DESFASURAREA PROCESULUI IN SISTEMUL PROCEDURII LEGISACTIUNILOR - PROCEDURA CIVILA ROMANA

DESFASURAREA PROCESULUI IN SISTEMUL PROCEDURII LEGISACTIUNILOR - PROCEDURA CIVILA ROMANA

1. FAZA IN IURE

In prima faza, procesul mai prezenta un caracter consensual, ceea ce inseamna ca era necesara prezenta ambelor parti in fata magistratului, desi, la acea epoca, statul roman nu avea atributiuni de citare; decat paratul trebuia sa fie citat sau chemat la proces chiar de catre reclamant.

● Procedee de citare

In acest sens, reclamantul avea la dispozitie 3 procedee de citare:

In ius vocatio este cel mai vechi procedeu de citare. Acesta consta in somarea paratului, care este chemat sa vina in fata magistratului prin pronuntarea unor cuvinte solemne: in ius te voco (te chem in fata magistratului), cuvinte care nu puteau fi rostite la domiciuliul paratului intrucat domiciliul cetateanului roman era considerat un templu, era inviolabil. Daca paratul refuza sa se prezinte in fata magistratului, reclamantul putea sa il aduca prin utilizarea fortei, imediat ce refuzul paratului era constatat cu martori. Jurisconsultii clasici spuneau ca acest procedeu de citare era primitiv.

Vadimonium extrajudiciar este cel de-al doilea procedeu de citare, aparut mai tarziu, deci mai evoluat. Acesta era o conventie prin care partile stabileau data la care urmau sa se prezinte in fata magistratului.

Condictio era somatia prin care reclamantul chema in iure pe paratul peregrin.

● Activitatea partilor in fata magistratului

Daca ambele parti se prezentau in fata magistratului, incepeau dezbaterile contradictorii prin utilizarea formulelor solemne corespunzatoare procesului care se organiza. Fata de pretentiile reclamantului, paratul putea adopta una din urmatoarele atitudini:

- sa recunoasca acele pretentii in fata magistratului (confessio in iure), iar cel ce recunostea era asimilat cu cel condamnat, potrivit adagiului autentic roman confessus pro iudicato est = cel ce recunostea e considerat ca si condamnat. (In domeniul dreptului circula 500 de adagii, dintre care numai 17 sunt autentic romane. Toate celelalte sunt create de comentatori, in primul rand, de catre glosatori pe baza unor texte romane).

Intr-un asemenea caz, procesul nu mai trecea la faza a doua.

- sa nege pretentiile reclamantului, dar sa nu nu-si dea concursul la desfasurarea procesului. Si in acest caz paratul era asimilat cu cel condamnat, iar procesul nu trecea in faza a doua.

- sa nege pretentiile reclamantului, dandu-si, in acelasi timp, concursul la desfasurarea procesului.

In acest caz, procesul trecea in faza a doua si se finaliza cu pronuntarea unei sentinte de condamnare sau absolvire.

● Iurisdictio

In procedura legisactiunilor, dreptul magistratului de a organiza un proces se numea iurisdictio. Acesta este de 2 feluri:

contentiosa

- voluntaria.

In cazul iurisdictio contentiosa interesele partilor erau opuse, iar procesul se finaliza cu pronuntarea unei sentinte de condamnare sau absolvire. Aceasta apartinea pretorului urban si peregrin, precum si edililor curuli.

In cazul iurisdictio voluntaria sau gratioasa, interesele partilor erau comune, iar acestea cooperau cu magistratul pe baza unei intelegeri prealabile in cadrul unui proces simulat sau fictiv, cu scopul de a obtine anumite efecte juridice.

De exemplu, partile, in intelegerea cu magistratul, simulau ca se judeca, dar in realitate transmiteau dreptul de proprietate asupra unui bun. In acest caz, cel ce urma sa dobandeasca proprietatea se prezenta la proces in calitate de asa-zis "reclamant", iar cel ce transmitea proprietatea asupra lucrului, se prezenta in calitatea de asa-zis "parat". Reclamantul afirma in cuvinte solemne ca lucrul asa-zis "litigios" este al sau, iar paratul taceau, nu-l contrazicea, astfel incat, fata de afirmatia reclamantului si fata de tacerea paratului, magistratul ii recunostea reclamantului dreptul de proprietate asupra lucrului.

● Imperium - este puterea de comanda a magistratului. In sens larg, imperium cuprinde si iurisdictio. Uneori, textele desemneaza dreptul de a organiza instanta prin imperium mixtum, iar dreptul de a comanda o armata prin imperium merum. Pretorul exercita numai imperium mixtum.

● Activitatea pretorului

In procedura legisactiunilor, magistratii judiciari, in frunte cu pretorul, desfasurau o activitate mecanica, activitate ce se rezuma la a observa daca partile pronuntau corect formulele solemne corespunzatoare procesului care se organiza, dupa care pronunta, in functie de datele cazului, unul din urmatoarele cuvinte solemne: do, dico, addico.

Prin cuvantul "do" - pretorul numea judecatorul ales de partile in litigiu si insemna ca procesul urma sa treaca in faza a doua.

Prin cuvantul "dico" - pretorul atribuia, cu titlu provizoriu, obiectul litigios uneia din parti.

Prin cuvantul "addico" - pretorul ratifica declaratia unei dintre parti, recunoscand dreptul acesteia. Asadar, la iurisdictio voluntaria, atunci cand reclamantul dobandea proprietatea unui lucru printr-un proces fictiv, pretorul ii recunostea dreptul de proprietate prin cuvantul "addico".

● Procedee de solutionare a unor litigii pe cale administrativa

Pretorul, care era cel mai important, se bucura nu numai de iurisdictio, ci si de imperum. In virtutea lui imperum, pretorul putea solutiona anumite litigii pe cale administrativa, fara a mai organiza proesul in 2 faze. Procedeele prin care pretorul putea solutiona anumite litigii sunt:

- stipulationes praetorie (stipulatiunile pretoriene)

- missio in possessionem

- interdicta (interdictele).

- restitutio in integrum (repunerea in situatia anterioara)

a. Stipulationes praetorie sunt contracte verbale, incheiate prin intrebare si raspuns, din ordinul pretorului. Stipulatiunile sunt de 2 feluri:

- stipulatiuni obisnuite

- stipulatiuni pretoriene.

Stipulatiunile obisnuite erau incheiate din initiativa partilor cu scopul de a crea anumite obligatii intre parti, in timp ce stipulatiunile pretoriene se incheiau din ordinul pretorului in vederea solutionarii unor litigii caci, prin asumarea stipulatiunii, paratul promitea ca pe viitor, daca ii va aduce o paguba reclamantului prin fapta sa, ii va plati o anumita suma care era atat de mare incat paratul lua toate masurile necesare pentru a nu-i provoca reclamantului pagube.

b. Missio in possessionem inseamna trimiterea reclamantului in posesiunea sau detentiunea bunurilor paratului, cu scopul de a-l determina pe parat sa adopte o anumita conduita. O asemenea masura era luata impotriva paratului care refuza sa se prezinta in fata magistratului.

c. Interdicta sunt dispozitii prin care pretorul ordona partilor, fie sa incheie, fie sa nu incheie un anumit act juridic. Daca pretorul ordona partilor sa incheie un act juridic, atunci interdictul = pozitiv. Daca pretorul ordona partilor sa nu incheie un act juridic, atunci interdictul = negativ. Interdictele erau simple - se adresau unei singure parti, duble - se adresau ambelor parti.

d. Restituio in integrum este ordinul pretorului ce consta in desfiintarea actului pagubitor pentru reclamant, astfel incat partile sa fie repuse in situatia pe care o aveau inainte de incheierea acelui act pagubitor. Asadar, reclamantul redobandea dreptul subiectiv pe care il pierduse prin efectul actului pagubitor, urmand sa intenteze o actiune pentru valorificarea dreptului renascut. Din fizionomia acestui procedeu juridic rezulta ca pretorul nu il repunea pe reclamant in situatia anterioara in fapt, ci numai in drept, prin aceea ca ii punea la dispozitie o actiune. Numai dupa judecarea procesului si dupa executarea sentintei, reclamantul era repus in situatia anterioara si in fapt.

In acest sens, Gaius ne da un exemplu referitor la restitutio in integrum ab absentiam. El are in vedere cazul unui cetatean care a lipsit multa vreme din Roma in interesul statului. In absenta lui, o terta persoana i-a uzucapat pamantul, adica i-a dobandit pamantul in proprietate prin indelunga folosinta. Intors in cetate, cetateanul constata ca a pierdut si dreptul de proprietate asupra pamantului sau. Acesta se prezinta in fata pretorului impreuna cu uzucapantul, infatisandu-i situatia de fapt. Verificand-o, pretorul constata ca nu este echitabil ca acela care a lipsit din cetate in interesul statului sa piarda dreptul de proprietate asupra pamantului, acordand o restitutio in integrum, prin care desfiinta actul reclamantului (uzucapiunea). Dupa desfiintare, reclamantul redobandeste dreptul de proprietate si este repus in situatia anterioara in drept. Pentru a fi repus n situatia anterioara si in fapt, ceea ce echivaleaza cu punerea in posesie, reclamantul trebuia sa intenteze actiunea in revendicare in calitate de proprietar, sa castige procesul, sa obtina o sentinta si sa o puna in executare, ceea ce echivaleaza cu punerea in posesie sau cu repunerea in situatia anterioara de fapt.

Restituio in integrum se utiliza in vederea desfiintarii unor acte normative, si nu in scopul desfiintarii unor legi. Restitutio in integrum nu are corespondent in dreptul modern. Aceasta institutie juridica s-a aplicat numai la romani. Nu s-a aplicat in Evul Mediu, s nici in societatea modena, iar invocarea acestui procedeu juridic in activitatea jurisdictionala moderna creeaza doar confuzie, deoarece restitutio in inegrum nu are corespondent in dreptul modern.

2. FAZA IN IUDICIO

● Judecatorii

Daca pretorul organiza procesul in 2 faze, cea de-a doua faza se desfasura in fata judecatorului.

Judecatorul roman in procedura legisactiunilor era un particular ales de parti si confirmat de magistrat. Judecatorul era un simplu particular, nu in sensul ca oricine putea fi ales judecator, ci in sensul ca nu exista profesia de judecator. Practici, la origine, puteau fi alesi judecatori numai senatorii, iar spre sfarsitul republicii, puteau fi alesi si cavalerii.

In faza a doua, procesul nu mai avea caracter consensual, in sensul ca era permisa judecarea in lipsa. Potrivit Legii celor XII Table, judecatorul astepta pana la amiaza si, daca una din parti nu se prezenta, dadea castig de cauza partii prezente.

● Activitatea partilor

Daca ambele parti se prezentau, incepeau dezbaterile conflictuale prin utilizarea limbajului comun. Primul vorbea reclamantul, care isi formula pretentiile si care administra probele de care dispunea: fie inscrieri, fie martori. La randul lui, paratul isi formula apararea administrand probele de care dispunea, insa la acea epoca nu exista o ierarhie a probelor, astfel incat inscrierile puteau fi combatute prin proba cu martori.

Eventual, in sprijinul partilor puteau interveni si avocatii. Dar avocatii romani nu erau reprezentanti in justitie, caci nu participau la proces in locul partilor, ci veneau in sprijinul uneia dintre parti, prin pledoariile lor, prin cunostintele juridice pe care le aveau.

Dupa ce judecatorii ascultau afirmatiile partilor, dupa ce aprecia probele si, eventual, dupa ce asculta pledoariile avocatilor, judecatorul se pronunta potrivit propriei sale convingeri, dand o sentinta fie de condamnare, fie de absolvire. Totusi, judecatorii romani puteau refuza sa pronunte sentinta, afirmand ca nu si-a putut forma o parere. In asemenea situatii, partile reveneau in fata magistratului in vederea alegerii altui judecator.

Pe langa judecatorii numiti in procedura legisactiunilor au existat si tribunalele: unele erau permanente, iar altele nepermanente. Tribunalele nepermanente se compuneau dintr-un numar impar de judecatori (recuperatores) si judecau procesele dintre cetateni si peregrini. Tribunalele permanente erau in numar de doua:

- decemviri litibus iudicandis (cei zece barbati care sa judece procesele) judecau procesele cu privire la libertate

- centumviri (cei o suta de barbati) judecau procesele cu privire la proprietate si la mostenire.