DELINCVENTA JUVENILA - CONSIDERATII GENERALE

1.1. CONCEPT

Conceptul de "delincventa juvenila" cuprinde doua notiuni distincte care trebuie precizate si anume conceptul de "delincventa" si cel de "juvenil". desi ambii termeni au intrat in limbajul comun si par cu semnificatii bine determinate si univoce, ei sunt folositi adesea cu intelesuri diferite nu numai in vorbirea curenta, ci si in limbajul stiintific.

Termenul de "delincventa juvenila" nu este intalnit nici in legislatia penala in tara noastra, nici in dreptul pozitiv al altei tari. el este o creatie a doctrinei penale si a teoriilor criminologice sau sociologice in incercarile lor de a grupa o serie de infractiuni in functie de criterii de varsta considerandu-se, in mod justificat, ca faptele penale prezinta o serie de particularitati determinate de nivelul de maturitate biologica si cu precadere mintala a subiectului activ al infractiunii.

Conceptul de "delincventa juvenila" este sinonim in anumite limbi cum sunt, de pilda, romana, italiana, germana si franceza cu notiuni de criminalitate juvenila (criminalita giovenile, criminalit juveńile). Cu toate acestea la origine, si anume in limba latina, aceste cuvinte aveau intelesuri diferite. Verbul "delinquere" avea conceptia de " a gresi", "a scapa din vedere", "a lipsi", in timp ce prin "crimen" se intelegea "crima la care se asociau semnificatiile de "scuzare" "imputare", pricina a unui rau".

Prin delincventa se intelege o serie de fapte ilicite, indiferent, indiferent daca au sau nu un caracter penal (fuga de la domiciliu, absenta repetata si indelungata de la scoala, precum si anumite fapte imorale care nu constituie infractiuni).

Este posibil si verosimil ca termenul de "delincventa juvenila" sa fi fost introdus si generalizat cu intentia[1] de a nu se asocia conotatiile prea grave ale conceptului de "criminalitate" cu faptele comise de minori. Intrucat in vorbirea corecta din tara noastra si din alte tari (de exemplu Franta si Italia) cuvantul crima era asociat cu un regim sever de executare a pedepselor, s-a introdus prin acceptare tacita, si conceptul de "delincventa" care s-a generalizat in mod treptat in cazul minorilor, fara sa se elimine insa conceptul de "criminalitate". De aceea ele continua sa fie folosite cu aceeasi semnificatie. In Franta si Italia termenul de "criminalitate juvenila" este intalnit cu precadere in literatura juridica in timp ce sintagma "delincventa juvenila" este folosita mai frecvent in studiile si cercetarile criminologice, sociologice si psihologice.

In unele lucrari referitoare la delincventa juvenila este intalnit si termenul de "predelincventa". El desemneaza in mod nediferentiat fie situatia minorului care desi a savarsit o fapta prevazuta de legea (penala) nu raspunde totusi penal datorita varstei, fie situatia minorului care are un comportament imoral, fara ca faptele respective sa fie prevazute de legea penala. Se prezuma astfel ca minorul respectiv este un delincvent potential. Credem insa ca anchetarea anticipata a unei conduite ca fiind premonitorie pentru un comportament infractional viitor este improprie si nu reflecta o analiza conceptuala corecta. De aceea in unele legislatii cu caracter de ocrotire, cum este de exemplu in tara noastra sau in Franta, minorii aflati in asemenea situatii sunt incadrati in categoria "copiilor in pericol" de a comite fapte penale datorita conditiilor necorespunzatoare de mediu social si a unei ambiante imorale care favorizeaza sau poate induce comportamente deviante. Toate aceste observatii ne indreptatesc sa incadram in conceptul de delincventa numai faptele care intrunesc elementele constitutive ale unei infractiuni si sa respingem asocierea acestui termen cu orice situatie care nu intruneste o asemenea situatie.

Conceptul de "delincventa" nu este sinonim cu notiunea de "devianta". Sfera conceptului de "devianta" este mai larga si cuprinde ca forma particulara notiunea de delincventa. In acest sens s-a aratat ca devianta consta in "orice act, conduita sau manifestare care violeaza normele scrise sau nescrise ale societatii, ori ale unui grup social particular".

Este un tip de comportament care se opune celui conventional si cuprinde nu numai incalcarile legii, ci orice "deviere" de conduita care are un caracter patologic constatat medical si reprezinta o abatere de la normele sociale, fiind definita sau perceputa ca stare de membrii unui grup social.

Din punct de vedere penal devianta penala cuprinde toate faptele prevazute de legea penala savarsite, chiar daca imprejurarile in care au fost comise sau anumite caracteristici de varsta ori privind starea mintala a autorilor sau eventualilor participanti sunt cauze legale de inlaturare a caracterului penal al faptei sau a responsabilitatii penale a faptuitorilor si se imparte in:

criminalitatea adultilor - a persoanelor care au depasit varsta minoritatii civile si care au savarsit fapte care intrunesc elementele constitutive ale unei infractiuni, in speta "infractorii";

delincventa juvenila - a minorilor intre 14 si 18 ani care au savarsit cu discernamant o fapta care intruneste elementele constitutive ale unei infractiuni, in speta "delincventii minori";

Deci delincventa juvenila se refera numai la grupa de varsta a minoritatii. Este necesara aceasta precizare deoarece unii cercetatori au inclus in acceptia acestui termen si categoria asa-numitilor "tineri adulti".

Extinderea intelesului, adjectivului juvenil la grupe de varsta care au depasit pragul minoritatii este excesiva si nejustificata. In primul rand nu s-a ajuns la un consens in ceea ce priveste limita superioara a asa-numitei grupe de varsta a "tinerilor adulti". Unii cercetatori se refera la grupa de varsta 19 - 27 ani, altii extind pana la varsta de 25 sau 35 ani. Argumentul invocat pentru includerea faptelor savarsite de acesti tineri in conceptul de "delincventa juvenila" nu mai este de natura strict psihologica sau psihosociala.

1.2. CADRUL LEGISLATIV PRIVIND DELINCVENTA JUVENILA IN ROMANIA

1.2.1. Evolutia regimului penal al minorului in Romania

Primele texte legale importante din secolul XIX care se refera la regimul penal al minorului, le gasim in Codul Penal din 1853 al lui Barbu Stirbei. El reproduce dispozitiile din Codul Penal francez din 1810 prevazute in art. 54 ca minorul de pana la 8 ani nu raspunde penal, fiind considerat iresponsabil. Este vorba despre o prezumtie absoluta (iuris et ab iure) de iresponsabilitate care nu putea fi inlaturata in nici un fel.

Art. 55 prevedea ca minorul intre 8 - 15 ani nu raspunde penal numai daca se dovedeste ca "acuzatul a lucrat fara pricepere". Este intelesul cu care acest text se refera la notiunea de "discernamant", care nu fusese inca adoptata ca neologism in limbajul juridic al epocii. Trebuie retinut ca din redactarea acestui articol "priceperea" era apreciata in functie de momentul savarsirii faptei si nu de cel al judecarii cauzei, iar obligatia stabilirii acestei stari de fapt ii revenea instantei de judecata.

Codul Penal din 1864

Prevederile Codului Penal Barbu Stirbei sunt preluate si introduse in Codul Penal din 1864 care prevede in Titlul VI - "Despre causele care apara de pedeapsa sau micsoreaza pedeapsa" ca:

"Art. 61 - Infractiunea comisa de un copil de 8 ani deplini, nu se pedepseste".

"Art. 62 - Crimele sau delictele comise de un minor, ce are varsta de la 8 ani deplini pana la 15 ani deplini nu se vor pedepsi, daca se va decide de judecata ca acuzatul a lucrat fara pricepere".

Atat minorul intre 8 ani impliniti si pana la 15 ani deplini care a actionat cu pricepere (discernamant), cat si minorul care a depasit aceasta varsta beneficiaza pana la etatea de 20 ani deplini de un regim sanctionator mai bland decat cel aplicat adultilor. Cu alte cuvinte, limita superioara de varsta a minoritatii penale este de 20 ani[2].

Codul Penal 1936

In forma sa initiala Codul Penal din 1936 continea urmatoarele prevederi referitoare la minoritatea penala:

Art. 138 - "Minor este acela care nu a implinit varsta de 19 ani. Copil este minorul care nu a implinit varsta de 14 ani. Adolescent este minorul intre 14 si 19 ani neimplinite".

Inadvertentele din redactarea initiala a Codului Penal din 1936 referitoare la perioada copilariei (pana la varsta de 14 ani) si in limitele de varsta ale adolescentei (intervalul de varsta de la 14 ani impliniti la 15 ani neimpliniti) asociate cu o orientare mai represiva fata de minorii care au savarsit fapte prevazute de legea penala au dus la elaborarea unui act normativ de modificare a regimului penal al minorilor.

Astfel, Legea din 24 septembrie 1938, care coincide si cu momentul asa-numitei "dictaturi regale" modifica total redactarea initiala din Codul Penal din 1936 prevazand doar ca: "Minor este acela care nu a implinit varsta de 18 ani".

Modificarea limitei superioare de varsta a fost motivata aratandu-se dispozitiile din codurile penale italian, francez, polonez si austriac. Aceasta modificare a limitei superioare de varsta din legislatiile diferitelor tari europene se explica prin tendinta din ce in ce mai evidenta a puterii politice de a circumscrie si limita un fenomen a carui amploare a devenit un indicator de apreciere a eficacitatii politicilor sociale. O rata crescuta a (criminalitatii) delincventei juvenile si o pondere importanta a minorilor infractori in criminalitatea globala indica o asistenta sociala si o activitate educationala deficitare, asociate cu fenomene de degradare morala in toate domeniile vietii sociale.

Inadvertenta semnalata in privinta modelului in care Codul Penal din 1936 stabilea perioada adolescentei se explica si prin nevoia de a fixa un interval de timp din viata minorului in care raspunderea sa penala sa fie conditionata de dovedirea ca acesta a savarsit fapta penala cu discernamant.

Doctrina penala si jurisprudenta din tara noastra au cautat sa defineasca conceptul de discernamant sub aspect juridic. In acest sens, se poate mentiona punctul de vedere al lui Vintila Dongoroz care in Tratatul de Drept Penal publicat in 1939 sustinea ca discernamantul nu poate fi explicat decat pornind de la notiunea de capacitate penala. Prin discernamant vom intelege capacitatea de a intelege si de a-si manifesta constient vointa in raport cu un anumit fapt; el fiind deci - capacitatea penala marginita la o speta concreta, iar nu generalizata la orice manifestare a unei persoane.

Notiunea de discernamant imparte perioada minoritatii penale in trei etape distincte si anume:

o perioada in care lipsa discernamantului constituie o prezumtie absoluta inlaturand raspunderea penala;

o perioada in care lipsa discernamantului constituie o prezumtie relativa urmand ca instanta de judecata sa hotarasca pe baza dovezilor prezentate de acuzare daca minorul a actionat sau nu cu discernamant , stabilind eventuala raspundere penala a minorului;

o perioada in care existenta discernamantului este prezumata, in cursul careia minorul beneficiaza de o raspundere penala atenuata.

Codul Penal si Codul de procedura penala din 1969

Aceste acte normative nu aduc multe elemente noi in raport cu legislatia din 1936 in ceea ce priveste regimul minorilor. Elementul cu adevarat de noutate al legislatiei din 1969 il constituie scoaterea minorului care nu a implinit varsta de 14 ani si a celui care a actionat fara discernamant de sub incidenta legii penale. Din pacate insa, aceasta modificare deosebit de importanta pentru reeducarea minorilor noninfractori care au savarsit fara discernamant o fapta prevazuta de legea penala sau care se gaseau in pericol moral de a comite asemenea fapte nu a fost corelata cu un act normativ corespunzator scopurilor urmarite.

Codul Penal din 1969 reia din redactarea initiala a Codului Penal din 1936 prevedea ca minorul care nu a implinit 14 ani nu raspunde penal. In cazurile respective opereaza prezumtia absoluta ca pana la aceasta puncte faptelor prevazute de legea penala savarsite de minor le lipseste unul din elementele constitutive ale oricarei infractiuni si anume vinovatia. Subiectul activ al unei asemenea fapte nu poate fi considerat un infractor, un delincvent. El intra in categoria deviantilor penal, ca si toti ceilalti subiecti care au comis o fapta care datorita unei cauze prevazuta de lege, nu are caracter penal (subiectii in legitima aparare ori care au savarsit fapte in stare de necesitate sau sub constrangere fizica sau morala).

In conformitate cu art. 99 din Codul Penal din 1969, in aceeasi categorie intra si minorii care nu au implinit varsta de 16 ani, fiind prezumati ca au savarsit fara discernamant fapta prevazuta de fapta penala. Pentru a fi inlaturata aceasta prezumtie relativa dovada discernamantului trebuie facuta de organele judiciare. Dimpotriva, minorii intre 16 si 18 ani neimpliniti sunt prezumati responsabili.

Deci, ca si in legislatiile penale anterioare, problema discernamantului continua sa fie un element hotarator pentru stabilirea raspunderii penale a minorului intre 14 si 16 ani. In literatura de specialitate publicata dupa intrarea in vigoare a Codului Penal din 1969 s-a aratat ca aceasta "zona intermediara" pe care o creeaza problema dovedirii discernamantului minorului intre 14 si 16 ani neimpliniti formeaza doua subcategorii: una a minorilor care raspund penal in mod conditionat si anume daca se dovedeste ca la savarsirea faptei au lucrat cu discernamant, adica si-au dat seama ca savarsesc o fapta rea care pricinuieste altcuiva o vatamare; o alta categorie, a minorilor care nu raspund penal, fiindca nu se face dovada ca au lucrat cu discernamant.

In Codul Penal din 1936 obligativitatea instantei de a dispune culegerea informatiilor despre starea morala a minorului si despre conditiile in care acesta a fost crescut si a trait constituiau o prevedere inscrisa in    art. 139 Cod Penal.

Noul Cod Penal nu elimina aceasta dispozitie, dar o reia in art. 482 din Codul de procedura penala sub denumirea "obligativitatea efectuarii anchetei sociale" subordonand-o exclusiv scopului individualizarii judiciare a masurii educative sau a pedepsei. Este vorba de date privitoare la purtarea pe care minorul o are in mod obisnuit, la starea fizica si mentala a acestuia, la antecedentele sale, la conditiile in care fost crescut si a trait, la modul in care parintii, tutorele sau persoana in ingrijirea careia se afla minorul isi indeplinesc indatoririle lor fata de acesta si in general cu privire la orice elemente care pot servi la luarea unor masuri sau la aplicarea unor sanctiuni fata de minor. Ancheta sociala este asociata de persoane anume desemnate de autoritatea tutelara.

Cu alte cuvinte, informatiile respective pot fi considerate in mod explicit si exclusiv ca elemente necesare individualizarii judiciare a sanctiunii, nu si ca repere pentru aprecierea nivelului general de dezvoltare fizica, mintala si morala a minorului in vederea stabilirii existentei sau inexistentei discernamantului cu privire la fapta pe care a comis-o. De aceea doctrina penala a venit cu precizarea ca existenta sau inexistenta discernamantului trebuie sa fie stabilita in raport cu natura faptei savarsite, cu imprejurarile concrete ale acesteia si cu datele referitoare la persoana minorului.

Se subliniaza rolul auxiliar al anchetei sociale in lamurirea acestei probleme in cazurile in care legea penala instituie obligatia stabilirii de catre instanta de judecata pe baza dovezilor prezentate de acuzare, daca minorul intre 14 si 16 ani neimpliniti a actionat cu discernamant. Minorii care raspund penal, aceia care au implinit varsta de 16 ani, nu pot beneficia de minoritate ca o cauza speciala de inlaturare a caracterului penal al faptei, ci de una din celelalte cauze prevazute de art. 44 - 49 si art. 51 Cod Penal (legitima aparare, constrangere).

1.2.2. Instrumente juridice internationale privind protejarea tinerilor. Promovarea si Protectia Drepturilor Copiilor: Justitia Juvenila

A. Efectul Conventiei Natiunilor Unite asupra Drepturilor Copilului

Conventia asupra Drepturilor Copilului a fost adoptata de Adunarea Generala in rezolutia sa din 44/25 din 20 noiembrie 1989; deschisa pentru semnaturi si ratificare sau accesare la 26 ianuarie 1990, intrata in vigoare la 2 septembrie 1990. A obtinut practic ratificarea internationala. Intr-o perioada foarte scurta de timp a devenit instrumentul international de drepturi ale omului cu cel mai mare numar de ratificari, demonstrand angajamentul special al comunitatii internationale in promovarea si protejarea drepturilor copiilor.

Ratificarea Conventiei implica recunoasterea drepturilor formulate in aceasta. O ratificare ulterioara implica un angajament al statelor de a adopta toate masurile necesare pentru asigurarea si respectarea drepturilor recunoscute de Conventie. Statele sunt obligate sa-si armonizeze legile, procedurile si politica lor nationala cu Conventia.

Conventia inglobeaza drepturile omului recunoscute la nivel universal si ofera un cadru acceptat pentru promovarea si protejarea drepturilor copilului. Toate drepturile sunt indivizibile si legate intre ele, fiecare dintre acestea fiind inerente demnitatii si integritatii umane. Se aplica atat situatiile normale cat si celor dificile si acopera toate aspectele din viata unui copil.

Nou - discriminarea, "interesele de baza" si participarea copilului sunt principii de baza de Conventiei. In toate actiunile sale, aceste principii vor fi considerate de o importanta primara (Articolul 3).

Conventia recunoaste drepturile copiilor de a-si exprima opiniile si de a fi luati in considerare in totalitate, de a fi informati si ascultati. In toate problemele ce afecteaza copilul, i se vor acorda opiniilor copiilor importanti cuvenita (Articolul 12) mai ales in deciziile care-i afecteaza si care le permit sa se bucure si sa nu fie lipsiti de drepturile fundamentale.

Prevederile Conventiei specifice administrarii justitiei juvenile sunt continute in Articolele 37, 39 si 40. Principiile si masurile stipulate de aceste Articole ale Conventiei ce se refera la justitia juvenila exista si de fapt, deriva din cele ale instrumentelor justitiei juvenile.

Copiii nu trebuie sa fie subiect al torturii, al tratamentului sau pedepsei crude, se prevede in Articolul 37 al Conventiei. Copiii nu ar trebui arestati in numele legii sau lipsiti de libertate. In timp ce se afla in custodie, copiii vor fi separati de adulti, ei au dreptul sa obtina asistenta legala sau de alta natura cum ar fi: asistenta medicala, servicii psihologice si asistenta prin interpreti, dreptul de a-si contacta familiile. Totii copiii (vor fi tratati) privati de libertate vor fi tratati cu umanitate si respect intr-o maniera care sa tina cont de nevoile speciale legate de varsta.

Articolul 37 stipuleaza mai departe ca privarea copilului de libertate poate fi folosita doar ca o masura de ultim resort si pentru o perioada foarte de timp. Interzice impunerea pedepsei cu moartea si sentinta de inchisoare pe viata fara posibilitatea de eliberare a copiilor.

Articolul 39 al Conventiei obliga Statele Parti sa ia masuri adecvate pentru a promova recuperarea fizica si psihica si reintegrarea sociala a copiilor, victime ale oricarei forme de neglijare, exploatare sau abuz, tortura sau orice alta forma de cruzime, lipsa de omenie, tratament ori pedeapsa degradanta. Astfel de "recuperare" si "reintegrare" urmeaza a se face intr-un mediu sanatos, cu respect de sine si demnitate.

Copiii aflati in conflict cu legea au dreptul la un mod de tratare ce promoveaza un sens al demnitatii si valorii, luand in considerare varsta si avand ca scop reintegrarea in societate, se specifica in articolul 40 alineat 1 al Conventiei. Copiii au dreptul la garantiile de baza pentru asistenta legala sau un altfel de asistenta de aparare. Trebuie evitate procedurile juridice si plasamentele institutionale.

In articolul 40 alineat 2 al Conventiei copiii declarati sau acuzati de a fi incalcat legea penala au dreptul la garantiile minime ale procesului legii. Acestea include protectia legala impotriva: presupunerii de a fi nevinovat inainte de a fi dovedit vinovat; informarea prompta si directa cu toate acuzatiile; asigurarea de asistenta legala sau de orice alt fel de asistenta pentru pregatirea apararii; hotararea vinei, fara intarziere de catre o autoritate competenta, intr-o audiere corecta; a nu fi obligat sa depuna marturie sau sa marturiseasca ca fiind vinovat; examinarea martorilor adversi si obtinerea participarii martorilor in numele apararii revazute de o autoritate competenta superioara; a avea intimitate deplina respectata in toate etapele procedurii.

Mai departe, articolul 40 alineat 3 al Conventiei stipuleaza ca: "Statele Parti vor promova stabilirea legilor, procedurilor autoritatilor si institutiilor aplicabile, mai ales copiilor considerati, acuzati sau recunoscuti ca ar fi incalcat legea penala".

In continuare Statele Parti vor stabili: o varsta minima de la care copii vor fi considerati a nu fi responsabili de crime; masuri prin care sa nu se apeleze la proceduri judiciare cum ar fi alternativele ce exista in schemele de diversiune; respectarea drepturilor omului si a protectiilor legale; o serie de dispozitii cum ar fi: grija, indrumarea, supravegherea, eliberarea conditionata, programe de educare profesionala si alte alternative la asistenta institutionala ce pot asigura copiii ca sunt tratati intr-o maniera adecvata bunastarii lor si in proportie si cu circumstantele lor, dar si cu infractiunea.

B. Scopul, Continutul si Semnificatia Instrumentelor de Justitie Juvenila al Notiunilor Unita

Instrumentele de justitie juvenila ale Natiunilor Unite, de exemplu: Liniile Directoare de la Riyadh, Regulile de la Beijing ofera cadrul normativ pentru protejarea drepturilor copiilor - printr-o "administratie a justitiei juvenile" specializata, separata si distincta.

Impreuna, instrumentele constituie un set complet de standarde universale si stabilesc obiective si practica adecvata ce trebuie urmate de comunitatea umana, servind ca model pentru Statele Membre, cei care iau decizii si fac politica si o baza de la care sa se porneasca reforma in domeniul justitiei juvenile. Aceste instrumente sunt menite sa protejeze statutul, drepturile, interesele si asistenta sociala a persoanelor tinere si sa asigure tratarea si considerarea lor corecta prin sisteme de justitie, in intreaga lume.

Ele sustin decriminalizarea, de-penalizarea, interventia formala minima, evitarea etichetarii si stigmatizarii, o reactie temperata fata de comportamentul tinerilor, interzicerea inumanitatii, cruzimii sau a modului de tratare dura, disciplinei sau corectiei (corporale sau mentale) de orice forma.

1. Liniile Directoare de la Riyadh

Liniile Directoare de la Riyadh stabilesc standardele pentru prevenirea delincventei juvenile. Ele acopera stagiul pre-conflict, inainte ca tinerii sa intre in conflict cu legea.

Liniile Directoare se concentreaza asupra evitarii conflictului cu legea si cu multele sale efecte adverse, limitand interventia oficiala precum si scopul si definitia "delincventei" si abolirea statutului crimelor. Ele ofera un cadru conceptual edificat, o abordare si o viziune ce se refera la politica de prevenire a delincventei progresive si promoveaza actiuni ce sunt de dorit a fi urmate de comunitatea umana. Scopul lor este sa modernizeze statutul si calitatea vietii copiilor si sa promoveze respectul pentru ei. telurile de prevenire a delincventei sunt non-coercitive, non-stigmatizante si non-punitive. Ele interzic purtarea dura, pedeapsa, corectia de orice forma acasa, la scoala sau in orice alta institutie.

Liniile Directoare apeleaza la o orientare centrata pe copil si o perspectiva de dezvoltare a copilului ce evolueaza catre prevenirea delincventei ca parte integranta a administratiei justitiei juvenile. Se acorda o atentie speciala copiilor ce sunt cu un risc social ridicat, de exemplu situatii ce compromit dezvoltarea copilului, maresc vulnerabilitatea de a cadea victime sau de a produce infractiuni. In acest scop, masurile complete, inter-disciplinare si zonale sunt conturate pentru a asigura tinerilor o viata fara crime, victime si conflicte cu legea, cu accent pe modalitatile de interventie protectiva si preventiva, non-deranjanta.

Astfel, aplicatia Liniile Directoare solicita un efort conjugat de prevenire a delincventei ce include un rol de participare si de luare de decizii pentru tinerii insisi. In acest scop, ele au un rol de model ce promoveaza participarea activa de partea diverselor agentii si institutii de socializare, inclusiv familia, sistemul educational si comunitatea.

2. Regulile de la Beijing

Regulile de la Beijing reflecta spiritul si scopurile justitiei juvenile. Ele stabilesc preceptele si premisele de baza si formeaza standardele minime in scopul manevrarii, procesarii si "tratarii" tinerilor ce intra in conflict cu legea, in cadrul unui sistem si al unei administratii a "justitiei juvenile".

Maximele metodelor folosite promoveaza o diferentiere marcanta intre adulti si tineri, in lege, in proceduri si practica si au ca scop evitarea efectelor negative ale proceselor si procedurilor ce vin in conflict cu legea, mai ales in detentia custodiala a persoanelor tinere, datorita varstei si vulnerabilitatii lor.

Preceptele centrale ale sistemului de justitie juvenila, asa cum sunt guvernate de Regulile de la Beijing, include: legiferarea legislatiei specifice, ridicarea limitei de varsta a responsabilitatii criminale; acordarea drepturilor de proces legal comparabil cu cele ale adultilor, in plus cu protectie bazata pe varsta si consideratii pentru persoanele tinere; o limitare stricta a privarii de libertate sau incarcerarii si a oricarei forme de institutionalizare, pe o perioada necesara minima de timp si doar in cazul celor mai grave infractiuni; tribunale separate pentru tineri, avantaje de detentie deschisa separate, recunoasterea unei reabilitari specializate, cu efect educational.

Regulile pledeaza pentru tratarea corecta a persoanelor de sex feminin care, asa cum au demonstrat cercetarile, sunt mai dur tratate, mai vulnerabile la asalturile sexuale in custodia unui personal predominant masculin si mai probabil au probleme si nevoi speciale, servicii si avantaje adecvate.

Mai departe, se apeleaza la modernizarea profesionalismului personalului, programe si servicii, coordonare interzonala si inter-agentie; utilizarea cercetarii stiintifice ca baza a unui program de dezvoltare, evaluare, luarea de decizii si de noi metode.