiaza de drepturi stabilite de lege.

II. Izvoarele formale ale dreptului

1. Consideratii generale

Prin izvor formal al dreptului se intelege instrumentul juridic prin intermediul caruia se exprima 'dat'-ul dreptului sau prin care izvoarele reale ale dreptului se convertesc in drept pozitiv.

In conceptia modernista asupra dreptului, trecerea de la 'dat' la 'construit' in drept se face prin intermediul vointei generale, instrument universal valabil pentru caracterizarea statului de drept.

Vointa generala face ca dreptul sa exprime interesele generale ale societatii, sa dea expresie vointei natiunii.

Aceasta vointa generala se manifesta in forme de exprimare a dreptului, in optiuni politice necesare pentru organizarea vietii in comun a membrilor unei entitati nationale sau supranationale. Expresia normativa a unor astfel de exigente rezida in lege - actul suprem de exprimare a vointei statale, in jurisprudenta - forma derivata de manifestare a aceleiasi vointe, in cutuma - exigenta imperativa a vointei unei colectivitati date si in doctrina, inteleasa ca mod rational de exprimare a vointei generale in sprijinul infaptuirii justitiei.

Diferentierea izvoarelor formale ale dreptului provine din modalitatea practica de exprimare a rationamentului logic care pune in valoare regula de conduita care prin intermediul vointei generale se transforma in norma juridica.

In randul izvoarelor formale ale dreptului intra legea, cutuma, jurisprudenta si doctrina juridica, fiecare avand un mod propriu de formare si validare juridica. Diferite de la un bazin de civilizatie juridica la altul, de la o epoca istorica la alta si de la un stat la altul, izvoarele formale ale dreptului dau expresie unor moduri distincte de infaptuire a justitiei si a reglarii relatiilor sociale pin intermediul imperativelor juridice.

Clasificarea izvoarelor formale ale dreptului prezinta o deosebita relevanta pentru cunoasterea importantei si rolului acestora in procesul de creare si aplicare a normelor juridice.

In cadrul clasificarii izvoarelor formale ale dreptului, o prima distinctie se face intre izvoare scrise si izvoare nescrise. La baza acestei clasificari se afla modul de formare, redare si comunicare a normelor juridice. Cele redate in forma scrisa formeaza categoria izvoarelor scrise, categorie in care intra legea; in categoria izvoarelor nescrise intra cutuma, izvor primar al dreptului, care este redat si transmis de la o generatie la alta pe cale orala.

Un alt criteriu al clasificarii izvoarelor formale ale dreptului il constituie modalitatea de inscriere directa sau indirecta in dreptul pozitiv. Sub acest aspect deosebim izvoare directe si izvoare indirecte. In randul izvoarelor directe intra legea si cutuma, iar din categoria izvoarelor indirecte fac parte jurisprudenta si doctrina. Jurisprudenta si doctrina nu sunt concepute uneori ca izvoare propriu-zise ale dreptului. Dar, atunci cand ele se impun ca izvoare formale ale dreptului, acest fapt se datoreaza tariei argumentelor pe care ele le prezinta in procesul de aplicare a legii. De aceea ele mai poarta si denumirea de autoritati. Caracterul lor indirect rezulta din faptul ca ele provin din interpretarea izvoarelor directe, respectiv a legii sau a cutumei.

In sfarsit, o ultima clasificare a izvoarelor formale ale dreptului are in vedere distinctia dintre izvoare oficiale si izvoare neoficiale. In categoria izvoarelor oficiale intra legea si jurisprudenta, iar in cea a izvoarelor neoficiale, cutuma si doctrina juridica. Caracterul oficial al izvoarelor dreptului deriva din faptul ca ele sunt o creatie a autoritatilor publice inzestrate cu competenta in domeniul instituirii normelor juridice.[19]

Elementul distinctiv al instituirii oficiale a normelor juridica rezida in crearea nemijlocita a dreptului de catre stat si in generalizarea respectului fata de lege la nivelul intregii colectivitati nationale. Spre deosebire de acestea, izvoarele neoficiale, cutuma si doctrina, se impun prin faptul ca normele juridice pe care le impun nu imbraca un caracter formal, ele sunt create in virtutea imperativelor pe care judecatorul le desprinde din natura lucrurilor, din logica faptelor sociale, pentru a da expresie imperativelor de justitie sau echitate sociala, nascute sub comandamentele lui suum cuique tribuere.

Actele individuale create in procesul respectarii si aplicarii normelor juridice sunt izvoare de drept? Raspunsul la aceasta intrebare este pozitiv pentru adeptii scolii normativiste si negativ pentru ceilalti doctrinari.

In conceptia lui Hans Kelsen, actele individuale se identifica cu normele juridice individuale si fac parte din sistemul dreptului, situandu-se la baza acestuia.

Aceasta conceptie este criticata, printre altii, de catre Jean Dabin, in opinia caruia normele juridice nu se pot identifica cu normele individuale, deoarece primele au caracter general si abstract, iar celelalte sunt personale si concrete. De asemenea, normele juridice stau la baza actelor individuale. Astfel, hotararile judecatoresti, deciziile administrative, contractele si alte acte individuale se nasc pe baza unor norme juridice, dar aceasta nu permite confuzia lor. Astfel, actele individuale se adreseaza unei persoane identificate, ele se emit pentru solutionarea unui caz concret, iar regula ce o instituie nu este o regula noua, ci reprezinta o individualizare a normei juridice, generale si abstracte. De asemenea, actele individuale nu pot fi considerate izvoare formale ale dreptului, deoarece efectele lor sunt relative, in timp ce ale normelor juridice sunt absolute.[20]

Faptul ca actele individuale nu fac parte din categoria izvoarelor formale a dreptului nu trebuie sa duca la diminuarea importantei pe care acestea o au in procesul de realizare a normelor juridice. In cadrul acestui proces, norma de drept devine efectiva, prin modul sau concret de exprimare putand contribui la expansiunea dreptului in spatii sociale noi, impuse de evolutia relatiilor sociale.

4. Cutuma juridica reprezinta sursa primordiala a dreptului. Originea ei este legata de primele forme de organizare sociala. Cutuma, inainte de a fi un izvor formal al dreptului, a fost un fenomen sociologic, un comandament impus de necesitatea instituirii unei ordini sociale in acord cu imperativele supravietuirii colectivitatii sociale date.

Trecerea de la fenomenul social al cutumei la dimensiunea sa juridica s-a produs o data cu constientizarea mentinerii prin forta colectiva a ordinii primitive. In momentul in care organizarea sociala a simtit ca existenta sa nu poate fi mentinuta fara sustinerea coercitiva a cutumelor, riturilor, obiceiurilor si traditiilor specifice traiului in comun, au aparut elementele distinctive ale normei juridice.

Astfel la baza cutumei juridice se afla un element material si un element psihologic. Elementul material rezida in comportamente umane tipice, permanente si care dureaza in timp pe baza asentimentului celor interesati. Elementul temporal era exprimat de romani prin longa, inveterata, diuturna, antiquitus probata consuetudo.

La acest element material se adauga un dublu element psihologic, care justifica dreptul subiectiv (opinio juris) si sanctiunea normei juridice (opinio necessitatis) .

Se poate astfel constata ca norma juridica are ca izvor primordial o regula de conduita care domina organizarea sociala prin constanta, repetabilitate si consens in privinta respectarii acesteia. Atunci cand incalcarea cutumei a dus la prejudicierea vietii comune, s-a nascut reactia sociala impotriva acesteia - sanctiunea juridica. Aceasta reactie era organizata si dictata de o autoritate publica, diferita de la un sistem de drept la altul, pana la dreptul modern, cand impunerea cutumei a intrat in competenta statului, a titularului modern al fortei publice.

De aici nu trebuie trasa concluzia potrivit careia cutuma ar fi o creatie statala. Dimpotriva, cutuma reprezinta o creatie populara instinctiva, un obicei instituit de colectivitatile sociale pentru salvgardarea existentei lor. O data cu aparitia statului, acesta a introdus in propria sa ordine juridica obiceiurile, inzestrandu-le cu garantii statale. In felul acesta, cutuma a supravietuit si a devenit o norma juridica ocrotita statal. Momentul esential in evolutia cutumelor ca izvor de drept l-a constituit reproducerea acestora in repertorii sau codificarea acestora. In Romania, sunt cunoscute ca repertorii de cutume juridice Pravila lui Matei Basarab, Codul lui Calimah etc. Pe plan international este semnificativ in acest sens, ordinul lui Carol al VII-lea, care in anul 1453, a dispus redactarea in scris a cutumelor. Acest proces a continuat si s-a finalizat in Codul lui Napoleon.

Se poate constata ca la originile organizarii sociale se afla cutuma. In zilele noastre, acest izvor de drept nu mai are importanta pe care a avut-o in dreptul primitiv ori in Evul Mediu.

Ceea ce este insa caracteristic pentru sistemul de drept romano-germanic, inclusiv pentru dreptul romanesc, este faptul ca in manifestarile sale contemporane, cutuma juridica se manifesta ca izvor de drept doar in conditii in care legea o recunoaste ca atare. Astfel, potrivit art.970 Cod civil: 'Conventiile trebuie executate cu buna credinta.

Ele obliga nu numai la ceea ce este expres intr-insele, dar la toate urmarile, ce echitatea, obiceiul sau legea da obligatiei, dupa natura sa.'

De asemenea, art.429 alin.2 C.civ. stabileste:

'Arborii care se pot scoate dintr-un seminariu de pomi, fara degradarea acestuia nu vor face parte din uzufruct, decat cu indatorire, pentru uzufructuar, de a se conforma obiceiului local in privinta inlocuirii lor.'

In astfel de cazuri, ca si in altele prevazute de Codul civil, cutuma se instituie in izvor de drept in virtutea legii.

Cutuma mai este recunoscuta ca izvor de drept in sistemele moderne de drept pe planul dreptului constitutional. In buna masura, normele dreptului constitutional englez sunt norme cutumiare, in absenta unei constitutii scrise a Angliei.

Totodata, normele dreptului obisnuielnic sau ale dreptului cutumiar sunt prezente in dreptul parlamentar, ca reglementare suplimentara a organizarii si functionarii adunarilor parlamentare. Ca atare, in multe parlamente nationale, regulamentele de organizare si functionare a acestora se completeaza cu norme juridice de sine-statatoare, consacrate prin continuitate si necontestare. Ele formeaza izvoarele cutumiare ale dreptului parlamentar.

In sfarsit, cutuma se manifesta ca izvor de drept pe planul dreptului international, aici imbracand forma unui ansamblu de norme de conduita, adeseori devenite uzante diplomatice, care fara sa stirbeasca specificul solemnitatilor specifice dreptului international, le conserva ori le ridica la rangul de norme sau principii unanim admise.

Forta juridica a cutumei juridice, in sistemul nostru de drept izvoraste din lege. Cutuma juridica este izvor de drept doar in masura in care legea ii recunoaste acest caracter obligatoriu. Ca atare, cutuma actioneaza secundum legem, fiind un instrument de completare a prevederilor legale. Ca atare, dreptul romanesc nu admite cutuma contra legem sau supra legem, ci o subordoneaza prevederilor legale.

5. Doctrina juridica

Doctrina, ca izvor al dreptului, cuprinde solutiile juridice pe care doctrinarii dreptului le impun in procesul infaptuirii justitiei. Nu orice cercetare stiintifica a dreptului este doctrina juridica. Sub aceasta denumire se impun doar solutiile juridice formulate de stiinta juridica de care judecatorul tine seama in hotararile judecatoresti in virtutea teoriei argumentelor.

Originile doctrinei juridice, ca izvor de drept, trebuie cautate in Roma antica, unde solutiile date de jurisconsultii urbei deveneau surse de inspiratie obligatorii pentru judecatori. La originea acestei situatii se afla imperativul asigurarii concordantei dintre hotararea judecatoreasca si prescriptiile normei juridice, in conditiile in care judecatorul nu era un profesionist. In aceste conditii, solutiile juridice izvorau din intelepciunea jurisconsultului, care devenea izvor de drept. In cele mai multe cazuri, izvorul acestei surse era anonim, ceea ce a dat nastere dreptului pretorian, respectiv jurisprudentei.

In anii care au urmat, experienta juridica a omenirii nu s-a dezlipit de influenta doctrinei juridice. Ea a continuat si continua si astazi sa apere solutii rationale, atat in procesul de creare a dreptului, cat si in cel de aplicare a reglementarilor juridice.

In dreptul romano-germanic, doctrina juridica nu constituia un autentic izvor de drept. Cu toate acestea, ea se situeaza in randul surselor dreptului bazate pe autoritatea argumentelor. In acest sens, solutiile oferite de doctrina juridica se instituie in surse de inspiratie judiciara. Ele permit corectarea unor erori de practica judiciara sau influenteaza procesul creatiei legislative.

6. Jurisprudenta

Prin jurisprudenta se intelege ansamblul solutiilor judecatoresti date intr-un anumit stat. In acest sens, jurisprudenta nu este izvor de drept. Dar, in cadrul jurisprudentei exista anumite hotarari judecatoresti care se instituie in precedente judiciare si care constituie izvoare formale ale dreptului. Cu toate acestea, jurisprudenta reprezinta un sistem inchegat rational, de aplicare a legii, care nu poate fi contrazis de un judecator singular, in virtutea independentei sale, fara a fi sanctionat in cadrul controlului judecatoresc ierarhic.

Atunci cand vorbim de izvoare de drept, jurisprudenta se reduce la precedentul judiciar. Validarea acestuia ca izvor de drept este legata de pronuntarea unei hotarari judecatoresti de catre o instanta judecatoreasca superioara. Regulile individuale stabilite prin aceasta hotarare judecatoreasca devin 'norme juridice', surse obligatorii de formulare a unor sentinte judecatoresti, in cazuri similare, de catre instantele inferioare.

Cercetarea jurisprudentei ca izvor de drept nu poate face abstractie de faptul ca, sub aspect diacronic, precedentul judiciar este, la randul sau, inspirat din cutuma juridica si din doctrina juridica.

In mod cert, solutiile judiciare odata formulate isi urmau propria lor soarta. Se poate aprecia ca decizia judiciara reprezenta impactul justitiei ori al injustitie. Aici se oprea magnifica ordine a justitiei oprita sa vada faptele asupra carora se pronunta.

Cu toate acestea, solutiile date de pretorul roman, sfatuit de jurisconsult, au devenit izvor de drept, sursa inalterabila a dominatiei imperiale. Pe aceasta cale, judecatorul a dat nastere dreptului pretorian, jurisprudenta din care s-a nascut dreptul contemporan.

Jurisprudenta se constituie intr-un veritabil izvor de drept prin faptul ca implinirea legii se face in opera de jurisdictie. In sistemul nostru juridic, recunoasterea hotararii judecatoresti ca izvor de drept pare inadmisibila. Nici unul din teoreticienii dreptului nu recunosc si nici nu vor recunoaste rolul exorbitant al practicii judiciare, atat in procesul de creare a dreptului , cat si in cel de aplicare.

Daca in procesul de creare a dreptului, influenta practicii judiciare joaca un rol de exercitare a presiunii dictate de argumente de autoritate, in rest, precedentul judiciar se extinde, prin unicitatea solutiei propuse si a sentintei judecatoresti care o consacra. Sub acest aspect, al extinderii solutiilor judecatoresti prin intermediul deciziilor luate, practica judiciara se instituie intr-un adevarat izvor de drept. In plus, potrivit art.315 C.proc.civ., 'In caz de casare, hotararile instantei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecatorii fondului.'

Practica judiciara ni se infatiseaza ca un autentic izvor de drept si atunci cand este vorba de deciziile Curtii Constitutionale prin care se declara neconstitutionale diferite prevederi ale legii in vigoare, pe calea exceptiei de neconstitutionalitate. De asemenea, in categoria izvoarelor de drept intra si deciziile Curtii Supreme de Justitie date in cazul recursului in interesul legii si deciziile Curtii Europene a Drepturilor Omului pronuntate in cauzele in care statul roman este parte.

7. Legea

In sistemul de drept romano-germanic, legea se instituie in principalul izvor de drept. In acest sistem de drept, prin lege se intelege orice act normativ emis de autoritatile publice. Ca atare, in inteles larg, legea se refera atat la actul normativ emis de Parlament, cat si la actele normative emise de autoritatile puterii executive si ale administratiei publice.[22]

Legea, sub aspect formal, este actul normativ emis de Parlament, in conformitate cu normele de procedura stabilite de Constitutie si de regulamentele parlamentare. Alaturi de aceasta definitie restransa a legii - stricto sensu -, exista si o alta acceptiune a legii care confera denumirea de lege oricarui act normativ, indiferent de la cine emana. Aceasta definire a legii - lato sensu - evoca ideea de obligativitate a normelor juridice, indiferent de autoritatea publica emitenta a unui act normativ. Mircea Djuvara defineste legea ca o norma juridica generala cu caracter obligatoriu si permanent, prescrisa de o autoritate publica de stat, eventual sub sanctiunea fortei publice. Asa cum se poate observa cu usurinta, definitia data legii de catre Mircea Djuvara este astazi depasita. Pentru cei care inteleg sensul dublu al notiunii de lege, definitia data de Mircea Djuvara are in vedere doar sensul larg al acestei notiuni. In plus, se observa ca autorul aluneca in capcana reducerii legii la norma juridica, ceea ce contrazice orice constructie sistemica a dreptului, in cadrul careia norma juridica este elementul de baza al sistemului, iar legea o forma exterioara de exprimare a normei juridice, de cele mai multe ori a unei pluralitati de norme juridice. Astazi putem spune cu claritate ca legea, nu se confunda cu norma juridica. Legea este, in mod evident, forma de exprimare a normelor juridice, a vointei legiuitorului de a da expresie unor comandamente sociale care se modeleaza in norme juridice.

Pentru definirea legii este necesar sa se evidentieze si o alta deosebire prezentata de literatura de specialitate, aceea dintre legea inteleasa in sens formal si legea inteleasa in sens material.[24] Marea majoritate a autorilor sunt de acord ca legea in sens formal desemneaza, in sens restrans, numai actul normativ care emana de la Parlament. In sens material, legea este privita, fara raportare la acceptiunea larga sau restransa a conceptului, la cuprinsul normativ al acesteia. Sub acest aspect se considera ca legea se deosebeste si de hotararile parlamentare, prin continutul sau diferit. Astfel, legile stabilesc norme juridice, generale si impersonale, in timp ce hotararile parlamentare pot fi atat acte normative, cat si acte individuale. In opinia noastra, un asemenea punct de vedere este greu de sustinut, daca avem in vedere practica vietii parlamentare. Astfel, asa cum este deja cunoscut, atat in perioada dintre cele doua razboaie mondiale, cat si in anii postrevolutionari, Parlamentul Romaniei a adoptat si acte normative denumite 'lege', care se refera la fapte si persoane individuale, ceea ce face ca ele, sub aspectul continutului, sa fie acte individuale si nu acte normative. Astfel de exemple se gasesc si in legislatia altor state. Poate fi citata, in acest sens, legea franceza din 20 noiembrie 1873, care a dat titlul de presedinte de Republica maresalului Mac-Mahon pe timp de 7 ani. La noi, in perioada interbelica, naturalizarea strainilor se acorda prin lege, desi un asemenea act juridic nu avea caracter normativ. In anii de dupa Revolutia din Decembrie 1989, prin lege au fost promovate diverse acte cu caracter individual. Mentionam in acest sens legile privitoare la acordarea unor titluri de onoare, cele privind declararea unor orase-martir etc.

Se poate deduce, din cele de mai sus, ca atributul normativ nu este un atribut care caracterizeaza legea in toate imprejurarile. In aceste conditii, legea nu poate fi deosebita de alte acte juridice emise de Parlament, de una din Camerele sale ori de alte autoritati publice.

Continutul normativ, caracterizat prin norme general-obligatorii si impersonale, este prezent in acte normative emise de orice autoritate publica, ceea ce impiedica diferentierea legii de alte acte juridice pe baza acestui criteriu.

In literatura de specialitate se considera ca hotararile, ca varietate a actelor juridice ale Camerelor si ale Parlamentului, se deosebesc de legi prin forta lor juridica, prin continutul lor si prin procedura de adoptare. Pe baza acestor criterii, hotararile au o forta juridica inferioara legilor, pot avea caracter normativ, ele fiind emise fie pentru aplicarea legilor, fie pentru detalierea lor, iar sub aspect procedural pot emana de la o singura Camera, se adopta cu majoritate simpla, daca Legea fundamentala nu prevede altfel, si nu fac obiectul controlului de constitutionalitate.

In raport cu cele aratate, remarcam si noi ca hotararile nu sunt legi, ceea ce este evident. Sub aspectul fortei juridice diferite a legilor si a hotararilor parlamentare din punct de vedere formal se nasc anumite intrebari legate de aspectele de ordin procedural. In principiu, legile constitutionale se adopta de catre Parlament cu o majoritate calificata de doua treimi; legile organice se adopta cu o majoritate absoluta, iar legile ordinare cu o majoritate simpla. In schimb, hotararile parlamentare se adopta fie cu majoritate absoluta de voturi, atunci cand este vorba de adoptarea sau modificarea regulamentelor parlamentare, fie cu majoritate simpla, daca este vorba de alte hotarari parlamentare. Se poate spune, pe baza acestor comparatii procedurale, ca legile si hotararile nu pot fi departajate in functie de majoritatea de voturi ceruta pentru adoptarea lor datorita faptului ca unele hotarari sunt adoptate cu o majoritate de voturi ceruta pentru legile organice, iar altele cu o majoritate de voturi specifica adoptarii legilor ordinare. Din aceasta constatare nu se poate trage nici concluzia ca unele hotarari au forta juridica a legilor organice si nici ca celelalte pot fi asimilate legilor ordinare.

In mod cert insa, o lege organica nu poate modifica regulamentele parlamentare, dupa cum nici o lege ordinara nu poate interveni in domeniul rezervat, prin regulamente, hotararilor parlamentare. In aceste conditii, este greu de acceptat ca hotararile parlamentare sunt inferioare legilor organice sau celor ordinare. O problema distincta se poate ridica in legatura cu raporturile dintre hotarari si legile constitutionale. In aceasta materie, in masura in care o lege constitutionala modifica dispozitiile constitutionale care privesc organizarea si functionarea Parlamentului, este posibil ca ea sa determine aparitia unei noi hotarari parlamentare. Intr-un astfel de caz, putem concluziona ca hotararea parlamentara are o forta juridica inferioara legii constitutionale.

Referitor la cel de al doilea aspect al departajarii legilor de hotarari, cel privitor la continutul acestora, trebuie sa avem in vedere domeniul legii si domeniul rezervat hotararilor parlamentare. In opinia noastra, legile intervin in orice domeniu al realitatii sociale care prezinta interes pentru legiuitor, ceea ce face ca domeniul legii sa fie practic nelimitat de o alta competenta legislativa. Pentru a deosebi legea de orice alt act normativ este necesar sa stabilim ca legea poate reglementa, in mod primar, orice relatie sociala. Hotararea parlamentara poate reglementa fie relatii sociale care au fost reglementate prin lege, actionand secundum lege, fie relatii sociale care ii sunt rezervate in exclusivitate si care dau expresie autonomiei regulamentare a fiecarei Camere a Parlamentului. Sub acest din urma aspect, se poate desprinde intr-adevar ideea potrivit careia reglementarea primara a relatiilor sociale nu este numai de domeniul exclusiv al legii.

Din cele prezentate se poate deduce ca legea se caracterizeaza prin faptul ca este o reglementare juridica primara. In aceeasi categorie pot fi incluse si hotararile parlamentare, daca nu sunt date in executarea legii. Ele se deosebesc, insa, intotdeauna de legi prin faptul ca intervin doar in acele domenii si in acele cazuri precizate expres de Constitutie si de regulamentele parlamentare. In consecinta, putem conchide ca legea este actul juridic emis de Parlament cu respectarea normelor de procedura, care reglementeaza, in mod primar, relatii sociale nerezervate domeniului exclusiv al hotararilor parlamentare.

In sfarsit, in ceea ce priveste exceptiile procedurale, este necesar sa precizam ca exista hotarari parlamentare adoptate de o singura Camera (privind adoptarea regulamentului propriu, stabilirea comisiilor permanente, instituirea unor comisii de ancheta etc.), dupa cum exista hotarari adoptate de cele doua Camere ale Parlamentului (regulamentul sedintelor comune).

Se poate observa astfel, ca in cazul hotararilor Parlamentului, acestea sunt adoptate, ca si legile, de acelasi corp al alesilor poporului, urmarindu-se o procedura asemanatoare adoptarii legilor bugetare. Ramane astfel ca singur criteriu de distinctie dintre lege si hotararea parlamentara materia supusa reglementarii juridice. Deci, de fiecare data cand se pune problema alegerii actului normativ care urmeaza a fi supus aprobarii Parlamentului, este necesar sa stabilim, in prealabil, daca este nevoie de o lege sau de o hotarare. Apoi, in acest ultim caz, urmeaza sa se precizeze daca este vorba de o hotarare a Senatului, a Camerei Deputatilor ori a Parlamentului Romaniei.

Ierarhia legilor

In virtutea art.73 alin.(1) din Constitutia Romaniei, Parlamentul adopta legi constitutionale, legi organice si legi ordinare. In cele ce urmeaza se impune sa clarificam aceste concepte si sa stabilim ce se reglementeaza prin fiecare tip (categorie) de lege, care sunt raporturile dintre ele si care este ierarhia acestora.

A. Legile constitutionale. Potrivit art.73 alin.(2) din Constitutia Romaniei, legile constitutionale sunt legile de revizuire a Constitutiei.

O prima intrebare, in raport cu prevederile art.73 alin.(2) din Legea noastra fundamentala, cere sa se precizeze daca o lege constitutionala poate modifica Constitutia si in ce limite? Raspunsul la prima parte a intrebarii nu poate fi decat pozitiv. Constitutia poate fi modificata printr-o lege de revizuire sau chiar abolita, in cazul in care o noua putere revolutionara rastoarna puterea politica sub imperiul careia a fost adoptata Constitutia anterioara. Abrogarea Constitutiei de catre legiuitorul ordinar este exclusa.

Este stiut ca prin revolutie puterea politica este rasturnata. In acest caz, reprezentantii noii puteri politice sunt obligati sa restituie poporului libertatea, dreptatea si egalitatea la care visasera. Revolutia nu se justifica decat in masura in care este o expresie a nemultumirilor populare, escaladate de regimuri politice dictatoriale. In urma ei, se naste o putere constituanta care pune bazele unei noi guvernari prin adoptarea unei noi Constitutii, a unei noi Legi fundamentale. Aceasta putere poarta denumirea de putere constituanta originara. Ea fixeaza regulile generale ale guvernarii, instituie drepturile si libertatile fundamentale ale cetatenilor si precizeaza dreptul guvernelor viitoare de a modifica, in anumite limite, principiile guvernarii statornicite in Constitutia noua.

In maxima sa generalitate, puterea constituanta originara reprezinta un organism revolutionar suprem inzestrat cu puteri depline. Datorita acestui caracter revolutionar al puterii constituante originare, ea lasa urmasilor sai legitimi dreptul de a modifica Legea fundamentala in limitele pe care ea insasi le impune. Tocmai de aceea in Constitutia Romaniei din 1991 este inscrisa atat posibilitatea revizuirii, cat si limitele acesteia. Astfel, este interzisa revizuirea in ceea ce priveste textele privitoare la caracterul national, independent, unitar si indivizibil al statului roman, forma republicana de guvernamant, integritatea teritoriului, independenta justitiei, pluralismul politic si limba oficiala. Totodata, revizuirea Constitutiei este interzisa pe durata starii de asediu, a starii de urgenta, in timp de razboi sau in cazurile in care ar avea ca rezultat suprimarea drepturilor si a libertatilor fundamentale ale cetatenilor ori a garantiilor acestora.

Legile constitutionale, care, in conformitate cu dispozitiile art.73 alin.(2) din Legea fundamentala, nu pot fi decat de revizuire, sunt adoptate potrivit normelor cuprinse in art.150-152 din Constitutie. Ele sunt supuse unui dublu control de constitutionalitate, sunt definitive numai dupa aprobarea lor prin referendum si nu sunt supuse promulgarii. Ele se afla in varful ierarhiei legilor, fiind astfel supraordonate in raport cu legile organice, cu cele ordinare si cu orice alte acte normative.

B. Legile organice reprezinta o categorie de legi care sunt considerate de puterea constituanta originara drept prelungiri ale dispozitiilor constitutionale si care, garantand aplicarea dispozitiilor Legii fundamentale, trebuie sa fie sustinute de o majoritate parlamentara absoluta. Aceste legi, prin definitie, sunt reglementari juridice care reprezinta un apendice al prevederilor constitutionale. Din punct de vedere procedural, legile organice se adopta cu votul majoritatii membrilor fiecarei Camere. Cerinta stabilita de art.76 alin.(1) din Constitutia Romaniei, potrivit caruia legile organice se adopta cu votul majoritatii membrilor fiecarei Camere, da expresie imperativului procedural al delimitarii formale a legilor organice de legile ordinare si de cele constitutionale.

Sub aspect material, legile organice nu pot interveni decat in materiile limitativ enumerate de Constitutia Romaniei. Astfel, potrivit Legii noastre fundamentale, Parlamentul reglementeaza prin legi organice:

1. sistemul electoral; organizarea si functionarea Autoritatii Electorale Permanente - art.73 alin.(3) lit.a;

2. organizarea, functionarea si finantarea partidelor politice - art.73 alin.(3) lit.b);

3. statutul deputatilor si al senatorilor, stabilirea indemnizatiei si a celorlalte drepturi ale acestora - art.73 alin.(3) lit.c);

4. organizarea si desfasurarea referendumului - art.73 alin.(3) lit.d);

5. organizarea Guvernului si a Consiliului Suprem de Aparare a Tarii - art.73 alin.(3) lit.e);

6. regimul starii de mobilizare partiala sau totala a fortelor armate si al starii de razboi - art.73 alin.(3) lit.f);

7. regimul starii de asediu si al starii de urgenta -art.73 alin.(3) lit.g);

8. infractiunile, pedepsele si regimul executarii acestora - art.73 alin.(3) lit.h);

9. acordarea amnistiei sau a gratierii colective - art.73 alin.(3) lit.i);

10. statutul functionarilor publici - art.73 alin.(3) lit.j);

11. contenciosul administrativ - art.73 alin.(3) lit.k);

12.organizarea si functionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instantelor judecatoresti, a Ministerului Public si a Curtii de Conturi - art.73 alin.(3) lit.l);

13.regimul juridic general al proprietatii si al mostenirii - art.73 alin.(3) lit.m);

14. organizarea generala a invatamantului - art.73 alin.(3) lit.n);

15. organizarea administratiei publice locale, a teritoriului, precum si regimul general privind autonomia locala (art.73 alin.(3) lit.o);

16. regimul general privind raporturile de munca, sindicatele, patronatele si protectia sociala - art.73 alin.(3) lit.p);

17. statutul minoritatilor nationale din Romania - art.73 alin.(3) lit.r);

18. regimul general al cultelor - art.73 alin.(3) lit.s);

19. consfintirea frontierelor tarii - art.3 alin.(2);

20. dobandirea, pastrarea sau pierderea cetateniei romane - art.5 alin.(1);

21. stabilirea stemei tarii si a sigiliului statului - art.12 alin.(4);

22. egalitatea in drepturi - art.16 alin.(4);

23. organizarea serviciilor publice de radio si de televiziune si controlul parlamentar asupra activitatii acestora - art.31 alin.(5);

24. stabilirea unor categorii de functionari publici care nu pot face parte din partide politice - art.40 alin.(3);

25. dobandirea dreptului de proprietate privata - art.44 alin.(2);

26. stabilirea conditiilor si a limitelor exercitarii dreptului persoanei vatamate de o autoritate publica intr-un drept al sau, printr-un act administrativ sau prin nesolutionarea in termenul legal a unei cereri - art.52 alin.(2);

27. conditiile privind indeplinirea indatoririlor militare -art.55 alin.(2);

28. stabilirea conditiilor incorporarii - art.55 alin.(3);

29. organizarea si functionarea institutiei Avocatului Poporului - art.58 alin.(3);

30. stabilirea juramantului deputatilor si senatorilor - art.70 alin.(1);

31. stabilirea altor incompatibilitati pentru deputati sau senatori decat cele prevazute de art.71 alin.(1) si alin.(2) - art.71 alin.(3);

32. infiintarea, organizarea si functionarea Consiliului Legislativ - art.79 alin.(2);

33. prelungirea mandatului Presedintelui Romaniei in caz de razboi sau de catastrofa - art.83 alin.(3);

34. stabilirea altor membri ai Guvernului in afara ministrilor si a primului-ministru - art.102 alin.(3);

35. stabilirea altor incompatibilitati decat cele prevazute la art.105 alin.(1) pentru membrii Guvernului - art.105 alin.(2);

36. infiintarea unor autoritati administrative autonome - art.117 alin.(3);

37. stabilirea structurii sistemului national de aparare, pregatirea populatiei, a economiei si a teritoriului pentru aparare, precum si statutul cadrelor militare - art.118 alin.(2);

38. aplicarea prevederilor art.118 alin.(2) la celelalte componente ale fortelor armate - art.118 alin.(3);

39. reglementarea dreptului cetatenilor apartinand unei minoritati nationale cu pondere semnificativa intr-o unitate administrativ-teritoriala de a folosi limba materna in relatiile cu autoritatile administratiei publice locale si cu serviciile publice desconcentrate - art.120 alin. (2);

40. atributiile prefectului - art.123 alin.(3)

41. competenta Consiliului Superior al Magistraturii in materia propunerilor de numire, transferare si sanctionare a judecatorilor (art.125 alin.(2);

42. compunerea Inaltei Curti de Casatie si Justitie si regulile de functionare a acesteia (art.126 alin.(4);

43. infiintarea de instante specializate in anumite materii - art.126 alin.5)

44. reglementarea dreptului cetatenilor romani apartinand minoritatilor nationale de a se exprima in limba materna in fata instantelor judecatoresti - art.128 alin.(2);

45. organizarea si functionarea Consiliului Superior al Magistraturii - art.134 alin.(4);

46. obiectul exclusiv al proprietatii publice - art.136 alin.(3);

47. regimul bunurilor proprietate publica - art.136 alin.(4));

48. inviolabilitatea proprietatii private - art.136 alin.(5);

49. circulatia si inlocuirea monedei nationale cu cea a Uniunii Europene - art.137 alin.(2);

50. solutionarea litigiilor rezultate din activitatea Curtii de Conturi de catre instante specializate art.140 alin.(1);

51. organizarea si functionarea Consiliului Economic si Social - art.141;

52. organizarea si functionarea Curtii Constitutionale - art.142 alin.(5).

Materiile prezentate in cele 52 de puncte formeaza domeniul rezervat legilor organice. In aceasta materie, Parlamentul, in virtutea art.115 alin.(1) din Constitutia Romaniei, nu poate emite o lege de abilitare a Guvernului de a emite ordonante. Aceasta presupune ca, in domeniul rezervat legilor organice, interventia Guvernului prin ordonante simple este interzisa, ceea ce insa nu ingradeste Guvernul sa poata interveni, in situatii extraordinare a caror reglementare nu poate fi amanata, in acest domeniu, prin ordonante de urgenta, potrivit art.115 alin.(6) din legea noastra fundamentala.

Asa cum spuneam, legile organice se adopta cu o majoritate absoluta de voturi in fiecare Camera a Parlamentului. Aceeasi majoritate de voturi este ceruta si in cazul hotararilor privitoare la regulamentele parlamentare. De aici nu trebuie trasa concluzia ca hotararile respective ar fi legi organice. Dimpotriva, ele raman hotarari si nu pot contraveni legilor organice.

Din cele prezentate rezulta ca, prin pozitia pe care o detin, legile organice se situeaza pe o treapta inferioara Constitutiei si legilor constitutionale, dar ele detin o pozitie supraordonata fata de legile ordinare si celelalte acte normative.

C. Legile ordinare. In categoria actelor normative emise de Parlament, in conformitate cu regulile procedurii legislative, intra si legile ordinare. Ele intervin in alte materii decat cele rezervate legilor constitutionale sau organice. Acest domeniu al legilor ordinare este practic neidentificat de Legea fundamentala, in cuprinsul sau intrand orice relatie sociala sau grup de relatii sociale, indiferent de gradul de generalitate sau de importanta sociala ce le este acordata.

Legile ordinare se adopta cu majoritate simpla de voturi si cu respectarea normelor de procedura cuprinse in Constitutie si in regulamentele parlamentare.

In procesul legislativ este posibil ca un proiect de lege care reglementeaza o materie exterioara domeniului rezervat legilor constitutionale sau organice sa se transforme in lege organica. Aceasta transformare se poate produce prin introducerea in cuprinsul sau normativ a unei singure dispozitii care este rezervata domeniului legilor organice. Bunaoara, intr-un proiect de lege privitor la salarizarea unei anumite categorii de functionari publici se introduce o infractiune si se stabileste o pedeapsa pentru savarsirea acesteia. Asemenea prevederi fac ca legea sa fie adoptata in conformitate cu regulile procedurii parlamentare care se aplica proiectelor de lege organica, iar o data adoptata sa devina lege organica, cu toate implicatiile ce deriva din aceasta. Pe cale de consecinta, legea respectiva nu va putea fi modificata printr-o lege ordinara, chiar daca obiectul modificarii priveste alte dispozitii decat aceea care a determinat includerea legii in categoria legilor organice. O asemenea concluzie se impune in virtutea faptului ca o lege care a fost votata ca lege organica ulterior nu poate fi tratata altfel, deoarece ar contrazice un vot parlamentar calitativ superior care a produs efecte juridice pe palierul legilor organice. Totodata, legea organica este o entitate de sine-statatoare, care nu poate fi divizata in reglementari organice si ordinare, fara a prejudicia caracterul constitutional al legii organice. O opinie contrara (chiar Constitutiei) a fost formulata de Curtea Constitutionala, care intr-o decizie a admis ca dispozitiile care nu au caracter organic dintr-o lege organica pot fi modificate printr-o lege ordinara. Aceasta solutie lasa loc pentru puterea legiuitoare sa se contrazica in propriile decizii si sa incalce in mod deliberat prevederile constitutionale care nu admit ca o lege sa aiba un dublu caracter, respectiv sa fie in acelasi timp si lege organica si lege ordinara.

D. Alte categorii de legi.

Potrivit art.73 alin.(1) al Constitutiei, Parlamentul adopta legi constitutionale, legi organice si legi ordinare.

In raport cu acest sistem tripartit de exercitare a competentelor legislative a Parlamentului, Legea de revizuire a Constitutiei a introdus o noua categorie de legi si anume legile de aderare la Uniunea Europeana si la N.A.T.O.

Potrivit sistemului nostru constitutional, legile constitutionale sunt legile de revizuire a Constitutiei, adoptate cu o majoritate de doua treimi in fiecare Camera sau cu o majoritate de trei patrimi in cazul in care procedura de mediere esueaza.

Legile organice au si ele un obiect de reglementare precizat de Constitutie, intervenind in anumite materii rezervate acestora de Legea fundamentala. Din punct de vedere formal, ele sunt adoptate in fiecare Camera cu votul majoritatii deputatilor sau senatorilor.

Legile ordinare pot interveni in orice alt domeniu al relatiilor sociale, cu exceptia domeniului rezervat legilor constitutionale, legilor organice sau regulamentelor parlamentare. Soarta acestora este conditionata de o majoritate simpla: cel mai mare numar de voturi al celor prezenti determina adoptarea sau respingerea proiectului de lege.

In raport cu acest "suport clasic" al determinarii ierarhiei legilor urmeaza a fi luate in discutie prevederile art.148 alin.(1) si art.149 din Constitutie, in virtutea carora aderarea la tratatele constitutive ale Uniunii Europene si la Tratatul Atlanticului de Nord urmeaza sa se faca prin lege adoptata in sedinta comuna a Camerei Deputatilor si Senatului, cu o majoritate de doua treimi din numarul parlamentarilor. Prolema care se pune este daca aceasta lege este una constitutionala, una organica sau o lege ordinara.

Aparent, aceasta antinomie intraconstitutionala lasa impresia ca este lipsita de efecte pe planul dreptului obiectiv, ridicand doar o problema de ordin teoretic, care are in vedere stabilirea naturii legii de aderare. Practic, doctrina juridica ar urma sa stabileasca daca aceasta lege este constitutionala, organica sau ordinara.

In ceea ce priveste apartenenta legilor de aderare la categoria legilor constitutionale este evident ca o asemenea solutie este extrem de discutabila. Astfel, din punct de vedere substantial, prevederile legii de aderare la tratatele constitutive ale Uniunii Europene sunt intr-o mare masura de natura constitutionala, deoarece ele, desi nu modifica expres Constitutia Romaniei, fac acest lucru in mod tacit. In acest sens, Legea de aderare la tratatele constitutive ale Uniunii Europene ar urma sa fie o lege care relativizeaza suveranitatea nationala reglementata de dispozitiile art.2 al Legii fundamentale, potrivit carora titularul suveranitatii nationale este poporul roman, care o exercita prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice si corecte, precum si prin referendum. Pe acest plan, apare adevarata contradictie dintre legea de aderare, celelalte categorii de legi si suveranitatea nationala. Prin Legea de aderare la tratatele constitutive ale Uniunii Europene unele atributii ale statului national sunt scoase din competenta titularului suveranitatii si sunt transferate catre institutiile comunitare sau urmeaza a fi exercitate in comun cu celelalte state membre ale Uniunii, potrivit reglementarii acestora in cadrul tratatelor constitutive ori al viitoarei Constitutii europene.

Pe un alt plan, un alt efect al legii de aderare la Uniunea Europeana priveste faptul ca prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum si celelalte reglementari comunitare cu caracter obligatoriu fac parte din dreptul aplicabil in Romania si au prioritate fata de dispozitiile contrare ale legilor interne. In opinia noastra, prin aceasta lege se realizeaza o modificare a competentelor organelor reprezentative ale poporului roman, care tine de natura legii constitutionale.

Cu toate acestea, din punct de vedere formal, legea de aderare la Uniunea Europeana nu poate fi o lege constitutionala, chiar daca este adoptata de catre Parlament cu o majoritate de cel putin doua treimi de voturi, deoarece nu respecta celelalte criterii constitutionale ale procedurii de revizuire a Constitutiei: nu este adoptata in fiecare Camera cu o majoritate de doua treimi, nu este supusa procedurii de mediere, nu se aproba prin referendum, nu este supusa controlului de constitutionalitate din oficiu, se supune procedurii de promulgare etc.

Daca avem in vedere legea pentru aderarea la NATO[27], aceste probleme nu se pun nici pe plan substantial si nici pe plan procedural. In acest caz, legea nefiind prevazuta expres de Constitutie ca reglementand o materie rezervata legilor constitutionale sau organice, nu poate fi incadrata din punct de vedere material decat in categoria legilor ordinare. Aceasta solutie ramane valabila si pentru caracterizarea formala a legii de aderare la tratatele constitutive ale Uniunii Europene, deoarece obiectul sau de reglementare a fost plasat de Adunarea Constituanta Derivata in categoria materiilor ce pot fi reglementate prin legi ordinare, ceea ce elimina si in acest caz o contradictie constitutionala reala dintre prevederile art.73, respectiv ale art.76, si cele ale art.148 alin.(1) si art.149 din Constitutie.

In concluzie, Legea de revizuire a Constitutiei a introdus in Legea fundamentala o noua categorie de legi ordinare, legi care se adopta in sedinta comuna a Camerelor, cu o majoritate de doua treimi, sacrificand rationalitatea juridica pentru o ascendenta politica dictata de oportunitati constitutionale legate de aderarea Romaniei la structurile euro-atlantice.