Democratia reprezentativa si pluralismul politic

Democratia reprezentativa si pluralismul politic

Romania este stat democratic, trasatura care impreuna cu pluralismul politic este consacrata in mod expres de Constitutie (art. 1, alin. (3)). Puterea in stat este legitimata prin vointa poporului, dispozitia relevanta (art. 2, alin. (1)), precizand in acest sens ca: "Suveranitatea nationala apartine poporului roman care o exercita prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice si corecte, precum si prin referendum."

Caracterul reprezentativ al democratiei constitutionale din tara noastra este atestat si prin dispozitiile art. 69, care stabileste ca in exercitarea mandatului, deputatii si senatorii sunt in serviciul poporului (alin. (1)) si ca orice mandat imperativ este nul (alin. (2)).

Putem insa remarca faptul ca in ultimul secol foarte putine sunt statele nu au consacrat solemn, prin acte constitutionale si legislative, caracterul democratic al formei lor de organizare politica: regimurile democratic-parlamentare, la fel ca si autoritare sau totalitare clameaza deopotriva legitimarea lor prin vointa nationala. Alegerile - chiar libere si corecte - din statele supuse anterior unui sistem totalitar au frecvent rezultate surprinzator de favorabile gruparilor politice asociate vechiului regim, fapt invocat frecvent de acestea pentru a sustine caracterul "democratic" al noii puteri. Democratia implica insa - din perspectiva practicii politice europene si americane din ultimele doua secole - o participare reala si efectiva a poporului la definirea problemelor supuse discutiei, la gasirea solutiilor, adoptarea deciziilor si executarea acestora precum si existenta in mod efectiv a mai multor solutii si optiuni reale.

Ceea ce justifica pretentia de legitimitate a democratiei reprezentative este pluralismul politic. Pluralitatea opiniilor, in privinta identificarii problemelor si a posibilelor solutii la acestea nu implica nicidecum dezordine sau lipsa unitatii si a consecventei pe planul actiunii. Ordinea, unitatea si consecventa sunt asigurate printr-un guvernamant reprezentativ, responsabil in fata electoratului. Un guvernamant reprezentativ trebuie nu doar sa pretinda ca guverneaza in numele poporului si sa se prezinte periodic la alegeri (caz in care investitura populara poate fi usor uzurpata), ci sa ofere si mijloace de retroactiune democratica (feed-back) asupra procesului decizional. Asemenea mijloace constau in libertatea cuvantului si a presei (art. 30), in dreptul la informatie (art. 31), in libertatea intrunirilor (art. 39), in dreptul de asociere, inclusiv in partide politice (art. 40), indirect in garantiile libertatii individuale si in dreptul la aparare (art. 23 si respectiv 24) in libertatea de circulatie (art. 25), garantia proprietatii si libertatea economica (art. 44 si respectiv 45). Fireste, simpla consacrare in legea fundamentala a unor asemenea institutii nu este suficienta. O buna parte a acestora erau consacrate si in constitutiile comuniste. Mai este necesara existenta unor mecanisme sociale viabile care sa asigure acestor institutii eficienta si combativitatea. In plus, functionarea acestor mecanisme este influentata de o serie de factori precum intensitatea si profunzimea conflictelor sociale, disponibilitatea fata de dialog, capacitatea de autoorganizare a societatii sau a anumitor grupuri sociale sau disponibilitatea actorilor vietii sociale si politice de a respecta regulile jocului chiar si in cazul in care le sunt afectate interesele.

Teoretic, asemenea exigente ar putea fi satisfacute si in conditiile unei democratii directe: toate deciziile importante in stat sunt adoptate pe baza consultarii corpului electoral.

O prima obiectie contra unui asemenea sistem este de ordin pur tehnic: o comunitate mai mare de cateva mii de persoane nu poate fi decat cu greu consultata iar operatiunile electorale de constatare a vointei exprimate printr-un referendum sau plebiscit sunt lungi, anevoioase si costisitoare. In al doilea rand, votul exprimata astfel reprezinta mai degraba raspunsul - pozitiv sau negativ - al majoritatii electorilor la o intrebare formulata de organizatorii referendumului. Decisiva prin urmare este nu atat vointa reala a majoritatii cat vointa organizatorilor consultarii populare; rezultatul depinde de modul in care este formulata o intrebare iar sondajele de opinie permit anticiparea acestuia. Guvernantii pot sa nu organizeze un referendum daca curentul de opinie este ostil solutiei preferate de ei, pot sa amane consultarea poporului pentru momentul in care electoratul le va fi favorabil sau sa formuleze intrebarea in mod tendentios astfel incat rezultatul sa fie influentat. In plus, predispozitia naturala a majoritatii este de a aproba solutiile deja adoptate, de a prefera o solutie concreta - fie ea si discutabila - incertitudinii decurgand din indecizie si absenta oricarei solutii si de a prefera status quo-ul unor situatii noi si necunoscute. Nu este de mirare ca in secolul care a urmat Revolutiei franceze, plebiscitele europene au dat invariabil castig de cauza organizatorilor. Dincolo de constrangerile si presiunile exercitate de conducerea politica si de administratie, de impunerea uneori a votului deschis, de incorectitudinea operatiunilor electorale, un factor care a actionat constant in favoarea guvernantilor l-a reprezentat aceasta predispozitie naturala a majoritatii fata de ordinea existenta si de solutiile deja adoptate. Prin urmare, democratia directa constituie mai degraba un mijloc de a oferi guvernantilor girul unor repetate confirmari populare a deciziilor lor decat o modalitate de control asupra activitatii acestora.

Datele problemei se schimba intrucatva in cazul unui referendum. Poporul nu se mai pronunta aproband sau respingand o solutie care-i este oferita intempestiv, de catre un sef de stat dornic sa-si consolideze pe planul legitimitatii puterea pe care o detine deja in mod efectiv. Consultarea poporului se face - de regula - in situatii prevazute de normele constitutionale, desfasurarea referendumului este reglementata in detaliu prin lege iar posibilitatea reala a unor dezbateri in contradictoriu in conditiile pluralismului politic si ale libertatii presei faciliteaza pronuntarea in cunostinta de cauza a celor consultati.

Totusi, comportamentul electoratului nu difera esential in cazul unui referendum. Tendinta generala de a prefera status quo-ul si de a aproba deciziile deja adoptate joaca un rol deseori determinant. In aceste conditii, ne putem pune intrebarea, de ce mai este oare necesara consultarea directa a poporului in privinta unor decizii importante? Nu ar fi mai bine ca adoptarea unor asemenea decizii sa se faca de catre reprezentanta nationala? In principiu, raspunsul la intrebarea din urma pare sa fie pozitiv. Parlamentul poate adopta mai rapid si cu mai putine costuri o asemenea decizie. In plus, dezbaterile parlamentare - care permit chestionarea unor experti in domeniile incidente problemei analizate - ofera mai multe garantii in privinta unei examinari serioase si efective a unei probleme in comparatie cu atmosfera dominata de discursul nu rareori populist si demagogic care invadeaza spatiul public cu prilejul consultarii corpului electoral. Pe de alta parte insa, votul parlamentarilor este determinat in mare masura de calitatea lor de membri ai partidelor de care apartin; de multe ori ei voteaza orientandu-se in functie de interesele electorale imediate. Solutiile utile si juste dar impopulare vor fi in general respinse. Deciziile necesare dar care implica anumite costuri economice si sociale dureroase, pe care electoratul le intelege si le aproba in momentul adoptarii, pot determina in viitor o erodare grava popularitatii unui partid, mai ales daca unele formatiuni politice mai mici vor profita de aceste imprejurari printr-un discurs demagogic pentru a-si spori in mod facil ponderea si influenta. Aceste pericole pot fi evitate transferand o parte din povara responsabilitatii privitoare la o decizie grava si importanta pe umerii electoratului. In acelasi timp, referendumul constituie - alaturi de alegerile parlamentare si prezidentiale - un prilej si un mijloc de integrare politica a cetatenilor, consolidand sentimentul de participare la adoptarea deciziilor importante in stat si in societate.

In cazul tarii noastre, Constitutia prevede trei cazuri de consultare a poporului prin referendum:

- in privinta unor "probleme de interes national", din initiativa Presedintelui Romaniei, dupa consultarea Parlamentului (art. 90);

- in privinta demiterii Presedintelui Romaniei, in urma suspendarii acestuia de catre Parlament, conform art. 95 din legea fundamentala;

pentru aprobarea revizuirii Constitutiei, in termen de 30 de zile de la adoptarea de catre Parlament a legii de revizuire (art. 147, alin. ultim).

Organizarea si desfasurarea referendumului sunt prevazute in detaliu in Legea nr. 3 / 2000.

Pana in momentul de fata (septembrie 2005), sub imperiul Constitutiei din 1991 a fost organizat in singur referendum: cel din zilele de 18 si 19 octombrie 2003, in vederea aprobarii legii de revizuire a Constitutiei. S-a putut constata cu acest prilej ca electoratul este putin interesat in prezenta la vor pentru o problema pe care nu o percepe ca urgenta si acuta. Desi necesitatea si importanta revizuirii au fost intens mediatizate, iar sondajele de opinie indicau o atitudine majoritar pozitiva fata de modificarile propuse, prezenta la urne a fost slaba, iar conditia stipulata in art. 5, alin. (2) din Legea nr. 3 / 2000 (participarea a cel putin jumatate plus unul din numarul persoanelor inscrise in lista electorala) a fost indeplinita cu greu. Ulterior a fost contestata corectitudinea desfasurarii acestui referendum (in special in privinta numarului real de participanti), dupa cum a fost criticat si faptul modificarii prin ordonanta de urgenta a legii, cu mai putin de doua saptamani inainte de data prevazuta pentru referendum, pentru a permite desfasurarea acestuia in doua zile succesive.

Referendumul a devenit din nou o tema de discutie publica, in urma declaratiilor din 14 septembrie 2005 ale Presedintelui Romaniei, referitoare la necesitatea consultarii prin referendum a poporului roman in legatura cu abandonarea bicameralismului si adoptarea scrutinului uninominal. O prima observatie de text: consultarea poporului prin referendum este prevazuta de art. 90 din Constitutie. Art. 12 din Legea nr. 3 / 2000 enumera problemele de interes national. Reorganizarea Parlamentului si reforma sistemului electoral nu sunt incluse in aceasta enumerare si nici nu pot fi incluse nici macar pe calea unei interpretari mai largi. Conform legii, Presedintele nu poate decide organizarea unui referendum pe aceste teme. Pe de alta parte se poate observa ca, enuntand limitativ cazurile de "interes national", acest articol din lege este neconstitutional. Textul constitutiei permite expres sefului statului sa organizeze un referendum privitor la "probleme de interes national". Nu credem ca reorganizarea Parlamentului nu ar fi o problema "de interes national", si nici ca legiuitorul din 2000 atunci cand a omis sa mentioneze aceasta problema (si multe altele), fara a recurge nici macar la o clauza finala "salvatoare" (care sa permita largirea, in anumite conditii, a listei), a dorit sa statueze implicit ca domeniile omise ar fi de interes local, regional sau international, dar nicidecum national. Intentia legiuitorului a fost de a interzice sefului statului sa consulte poporul prin referendum in orice alta problema decat cele din lista expres prevazuta in textul articolului 12 din acea lege. Constituantul insa a abilitat Presedintele sa consulte poporul in orice probleme de interes national; daca ar fi dorit sa permita legiuitorului ordinar sau organic sa limiteze sau sa conditioneze optiunea Presedintelui in acest sens, atunci formularea textului legii fundamentale ar fi fost alta: "Presedintele Romaniei () poate cere poporului sa-si exprime vointa prin referendum, in cazurile si conditiile prevazute de lege / de legea organica".

Singura conditionare a constituantului priveste consultarea prealabila a Parlamentului (si nicidecum urmarea opiniei majoritatii parlamentare). Singura limita substantiala ce poate fi dedusa din formularea art. 90 priveste interdictia ca Presedintele sa organizeze un referendum pentru o problema minora; orice problema de interes national este insa apta sa fie supusa poporului printr-un referendum.

Mai este de remarcat ca, in baza textului constitutional, poporului nu i se cere un aviz sau o opinie ci "sa-si exprime vointa". Desi rezultatul unui referendum organizat in baza art. 90 nu are nicidecum forta obligatorie a unei legi, el va exercita o considerabila asupra clasei politice si a Parlamentului; cei care-l vor ignora sau vor actiona in sens contrar risca sa plateasca enormul pret politic al sfidarii deliberate si ostentative a vointei electoratului. Datorita autoritatii politice deosebite a rezultatului unui astfel de referendum, exista temerea ca prin initiativa organizarii sale (mai ales intr-o problema sensibila precum cea a structurii Parlamentului si a sistemului electoral), seful statului poate forta mana legiuitorului; in plus un astfel de referendum constituie o intruziune a executivului in domeniul decizional al legislativului si aminteste de practicile autoritariste ale tuturor dictatorilor de la Napolean incoace, care au recurs frecvent la plebiscit pentru a-si impune punctul de vedere, ocolind sau anihiland mecanismele parlamentare.

In opinia noastra, nu putem vorbi de o intruziune a executivului in sfera puterii legiuitoare. Executivul a uzurpat de altfel frecvent prerogativele legislativului prin numarul inadmisibil de mare de ordonante de urgenta, practica nici pana in prezent total abandonata. Un referendum la 10 sau 15 de ani nu are cum sa agraveze in mod sensibil lucrurile. Referendumul este prevazut de legea noastra fundamentala si nu se poate reprosa unui sef de stat ca exercita o atributie pe care i-o atribuie in mod clar Constitutia. Reprosurile pot privi oportunitatea politica sau resorturile ascunse - reale sau imaginare - ale actului, dar in nici un caz constitutionalitatea lui. Compararea Presedintelui care exercita atributiile prevazute in art. 90 din Constitutie cu dictatorii secolului XIX sau chiar din secolul XX, care recurgeau frecvent la plebiscit pentru a-si legitima deciziile, este deplasata. Dictatorii recurgeau la plebiscit contra prevederilor constitutionale; in tara noastra, atat Alexandru Ioan Cuza in 1864, cat si Carol al II-lea in 1938, au folosit plebiscitul pentru a ocoli sau a inlatura mecanismele constitutionale existente si nicidecum pentru a-si exercita atributii prevazute de dispozitiile constitutionale in vigoare.

In fine, se mai poate obiecta ca exercitarea prea frecventa a atributiilor prevazute in art. 90 din Constitutie (initierea unui referendum) poate eroda componenta parlamentara a democratiei romanesti. Evident, in cazul unei singure "abateri" reprosul este cel putin prematur. Daca insa seful statului va recurge in mod repetat si frecvent la referendum, atunci va exista cu adevarat o problema politica. Insa sunt de facut doua observatii. In primul rand, solutia nu consta in a-l combate pe seful statului pe motiv de neconstitutionalitate: textul legii fundamentale este in favoarea lui. Solutia poate consta numai in revizuirea articolului 90, in sensul restrangerii, conditionarii sau chiar al eliminarii atributiei prezidentiale de a initia un referendum. In al doilea rand, probabilitatea survenirii unei asemenea situatii este destul de scazuta. Un prim referendum poate capta atentia si interesul electoratului, in special pe o tema punctuala, cum este cea a reorganizarii Parlamentului. La a doua consultare (mai ales la un interval scurt de timp), interesul va scadea probabil in mod considerabil, iar in caz de recidiva

Este destul de greu de crezut ca se va intruni numarul minim de participanti cerut de legea referendumului.

Chiar daca in principiu, consultarea poporului prin referendum este antinomica fata de democratia reprezentativa, o anumita componenta referendara a constitutiei se poate dovedi utila. In masura in care nu se abuzeaza de recursul la vointa poporului prin organizarea frecventa a unor asemenea consultari, referendumul constituie un important mijloc de realizare a retroactiunii democratice asupra deciziilor conducatorilor. Faptul ca legea noastra fundamentala prevede (in subsidiar) exercitarea suveranitatii nationale prin referendum nu afecteaza insa caracterul de democratie reprezentativa a statului roman.

Pluralismul politic este consacrat de art. 1, alin. (3) drept una din valorile fundamentale in statul roman. Conform art. 8, alin. (1), in societatea romaneasca, pluralismul este o conditie si o garantie a democratiei constitutionale. Partidele politice se constituie si isi desfasoara activitatea in conditiile legii, contribuind la definirea si exprimarea vointei politice a cetatenilor, respectand suveranitatea nationala, integritatea teritoriala, ordinea de drept si principiile democratiei (art. 8, alin. (2)). In privinta ancorarii pluralismului politic in realitatea vietii noastre politice si constitutionale se cuvin facute anumite observatii: in primul rand situatia initiala a democratiei noastre postdecembriste a fost una deloc de invidiat, mult mai proasta decat a celorlalte state din centrul si estul Europei. Preluarea puterii si a controlului absolut in societate de catre comunisti s-a facut intr-o prima etapa prin constituirea unor formatiuni politice satelit, desprinse din partidele democratice (numite de ei "istorice") sau cu denumiri deliberat asemanatoare cu ale acestora, formatiuni reunite cu comunistii in aliante politice si electorale largi ("fronturi" sau "blocuri"), care pretindeau ca inglobeaza "toate fortele democratice ale natiunii", in contrast cu partidele "burgheze" sau "istorice". Dupa eliminarea acestora din urma (prin intimidarea adeptilor, acuzatii de "fascism", de "nationalism" sau de "tradare de tara", alegeri masluite, masuri politienesti de represiune si, in fine, arestarea liderilor urmata de procese regizate), in etapa a doua, jocul politic democratic era mimat, cu participarea doar a partidelor agreate de comunisti, carora le revenea un rol de pura figuratie. In cazul Romaniei, eliminarea partidelor ostile a fost urmata de disparitia (prin absorbtie, dizolvare sau autodizolvare) partidelor satelit, partidul comunist ramanand singurul pe scena politica. Coexistenta pe scena politica a mai multor partide, insotita de mimarea, oricat de stangace, a unor aparente de viata politica normala, a unor dezbateri democratice si a unei opozitii parlamentare au constituit factori care au accelerat in statele central-europene aparitia si consolidarea unui pluralism politic real si efectiv precum si a unei democratii functionale. Prin simulacrul de democratie, opinia publica a dobandit macar imaginea a ceea ce trebuie sa fie o democratie adevarata; contrafacerile grosolane au trezit sau au mentinut gustul si interesul pentru produsul original.

Lipsita de experienta unei dispute parlamentare, fie ea si mimata, si a dialogului politic si social cu participarea mai multor actori pe scena politica, societatea romaneasca se afla in decembrie 1989 intr-o stare de confuzie si dezorientare. Modul in care a aparut "Frontul Salvarii Nationale", organizatie care grupa "toate fortele sanatoase ale tarii", transformata ulterior in partid politic (purtand acelasi nume, care, gratie prestatiei zeloase a singurului post de televiziune de atunci, era asociat rasturnarii cuplului Ceausescu), asertiunile unor lideri politici importanti, conform carora notiunea de partid politic ar fi fost depasita si de domeniul trecutului, in prezent fiind preferabile forme mai largi de asociere politica, ca de exemplu Forumul Democratic din Cehoslovacia sau sindicatul Solidaritatea din Polonia, precum si pretentia unora de a considera suficienta o "democratie in Cadrul Frontului" si inutila existenta altor partide politice au constituit factori care au perturbat grav climatul necesar cristalizarii pluralismului politic.

Disparitia brusca si neasteptata a terorii totalitare, a presiunilor sistematice si omniprezente din partea aparatului de partid si a Securitatii, faptul ca dintr-o data televiziunea publica emitea pe post mesaje si opinii contrare celor transmise obsesiv de decenii si, in fine, bucuria nesperatei eliberari au creat o atmosfera de entuziasm general si de incredere nestramutata in bunul mers al societatii de acum incolo. Lucrurile pareau a fi rezolvate de la sine prin formarea si consolidarea unei noi puteri care se dezicea energic de regimul lui Ceausescu si de practicile sale; in acele momente neincrederea de principiu in guvernanti, premisa oricarei gandiri democratice, a fost cu totul abandonata. Atitudinea critica fata de noua putere era privita - nu in ultimul rand datorita prestatiei deplorabile a presei obediente si a televiziunii - ca manifestare a ostilitatii fata de Revolutie, fata de poporul roman sau chiar ca rezultat al cointeresarii din afara de anumite "forte straine" ostile Romaniei. Existenta partidelor politice a fost privita nu ca manifestare absolut fireasca si de la sine inteleasa a libertatii de asociere, ci ca rezultat al atitudinii (poate prea) binevoitoare a autoritatilor care, printr-o reglementare expresa, au creat "cadrul legal de functionare" al partidelor politice. De prisos sa mai precizam ca, intr-un un stat de drept si intr-o societate democratica, un drept precum libertatea de asociere este de la sine inteles si inerent fiintei umane; existenta sa nu necesita o confirmare prealabila prin lege sau alt act al autoritatilor statele, legea putand interveni doar pentru a limita si conditiona existenta acestui drept, neavand insa un caracter constitutiv in privinta sa. Chiar si mai tarziu, in cursul campaniei electorale din toamna anului 1996, unii politicieni si-au asumat meritul consacrarii pluralismului politic in Romania prin adoptarea Decretului-Lege nr. 8/1989.

In cei aproape 16 ani scursi de la prabusirea regimului Ceausescu, evolutia politica a societatii romanesti a dus la acceptarea treptata a exigentelor unui real pluralism politic. Alternantele la guvernare, deschiderea treptata a mass media fata de discursul practicat de preopinenti, aparitia mai multor posturi de televiziune, precum si presiunile si influentele din exterior au moderat treptat severitatea confruntarii politice.