SISTEMUL DREPTULUI SI DREPTUL CIVIL

SISTEMUL DREPTULUI SI DREPTUL CIVIL

Sectiunea I

Notiuni introductive

1. Terminologie. Iustitia est constans et perpetua voluntas ius suum cuique tribuendi (Justitia sau dreptatea este vointa constanta si perpetua de a acorda fiecaruia dreptul sau). Jurisprudentia est divinarum atque humanarum regum notitia, justi atque injusti scientia (Jurisprudenta este cunoasterea lucrurilor divine si umane, a faptelor juste si a celor injuste; cunoasterea legilor si arta de a le aplica). Iuris praecepta sunt haec: honeste vivere, alterum non laedere, suum cuique tribuere (Regulile dreptului sunt acestea: a trai in mod cinstit, a nu vatama pe altul, a da fiecaruia ce i se cuvine). Dreptatea, justitia, regulile dreptului - sunt notiuni explicate de la inceput intr-unul dintre cele mai valoroase manuale juridice aparute in cursul timpului, Institutiile lui Iustinian (Liber primus, De iustitia est iure). Pe de alta parte, jurisconsultul Ulpian, in prima carte a Institutiunilor, arata ca "cei care se consacra studierii dreptului trebuie sa caute sa cunoasca mai intai de unde isi trage originea termenul de drept (ius)".

Trei acceptiuni ale termenului drept pot fi mentionate astazi, cu subliniere ca intregul lor continut va fi cuprins treptat, pe masura studieirii dreptului in general si a dreptului civil in special. Mai intai, dreptul obiectiv trimite la totalitatea regulilor, a preceptelor, a legilor care carmuiesc activitatea omului in societate si care pot fi impuse prin forta publica la nevoie. Pe de alta parte, in sens     subiectiv dreptul desemneaza prerogativele persoanei in societate, facultatile care ii permit sa se manifeste intr-un anumit sens, sa faca sau sa nu faca ceva. Exempli gratia, dreptul de proprietate este un drept subiectiv (civil) care ii acorda proprietarului anumite prerogative prevazute expres in art. 480 C.civ.: "de a se bucura si dispune de un lucru in mod exclusiv si absolut (drept subiectiv, s.n.), insa in limitele determinate de lege (dreptul obiectiv, s.n.)". In fine, dreptul in sens de stiinta studiaza "dreptul obiectiv si drepturile subiective ce decurg din el". Stiinta juridica nu este doar o stiinta despre norme, ci o cunoastere a dreptului care este parte integranta din drept, in cele din urma ea face dreptul sa existe. Componenta a sistemului stiintelor sociale, stiintele juridice, la randul lor, considerate ca intreg, se constituie intr-un sistem care cuprinde stiintele juridice istorice, stiintele juridice de ramura si stiintele ajutatoare sau participative. Obiectul specific de cercetare juridica il constituie realitatea juridica, componenta a realitatii sociale, iar stiinta dreptului se ocupa de cercetarea aspectelor fundamentale ale acesteia: legile existentei si dezvoltarii statului si dreptului; formele concret-istorice ale statului si dreptului; institutiile politice si juridice; corelatia cu celelalte componente ale sistemului social; structurile si libertatile fundamnetale ale omului si cetateanului; indatoririle cetateanului, etc.

S-a subliniat ca notiunea de drept nu se confunda cu cea de lege ori justitie, chiar daca intre ele exista o stransa legatura. Legea este una din formele pe care le imbraca dreptul (non ex regula jus sumatur, sed ex jure, quod est, regula fiat, Paulus), iar justitia este o idee morala ce se regaseste mai mult sau mai putin in lege.

2. Sistemul dreptului si diviziunile sale. Kant avertiza ca intrebarea "ce este dreptul?" ar putea sa-l puna in incurcatura pe jurist, daca nu vrea sa raspunda tautologic sau, fara sa ofere o solutie universala, are in vedere legile dintr-o anumita tara, intr-o anumita epoca, fiind asemanatoare provocarii profesionale adresate logicianului prin intrebarea "ce este adevarul?". Dreptul ar fi "totalitatea conditiilor conform carora liberul arbitru al unui om se poate uni cu liberul arbitru al altuia, conform unei legi universale a libertatii" sau "notiunea care se desprinde din conditiile in care facultatea de a se dezvolta a fiecaruia se acorda cu facultatea de a se dezvolta a aproapelui, in baza unei legi universale de liberate".

S-a aratat ca definitiile dreptului pot fi impartite in trei categorii. Mai intai, definitii care pleaca de la continutul ideii de drept si postuleaza o anumita conceptie asupra problemei fundamentului dreptului. Asa ar fi definitia jurisconsultului Ulpianus: Juris praecepta sunt haec: honeste vivere, neminem laedere, suum jus cuique tribuere (a trai in mod cinstit, a nu face rau nimanui, a atribui fiecaruia ce este al sau). A doua categorie include definitiile care pornesc de la izvoarele dreptului, care facand abstractie de continutul si forma dreptului, il caracterizeaza prin izvoarele de la care provine, si sfarsesc prin a identifica dreptul cu legea. Pot fi amintiti aici autorii francezi din secolul al XIX-lea, primii comentatori ai Codului civil francez, considerat atunci "perfect si complet", asa incat multa vreme cursul de drept civil se numea in facultatile franceze "curs de Cod civil" (un mare profesor al timpului, Bugenet, incepea cursul sau astfel: "Nu cunosc dreptul civil, explic numai Codul Napoleon"). In acelasi sens sunt definitiile pozitivistilor pentru care nu exista alt drept decat cel care emana de la stat (Ihering, renumitul jurisconsult german, arata ca dreptul este totalitatea normelor in virtutea carora intr-un stat se exercita constrangerea; Kelsen, renumitul profesor vienez, rezuma teoria etatista a dreptului intr-o formula sugestiva: orice drept este un drept de stat, orice stat este un stat de drept). In fine, a treia categorie cuprinde definitiile formale, care tin seama de forma pe care o imbraca regulile sociale pentru a deveni juridice, subliniind forma pe care o prezinta dreptul in mod permanent, fara a include elementele trecatoare. Dreptul apare astfel ca totalitatea normelor de purtare sociale, care reglementeaza raporturile oamenilor in societate si care pot fi aduse la indeplinire prin forta materiala la nevoie.

S-a subliat ca dreptul este o structura externa de reguli de conduita, ce functioneaza ca o ordine de seductie sau de constrangere, avand ca fundament egocentrismul individului uman rezulat din insuficienta de sine. Dreptul este un ansamblu sistemic influentat de modificarea ideilor fundamentale care asigura coeziunea sociala si care, la randul sau, influenteaza evolutia constiintei colective. Caracterul sistemic al dreptului impune ca intre normele sale, intre elementele sale interne, sa nu existe contradictii, ci coerenta, precum si o ierarhizare formala in cadrul careia orice norma se sprijina pe o norma superioara (cu exceptia normelor constitutionale). Scopul dreptului privit astfel este realizarea unui echilibru de interese din care sa rezulte armonia sociala, care va fi atinsa prin jocul a doi factori (a caror importanta variaza in timp): unul de ordin moral, ideal, ideea de justitie, iar altul de ordin practic, utilitar, ideea de ordine (impusa de nevoia de stabilitate a societatii si de siguranta a individului).

Alcatuirea sistemica a dreptului asigura unitatea normelor juridice si gruparea lor pe parti interdependente, considerate astazi subsisteme ale sistemului, si anume, pe ramuri si institutii juridice. Ramura de drept apare ca un ansamblu de norme juridice care reglementeaza relatiile sociale dintr-un anumit domeniu al vietii sociale, in baza unei metode specifice de reglementare si a unor principii comune (dreptul civil este o ramura a dreptului). La randul ei, institutia juridica trimite la normele ce reglementeaza un grup de relatii juridice inrudite, dupa metoda de reglementare specifica ramurii din care fac parte; contureaza, astfel, o categorie aparte de raporturi juridice. S-a subliniat ca diviziunile dreptului nu corespund neaparat unei deosebiri absolut esentiale intre diferitele ramuri ale dreptului, unei reale diferentieri de natura intre ele, ci sunt procedee de clasificare logica, intrebuintate in scop didactic, pentru facilitarea studiului dreptului, sau intr-un scop practic, pentru facilitarea aplicarii lui. Asa se explica de ce diviziunile dreptului s-au schimbat in timp, iar discutia privind delimitarea domeniului diferitelor parti ale dreptului ramane deschisa.

In dreptul roman existau trei diviziuni fundamentale ale dreptului. Mai intai, se distingea intre dreptul public si dreptul privat, diviziune care se pastreaza si astazi. Dreptul public ocroteste interesele publice (ad statum rei Romanae spectat), iar cel privat - pe cele private (ad singulorum utilitatem). Pe de alta parte, dreptul privat cuprindea trei parti: jus naturale, jus gentium si jus civile. Mai intai, jus naturale este "dreptul cu care natura a invatat toate fiintele insufletite" (quod natura omnia animalia docuit). Pe de alta parte, jus gentium este dreptul comun tuturor popoarelor (quo omnes gentes utuntur), pe care natura il impune tuturor popoarelor (quod naturalis vero ratio inter omnes homines constituit), el se aplica atat romanilor, cat si strainilor. In fine, jus civile era, spre deosebire de jus gentium, dreptul propriu cetatenilor unei cetati (quod quisque populus ipse sibi constituit), care la romani se numea si jus Quiritium. O alta diviziune, dupa izoarele dreptului, este aceea in jus civile si jus honorarium; in aceasta acceptiune jus civile este dreptul care deriva din lege si din interpretarea jurisconsultiolor, iar jus honorarium este cel care deriva din opera magistratului, a pretorului (honos, magistratura).

Chiar daca exista divergente asupra delimitarii dreptului public de dreptul privat, distinctia s-a impus si ramane utila, admitandu-se, spre exemplu, ca din dreptul public fac parte dreptul constitutional, dreptul administrativ ori dreptul penal, iar dreptul privat cuprinde dreptul civil, dreptul comercial, dreptul familiei etc. Pe de alta parte, se poate distinge intre dreptul intern, propriu unui stat, si dreptul international, care reglementeaza raporturile dintre state (care se imparte, urmand distinctia public-privat, in drept international public si drept international privat).

3. Consideratii istorice. Pentru romani jus civile era dreptul aplicabil cetatenilor romani, dreptul quiritilor, opus lui jus gentium, aplicabil tuturor popoarelor din statul roman (peregrini, provinciali, cetateni); cetatile independente din Imperiu, care isi pastrau autonomia legislativa, aveau un drept civil propriu (jus civitatis). Expresia drept civil a desemnat in Evul Mediu, initial, dreptul roman din opera lui Iustinian, cunoscuta sub numele de Corpus iuris civilis, prin opozitie cu jus canonicum, dreptul canonic (cele patru parti ale legislatiei lui Iustinian, anume Codul, Digestele, Institutiile si Novelele formeaza un tot unitar, care la inceputul secolului al XII-lea va lua denumirea de "Colectia dreptului civil", pastrata pana astazi). Treptat, prin drept civil s-a inteles numai dreptul privat din compilatiile lui Iustinian, prin opozitie cu dreptul public cuprins in ele, care nu se mai aplica (de vreme ce organizarea statului era diferita de cea rezultata din textele romane). Din acest moment dreptul roman se aplica numai institutiilor de drept privat, iar dreptul civil ia pentru prima oara acceptiunea de drept privat (pe care o pastreaza si astazi, chiar daca s-a divizat si el).

In sistemul nostru, expresia drept civil apare tarziu, la inceputul secolului al XIX-lea, pentru ca pana atunci normele de drept civil nu aveau o denumire proprie, fiind cuprinse in "pravilele plugaresti" ori in "dreptul bisericesc", incluse in pravilele secolului al XVII-lea si in documentele vremii. In Praviliceasca condica din 1780 pricinile sunt impartite in penale ("de vinovatii sau ale puscarii") si toate judecatile celor ce se judeca, in care intra si cele civile. Reglementand competenta "judecatorilor de pe la judete", pravila distinge intre pricinile politicesti (civile) ale taranilor si cele plugaresti, care erau civile si de politie rurala. In materie civila pravila face o clasificare in "pricini de lucrari" si "pricini de dat si luat" (adica pricini in legatura cu bunurile si cu contractele). Termenul politicesc (civil) devine tot mai uzual: in Manualul juridic al lui Andronachi Donici, in predoslovie se vorbeste de pravilele politicesti; titlul grecesc al Codului Calimach (1817) este Kodix politikos; Legiuirea Caragea (1818) reglementeaza in partea a VI-a, "Pentru ale judecatilor", capitolul 1, prigonirea politiceasca; Regulamentele organice (art. 280 R.O. Moldova) reglementeaza pricinile politice (civile) in opozitie cu cele negutitoresti (comerciale). In fine, in editia romaneasca a Codului Calimach din 1835 apare chiar in titlu termenul tivil (Codica tivila sau politiceasca a Printipatului Moldovei, primul cod civil specializat din tarile romane), iar de la legislatia din 1864 termenul civil devine singurul utilizat in materie.

In perioada feudala, poporul roman, impartit in cele trei tari romanesti, avea un sistem de drept popular, bine inchegat, bazat pe o conceptie juridica obsteasca unitara (drept obisnuielnic sau drept popular roman) si o legislatie taraneasca ce consemna viata comunitara printr-o lege a tarii sau obicei al pamantului, cu variante locale minore de la o tara la alta: dreptul aplicat pe intreg teritoriul era cutumiar, cu substrat dac si roman. In timp, Transilvania va avea un sistem de drept strain, care nu exclude insa aplicarea cutumei romanesti, iar Tara Romaneasca si Moldova vor recepta dreptul bizantin, asa incat pravilele romanesti din secolul al XVII-lea vor avea de multe ori dispozitii asemanatoare: Cartea romaneasca de invatatura (1646), Pravila aleasca, cunoscuta si sub numele de Pravila lui Eustratie (1632) in Moldova si Indreptarea legii (1652, Pravila cea Mare a lui Matei Basarab) in Tara Romaneasca (se admite existenta unei unitati juridice anterioara unitatii politice din 1859). Influenta bizantina se resimte si in pravilele urmatoare: in Moldova, Sobornicescul hrisov (1785, 1835, 1839), proiectul de Cod civil si penal (sub domnia lui Alexandru Muruzi Voevod) al lui Toma Carra (1806), Manualui juridic al lui A. Donici (1814) si Codul Calimach (1817) inspirat din Codul civil austriac (1811), bazat la randul sau pe un drept romano-bizantin, iar in Tara Romaneasca, proiectele de Cod de drept general ale lui M. Fotino (1765, 1766, 1775,1777), Pravilniceasca condica (1780) si Legiuirea Caragea, care incearca o sistematizare a cutumelor, legilor romanesti si bizantine aplicate pe teritoriul tarii si dreptul domnesc, inspirandu-se si din dreptul francez (intocmita de logofetii Atanasie Christopulo si Nistor, intra in vigoare la 1 septembrie 1818, sub domnia lui Ion Gh. Caragea)

Incepand cu Regulamentele organice (1831, completat in 1847 in Tara Romaneasca, si 1832 in Moldova) se observa o influenta franceza (ce va culmina cu momentul Codului civil) asupra procesului legislativ, in ceea ce priveste structura institutiilor ori terminologia folosita: legea moldoveneasca privind organizarea tutelei din 1840; Codul comercial francez din 1808 este tradus in romaneste si pus in aplicare in Tara Romaneasca, iar in Moldova se aplica in practica, desi nu este introdus oficial; doctrina si jurisprudenta franceza au o influenta din ce in ce mai vizibila. Regulamentul organic al Tarii Romaneste recomanda in art. 241 alcatuirea unui cod civil si penal moderne, iar in 31 martie 1831 chiar se instituie o comisie pentru a alcatui o condica politica si penala, insa fara vreun rezultat. Inceputul secolului al XIX-lea aduce in Europa un puternic curent de codificare, iar exemplul legislatiei napoleoniene este urmat cu entuziasm, context in care se pregateste si adoptarea unui cod civil roman.

4. Momentul Codului civil. Codul civil roman a fost elaborat si pus in aplicare in timpul domniei lui Alexandu I. Cuza, care la 17 iulie 1862 istituie o comisie de specialisti ce elaboreaza un proiect de Cod civil roman, dupa modelul Codului civil francez, depus la Adunarea legislativa la sfarsitul anului 1863, fara a ajunge sa fie adoptat. Dupa 2 mai 1864, Domnul invita Consiliul de stat sa intocmeasca un Cod civil, cu recomandarea de a lua ca model Codul civil italian al lui Pisanelli. Pornind de la proiectul existent si avand ca model principal Codul civil francez (contrar recomandarii domnului), membrii comisiei au finalizat proiectul in mai putin de sase saptamani, asa incat la 26 noiembrie 1864 Codul civil a fost sanctionat de Cuza, la 4 decembrie a fost promulgat si imediat a inceput publicarea sa in Monitorul Oficial. In graba cu care s-a lucrat s-au strecurat numeroase erori la copierea manuscrisului si la tiparire, asa incat Codul este publicat in aprilie 1865 intr-o a doua editie oficiala, care va fi impartita imediat instantelor judecatoresti si privita ca editia autentica a Codului civil. Termenul initial de punere in aplicare este 1 iulie 1865, dar intrucat Codul de procedura civila si Legea de organizare judecatoreasca, necesare pentru aplicarea sa, nu fusesera promulgate, se amana la 1 decembrie 1865. Important de subliniat este ca, spre deosebire de legea franceza din 21 martie 1804 care abroga expres toate normele juridice anterioare, Codul civil roman prevede in art. 1912: "Codicii domnilor Calimach si Caragea si orice alte legii civile anterioare, ordonantele domnesti si instructiunile ministeriale din ambele Principatele Unite sunt abrogate, in tot ce nu este conform regulelor prescrise in prezentul Codice", permitand aplicarea legilor si cutumelor anterioare care nu contraziceau dispozitiile sale. Ulterior apar numeroase editii particulare, bine primite de practicieni, precum Comparatiune intre Codul civil roman si Codul Napoleon, de Constantin Nacu (Bucuresti, fara an) ori Codul civil adnotat, de Constantin Hamangiu in colaborare cu Nicolae Georgean (noua volume, Bucuresti, 1925-1934). Fara indoiala, momentul Codului civil este crucial pentru dezvoltarea stiintei dreptului civil roman. El impune o jurisprudenta unitara, apar periodice si reviste juridice, iar doctrina reactioneaza si aduce lucrari de referinta ale unor ilustrii juristi antebelici: Dimitrie Alexandresco, Explicatiunea teoretica si practica a dreptului civil roman (11 volume); Constantin Nacu, Drept civil roman (8 volume, 1901-1903); Matei B Cantacuzino (profesor la Universitatea din Iasi) Elementele dreptului civil (1922); Constantin Hamangiu (consilier la Inalta Curte de Casatie si Justitie), I. Rosetti-Balanescu, Al. Baicoianu, Tratat de drept civil roman (3 volume, 1928).

Codul civil roman este impartit in carti si acestea in titluri, fiecare titlu avand ca obiect o materie speciala. Astfel, intr-un titlu preliminar (art. 1-5) se trateaza "despre efectele si aplicarea legii in general", cartea I "Despre persoane", art. 6-460, are 11 titluri (in prezent, abrogate), cartea II "Despre bunuri si despre diferitele modificatiuni ale proprietatii", art. 461-643, are 4 titluri, cartea III "Despre diferitele moduri prin care se dobandeste proprietatea", art. 644-1910, are 20 titluri si, in fine, "dispozitii generale" art. 1912-1914, in total 1914 articole, fata de 2281, cat are modelul sau francez. Chiar daca aceasta impartire este criticabila (pentru amploarea partii a treia fata de celelalte doua, spre exemplu), este explicabila traditional, pentru ca este preluata structura Institutelor lui Iustinian (ce reproduce structura operei lui Gaius - numit adesea de Iustinian Gaius noster - care a inlocuit tratarea cazuistica a dreptului roman, cu una sistematica, tripartita, privind persoanele, bunurile, si actiunile). S-a subliniat ca in Codul civil roman, ca si in modelul sau francez, individul este luat ca baza a dreptului, urmarindu-se protejarea lui prin asigurarea protejarii persoanei, prin asigurarea egalitatii juridice a tuturor in fata legii, dar si prin protectia proprietatii private.

Codul civil a suferit in timp numeroase modificari, inainte si dupa anul 1947, determinate, in principal, de schimbarile relatiilor sociale, au existat numeroase discutii si initiative privind un nou cod, iar in septembrie 2004 Senatul Romaniei a adoptat un proiect de lege privind Codul civil, ce a fost inaintat Camerei Deputatilor (considerata camera decizionala potrivit art. 75 din Constitutie).

Sectiunea a II-a

Definitia, locul si rolul dreptului civil

1. Notiune. Dreptul civil sau privat este acela care reglementeaza raporturile particularilor dintre ei si care este propriu unei natiuni (jus proprium civitatis), arata la inceputul secolului al XX-lea Dimitrie Alexandresco (Explicatiunea teoretica si practica a dreptului civil roman, tomul I, p. 34). Se considera ca dreptul civil reglementeaza raporturile intre particulari independent de apartenenta lor la un grup social sau profesional. In decursul timpului, dreptul civil - ca ramura a sistemului dreptului romanesc - a primit mai multe definitii, impunandu-se aceea potrivit careia dreptul civil este acea ramura care reglementeaza raporturi patrimoniale si nepatrimoniale stabilite intre persoane fizice si persoane juridice aflate pe pozitii de egalitate juridica.

Definirea dreptului civil tine seama de sistemul dreptului si impartirea acestuia in ramuri de drept, precum si de diviziunea dreptului in drept public si drept privat (notiuni aprofundate de Teoria generala a dreptului).

Se admite ca pentru delimitarea ramurilor de drept criteriul fundamnetal este obiectul de reglementare juridica (categorie omogena de relatii sociale care sunt reglementate de un ansamblu de norme juridice), completat cu o serie de criterii auxiliare precum: a) metoda de reglementare, constand in mijloacele folosite pentru a exercita o anumita influenta asupra diferitelor relatii sociale (in dreptul civil metoda folosita este egalitatea juridica a partilor); b) caracterul normelor juridice (in dreptul civil sunt preponderente normele dispozitive, permisive sau supletive); c) natura sanctiunilor care intervin pentru incalcarea normelor (specifica dreptului civil este actiunea in justitie); d) calitatea subiectelor (in dreptul civil, spre deosebire de alte ramuri, este suficienta calitatea de persoana fizica sau persoana juridica, fara a fi necesara calificarea subiectelor); e) principiile proprii unei ramuri de drept care, coroborate cu alte criterii, pot ajuta la determinarea sferei raporturilor juridice de drept civil; f) vointa legiuitorului care poate fi hotaratoare in desprinderea unei parti dintr-o ramura a dreptului si transformarea ei intr-o ramura noua de drept (asa cum adoptarea Codului familiei in anul 1954 a determinat aparitia Dreptului familiei).

Din aceasta definitie se vor retine urmatoarele elemente: 1) dreptul civil este o ramura a sistemului national de drept roman; 2) raporturile patrimoniale si cele nepatrimoniale formeaza obiectul acestei ramuri; 3) subiectele dreptului civil sunt persoanele fizice si persoanele juridice; 4) pozitia de egalitate juridica a subiectelor raportului de drept civil.

S-a subliniat ca dreptul civil este individualist si liberal. Individualismul ii vine de la surse, de vreme ce dreptul roman si revolutia franceza au fost impregnate de spiritul individualist, astfel incat dreptul civil are in centru persoana in individualitatea sa (i se reproseaza chiar un exces de individualism atunci cand nu tine seama, exempli gratia, de exigentele comunitare care rezulta din urbanism sau protectia resurselor naturale). Este liberal pentru ca autonomia de vointa ocupa un loc central si consecintele sale se regasesc in toate materiile dreptului civil. In esenta, reglementarile sale lasa indivizilor o (prea) larga libertate pentru a ordona dupa propria vointa interesele.

2. Dreptul civil si dreptul privat. Dreptul civil se identifica la origine cu ansamblul dreptului privat, dar treptat domeniul sau se restrange prin desprinderea si castigarea autonomiei de catre alte ramuri de drept, fenomen ce continua si in prezent. Spre exemplu, la inceputul secolului al XIX-lea, nevoile dezvoltarii comertului si ale apararii intereselor comerciantilor au determinat recunoasterea si legiferarea dreptului comercial, ca un drept special fata de dreptul civil. Adoptarea Codului comercial francez din 1807, in perioada de glorie a lui Napoleon, a constituit actul de nastere a dreptului comercial, ca o noua ramura de drept privat.

Cele mai multe tari au adoptat sitemul dualist al dreptului civil si comercial si l-au consacrat prin adoptarea unui cod comercial distinct de codul civil: Italia, Belgia, Spania, Olanda, Romania (1887). In schimb, Elvetia are un cod unic al obligatiilor civile si comerciale (1912), iar in anul 1942, Italia a adoptat un nou cod civil care cuprinde o reglementare unitara a dreptului privat, asa incat dreptul comercial nu se mai sprijina in aceasta tara pe o reglementare distincta de valoarea unui cod comercial. Trebuie amintit ca in doctrina se discuta daca dreptul comercial trebuie sa fie un drept autonom sau trebuie sa se integreze in dreptul civil, pentru realizarea unui drept privat unitar.

In acelasi mod, dupa ce a facut parte multa vreme din dreptul civil, procedura civila s-a desprins prin aparitia unui cod special de procedura civila (impus tot de Napoleon).

In acest context, dreptul civil nu mai are astazi aceeasi "importanta cantitativa" ca alta data, dar isi pastreaza un rol primordial cel putin sub doua aspecte. Mai intai, din punct de vedere practic, in ciuda modificarilor suferite in timp dreptul civil conserva aptitudinea originala de a reglementa toate raporturile de drept privat, el ramane dreptul comun aplicabil tuturor situatiilor pentru care nu exista dispozitii speciale. Pe de alta parte, din punct de vedere teoretic, dreptul civil "a lansat" cvasitotalitatea notiunilor si tehnicilor juridice.

3. Dreptul civil - drept comun. Trebuie retinuta importanta functiei dreptului civil de a fi "drept comun", situatie care nu trebuie retinuta ca un "dat istoric", ca o stare imobila a unei evolutii milenare a dreptului privat, ci un element necesar pentru eficienta sistemului juridic.

In doctrina se arata ca pozitia de drept comun se exprima in ideea ca atunci cand o alta ramura de drept nu contine norme proprii care sa reglementeze un anumit aspect al unui raport juridic, se apeleaza la norma corespunzatoare din dreptul civil, pe scurt, alte ramuri de drept "imprumuta" norme de la dreptul civil.

In acest sens, jurisprudenta a statuat, exempli gratia, ca de vreme ce recunoasterea de paternitate poate fi facuta potrivit art. 57 alin. 2 din Codul familiei si prin testament, fata de exprimarea generica intrebuintata de dreptul familiei, trebuie admis ca recunoasterea filiatiei se poate face folosind oricare dintre cele trei forme de testament reglementate de Codul civil, respectiv, autentic, olograf sau mistic.

De asemenea, s-a considerat ca normele dreptului civil reprezinta dreptul comun, aplicabil in masura compatibilitatii si in lipsa unor norme speciale exprese, si in materie fiscala, substantiala ori procedurala. Astfel, pentru sumele de restituit contribuabilului de la bugetul de stat din impozitul pe venit, acesta are dreptul la dobanzi, dar nu la dobanda legala speciala in materie fiscala, prevazuta de dispozitiile Codului de procedura fiscala, ci la dobanda legala de drept comun in materie civila, potrivit art. 1088 C. civ. si O.G. nr. 9/2000 privind nivelul dobanzii legale pentru obligatii banesti.

Cand se afirma ca dreptul civil este dreptul comun nu se sugereaza in niciun caz ca ar fi vorba de un "drept banal", ci de un drept "de care se folosesc toti", un drept de care au nevoie toti. Dreptul civil "imprumuta" nu doar normele sale juridice, cuprinse in Codul civil ori in alte legi, dar si, mai ales, principiile sale, prevazute ori nu expres in legea civila, pe scurt, ofera solutiile sale intotdeauna cand in o alta ramura de drept resimte nevoia unui "imprumut".

Uneori legiuitorul a prevazut expres statutul de drept comun al dreptului civil fata de alte ramuri: codul comercial sau codul muncii trimit expres la codul civil. Alteori, jurisprudenta ori doctrina au statuat ca normele ori principiile dreptului civil se aplica unor raporturi juridice apartinand altor ramuri.

Trebuie retinut ca statutul de drept comun nu este un monopol al dreptului civil, de vreme ce si alte ramuri de drept joaca acest rol in raport de altele. Spre exemplu, procedura civila este considerata o procedura de "drept comun" (in acest sens, art. 2 al. 3 C. pr. fiscala prevede: "Unde prezentul cod nu dispune se aplica prevederile Codului de procedura civila"); de semenea, dreptul comercial constituie "dreptul comun" fata de dreptul comertului international etc.

Ceea ce particularizeaza dreptul civil aici este ca el ocupa un loc central, o pozitie principala, in sistemul juridic. Dreptul civil tinde sa fie "dreptul comun" fata de toate ramurile de drept, indiferent ca apartin dreptului privat ori dreptului public, iar solutiile sale, prin particularitatile lor, alcatuiesc un adevarat "centru" al sistemului juridic.

Nu trebuie sa se inteleaga insa ca dreptul civil ar fi suficient pentru existenta si functionarea sistemului juridic si ca aparitia altor ramuri de drept (desprinse din dreptul civil ori din alte ramuri) este inutila. In cele din urma, ideea unui "drept comun" este impusa de coerenta sistemului juridic, de sistematizarea, coordonarea si supletea legislatiei, de eficienta "interventiei" dreptului, asa incat acest statut este castigat (pe rand, in diferite materii) de multe ramuri de drept.

Sectiunea a III-a

Principiile dreptului civil

1. Preliminarii. Orice sistem de drept este guvernat de anumite reguli de baza, comune tuturor ramurilor de drept. In acelasi timp, fiecare ramura de drept cuprinde idei calauzitoare pentru intreaga legislatie din domeniul respectiv, dar si aplicabile uneia sau mai multor institutii specifice. Principiile fundamentale ale dreptului 'se constituie in spiritul ideii de justitie si exprima elementele de continut cele mai importante ale dreptului'. Principiile aplicabile dreptului civil nu pot fi privite in afara principiilor sistemului de drept, asa incat se poate distinge intre: a) principii fundamentale ale dreptului roman care actioneaza si in domeniul dreptului civil; b) principii fundamentale ale dreptului civil roman, cu aplicabilitate in intreg dreptul civil; c) principii specifice unei sau unor insitutii de drept civil, cu vocatie circumscrisa la institutia respectiva, cum ar fi: principiul fortei obligatorii a contractelor (pacta sunt servanda), principiul relativitatii efectelor actului juridic (res inter alios acta, aliis neque nocere, neque prodesse potest), principiul retroactivitatii efectelor nulitatii actului juridic, principiul specialitatii capacitatii de folosinta a persoanei juridice.

Formularea principiilor fundamentale ale dreptului se realizeaza pe planul teoriei generale a dreptului si sunt consacrate, de regula, de Constitutie si de legile de sinteza (coduri). Intra in aceasta categorie: principiul democratiei, principiul egalitatii in fata legii, principiul legalitatii, principiul separatiei puterilor in stat. Pentru ca dreptul civil este un subsistem al sistemului de drept national roman, principiile fundamentale ale sistemului sunt in acelasi timp si principii fundamentale ale dreptului civil. Se poate considera ca principiile fundamentale ale dreptului civil sunt 'idei calauzitoare pentru intreaga legislatie civila'.

Sunt considerate principii fundamentale ale dreptului civil: principiul proprietatii, principiul egalitatii in fata legii civile, principiul imbinarii intereselor individuale cu interesele colective, principiul garantarii si ocrotirii drepturilor subiective civile.

2. Principiul proprietatii este consacrat in Constitutie si dezvoltat de normele dreptului civil. Dreptul de proprietate ocupa astazi o pozitie privilegiata in sistemul nostru juridic, fiind principalul drept real al omului, iar principiul apararii proprietatii exprima orientarea generala a legislatiei civile. Exista o importanta dimensiune constitutionala si europeana a dreptului de proprietate, de vreme el este un drept fundamental al cetatenilor tarii (Constitutia il reglementeaza in titlul II intitulat 'Drepturile, libertatile si indatoririle fundamentale') si este reglementat in acte internationale, mai ales in art. 1 al Primului protocol aditional la Conventia europeana a drepturilor omului, considerandu-se, cu valoare de principiu, ca orice masura care reprezinta o ingerinta in exercitiul acestui drept trebuie sa asigure un just echilibru intre exigentele interesului general al comunitatii si imperativul salvgardarii drepturilor fundamentale ale individului. S-a subliniat rolul proprietatii de garant al libertatii moderne, cu mentiunea ca functia sociala a proprietatii nu trebuie sa justifice atentatul la existenta acesteia.

Prevederile constitutionale dau dreptului de proprietate un continut complex, de drept si obligatie, atunci cand art. 44 alin. 7 arata ca dreptul de proprietate obliga la respectarea sarcinilor privind protectia mediului si asigurarea bunei vecinatati, precum si la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului.

Normele dreptului civil reglementeaza continutul si exercitiul dreptului de proprietate, formele, modurile de dobandire si stingere, dar si mijlocul specific de ocrotire al acestuia (actiunea in revendicare). Astfel, art. 480 C.civ. prevede: 'Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura si a dispune de un lucru in mod exclusiv si absolut, insa in limitele determinate de lege'.

3. Principiul egalitatii in fata legii civile este o aplicatie a principiului egalitatii in fata legii, consacrat de art. 4 alin. 2 si art. 16 din Constitutie. Articolul 14 din Conventia europeana a drepturilor omului dispune ca exercitarea tuturor drepturilor si libertatilor pe care ea le recunoaste trebuie asigurata fara nici o deosebire bazata pe sex, rasa culoare, limba, religie, opinii politice sau alte opinii, origine nationala sau sociala, apartenenta la o minoritate nationala, avere, nastere sau orice alta situatie. Reglementat astfel, principiul nediscriminarii apare ca o forma moderna si perfectionata a principiului egalitatii tuturor in fata legii. Declaratia Universala a Drepturilor Omului proclama in art. 7 ca toti oamenii sunt egali in fata legii si au dreptul, fara deosebire, la protectia egala a legii.

Pentru persoana fizica, principiul este consacrat in dispozitiile art. 4 alin. 2 din Decretul nr.31/1954: "Sexul, rasa, nationalitatea, religia, gradul de cultura sau originea nu au nici o inraurire asupra capacitatii". Pentru persoana juridica, principiul trebuie inteles in sensul ca persoanele juridice apartinatoare unei anumite categorii sunt supuse in mod egal dispozitiilor din legile civile consacrate reglementarii acelei categorii de persoane. Pe de alta parte, acest principiu isi conjuga actiunea cu cerintele impuse de scopul persoanei juridice, care nu este acelasi la toate categoriile de asemenea subiecte de drept.

4. Principiul imbinarii intereselor individuale cu interesele colective raspunde nevoii armonizarii intereselor particulare cu cele obstesti si este consacrat atat pentru persoanele fizice, cat si pentru cele persoanele juridice. La prima vedere un asemenea principiu se infatiseaza mult prea estompat si cu un continut neinsemnat. In realitate principiul imbinarii intereselor personale cu cele generale actioneaza in toate raporturile civile, fiind consacrat atat pentru persoanele fizice, cat si pentru persoanele juridice.

In acest sens, art.1 alin.1 din Decretul nr.31/1954 prevede ca "drepturile civile ale persoanelor fizice sunt recunoscute in scopul de a satisface interesele personale materiale si culturale in acord cu interesul obstesc, potrivit legii si regulile de convietuire', iar art. 3 alin. 2 prevede ca drepturile civile "pot fi exercitate numai potrivit cu scopul lor economic si social". De asemenea, art. 26 lit e) stabileste ca persoana juridica are un patrimoniu propriu afectat realizarii unui scop "in acord cu interesul obstesc".

Incalcarea acestui principiu constituie abuz de drept sanctionat de legislatia in vigoare. Doctrina considera ca pentru a exista abuz de drept trebuie indeplinite trei conditii: a) exercitarea anormala a dreptului prin deturnarea de la scopul lor; b) vina celui care actioneaza astfel; c) un prejudiciu suferit de terte persoane.

De retinut ca determinarea exacta a hotarului dintre atributele cuprinse in dreptul subiectiv al unei persoane si punctul unde incepe dreptul subiectiv al alteia da loc la numeroase dificultati si la multe si variate conflicte, pentru a caror solutionare "s-a introdus in limbajul juridic expresia de abuz de drept, care nu poate sa aiba alt inteles decat acela de depasire a hotarului dreptului subiectiv".

S-a subliniat ca regula romana neminem laedit qui suo iure utitur trebuie interpretata "in sensul ca cel care isi exercita drepturile cu bagare de seama, fara a comite imprudente sau neglijente, nu va fi raspunzator de pagubele cauzate tertilor". Jurisprudenta a statuat, exempli gratia, ca dreptul parintelui de a avea legaturi personale cu copilul nu trebuie exercitat abuziv, adica astfel incat sa dauneze intereselor copilului: tulburarea copilului prin vizitarea lui la anumite ore, periclitarea sanatatii copilului, introducerea intr-un mediu inadecvat educatiei sale. Instantele franceze au considerat ca proprietarul care construieste un fals cos de fum numai pentru a intuneca vederea vecinului sau comite un abuz de drept. De asemenea, art. 95 C.p.civ. sanctioneaza citarea paratului prin publicitate cu rea-credinta, iar art. 723 alin. 2 C.p. civ. dispune cu valoare de principiu ca partea care foloseste drepturile procedurale in chip abuziv raspunde pentru pagubele pricinuite.

Abuzul de drept aduce in prim plan folosirea malitioasa a dreptului (malitiis non est indulgentum) si intervine atunci cand titularul dreptului actioneaza avand in vedere mai mult "ofensele si pagubele" pe care le produce, decat avantajele pe care i le poate oferi dreptul sau.

5. Principiul ocrotirii si garantarii drepturilor subiective civile este consacrat de prevederile constitutionale - art. 1 alin. 3, art. 18, art. 21 etc - dar si de legea civila. Decretul nr. 31/1954 dispune in art. 3 alin. 1 ca "drepturile civile sunt ocrotite de lege" si cuprinde dispozitii speciale privind ocrotirea drepturilor personale nepatrimoniale. De o maniera generala se poate spune ca incalcarea dreptului subiectiv civil permite titularului sau sa obtina restabilirea dreptului prin intermediul procesului civil.

Pe de alta parte, art. 26 din Pactul international privind drepturile civile si politice ale omului dispune: "Toate persoanele sunt egale in fata legii si au, fara discriminare, dreptul la ocrotite legala din partea legii. In aceasta privinta, legea trebuie sa interzica orice discriminare si sa garanteze tuturor persoanelor o ocrotire egala si eficace contra oricarei discriminari, in special de rasa, culoare, sex, limba, religie, opinie politica sau orice opinie, origine nationala sau sociala, avere, nastere sau intemeiata pe orice alta imprejurare'. In acelasi sens, Conventia cu privire la drepturile copilului prevede ca 'Statele parti se angajeaza sa respecte drepturile care sunt enuntate in prezenta conventie si sa le garanteze tuturor copiilor care tin de jurisdictia lor, fara nici o distinctie indiferent de rasa, culoare, sex, limba, religie, opinie politica sau alta opinie a copilului sau a parintilor sau a reprezentantilor sai legali, de originea lor nationala, etnica sau sociala, de situatia lor materiala, incapacitatea lor, de nasterea lor sau de alta situatie".

6. Principiul ocrotirii bunei-credinte este intalnit si recunoscut in mai multe materii ale dreptului civil, iar doctrina si jurisprudenta sustin in prezent ca buna-credinta se prezuma indiferent de materia in care se pune problema acesteia. Consideram ca suntem in prezenta unui principiu fundamental al dreptului civil al carui continut este dat de faptul ca buna-credinta este intotdeauna prezumata si ocrotita in raporturile juridice civile. Este mai presus de orice dubiu ca in raporturile juridice civile subiectele de drept sunt intotdeauna presupuse a fi animate de intentia sincera de a se comporta cu onestitate si de a actiona in conformitate cu legea. Chiar daca nu exista o reglementare directa a acestui principiu, el rezulta dintr-o generalizare a diverselor reglementari particulare in care buna-credinta este prevazuta (precum : art. 485, art. 494, art. 970, art. 972, art. 1858, art. 1898 alin. 1 C.civ., art. 44 alin. 8 din Constitutie). Ca si prezumtia de nevinovatie, reglementata expres in art. 23 pct. 11 din Constitutie si art. 5² C.p. pen. (in virtutea careia acela impotriva caruia a fost declansat un proces penal este prezumat nevinovat pana la dovedirea vinovatiei intr-un proces public, cu asigurarea dreptului la aparare), prezumtia de buna-credinta este relativa si poate fi rasturnata prin dovedirea relei-credinte, care va atrage si sanctionarea celui in cauza.

Sectiunea a IV-a

Delimitarea dreptului civil

1. Preliminarii. Ratiuni de ordin practic si teoretic impun delimitarea dreptului civil fata de alte ramuri ale dreptului, operatiune care presupune evidentierea trasaturilor sale specifice, care-l deosebesc de alte ramuri de drept. Impartirea dreptului in drept public si drept privat este un prim pas in acest demers, particularitatile celor doua mari parti ale dreptului regasindu-se la nivelul fiecarei ramuri. Criteriile delimitarii ramurilor de drept sunt aceleasi ca cele pentru constituirea acestora: obiectul de reglementare juridica, metoda de reglementare, calitatea subiectelor, caracterul normelor.

Mai intai, dreptul constitutional este ramura dreptului unitar roman formata din normele juridice care reglementeaza relatiile sociale fundamentale ce apar in procesul instaurarii, mentinerii si exercitarii statale a puterii.

Legatura dintre dreptul constitutional si dreptul civil priveste urmatoarele aspecte:

a) datorita faptului ca dreptul constitutional contine norme fundamentale, celelalte ramuri de drept, deci si dreptul civil se inspira din aceste norme;

b) unele principii fundamentale ale dreptului civil sunt consacrate, in primul rand de norme constitutionale (principiul proprietatii, principiul egalitatii in fata legii);

c) unele drepturi si libertati consacrate de Constitutie sunt in acelasi timp, drepturi subiective civile;

d) potrivit dispozitiilor legii civile, organele de stat prevazute in Constitutie sunt considerate persoane juridice in marea lor majoritate, cu toate consecintele ce decurg din calitatea lor de participanti la raporturile de drept civil;

e) drepturile subiective civile sunt garantate prin Constitutie.

Deosebirile dintre cele doua ramuri privesc urmatoarele aspecte:

a) subiectele de drept constitutional se afla, de regula, intr-o relatie de subordonare, in timp ce, subiectele de drept civil, se afla pe pozitie de egalitate juridica;

b) in dreptul constitutional sunt preponderente raporturile nepatrimoniale, in timp ce, in dreptul civil sunt preponderente raporturile patrimoniale;

c) in dreptul constitutional subiectele trebuie sa aiba o calitate speciala (circumstantiata), aceea ce organ de stat, pe cand, in dreptul civil, este suficient ca subiectele sa fie persoane fizice sau persoane juridice;

d) in timp ce normele dreptului constitutional au, in majoritatea lor, un caracter imperativ, cele ale dreptului civil sunt preponderent dispozitive;

e) sanctiunile in dreptul constitutional, nu implica un proces, in timp ce restabilirea dreptului subiectiv civil incalcat are loc de regula, prin declansarea procesului civil;

f) cele doua ramuri, alaturi de unele principii comune, au o serie de principii proprii, specifice, acestea din urma contribuind la sublinierea diferentei specifice existente.

2. Dreptul administrativ este ramura dreptului public care reglementeaza relatiile sociale din sfera administratiei publice, precum si pe cele de natura conflictuala dintre autoritatile publice sau structuri private, investite cu autoritate publica, pe de o parte, si cei vatamati in drepturile lor prin actele administrative ale acestor autoritatii, pe de alta parte.

Delimitarea dreptului civil de dreptul administrativ poate porni de la urmatoarele aspecte: a) in dreptul administrativ predomina raporturile nepatrimoniale, iar in dreptul civil predomina raporturile patrimoniale; b) in raporturile de drept administrativ unul dintre subiecte este, in mod obligatoriu, un purtator al autoritatii publice, de regula, un organ al administratiei publice; c) in raportul de drept administrativ (mai exact, in raporturile de subordonare) partile se afla intr-o relatie de subordonare, subiectul care este purtator al autoritatii publice este supraordonat, pe cand, in dreptul civil, partile sunt pe pozitii de egalitate juridica (in raporturile de drept administrativ de colaborare, ce apar, de regula, intre doua autoritatii ale administratie publice, care actioneaza impreuna pentru aplicarea legii, subiectele sunt pe picior de egalitate); d) in dreptul administrativ ponderea o detin normele imperative, in timp ce, in dreptul civil sunt preponderente normele dispozitive.

3. Dreptul financiar cuprinde totalitatea normelor care reglementeaza relatiile de constituire, repartizare si utilizare a fondurilor banesti ale statului si ale institutiilor publice, destinate satisfacerii sarcinilor social-economice ale societatii.

Relatia dreptului financiar cu dreptul civil are in vedere faptul ca ambele reglementeaza relatii patrimoniale, avand ca obiect drepturi si obligatii exprimate in bani. Deosebirile pornesc de la urmatoarele aspecte: a) in dreptul financiar normele sunt preponderent imperative, pe cand cele de drept civil sunt preponderent dispozitive; b) dreptul financiar are sanctiuni proprii precum majorarea pentru intarziere in plata impozitelor, in timp ce sanctiunea specifica dreptului civil este actiunea in justitie; c) cele doua ramuri au unele principii comune, dar si principii proprii, specifice, care contribuie la delimitarea lor.

4. Dreptul comercial este un ansamblu de norme juridice de drept privat care sunt aplicabile raporturilor juridice izvorate din savarsirea actelor juridice, faptelor si operatiunilor, considerate de lege fapte de comert, precum si raporturilor juridice la care participa persoanele care au calitatea de comerciant.

Desprins din dreptul civil la inceputul secolului al XIX-lea pentru protejarea intereselor comerciantilor, dreptul comercial lupta inca pentru autonomie. Cei care critica divizarea dreptului privat in drept civil si drept comercial, sustinand unitatea acestuia, aduc urmatoarele argumente: a) unitatea reglementarii asigura protectia necomerciantilor; b) divizarea da nastere la dificultatii de interpretare, atunci cand aceeasi institutie (de exemplu, contractul de vanzare-cumparare) este guvernata de doua categorii de norme (civile si comerciale); pentru ca enumerarea faptelor de comert prevazuta de codurile comerciale nu este limitativa, iar criteriile pentru determinarea comercialitatii actelor juridice nu sunt prea sigure, exista riscul aplicarii normelor comerciale si unor acte savarsite de necomercianti.

Teza autonomiei dreptului comercial este astazi majoritara in sistemul nostru, iar Codul comercial roman promulgat la 10 mai 1887 si pus in aplicare la 1 septembrie 1887 stabileste corelatia dreptului civil cu dreptul comercial astfel: "In comert se aplica legea de fata. Unde ea nu dispune se aplica Codul civil". Deci, dreptul comercial, ca drept special, se completeaza cu dreptul civil, care reprezinta "dreptul comun". Deosebirile dintre cele doua ramuri pornesc de la urmatoarele aspecte: a) obiectul de reglementare juridica se deosebeste prin aceea ca, in timp ce in cazul dreptului comercial este circumstantiat la raporturile ce se stabilesc in activitatea comerciala, in cazul dreptului civil priveste atat raporturile patrimoniale in care partile se afla pe pozitie de egalitate juridica, cat si raporturile personale nepatrimoniale in care se manifesta individualizarea persoanei; b) contractul comercial cunoaste serioase deosebiri de regim juridic fata de cel civil (de exemplu, in privinta regimului probator ori punerii in intarziere) ; c) avand principii comune, cele doua ramuri de drept au si unele principii proprii specifice care contribuie la delimitarea lor.

5. Dreptul familiei este acea ramura a dreptului privat care cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementeaza raporturile personale si patrimoniale care izvorasc din casatorie, rudenie, adoptie si raporturile asimilate de lege, sub anumite aspecte, cu raporturile de familie, in scopul ocrotirii familiei.

Pana in anul 1954, cand a fost pus in aplicare Codul familiei, dispozitiile privind relatiile de familiei erau cuprinse in Codul civil, Cartea I "Despre persoane" (in sistemul francez, de exemplu, relatiile de familiei sunt reglementate si in prezent in Codul civil). Exista discutii privind "intoarcerea" reglementarilor privind familia in Codul civil, iar proiectul Codului civil adoptat de Senatul Romaniei in septembrie 2004 chiar propune aceasta solutie, insa autonomia dreptului familiei ca ramura de drept este larg acceptata. Dreptul familiei, ca drept special, se completeaza cu dreptul civil, care reprezinta, in aceasta relatie, "dreptul comun".

Delimitarea celor doua ramuri porneste de la urmatoarele aspecte:

a) preponderente, in dreptul civil, sunt raporturile patrimoniale, in timp ce in dreptul familiei sunt preponderente raporturile personale nepatrimoniale;

b) in timp ce raporturile personale nepatrimoniale reglementate de dreptul civil privesc individualizarea persoanei, cele reglementate de dreptul familiei izvorasc din casatorie, rudenie, infiere si legaturile asimilate de lege celor de familie;

c) din punct de vedere al metodei de reglementare (egalitatea juridica) exista totusi o deosebire in privinta raporturilui parinte-copil minor, situatie in care interesele generale circumstantiaza metoda;

d) in timp ce in dreptul familiei se cere o calitate speciala pentru subiectele acestei ramuri (sot, parinte, copil etc.) in dreptul civil, subiectul este necircumstantiat;

e) deosebiri in privinta sanctiunilor: de exemplu, in dreptul familiei este reglementata cu sanctiune specifica-decaderea din puterea parinteasca;

f) in dreptul familiei predomina normele imperative, in timp ce in dreptul civil predomina normele dispozitive; g) cele doua ramuri de drept au unele principii comune, dar au si principii proprii, specifice, care contribuie la delimitarea lor.

6. Dreptul muncii cuprinde ansamblul normelor juridice care reglementeaza relatiile sociale de munca generate de contractul individual de munca si unele raporturi conexe (precum: organizarea si functionarea sindicatelor, protectia muncii, pregatirea profesionala) ce deriva din incheierea acestui contract. Potrivit dispozitiilor Codului muncii (art. 295) normele dreptului muncii se intregesc, in masura in care sunt compatibile cu specificul raporturilor de munca prevazute in legislatia muncii, cu dispozitiile legislatiei civile. Rezulta ca dreptul civil constituie "dreptul comun" fata de dreptul muncii. Spre exemplu, legislatia muncii nu cuprinde dispozitii privitoare la conditiile generale ale incheierii contractului individual de munca si nici cu privire la nulitatea acestuia, asa inca urmeaza sa se aplice legea civila.

Delimitarea celor doua ramuri de drept poate avea in vedere urmatoarele aspecte: a) pozitia de egalitate juridica a subiectelor raportului juridic civil este constanta, in timp ce in cazul dreptului muncii si protectiei sociale, egalitatea juridica a partilor se circumscrie la incheierea contractului de munca, dupa care intervine subordonarea angajatului determinata de rigorile impuse de disciplina muncii; b) pe langa raspunderea materiala, in dreptul muncii si protectiei sociale opereaza si raspunderea disciplinara; c) normele imperative sunt predominante in dreptul muncii, in timp ce, in dreptul civil, normele predominante sunt cele dispozitive; e) cele doua ramuri au, pe langa unele principii comune si unele principii proprii, specifice care ajuta la delimitarea lor.

7. Dreptul procesual civil poate fi considerat un sistem de norme care reglementeaza modul de judecata si de rezolvare a pricinilor privitoare la drepturi civile ori la interese legitime care se pot realiza numai pe calea justitiei, precum si modul de executare silita a hotararilor judecatoresti sau a altor titluri executorii. El reprezinta "tocmai cealalta fata a dreptului material, aspectul sau sanctionator care, evident intervine numai in caz de nevoie. Dreptul material civil ar fi ineficace daca, pe calea procesului civil, nu s-ar asigura realizarea lui si tot astfel, procesul civil ar fi de neconceput fara existenta unui drept material pe care sa-l apere si sa-l valorifice".

Relatia stransa care exista intre dreptul civil si dreptul procesual civil a determinat sustinerea apartenentei dreptului procesual civil la dreptul privat. S-a observat insa ca in relatia procesuala este intotdeauna implicat statul, ca un garant al pacii sociale, iar administrarea justitiei nu este o problema de interes privat, ceea ce demonstraza ca, in pofida unor conexiuni puternice cu dreptul privat, dreptul procesual civil apartine dreptului public. Legatura dintre dreptul civil material si dreptul procesual civil da expresie corelatiei dintre continut si forma.

8. Dreptul international privat ca ramura a dreptului intern al fiecarui stat reprezinta ansamblul regulilor aplicabile persoanelor fizice si persoanelor juridice ca subiecte de drept privat in relatiile internationale.

Deosebirea principala dintre cele doua ramuri consta in faptul ca raporturile de drept international privat contin un element de extraneitate (cetatenia, nationalitatea, aflarea in strainatate a unor bunuri, incheierea si executarea in strainatate a unui contract, locul comiterii unui delict), element care motiveaza vocatia a cel putin doua sisteme nationale de drept pentru carmuirea lor si pentru solutionarea eventualelor litigii ce s-ar naste in legatura cu ele.

Pe de alta parte: a) dreptul international privat priveste si raporturi ce tin de dreptul familiei, daca au un element de extraneitate; b) in privinta metodei, dreptul international privat foloseste metoda de indicare care actioneaza prin intermediul normei conflictuale (care nu rezolva insusi litigiul, ci numai chestiunea prejudiciala, prealabila, de a sti care este legea nationala, sistemul national de drept, care carmuieste un raport juridic, sau, potrivit careia se solutioneaza litigiul).