Dreptul la un proces echitabil

Dreptul la un proces echitabil

Sedes materiae:

Textul art. 6 din Conventie care are denumirea marginala Dreptul la un proces echitabil are urmatorul cuprins:

1. Orice persoana are dreptul la judecarea in mod echitabil, in mod public si intr-un termen rezonabil a cauzei sale, de catre o instanta independenta si impartiala, instituita de lege, care va hotari fie asupra incalcarii drepturilor si obligatiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricarei acuzatii in materie penala indreptate impotriva sa. Hotararea trebuie sa fie pronuntata in mod public, dar accesul in sala de sedinta poate fi interzis presei si publicului pe intreaga durata a procesului sau a unei parti a acestuia in interesul moralitatii, al ordinii publice, ori al securitatii nationale intr-o societate democratica, atunci cand interesele minorilor sau protectia vietii private a partilor la proces o impun, sau in masura considerata absolut necesara de catre instanta atunci cand, in imprejurari speciale, publicitatea ar fi de natura sa aduca atingere intereselor justitiei.

2. Orice persoana acuzata de o infractiune este prezumata nevinovata pana ce vinovatia sa va fi legal stabilita.

3. Orice acuzat are, in special, dreptul:

a) sa fie informat, in termenul cel mai scurt, intr-o limba pe care o intelege si in mod amanuntit, asupra naturii si cauzei acuzatiei aduse impotriva sa;

b) sa dispuna de timpul si de inlesnirile necesare pregatirii apararii sale;

c) sa se apere el insusi sau sa fie asistat de un aparator ales de el si, daca nu dispune de mijloacele necesare pentru a plati un aparator, sa poata fi asistat in mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci cand interesele justitiei o cer;

d) sa intrebe sau sa solicite audierea martorilor acuzarii si sa obtina citarea si audierea martorilor apararii in aceleasi conditii ca si martorii acuzarii;

e) sa fie asistat in mod gratuit de un interpret, daca nu intelege sau nu vorbeste limba folosita la audiere.

Alte izvoare: art. 10 din Declaratia Universala a Drepturilor Omului din 1948, art. 14 din Pactul relativ la drepturile civile si politice din 1966;

Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene adoptata de Uniunea Europeana. Trebuie precizat ca prin dispozitiile art. 6 din Tratatul privind Uniunea Europeana (modificat prin Tratatul de la Lisabona din anul 2007) in vigoare de la 1 decembrie 2009, versiunea consolidata, Uniunea Europeana recunoaste drepturile, libertatile si principiile prevazute in Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, astfel cum a fost adaptata la 12 decembrie 2007, la Strasbourg, care are aceeasi valoare juridica cu a tratatelor europene.

Carta recunoaste, intre altele in art. 47 Dreptul la o cale de atac eficienta si la un proces echitabil care are urmatorul continut:

Orice persoana ale carei drepturi si libertati garantate de dreptul Uniunii sunt incalcate are dreptul la o cale de atac eficienta in fata unei instante judecatoresti, in conformitate cu conditiile stabilite de prezentul articol.

Orice persoana are dreptul la un proces echitabil, public si intr-un termen rezonabil, in fata unei instante judecatoresti independente si impartiale, constituita in prealabil prin lege. Orice persoana are posibilitatea sa fie consiliata, aparata si reprezentata.

Asistenta juridica gratuita se acorda celor care nu dispun de resurse suficiente, in masura in care aceasta este necesara pentru a-i asigura accesul efectiv la justitie.

In dreptul intern: art. 21 alin. 3 din Constitutia Romaniei: Partile au dreptul la un proces echitabil si la solutionarea cauzelor intr-un termen rezonabil. Aceste dispozitii constitutionale sunt reluate si dezvoltate in art. 10 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciara: Toate persoanele au dreptul la un proces echitabil si la solutionarea cauzelor intr-un termen rezonabil, de catre o instanta impartiala si independenta, constituita potrivit legii.

1. Notiunea de proces echitabil

Notiunea de "proces echitabil" este frecvent utilizata de organele jurisprudentiale de la Strasbourg pentru a desemna ansamblul drepturilor oferite justitiabililor prin art. 6 al Conventiei, expresia vizand ansamblul garantiilor procedurale care permit punerea in valoarea drepturilor protejate prin Conventiei[1]. Conventia desi garanteaza, in principal, drepturi materiale, contine si cateva garantii de natura procedurala care pun in valoare pe cele din prima categorie. O astfel de garantie procedurala o constituie art. 6, scopul acestei norme conventionale fiind acela de a arata cum trebuie sa se desfasoare un proces atunci cand priveste contestatii ce poarta asupra drepturilor cu caracter civil sau al acuzatiilor in materie penala. In jurisprudenta s-a pus insa problema daca nu cumva articolul 6 prevede si un drept material si anume dreptul de acces la o instanta. Curtea a raspuns afirmativ retinand intr-o speta celebra , in esenta, ca:

Daca acest text ar fi interpretat ca vizand doar derularea unei proceduri aflate deja in curs in fata unei instante, un stat parte ar putea, fara sa-l incalce, sa suprime jurisdictiile sau sa sustraga din competenta lor solutionarea anumitor categorii de contestatii cu caracter civil pentru a le incredinta unor organe dependente de guvern. Astfel de ipoteze, ce nu pot fi disociate de riscul arbitrarului, ar produce consecinte grave, contrare principiilor amintite si pe care Curtea este obligata sa le ia in considerare (hotararea Lawless din 1 iuie 1961, seria A nr. 11, pag. 14, ultimul alineat).

2. Interpretarea extensiva a textului art. 6.

In jurisprudenta sa Curtea nu a precupetit niciun efort pentru a sublinia importanța covarsitoare a art. 6 care consacra prin intermediul dreptului la un proces echitabil principiul preeminentei dreptului[3] si in virtutea acestei importante deosebite, Curtea a reliefat ca este necesar ca textul sa fie interpretat extensiv . O asemenea interpretare este insa valabila nu numai pentru jurisdictia de contencios european al drepturilor omului ci si pentru instantele nationale, mai ales ca acest drept este unul dintre cele mai invocate in fata jurisdictiei europene.

Interpretarea dispozitiilor art. 6 din Conventie presupune decelarea domeniului de aplicare al normei conventionale ce implica stabilirea sferei persoanelor la care se aplica, al instantelor care trebuie sa asigure respectarea garantiilor procedurale continute de norma, al drepturilor si obligatiilor care constituie obiectul procedurilor vizate de textul conventional. De asemenea, se vor trece in revista si garantiile care compun notiunea de proces echitabil.

3. Beneficiarii garantiilor prevazute in art. 6

Asa cum rezulta din primul prag. al art. 6, textul poate fi invocat de orice persoana, respectiv atat de persoanele fizice cat si de cele juridice[5]. Sub aspectul persoanelor juridice intra in campul art. 6 atat persoanele juridice de drept privat cat si cele de drept public .

Trebuie mentionat cu referire la persoanele fizice ca strainii si apatrizii care se gasesc sub jurisdictia statului parte la Conventie beneficiaza de protectia art. 6.

4. Instantele in fata carora este incident art. 6

Norma convenționala este aplicabila in fata oricarei instante care urmeaza a se pronunța asupra incalcarii drepturilor si obligatiilor sale cu caracter civil ori asupra temeiniciei oricarei acuzatii in materie penala asupra unei persoane.

Practic asa cum vom dezvolta mai la vale Conventia nu garanteaza decat procedurile in materie civila si penala, notiuni care sunt interpretate autonom de catre jurisdictia europeana .

Procedurile interne de apel si recurs: Este de notat ca art. 6 nu garanteaza si nu include dreptul la un al doilea[8] sau al treilea grad de jurisdictie. Cu toate acestea daca astfel de proceduri sunt instituite in dreptul intern acestea trebuie parcurse in mod obligatoriu deoarece sunt privite ca recursuri ce trebuie epuizate in conformitate cu prev. art. 35 din Conventie, inainte de fi sesizata Curtea. Asa fiind, cum procedurile de apel sau de recurs sunt menite sa remedieze deficientele constatate intr-o faza anterioara a procedurii se supun conditionarilor prev. la art. 6. In analiza acestor proceduri si garanții Curtea a tinut seama de particularitatile acestora din sistemele interne de drept (controlul judiciar poate purta asupra intregii cauze ori poate fi suspus numai elementelor de drept, proportionalitatea pedepsei aplicate in raport de fapta savarsita fara sa se reantameze vinovatia).

Procedurile extraordinare: Cu privire la aceste proceduri este de notat ca in masura in care astfel de proceduri sunt determinante[9] cu privire la drepturile si obligatiile cu caracter civil ori cu privire la temeinicia acuzatiilor in materie penala se includ in domeniul de aplicare al art. 6. Oricum momentul determinant il reprezinta data ramanerii definitive si irevocabile a hotararii judecatoresti privitoare la materiile ce intra in campul de aplicare al art. 6.

Procedurile in fata tribunalelor constitutionale. Organele Conventiei au refuzat aplicarea ,cu titlu de regula generala, a art. 6 la procedurile desfasurate in fata jurisdictiilor de contencios constitutional pe considerentul ca aceste proceduri nu privesc solutionarea unei contestatii referitoare la drepturi si obligatii cu caracter civil ori penal ci solutioneaza litigii ce poarta asupra compatibilitatii unor acte sau masuri luate de autoritatile publice in exercitarea puterii publice cu dispozitiile Constitutiei nationale[10]. Cu toate acestea, daca se poate retine o stransa legatura intre obiectul procedurilor din fata instantei constitutionale si cel al procedurilor care au provocat trimiterea cauzei in fata acesteia dispozitiile art. 6 isi gasesc aplicarea si in fata tribunalelor constitutionale. Cu referire la interferenta art. 6 cu procedurile derulate in fata jurisdictiilor constitutionale este de semnalat ca durata de desfasurare a acestora va fi luata in considerare la stabilirea termenului rezonabil in care este solutionata o cauza in sensul art. 6 prag. 1 din Conventie , tinandu-se insa seama si de specificul acestor proceduri.

Actele administrative : sub aspectul interferentei actelor administrative cu art. 6 trebuie sa notam distincția care se opereaza: pe de o parte, acte administrative prin care se solutioneaza o contestație ce poarta asupra unui drept cu caracter civil si pe de alta parte acte administrative care sunt total straine de orice procedura jurisdictionala. Acestea din urma nu intra in sfera de aplicare a art. 6.

Procedura de arbitraj. Art. 6 nu interzice instituirea instantelor arbitrale dar pentru ca sistemul judiciar sa garanteze dreptul este necesar ca optiunea intre jurisdictiile judiciare si cele arbitrale sa fie libera cu precizarea ca art. 6 nu este inlaturat daca o dispozitie legala prevede obligativitatea recursului la instanta arbitrala . In aceasta situatie instanta arbitrala va fi supusa exigentelor prev. de art. 6 din Conventie.

5. Obiectul dreptului la un proces echitabil

Practic stabilirea obiectului dreptului la un proces echitabil impune determinarea domeniului de aplicare sub aspect material a textului art. 6, mai precis delimitarea contestatiilor cu privire la drepturi si obligatii cu caracter civil si acuzatia in materie penala.

Aceste doua notiuni, asa cum am mai aratat, au caracter autonom specific Convenției, fiind uneori diferite de sensul dat de dreptul intern[13]. Cu toate acestea, interpretarea notiunilor in jurisprudenta Curtii se realizeaza intr-un singur sens, respectiv daca un drept este calificat ca fiind civil in sistemul de drept intern, el va primi aceeasi calificare si pe terenul de aplicare a art. 6.

Notiunea de contestatie ce poarta asupra unui drept sau obligatie cu caracter civil

Analiza presupune stabilirea a patru notiuni: contestatie, ce poarta asupra, drepturi si obligatii si caracter civil.

Notiunea de contestatie:

Principiile de interpretare a notiunii de contestatie au fost stabilite pe cale jurisprudentiala[14]. Astfel :

va fi preferata o definitie materiala uneia formale;

va fi indepartata o acceptiune prea tehnica;

contestatia trebuie sa fie reala si serioasa;

contestatia poate sa vizeze atat existenta unui drept cat si intinderea sau modalitatile sale de exercitare;

contestatia poate sa priveasca probleme de fapt sau de drept, care insa trebuie supuse ori susceptibile unui control jurisdictional[16].

Notiunea ce poarta asupra:

Curtea analizeaza legatura directa intre contestatie si un drept cu caracter civil. Si este asa deoarece textul conventional pleaca de la premisa ca instanta trebuie sa hotarasca cu privire la incalcarea drepturilor si obligatiilor cu caracter civil.

Spre pilda[17], un intervenient intr-un proces penal ce urmareste sa obtina despagubiri este o persoana care formuleaza o contestatie ce poarta asupra unor drepturi si obligatii cu caracter civil, in schimb in cazul contestatiei formulate de o comunitate locala ce poarta asupra prelungirii permisului de exploatare al unei centrale atomice, nu exista legatura directa intre contestatie si un drept cu caracter civil - dreptul la integritate fizica.

Notiunea de drepturi si obligatii:

Chiar daca Curtea subliniaza permanent caracterul autonom termenului de drepturi si obligatii cu caracter civil, ea acorda, in acelasi timp, un rol primordial dreptului intern in definirea acestei notiuni[18].

Curtea ofera precizari suplimentare privind rolul dreptului intern in definirea notiunii de drepturi si obligatii cu caracter civil afirmand ca art. 6 prag. 1 se raporteaza doar la acele drepturi si obligatii - cu caracter civil - care sunt recunoscute, cel putin intr-o maniera generala, in dreptul intern al statului vizat, intrucat art. 6 nu garanteaza existenta acestor drepturi[19].

Altfel spus, organele Conventiei nu urmaresc ca prin interpretarea acestei notiuni sa dea nastere unui drept nou in sistemele de drept ale statelor contractante si nici sa confere un anumit continut material drepturilor existente ci doar sa acorde o protectie sub aspect procedural unor drepturi recunoscute deja de dreptul intern.

Curtea lasa astfel la discretia statelor calificarea unei pretentii ca fiind drept sau obligatie[20], refuzand insa sa ofere criterii stricte si exhaustive in baza carora acestora sa poate fi socotite ca avand caracter civil . In acelasi timp insa, ca si regula generala, sfera cauzelor de natura civila nu poate fi restransa la cele intre persoane de drept privat, Curtea afirmand ca art. 6 nu vizeaza contestatiile de drept privat in sensul clasic al termenului, adica intre particulari sau intre particulari si stat, cand acesta actioneaza ca si o persoana privata, singurul lucru care conteaza fiind caracterul dreptului in discutie .

Notiunea cu caracter civil

Deoarece si aceasta notiune are caracter autonom, pentru a determina caracterul civil al unei cauze,     Curtea se raporteaza nu la calificarea data acesteia in dreptul intern al statului parat, ci la continutul si efectele pe care le confera sistemul juridic intern dreptului litigios, in functie de care se analizeaza caracterul civil al acestuia si nu neaparat clasificarea lor legala .

Rezumand se analizeaza urmatoarele:

natura dreptului in discutie conform dreptului intern al statului parat, sa aiba caracter civil ori caracter patrimonial: daca dreptul sau obligatia face parte din dreptul privat al statului, ori daca trasaturile de drept privat sunt predominante, este incident art. 6;

calitatea persoanelor intre care se naste conflictul ce face obiect al contestatiei: nu are relevanta asupra caracterului civil al dreptului daca spre pilda contestatia se poarta intre doi particulari sau intre un particular si o autoritate publica, chiar daca aceasta din urma actioneaza in regim de putere publica;

natura legii: nu prezinta relevanta pe terenul art. 6 pentru a se stabili notiunea de caracter civil daca legea care reglementeaza exercitiul dreptului este civila, comerciala, administrativa sau penala dupa cum nu prezinta relevanta nici natura organului competent sa transeze litigiul (instanta de drept comun sau organ administrativ) singurul fapt in baza caruia se poate decela caracterul civil al dreptului fiind natura intrinseca a acestuia[24];

Curtea are in vedere totuși calificarea data de dreptul intern al statului contractant.

Desi Curtea nu a dat o definitie abstracta notiunii din jurisprudenta sa se pot desprinde trei mari categorii: drepturi al caror caracter civil nu este contestat, drepturi care au evident caracter public si drepturi care au atat trasaturi de drept privat cat si de drept public.

i)           Drepturi al caror caracter civil este de necontestat: acest caracter este dat de disputele intre particulari care poarta indeosebi asupra contractelor, dreptului comercial, dreptul familiei, dreptul muncii, raspunderea civila delictuala. Astfel, au fost considerate, fara tagada, ca avand caracter civil drepturile cu privire la viata familiara[25] - divort, custodia copiilor etc. - cele relative la dreptul de vizita ale parintilor , la incheierea unui contract de munca cu o societate privata , la capacitatea de exercitiu a persoanei , la reputatia si integritatea fizica a persoanei , la conditiile de detentie , la repararea prejudiciului ca urmare a unui delict civil sau penal , la existenta sau exercitarea dreptului de proprietate ori a altor drepturi reale asupra unui imobil sau la indemnizarea pentru rezilierea unui contract . Tot astfel, dat fiind ca are legatura importanta cu exercitarea muncii de catre o persoana, a fost judecata ca apartinand dreptului civil o procedura de sanctionare disciplinara a unui avocat . Un alt gen de contestatii care au eminamente caracter civil este cel care poarta asupra dreptului de proprietate cu conditia ca aceste proceduri sa fie determinante sau sa influenteze dreptul de proprietate al persoanei in cauza, cum ar fi spre pilda: dreptul de expropriere, confiscare sau sistematizare.

ii)         Drepturi care au un evident caracter public: anumite cauze socotite ce au doar un caracter public, fara nici un element de natura civila, au fost considerate ca exced limitelor domeniului de aplicabilitate a art. 6 cum ar fi cele referitoare la regimul strainilor (dreptul unui strain de a intra sau ramane pe teritoriul unui stat[37]), nationalitatea sau cetatenia unei persoane , drepturile electorale , contenciosul de functie publica ( accesul in functia publica, cariera functionarului public , incetarea raportului juridic de functie publica), serviciul militar obligatoriu , litigiile de natura fiscala ori vamala ;

iii)               Drepturi care au trasaturi atat de drept privat cat si de drept public: drepturi care au incidenta cu interactiunea dintre particulari si autoritati publice, ori intre particulari, insa modalitatile de exercitare fac obiectul de reglementare din partea autoritatilor publice care iși rezerva un drept de control sau interventie in interes general . Spre pilda, exercitarea profesiunilor liberale care se supun unor reglementari din partea statului, Curtea a hotarat ca exercitiul profesiei de medic este un drept de natura civila pentru ca se desfasoara intr-un cadru contractual cu clientii sau pacientii , de asemenea, un litigiu cu privire la inscrierea unei persoane in barou este acoperita de art. 6 , un litigiu opunand o persoana unui organ administrativ care a refuzat sa autorizeze vanzarea unui teren de catre reclamant apartine materiei civile in sensul Conventiei . In acest context se mai pot adauga litigiile din domeniul asigurarilor sociale, contestatiile privind asistenta sociala.

Notiunea de materie penala: la fel ca si in materia civila Curtea opereaza cu notiuni autonome pentru a se stabili sfera de aplicare a temeiniciei unei acuzatii in materie penala. Curtea a raportat definitia notiunii de "materie penala" la trei criterii: criteriul calificarii interne, cel al natura faptei incriminate si cel al scopului si severitatii sanctiunii .

Criteriul calificarii interne presupune faptul ca instanta europeana cerceteaza prima data daca textul care defineste comportamentul sanctionat face parte din dreptul penal al statului in cauza. Daca se va stabili in sens afirmativ atunci Curtea va incuviinta calificarea din dreptul intern, pentru situatia contrara ea va face uz celelalte doua criterii.

Criteriul naturii faptei incriminate reprezinta un element de diferentiere intre dreptul penal si cel disciplinar extrem de frecvent utilizat de catre organele de la Strasbourg. Se urmareste sa se stabileasca cui se adreseaza norma in discutie: intregii populatii si atunci, de regula, suntem in prezenta penalului sau doar unei anumite categorii - avocati, militari, medici etc. - caz in care, de cele mai multe ori, este implicat dreptul disciplinar .

Criteriul scopului si severitatii sanctiunii aplicate aduce in notiunea de "materie penala" acele fapte in cazul carora scopul si gravitatea sanctiunii este apropiata de dreptul penal clasic. Astfel, daca scopul sanctiunii aplicate este mai degraba reparator, cauza iese din sfera dreptului penal, insa, daca scopul acesteia are mai repede un caracter punitiv sau preventiv, atunci exista un indiciu important al prezentei caracterului penal al faptei .

Unul dintre cele mai importante indicii ale existentei materiei penale este severitatea sanctiunii. Astfel, orice sanctiune privativa de libertate va intra in domeniul dreptului penal[52]. Mai apoi, absenta privarii de libertate nu implica obligatoriu inexistenta penalului, intrucat s-a judecat ca au caracter penal si acele sanctiuni de natura pecuniara care au o valoare exorbitanta sau care, in caz de neplata, se pot transforma intr-o sanctiune privativa de libertate, indiferent daca in fapt aceasta transformare a avut loc sau nu . Posibilitatea transformarii sanctiunii pecuniare intr-una privativa de libertate este foarte importanta in aprecierea caracterului penal .

Notiunea de acuzatie:

Nu orice procedura care are un caracter penal beneficiaza de garantiile oferite de art. 6. Acesta implica obligatii din partea statului doar pentru procedurile care privesc o decizie asupra temeiniciei oricarei acuzatii in materie penala indreptate impotriva sa

Notiunea de "acuzatie" este, de asemenea, o notiune autonoma. Curtea pleaca in analiza existentei unei acuzatii impotriva unei persoane, nu de la o definitie formala a notiunii, verificand daca, dincolo de aparente, exista, in realitate o acuzatie formulata contra reclamantului[55]. "Acuzatia" a fost definita ca fiind notificarea oficiala, emanand de la autoritatea competenta, privind reprosul de a fi comis un delict penal, adaugand faptul ca, in anumite cazuri, ea poate imbraca forma unei alte masuri ce implica un astfel de repros si care antreneaza, de asemenea, repercusiuni importante pentru situatia suspectului . Spre exemplu, s-a decis existenta unei acuzatii in materie penala atunci cand, dupa inchiderea localului unui comerciant ca urmare a unei infractiuni privind preturile de vanzare, actiunea penala a fost stinsa printr-o intelegere amiabila intre parchet si comerciant . Tot astfel, Curtea a admis existenta unei acuzatii atunci cand o instanta austriaca, dupa efectuarea unei expertize si ascultarea mai multor martori, a decis inchiderea procedurii datorita faptului ca fapta incriminata era insignifianta .

Garantii procedurale conferite de art. 6

Generale:

Dreptul de acces la o instanta: Accesul la justitie.

Desi dreptul la un proces echitabil este vazut ca un drept esentialmente procedural in practica judiciara s-a puc problema daca art. 6 ar consacra si un drept material, respectiv dreptul de acces la o instanta. Curtea a dat un raspuns afirmativ intr-o speta ramasa celebra (cauza Golder impotriva Regatului Unit). In aceasta speta, Curtea a retinut in esenta ca articolul 6 garanteaza dreptul fiecarei persoane de a avea acces la o instanta, insa este limitat la campul de aplicare al dreptului la un proces echitabil adica pe cele doua paliere deja abordate: contestatiile ce poarta asupra drepturilor si obligatiilor cu caracter civil si acuzatiile in materie penala.

Caracteristicile dreptului de acces la o instanța: drept efectiv, fara sa fie un drept absolut, fiind astfel supus unor limitari.

Dreptul de acces efectiv presupune:

instituirea de catre stat a unui sistem de asistenta juridica gratuita, atat in civil, cat si in penal:

'Curtea reaminteste ca, in ciuda inexistentei, in ceea ce priveste procedurile civile, a unei dispozitii exprese de natura celei continute in paragraful 3 litera c) al articolului 6, articolul 6 paragraf 1 poate, in anumite circumstante, cere statelor sa ofere asistenta juridica gratuita, atunci cand aceasta se dovedeste indispensabila pentru asigurarea unui acces efectiv la o instanta, fie datorita complexitatii procedurii sau a cauzei33, fie intrucat exista obligativitatea reprezentarii de catre un avocat in fata instantelor superioare34."

- dreptul de a lua legatura si de a comunica in mod confidential cu un avocat, in vederea pregatirii unei actiuni in justitie;

dreptul de a avea acces la toate probele aflate la dosarul cauzei;

Limitari aduse dreptului de acces la o instanta:

In hotararea Golder impotriva Marii Britanii Curtea a reținut ca pot fi aduse restrictii acestui drept intrucat dreptul de acces, chiar prin natura sa, cere o reglementare din partea statului, reglementare care poate varia in timp si spatiu in functie de resursele comunitatii si nevoile indivizilor.

Principii care guverneaza limitarile ce pot fi aduse dreptului de acces la o instanta:

limitarile trebuie sa urmareasca un scop legitim;

limitarile nu trebuie sa afecteze substanta insasi a dreptului;

este necesara asigurarea unui raport rezonabil de proportionalitate intre scopul urmarit si mijloacele alese.

Limitari admise:

- autorizarea prealabila pentru sesizarea unei instante

Conditiile procedurale ale actiunii in justitie; termenele pentru efectuarea diferitelor acte de procedura, termenele de prescriptie64, de decadere65 sau sanctiunile pentru nerespectarea acestora, obligativitatea reprezentarii de catre un avocat in fata instantelor superioare, regulile privitoare la limba procedurii68, citarea si comunicarea actelor de procedura - reprezinta cateva exemple de limitari admise;

Dreptul de acces la o instanta nu interzice instituirea unor proceduri administrative prealabile. In fata organelor administrative jurisdictionale nu este obligatorie respectarea exigentelor articolului 6, atata timp cat decizia uni astfel de organ este supusa controlului unei instante care sa asigure conformitatea cu acest articol. De fapt, statul are de ales intre doua solutii, ambele conforme cu cerintele unui proces echitabil:

"fie organele jurisdictionale administrative indeplinesc ele insele cerintele articolului 6 paragraf 1, fie acestea nu se conformeaza amintitelor exigente dar suporta controlul ulterior al unui organ judiciar cu jurisdictie deplina, care sa ofere garantiile cerute de acest articol"73. Acelasi lucru este valabil si in materie penala in cazul faptelor ilicite considerate, in dreptul intern al statelor parti, ca aducand o atingere redusa valorilor sociale ocrotite de lege (de exemplu, cele privind circulatia pe drumurile publice). Judecarea acestor fapte ilicite poate fi incredintata unui organ administrativ, cu conditia ca decizia acestuia sa fie supusa controlului unui organ care sa asigure respectarea dispozitiilor articolului 6.

Masuri ce vizeaza limitarea recursurilor abuzive pot fi, de asemenea, admise. Autorizatia de a introduce apel sau recurs ca si cea de a sesiza instanta de fond, pot fi, in anumite circumstante, conforme cu exigentele procesului echitabil.

Garantiile procedurale enuntate de art. 6

- exista doua tipuri de astfel de garantii:

1. privitoare la instanta: independenta, impartiala, instituita de lege, cu competenta de a pronunta decizii cu forta obligatorie;

2. privitoare la procedura: echitabila, publica, desfasurata intr-un termen rezonabil.

Notiunea de instanta:

Potrivit jurisprudentei Curtii, un "tribunal" se caracterizeaza prin rolul sau jurisdictional: acela de a transa, pe baza unor norme juridice si in cadrul unei proceduri organizate, orice chestiune privind cauza ce i-a fost adusa spre rezolvare[59]. Tribunalul trebuie, de asemenea, sa indeplineasca anumite conditii - independenta, impartialitate etc. - care figureaza in chiar textul art. 6 pentru a putea fi numit astfel . Pe de alta parte, insa, prin "tribunal" in sensul art. 6 nu se inteleg doar jurisdictiile in sens clasic, integrate intr-o structura judiciara ordinara din statul in cauza . In consecinta, daca instantele clasice care statueaza in prima instanta sunt, fara indoiala, "tribunal" in acceptiunea europeana a termenului, ramane de analizat in cele ce urmeaza situatia celorlalte organe care transeaza diverse litigii de natura civila, penala, constitutionala sau administrativa .

Calitatea instantei:

Curtea afirma deseori ca mecanismul de garantare al Conventiei vizeaza protectia unor drepturi efective si concrete, si nu a unor drepturi teoretice si iluzorii. In acest context, este insuficient faptul ca statele permit accesul la justitie, ci trebuie obligatoriu ca tribunalul in cauza sa indeplineasca anumite calitati pentru a putea fi numit tribunal. Curtea a precizat acest lucru intr-una dintre deciziile sale dintre cele mai importante afirmand ca rolul jurisdictional al unui organ nu este suficient pentru ca acesta sa fie apelat ca tribunal, ci trebuie ca acest organ sa raspunda unei serii de garantii procedurale, intre care cele mai importante sunt independenta si impartialitatea membrilor care il compun[63]. Insasi ideea de justitie conduce la aceasta concluzie fiind greu de imaginat echitatea in lipsa celor doua aspecte care trebuie sa caracterizeze activitatea jurisdictionala .

Independenta tribunalului este calitatea acestuia de a nu primi ordine ori sugestii, de orice natura, sau, cu alte cuvinte, capacitatea de a decide singur asupra litigiului[65]. Impartialitatea, la randul sau, este calitatea celui care statueaza dupa cum ii dicteaza constiinta, pastrand balanta egala intre acuzare si aparare . Pe scurt, independenta presupune absenta oricarei subordonari - sau nici o legatura cu vreun tert - pe cand impartialitatea se analizeaza doar in raport de magistrat - adica fara a face vreo referire la vreun tert. Pe de alta parte insa, se observa astfel ca cei doi termeni sunt apropiati, pentru ca o justitie independenta are toate sansele sa fie si impartiala, independenta fiind una dintre conditiile prealabile pentru impartialitate .

Garantii privitoare la desfasurarea procesului:

Cerinte pentru ca procesul sa fie echitabil:

obligatia instantei de a examina atent toate capetele de cerere formulate de reclamant, al argumentelor si al mijloacelor de proba propuse de parti;

obligatia autoritatilor judiciare de urmarire penala de a comunica apararii toate elementele importante ale dosarului, fie acuzatoare, fie cele care inlatura caracterul penal al faptei;

cerinta echitatii priveste ansamblul procedurii, nefiind limitata doar la audierea partilor;

publicitatea dezbaterilor;

respectarea termenului rezonabil al desfasurarii procedurilor judiciare;

egalitatea armelor;

respectarea principiului contradictorialitatii;

motivarea deciziilor;

dreptul unui acuzat de a pastra tacerea si de a nu contribui la propria sa incriminare.

Garantii implicite ale desfasurarii procedurii unui proces echitabil

1. Judecarea cauzei intr-un termen rezonabil[68]:

In baza principiului britanic "justice delayed, justice denied"[69] dreptul oricarei persoane de a fi judecat intr-un interval de timp rezonabil prezinta, in opinia Curtii, o importanta extrema pentru o buna administrare a justitiei , insa importanta sa se releva in special in materie penala, tinand cont de consecintele de natura psihica pe care o incertitudine indelungata cu privire la solutia procesului le produce asupra acuzatului .

Punctul de plecare (dies a quo):

Punctul de la curge termenul care trebuie luat in consideratie pentru a-i verifica rezonabilitatea difera in functie de obiectul procedurii. In materie civila, in principiu, punctul de la care curge termenul este acela al sesizarii instantei competente[72]. Exista insa in jurisprudenta organelor de la Strasbourg si situatii in care s-a luat in calcul un moment anterior celui al sesizarii instantei. Atunci cand procedura interna impune un recurs gratios catre organul care a emis decizia contestata sau cel superior acestuia, jurisprudenta pare sa se orienteze spre a lua in calcul ca moment de la care incepe sa curga termenul procedurii momentul la care reclamantul a introdus contestatia contra deciziei in discutie . Aceasta inseamna ca se poate lua in calcul pentru a estima durata procedurii si intervalul de timp in care aceasta se desfasoara in fata unor organe care nu sunt "tribunale" in sensul Conventiei. Solutia este logica cat timp, daca s-ar lua in calcul doar durata de timp in care procedura se desfasoara in fata unui organ care indeplineste exigentele art. 6, statele ar putea evita condamnarea pentru nerespectarea principiului celeritatii, instituind doar proceduri extrajudiciare.

Punctul de implinire al termenului (dies ad quem) :

Cu privire la momentul final al termenului care trebuie luat in consideratie, acesta este, de regula, cel al ultimei decizii cu privire la cauza dedusa judecatii, indiferent daca apartine unei instante de fond sau al unei de casare[74], existand si jurisprudenta in sensul in care se ia in calcul momentul in care persoanei in cauza i se comunica hotararea . In materie civila momentul final al perioadei care trebuie luata in considerare este, potrivit unei jurisprudente constante cel al punerii in executare a deciziei judecatoresti . Ratiunile includerii fazei executarii in durata procesului sunt evidente: Conventia garanteaza drepturi concrete si efective, iar nu drepturi iluzorii, astfel incat procesul nu poate fi redus doar la faza de judecata atata timp cat o decizie neexecutata nu ofera o satisfacere completa a drepturilor reclamantului .

Caracterul rezonabil al termenului astfel calculat se analizeaza in concreto, in raport de circumstantele speciale ale fiecarei cauze[78].

Trebuie insa precizat de la bun inceput ca, atunci cand termenul apare, prima facie, exorbitant, sarcina de a probei este rasturnata, statul in cauza fiind chemat sa ofere explicatii cu privire la motivele care au stat la baza intarzierii[79].

Criterii retinute de catre Curte pentru a aprecia rezonabilitatea termenului sunt, in principal, urmatoarele: complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului, comportamentul autoritatilor, precum si contextul si implicatii cauzei pentru situatia recurentului[80]. Nici unul dintre aceste criterii nu este insa privit izolat de catre Curte, ci ansamblul concluziilor care rezulta din examinarea criteriilor conduce la decizia instantei europene. De aceea, este dificil de exprimat o cifra de la care sa se poate afirma ca durata procesului a depasit termenul rezonabil. Spre exemplu, intr-o cauza, Curtea a decis ca un proces care a durat 3 ani si jumatate nu respecta cerinta celeritatii , in timp ce intr-o alta cauza s-a constat respectarea exigentelor art. 6 cu privire la o procedura ce durat o perioada asemanatoare .

Criteriul care prezinta cea mai mare importanta in examenul Curtii este cel al naturii cauzei, intelegandu-se prin aceasta, pe de o parte, importanta pe care o prezenta cauza pentru reclamant si, pe de alta parte, gradul de complexitate inerenta cauzei.

Cu privire la complexitatea cauzei, aceasta este atestata, de regula, de numarul celor acuzati si al martorilor, de volumul dosarului, de investigatiile care trebuiau desfasurate etc.[83]

Cu privire la comportamentul reclamantului, Curtea ii impune acestuia, in materie civila, datorita principiului disponibilitatii care guverneaza procedura civila a tuturor statelor europene, sa probeze faptul ca a actionat cu o "diligenta normala" pentru ca procedura sa ajunga la final[84].

Relativ la comportamentul autoritatilor, Curtea verifica numai lentoarea imputabila statului, cu precizarea ca, in opinia instantei europene, imputabilitatea nu se confunda cu culpa statului in cauza[85]. Este indiferent daca intarzierea in desfasurarea procesului s-a datorat legislativului, executivului sau aparatului judiciar, pentru ca, cu privire la obligatiile sale internationale statul este privit ca un tot unitar . In principiu, atunci cand se examineaza comportamentul autoritatilor, Curtea verifica daca in cursul procedurii au existat momente lungi de inactiune din partea organelor judiciare - in special, in materie penala unde se urmareste intervalul intre actele de urmarire - sau, din contra, acestea s-au concentrat excesiv asupra unui singur aspect - interogatorii consecutive cu acelasi obiect etc.

2. Publicitatea procedurii:

Art. 6 prevede ca orice persoana are dreptul ca cauza sa sa fie judecata in public. In plus, se prevede in fraza a doua a primului paragraf ca "pronuntarea hotararii trebuie facuta in public, insa accesul in sala de sedinta poate fi interzis presei sau publicului in timpul totalitatii sau a unei parti a procesului pentru a proteja morala, ordinea publica sau securitatea nationala intr-o societate democratica, daca interesele minorilor sau protectia vietii private a partilor o impun, ori in masura in care instanta considera, in circumstante exceptionale analizate cu strictete, ca publicitatea poate sa aduca atingere intereselor justitiei". Publicitatea procedurii realizeaza transparenta justitiei sustragand justitiabilii din ghearele unei justitii secrete, dominata de arbitrariu si permite publicului sa vegheze la buna administrare a justitiei; transparenta procesului judiciar constituie unul dintre mijloacele care contribuie la pastrarea increderii publicului in justitie[89]. Astfel privita, publicitatea nu este scop in sine, ci un mijloc prin care se poate atinge obiectivul art. 6: un proces echitabil .

3. Egalitatea armelor:

orice parte a unei proceduri, indiferent daca este in materie civila sau penala, trebuie sa aiba posibilitatea rezonabila de a-si prezenta punctul de vedere in fata tribunalului in conditii care sa nu o dezavantajeze fata de celelalte parti ale procesului sau fata acuzare. Astfel, s-a decis ca exista o incalcare a principiului egalitatii armelor in situatia in care acuzarea depune la dosar un document, inainte de audienta publica, in care isi prezinta in rezumat argumente, iar acuzatul nu are acces la acel document[91].

Principiul contradictorialitatii:

Contradictorialitatea, intim legata de ideea de egalitate a armelor, impune judecatorului sa vegheze ca orice element susceptibil sa influenteze solutia privind litigiul sa faca obiectul unei dezbateri contradictorii intre parti. Fiecare parte a procesului trebuie sa aiba nu numai facultatea de a-si face cunoscute elementele pe care se bazeaza pretentiile sale, dar si aceea de a lua la cunostinta si de a discuta orice proba sau concluzie prezentata judecatorului cu scopul de a-i influenta decizia[92]. Nu prezinta nici o relevanta daca elementul susceptibil sa conduca la o anumita decizie este adus in discutie de catre parti sau sesizat din oficiu de catre instanta, chiar si in aceasta din urma situatie, judecatorul fiind obligat sa impuna discutarea lui .

Motivarea hotararilor:

Obligatia de motivare a hotararilor judecatoresti isi are izvorul in dreptul oricarei parti in cadrul unei proceduri sa prezinte judecatorului observatiile si argumentele sale[94], combinat cu dreptul partilor, recunoscut de Curte, ca aceste observatii si argumente sa fie examinate in mod efectiv , iar obligatia de motivare a hotararilor este singurul mijloc prin care se poate verifica respectarea drepturilor mentionate anterior, piloni de baza ai dreptului la un proces echitabil.

Dreptul ca o decizie judecatoreasca sa fie motivata nu este insa absolut[96], iar intinderea si amplitudinea pe care trebuie sa o aiba motivarea variaza in functie de natura si complexitatea cauzei .

6. Administrarea probelor:

Domeniul administrarii si aprecierii probelor este o materie in care statele membre se bucura o marja de apreciere foarte larga, Conventia permitand statelor sa reglementeze fara oprelisti semnificative regulile de admisibilitate si forta probanta a mijloacelor de proba. De asemenea, Curtea nu are competenta de a verifica daca instantele nationale au apreciat corect sau nu probele administrate in cauza, ci doar de a stabili daca mijloacele de proba au fost administrate intr-o maniera echitabila.

Garantiile specifice recunoscute persoanei acuzate de savarsirea unei infractiuni

Aceste garantii specifice dreptului la un proces echitabil in materie penala sunt reglementate de prag. 2 si 3 ale art. 6 si se adauga celor cuprinse in primul paragraf. Paragraful al doilea reglementeaza prezumtia de nevinovatie iar prag. 3 prevede mai multe drepturi inerente procedurii penale: dreptul la informare despre acuzare, dreptul persoanei acuzate de a dispune de timpul si facilitatile necesare pregatirii apararii, dreptul la aparare, dreptul de a solicita si interoga martorii acuzarii si cei ai apararii, dreptul la interpret in mod gratuit.

Prezumtia de nevinovatie:

Prezumtia de nevinovatie este definita in art. 6 prag. 2 in formularea sa clasica: orice persoana acuzata de comiterea unei infractiuni este prezumata nevinovata pana cand vinovatia sa a fost stabilita legal.

Prezumtia de nevinovatie se aplica tuturor acuzatiilor in materie penala, indiferent de calificarea interna a faptei , ramane de solutionat problema de a sti daca beneficiaza de prezumtia de nevinovatia si persoana aflata doar in faza de urmarire penala.

Ca o consecinta a principiului in dubio, pro reo, prezumtia de nevinovatie implica dreptul inculpatului la tacere, precum si facultatea, dar nu si obligatia, de a furniza proba in apararea sa[99]. In opinia Curtii, dreptul al tacere al celui acuzat de comiterea unei infractiuni presupune posibilitatea acestuia de a refuza sa vorbeasca fara a putea fi sanctionat in vreun fel pentru aceasta. Aceasta nu presupune ca tacerea acuzatului nu poate fi socotita o proba, alaturi de altele, insa presupune ca tacerea nu poate fi interpretata ca recunoastere si nu poate fi sanctionata penal, disciplinar sau contraventional.

De asemenea, Curtea a adoptat dreptul, de sorginte britanica, al oricarei persoane de a nu putea fi obligat sa depuna marturie contra ei-insasi[100]. Ratiunea principala a acestei reguli este aceea de evita abuzurile autoritatilor cu scopul de a obtine recunoasterea faptelor, pentru a ajuta astfel la evitarea erorilor judiciare. Faptul ca o persoana nu poate contribui la propria incriminare nu presupune insa ca acesta nu poate fi subiect al coercitiei cu scopul de a obtine probe care exista independent de vointa acuzatului, in conditiile in care astfel de mijloace coercitive - perchezitie, prelevare de ADN, testul de alcoolemie etc. - sunt utilizate in cadrul unor proceduri care sa garanteze lipsa arbitrariului. Totusi atunci cand se cere faptul personal al inculpatului, Curtea interzice statelor sa foloseasca coercitia pentru a obtine probe, precizand ca neputinta sau incapacitatea statului de a proba o infractiune nu poate sa conduca la obligarea suspectului de a furniza probe impotriva sa . In fapt, o persoana acuzata de o infractiune vamala a fost obligata de catre justitia franceza sa furnizeze mai multe documente din care putea sa rezulte contrabanda presupus a fi fost comisa de catre reclamant. In acelasi sens, s-a decis ca obligarea unei persoane de a furniza organelor de ancheta a unei eventuale infractiuni fiscale a tuturor documentelor financiare aflate in posesia sa, poate sa aduca atingere dreptului de nu contribui la propria incriminare .

Garantiile persoanei acuzate in materie penala (art. 6 prag. 3)

Dreptul de a fi informat asupra acuzarii:

Potrivit art. 6 prag. 3, lit. a) orice persoana are dreptul de a fi informata, in cel mai scurt timp, intr-o limba pe care o cunoaste si intr-o maniera detailata, cu privire la natura si cauza acuzatiei indreptate impotriva sa, prevedere avand scopul de a asigura respectarea cat mai riguroasa a egalitatii armelor, al carui element este.

Informarea acuzatului trebuie sa se faca in cel mai scurt timp. De asemenea, informarea inculpatul trebuie facuta intr-o limba pe care o intelege, insa s-a decis ca este art. 6 este respectat si atunci cand documentele sunt comunicate intr-o limba pe care o intelege avocatul inculpatului[103]. Obligatia de informare are ca obiect atat natura - adica faptele "materiale" care i se reproseaza - cat si cauza acuzarii - notiune prin care se intelege incadrarea juridica a faptei .

Punctul de la care statul are obligatia informarii imediate a inculpatul este acela de la care exista o acuzatie oficiala impotriva persoanei in cauza. Acest moment pare sa fie determinat dupa alte criterii decat cu privire la momentul de la care se socoteste termenul rezonabil al procedurii penale.

Exigenta ca informarea celui acuzat sa fie "detailata" trebuie privita in mod rezonabil, statul nefiind obligat sa ii precizeze inculpatului absolut toate elementele de drept care sunt aplicabile cauzei sale, ideea esentiala fiind aceea ca acesta sa poata sa isi pregateasca eficient apararea, in baza informatiilor primite[106].

Dreptul de a dispune de timpul si facilitatile necesare apararii

Art. 6 prag. 3, lit. b) vine sa consacre explicit in materie penala dreptul la aparare, enuntand ca orice acuzat are dreptul sa dispuna de timpul si facilitatile necesare pentru a-si pregati apararea. Regula tinde sa acopere dezechilibrul care exista, in materie penala, intre cel acuzat si procuror, care dispune de mijloace materiale si logistice importante, asigurand astfel echitabilitatea procedurii. Pe de alta parte, regula poate fi dedusa pe cale de interpretare din art. 6 prag. 3, lit. c) care vorbeste de dreptul oricarui acuzat la "asistenta" unui avocat si nu la "numirea" aparatorului, iar asistenta efectiva este greu de realizat daca nu exista anumite facilitati pentru pregatirea apararii.

Dreptul la asistenta juridica:

Art. 6 prag. 3 lit. c) instituie dreptul oricarui acuzat de a se apara el insusi sau de a fi asistat de un aparator ales, iar, daca nu dispune de mijloacele necesare reenumerarii unui aparator, sa ii fie numit un avocat din oficiu. Strans legat de echitabilitatea procedurii si de dreptul la aparare in sens larg, dreptul la asistenta juridica este unul dintre aspecte fundamentale ale unui proces echitabil[107].

Din textul analizat se poate desprinde faptul ca acesta contine trei drepturi ale acuzatului: de a se apara singur, de a-si alge un aparator sau de a primi unul din oficiu. Optiunea intre cele trei alternative ii apartine acuzatului, Curtea precizand ca dreptul la asistenta juridica nu poate fi limitat doar la anumite aspecte, fiind un drept absolut[108]. In consecinta, instanta europeana a cenzurat legislatia unor state care conditionau posibilitatea avocatului de a expune argumentele clientului sau de prezenta inculpatului la proces. Curtea a precizat faptul ca statele trebuie sa asigure prezenta la audieri a partilor implicate, asa cum am aratat mai sus , insa a precizat ca atunci cand acest obiectiv este irealizabil, chiar si din culpa persoanei in cauza, sanctionarea sa cu pierderea dreptului la aparare este complet nejustificata .

Criteriile dupa care se determina necesitatea unui aparator sunt complexitatea cauzei, gravitatea acuzatiei aptitudinea acuzatului de a se apara singur.

Dreptul de a convoca si interoga martorii:

Art. 6 prag. 3 lit. d) consacra dreptul oricarui acuzat de a interoga martorii acuzarii, de a obtine convocarea si interogarea martorilor apararii in aceleasi conditii ca si cei ai acuzarii. Acest text nu este altceva decat o expresie punctuala a conceptului mai larg de egalitate a armelor, urmand ca in analiza continutului sau instanta europeana sa il interpreteze ca atare. De aceea, s-a afirmat ca dreptul inscris in textul sus mentionat nu este un drept absolut, el neputand sa confere inculpatului dreptul de a convoca orice martor, judecatorul national avand o marja larga de apreciere a oportunitatii si utilitatii probei, cu conditia ca martorii acuzarii sa fie convocatii cu respectarea acelorasi conditii.

5. Dreptul la un interpret

Art. 6 prag. 3 lit. e) recunoaste oricarui acuzat dreptul a fi asistat gratuit de catre un interpret daca nu cunoaste sau nu vorbeste limba in care se desfasoara audienta.

Aceasta regula a fost impusa, in opinia Curtii expusa in hotararea de principiu in materie[111], de necesitatea a impiedica orice inegalitate intre un acuzat care nu cunoaste limba utilizata si un acuzat care o cunoaste, analizandu-se astfel intre aplicare particulara a art. 14 raportat la art. 6 prag. 1.

Conditia de baza pentru aplicarea acestui text este ca cel acuzat sa nu cunoasca limba procesului sau, chiar daca o cunoaste pasiv, sa nu o vorbeasca. Aprecierea acestui fapt ramane in competenta instantei nationale, care beneficiaza de o anumita marja de apreciere controlata de organele de jurisdictie instituite de catre Conventie.

Asistenta oferita de catre interpret trebuie sa fie gratuita, Curtea precizand ca textul Conventiei nu trebuie interpretat in sensul in care acesta ar impune doar o avansare a cheltuielilor de catre stat, ci gratuitatea trebuie sa fie totala si independenta de finalitatea procedurii judiciare angajate contra acuzatului. In plus, Curtea a interpretat extensiv notiunea de "audienta" utilizata in textul Conventiei pentru a desemna momentul procesual in care se impune obligativitatea interpretului, afirmand ca, pentru a fi realizat scopul art. 6, trebuie ca celui acuzat sa ii fie tradusa nu doar faza orala a procedurii, ci si actele procedurii angajate impotriva sa. Ulterior s-a precizat faptul ca nu este necesara traducerea tuturor actelor procedurale intocmite, ci doar a celor necesare pentru ca inculpatul sa inteleaga exact acuzarea care i se aduce si cele necesare pregatirii apararii sale.

Cazuri cu privire la Romania:

1. Durata rezonabila a procedurii: cauza Strain si altii impotriva Romaniei, cauza Duta impotriva Romaniei, cauza Nicolae Constantinescu impotriva Romaniei, cauza Ispan impotriva Romaniei, cauza Damian- Burueana si Damian impotriva Romaniei (este suficient pentru Curte sa constate ca speta a fost trimisa de doua ori in fata instantei de apel, ca urmare a omisiunilor Curtii de Apel de a examina sau de a furniza motive ca raspuns la sustinerile reclamantului. In afara de aceasta, trimiterea cauzei putea continua la infinit, intrucat nici o dispozitie legala nu putea sa ii puna capat). Cauza Parohia Greco-catolica Sfantul Vasile Polona impotriva Romaniei ( Pentru a aprecia caracterul rezonabil al termenelor scurse incepand cu aceasta data, trebuie sa se tina seama de stadiul in care se afla cauza la momentul respectiv. Este necesar, astfel, sa se constate ca instantele nationale au fost sesizate cu privire la cauza cu mai mult de doi ani inainte de intrarea in vigoare a Conventiei in ceea ce priveste Romania. Perioada respectiva s-a incheiat la 15 iunie 2006, prin hotararea Inaltei Curti de Casatie si Justitie. Prin urmare, aceasta a durat aproape doisprezece ani si a implicat patru grade de jurisdictie.

In ceea ce priveste comportarea instantelor nationale, Curtea constata ca intarzierea procedurii a fost cauzata de casarile si trimiterile succesive ale cauzei. Astfel, cauza a fost trimisa de cinci ori in fata judecatoriei, a tribunalului sau a Curtii de Apel Bucuresti, din mai multe motive: omiterea examinarii unui capat de cerere, lipsa motivarii, constatari incorecte in ceea ce priveste aspectul privind calitatea de a sta in justitie a reclamantei sau competenta instantelor de a se pronunta cu privire la actiunea reclamantei. In afara de aceasta, trimiterea cauzei putea continua la infinit, intrucat nicio dispozitie legala nu putea sa ii puna capat. In aceasta privinta, Curtea reaminteste ca, desi nu are competenta de a analiza modalitatea in care instantele nationale au interpretat si aplicat dreptul intern, ea considera, totusi, ca respectivele casari cu trimitere se datoreaza, in general, unor erori comise de instantele inferioare (Wierciszewska, citata anterior, pct. 46), si ca repetarea acestor casari denota o deficienta in functionarea sistemului judiciar (Carstea si Grecu impotriva Romaniei, nr. 56326/00, pct. 42, 15 iunie 2006).

In speta, dupa ce a examinat toate datele ce i-au fost prezentate, pe baza jurisprudentei in materie, Curtea considera ca durata procedurii in litigiu este excesiva si nu raspunde cerintei de "termen rezonabil".)

2. Acces la justitie: cauza Lungoci impotriva Romaniei, cauza Canciovici si altii impotriva Romaniei, cauza Costin impotriva Romaniei,

3. Proces echitabil: cauza Buzezscu impotriva Romaniei, cauza Virgil Ionescu impotriva Romaniei, cauza Ilisescu si Chiforec impotriva Romaniei,

4. Principiul securitatii raporturilor juridice: cauza Brumarescu impotriva Romaniei (solutia pe fond): ( Curtea reitereaza ca, conform jurisprudentei sale consacrate, dreptul la un proces echitabil inaintea unui tribunal, dupa cum este garantat de Articolul 6 alineatul 1 trebuie sa fie interpretat in conformitate cu Preambulul la Conventie, care prevede, printre altele, ca statul de drept face parte din patrimoniul comun al Statelor Contractante. Unul dintre aspectele fundamentale ale statului de drept este principiul certitudinii legale, care impune, inter alia, ca in cazurile in care instantele au solutionat definitiv o problema, hotararea acestora sa nu mai fie pusa sub semnul intrebarii), cauza SC Masinexportimport Industrial Group SA, cauza Mitrea impotriva Romaniei:

Certitudinea legala presupune respect pentru principiul res judicata (ibid., alineatul 62), adica principiul caracterului definitiv al deciziilor. Acest principiu subliniaza ca nici o parte nu are dreptul sa solicite revizuirea unei decizii definitive si obligatorii doar in scopul de a obtine o rejudecare si o noua decizie in speta. Puterea de revizuire a instantelor superioare ar trebui sa fie exercitata pentru a corecta erorile de judecata si erorile judiciare, dar nu pentru a face o reexaminare. Revizuirea nu ar trebui sa fie tratata ca un apel deghizat, iar simpla posibilitate a existentei a doua puncte de vedere asupra subiectului nu este un temei pentru re-examinare. O abatere de la acest principiu este justificata doar atunci cand este necesara prin circumstantele unui caracter substantial si imperios. (vezi Ryabykh impotriva Rusiei, nr. 52854/99, alineatul 52, CEDO 2003‑IX). De asemenea, Curtea considera ca aceasta situatie este un caz tipic pentru existenta unor diferite puncte de vedere al tribunalelor cu privire la admisibilitatea si la relevanta dovezilor aduse, care, in cazul de fata, nu justifica anularea unei hotarari definitive si obligatorii. Speta a pus problema admisibilitatii contestatiei in anulare impotriva unei hotarari irevocabile conform art. 318 C.pr.civ. pentru greseala materiala.)

5. Neexecutarea unei hotarari definitive: cauza Ruianu impotriva Romaniei, cauza Monory impotriva Romaniei, cauza Virgil Ionescu impotriva Romaniei, cauza Ghibusi impotriva Romaniei, cauza Teodorescu impotriva Romaniei, cauza Sabin Popescu impotriva Romaniei (desi autoritatile aveau obligatia de a executa hotararile judecatoresti, in special prin repunerea reclamantei in posesia terenului respectiv in prezenta cauza, hotararea din 3 februarie 2003 nu a fost executata pana in prezent. Cu toate acestea, hotararea respectiva este in continuare valabila, intrucat nu a fost introdusa nici o actiune conform legislatiei romanesti pentru modificarea sau anularea acesteia. Instantele pot pune capat situatiei continue de neexecutare, altfel decat prin executare, numai printr-o astfel de anulare sau modificare cu o obligatie echivalenta). Cauza Pantea impotriva Romaniei (autoritatile trebuiau sa informeze reclamanta prin intermediul unei decizii formale cu privire la pretinsa imposibilitate obiectiva de executare a hotararii mentionate sau sa efectueze demersurile necesare pentru executarea acesteia).
6. Nemotivarea hotararii judecatoresti: cauza Albina impotriva Romaniei

7. Acces la justitie exigenta platii unei taxe de timbru exorbitante: cauza Weissman impotriva Romaniei;

8. Lipsa unei practici judiciare unitare la nivelul instantei supreme si al instantelor de recurs: cauza Beian impotriva Romaniei, cauza Paduraru impotriva Romaniei: (lipsa unui mecanism care sa asigure consecventa in practica instantelor nationale, aceste diferente de abordare profunde si de lunga durata in jurisprudenta, in ceea ce priveste o problema de o mare importanta pentru societate, sunt de asa natura incat creeaza o stare de insecuritate continua). Cauza Tudor impotriva Romaniei:

(Desi anumite divergente in interpretare ar putea fi o consecinta inerenta a oricarui sistem judiciar care, la fel ca si cel romanesc, este bazat pe o retea de instante de fond si de instante superioare cu competenta in aria lor teritoriala, Curtea observa ca, in speta, interpretarile contradictorii au provenit de la aceeasi instanta care, in plus, era instanta de ultim grad in materie. Mai mult chiar, Curtea Suprema nu avea la dispozitie niciun mecanism efectiv pentru a rezolva conflictele dintre hotararile instantelor inferioare (vezi Paduraru,  99 si 109, si Beian,  37, citata anterior, si, mutatis mutandis, Schwarzkopf si Taussik impotriva Republicii Cehe (dec.), nr. 42.162/02, 2 decembrie 2008). In speta, la evaluarea cererii procurorului general (vezi paragraful 11 de mai sus), Inalta Curte de Casatie si Justitie nu a fost chemata sa transeze chestiunea interpretarilor contradictorii, ci sa analizeze anumite aplicari ale legii in cazuri individuale; in plus, interventia sa in cauza a fost posibila numai prin intermediul unei cai de atac extraordinare care contrazice prin ea insasi principiul securitatii raporturilor juridice (vezi Brumarescu impotriva Romaniei [MC], nr. 28.342/95, 62, CEDO 1999 - VII; SC Masinexportimport Industrial Group SA impotriva Romaniei, nr. 22.687/03, 36, 1 decembrie 2005).

9. Lipsa audierii inculpatului de catre instanta de recurs: cauza Constantinescu impotriva Romaniei, cauza Iermfiov impotriva Romaniei nr. 1 si nr. 2 (prin casarea hotararii judecatoriei si reexaminarea fondului acuzatiei impotriva reclamantului, fara sa evalueze probele aduse de acesta si fara sa ii permita acestuia sa isi prezinte apararea, tribunalul nu a respectat cerintele unui proces echitabil).

10. Dreptul de acces la instanta: cauza Valentin Dumitrescu impotriva Romaniei, cauza Glod impotriva Romaniei, cauza Haralambie impotriva Romaniei (incalcarea art. 6 1 din Conventie respectiv a dreptului de acces la o instanta in cazul reclamantilor carora, dupa sesizarea instantelor interne cu o actiune care vizeaza controlarea deciziilor luate de comisiile locale pentru a stabili amplasarea terenurilor atribuite in temeiul Legii nr. 18/1991, li s-a respins actiunea, fara o examinare de fond, din cauza competentei exclusive a comisiilor administrative in domeniu; Curtea a stabilit incalcarea art. 6 1 din Conventie. Pe de alta parte, s-a retinut ca refuzul instantelor interne de a examina chestiunea dreptului reclamantului, in temeiul Legii nr. 18/1991, de a fi pus in posesia terenului in cauza pe vechiul amplasament, chestiune lasata la discretia comisiei administrative, a adus atingere insasi esentei dreptului sau de acces la o instanta).

11. Notiunea de instanta: cauza Vasilescu impotriva Romaniei:

(Curtea noteaza ca Ministerul Public, care prin efectul Legii nr. 92 din 4 august 1992 a inlocuit fosta Procuratura, este constituit din magistrati care isi exercita toate functiile lor sub autoritatea procurorului general. Ministrul justitiei isi exercita controlul asupra tuturor membrilor Ministerului Public, inclusiv asupra procurorului general.

    Chiar daca exercita, ca in cazul de fata, o atributie de natura contencioasa, procurorul Parchetului de pe langa Tribunalul Arges actioneaza in calitate de magistrat al Ministerului Public, subordonat mai intai procurorului general, apoi ministrului justitiei.) Idem, cauza Pantea impotriva Romaniei.